. Ce-ai dori să existe în continuare, chiar dacă tu n-ai mai fi aici?
John Vervaeke, profesor de psihologie și științe cognitive, într-un podcast cu Iain McGilchrist, psihiatru și cercetător în neuroștiințe:
„Cred că tocmai procesele care ne ajută să ne adaptăm în mod inteligent ne fac permanent susceptibili la un comportament amăgitor de sine și autodistructiv. Felul în care ne simțim „conectați” cu lumea este subminat de acest comportament al nostru amăgitor și autodistructiv, atât în relație cu noi înșine, cât și cu alte persoane, cu lumea în întregul ei. Și, dacă te uiți la felul în care simțim aceste legături, această „conectare”, el se suprapune foarte mult peste ceea ce numim sensul vieții. Vrem să simțim că suntem legați de ceva care are valoare și realitate, dar altele decât propriile noastre preferințe și existență egocentrice. Așa că-i întreb adesea pe oameni ce înțeleg prin sensul vieții: spune-mi, ce-ai dori să continue să existe, chiar dacă tu n-ai mai fi aici. Și ei răspund, „asta”, și atunci le spun: exact „asta” contează pentru tine. La „asta” vrei să fii conectat aici, dincolo de preferințele și existența ta egocentrice.
Cred că tocmai capacitate de a ne corecta această prostie amăgitoare și autodistructivă, precum și de a ne îmbunătăți felul în care ne simțim legăturile/conectarea de care vorbesc, este ceea ce oamenii, culturile în general au numit înțelepciune. Și cred că ne confruntăm astăzi cu o problemă pe două direcții. Oamenii nu știu unde să caute înțelepciune. Ei știu în mod covârșitor unde să caute informații. Dar, așa cum spunea T.S. Eliot, am pierdut înțelepciunea căutând cunoaștere, și cunoașterea, căutând informație. Așa că, le lipsește tocmai discernământul: la ce ar trebui să fie atenți, ce anume să ia în serios, ce contează cu adevărat. Oamenii sunt copleșiți de informații. Ceea ce contează drept cunoaștere în cultura noastră este acum semnificativ sub semnul întrebării. Și, desigur, când îi întreb unde își caută înțelepciunea, primesc de la ei fie o tăcere asurzitoare, fie o mostră de religie autodidactică.”
2. Ce fericire, mamă, nu vă uitați la voi?
Într-o zi, m-a căutat la biserică o femeie din parohie, pe care n-o cunoșteam. Venise să-mi ceară câteva sfaturi, îngrijorată pentru fata ei, în vârstă de 13-14 ani, care trecea printr-o ușoară depresie.
Zilele trecute, îmi povestea ea, fata o întrebase, din senin, ce căuta ea pe lumea asta, cu ce scop se născuse. Știți, a zâmbit mama, întrebări din astea, de copii: de ce-a venit pe lume, pentru că ea n-ar fi vrut să se nască. I-am răspuns că noi doi am dorit-o foarte mult, eu și cu tatăl ei, și s-a născut ca să fie fericită și să se bucure de viață. Știți ce mi-a răspuns? „Ce fericire, mamă, nu vă uitați la voi? Munciți de dimineața până seara ca să vă luați în rate o casă și o mașină și, o dată pe an, să mergeți într-un concediu. Și murim cu toții. Asta e fericirea pentru care zici că m-am născut?” Mi-e teamă pentru ea, a încheiat femeia, mai ales că are și niște prietene cu care nu prea sunt de acord și care-i bagă în cap tot felul de prostii. Ce să-i spun?
I-am răspuns că nu prea are ce să-i spună și că, dacă asta-i viața, o casă și o mașină în rate, atunci fata are dreptate să pună astfel de întrebări. Dar dacă viața nu e doar atât? Dacă i-ați spune, am continuat, că s-a născut ca să nu mai moară niciodată, că viața e doar o trecere ca prin burta unei alte mame, la capătul căreia se va naște pentru a trăi veșnic cu Cel care i-a dat această viață? Și i-a dat-o nu doar ei, ci a dat și viața oceanelor, a stelelor, a pisicilor, a muzicii, a cărților, și a tuturor minunilor. Și că în această trecere-gestație a omului pe lumea asta e și multă uimire, bucurie, iubire, cunoaștere, frumusețe, fascinație, răspunderi, dar și lucruri pe care nu le înțelegem, așa cum, foarte frumos spunea părintele Rafail Noica, pruncul în burta mamei nu înțelege de ce-i crește un picior, pentru că n-are unde să meargă, sau de ce-i cresc ochi, pentru că n-are ce să vadă.
I-am spus mamei: dacă ați crede în trecerea asta de care vă zic, în viața ca o pregătire (o lucrare) pentru nașterea la viața veșnică, dacă ați lua în serios această responsabilitate, dacă ați avea conștiința că fiecare lucru de aici poartă o consecință dincolo, atunci și fata dumneavoastră va găsi sensul pentru care s-a născut. Și va fi bucuroasă să trăiască veșnic, chiar dacă va trebui să muncească toată viața pentru a-și cumpăra în rate o casă și o mașină.
3. De ce „să lași ceva în urmă”?
Dacă viața duhovnicească a omului începe cu credința sa, atunci cea mai mică credință a oamenilor e credința în viața veșnică, chiar și a celor care vin la biserică. Poți observa asta, de exemplu, din câtă importanță dau ei cavourilor, sau din grandoarea acestora. Sau din groaza care-i cuprinde când se gândesc la moartea lor sau a celor dragi (dar nu la moarte în general, pentru că, altfel, moartea unor străini e doar o știre). Sau din expresii precum „să lași ceva în urma ta”. Sau din tristețea de a fi dat uitării după ce te-ai dus.
Dar de ce „să lași ceva în urmă”? Trebuie să trăiești în așa fel aici, încât să iei totul pe lumea cealaltă, „și case, și țarini, şi fraţi, şi surori, şi mame, şi copii, iar în veacul ce va să vină, viaţă veşnică” (Marcu 10,30).
Din felul în care trăiesc doar pentru a strânge, a avea și a arăta. Sau din felul pur material în care vorbesc despre ratare și succes. Din felul în care se cunosc numai ca trup. Sau după locul unde vezi cu adevărat „inima și comoara” lor. Din felul în care vor totul aici și acum. N-ar lăsa nimic pentru dincolo, niciun dar, nicio mângâiere, nicio fericire, nicio promisiune, nicio dreptate, nicio judecată, – totul aici și acum. Chiar din felul în care îl convoacă pe Dumnezeu aici și acum, la dispoziția lor, să nu sufere cumva, să nu rabde, să nu-i doară, să se mărite fata, să fie bine, să nu fie rău. Din înțelegerea retributivă a credinței lor, nu cu mult diferită de instinctele unui animal domesticit: dacă asculți și te supui, vei primi culcuș și hrană, dacă nu, vei fi bătut și alungat.
Cum ar putea fi o asemenea viață altceva decât o casă, o mașină și un cavou grandios, eventual mai frumoase ca ale vecinului? Cum ar putea fi viața un motiv de înălțare, de îndumnezeire, de căutare a despătimirii, fără credința în viața veșnică? Și, mai ales, fără o lucrare duhovnicească, pentru nașterea în ea. Cum ar putea fi posibilă iubirea, în expresia ei cea mai înaltă, a lepădării de sine?
4. Legea, singura etică laică funcțională
Dar unii spun că, pentru toate acestea, pentru o viață pământească împlinită, nu e nevoie de o credință în viața veșnică și de o lucrare duhovnicească, ci ajunge o etică bine însușită. Da, se poate și în numele unei etici, dar, dacă privim în jur, dincolo de locurile comune unde ea este încălcată la prima oportunitate, acea etică înaltă și reușită ne apare mai degrabă ca o cale a unor excepții, cu care ți-e și frică să te măsori. Nu e calea unei credințe și, mai ales, a unei lucrări duhovnicești propuse tuturor acum două mii de ani. Etica încetează să mai fie eficientă și motivantă, când viața înseamnă să muncești de dimineață până seară pentru o casă și o mașină în rate, în timp ce altora le merge bine prin furt, impostură, jocuri de noroc sau pur și simplu egoismul cel mai nemilos. Singura etică laică funcțională este cea a legii. Ce etică poate salva o lume atât de distrusă pe dinăuntru, ca în descrierea sumară pe care i-o face Mântuitorul: „Va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi se vor scula copiii împotriva părinţilor şi-i vor ucide” (Matei 10,21). Cunosc foarte bine această lume, și pe dinăuntru, și pe dinafară, pentru că mă întâlnesc în fiecare zi cu ea, de douăzeci și cinci de ani.
5. „Fiți trecători!”
De aceea, nicio înțelegere a vieții duhovnicești, nicio despătimire, nicio înălțare în „sensul vieții”, nicio etică eficientă, fie și cea creștină, nu pot fi propuse omului, fără ca acesta să aibă mai întâi credința vieții veșnice, adică a unei vieți pământești ca lucrare de pregătire a ei. E cogniția fundamentală care va influența toate procesele de gândire, decizie, înțelegere, asumare a unei vieți duhovnicești etc. „Fiți trecători!” – e un îndemn dintr-o evanghelie apocrifă atribuită apostolului Toma, dar, chiar și apocrif, acest cuvânt e scris cu toată puterea de înțelegere a Evangheliilor mântuitoare.
Așa cum scopul fătului în burta mamei este înomenirea sa, scopul omului în „burta Bisericii”, cum o numea tot binecuvântatul părinte Rafail, este îndumnezeirea sa. Și ce este pentru nașterea fătului pregătirea membrelor, organelor și funcțiilor vitale, este viața duhovnicească pentru omul care-și pregătește trupul și sufletul pentru nașterea lor în viața veșnică.
Și așa cum fătul regăsește după nașterea sa tot ce s-a pus încă din burta mamei în formarea lui, bun sau rău, omul va regăsi în viața lui veșnică tot ce a pus, bun sau rău, în trupul și sufletul său: „Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos. Iar de zideşte cineva pe această temelie aur, argint, sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie, lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua Domnului. Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia” (1 Corinteni 3,11-13).
Așadar, scopul vieții duhovnicești nu este să nu faci păcate, sau să respecți o morală, sau să vii la biserică, sau să nu faci rău pur și simplu, nu este deci formulat negativ („să nu faci”), ci pozitiv, „să faci”: să zidești bine pe temelia care e Hristos, iar pentru aceasta, să fii într-o lucrare duhovnicească cu tine însuți. Despătimirea este mereu un „să faci”, să lucrezi asupra ta.
Și aici este diferența fundamentală dintre moralism și viața duhovnicească, pe care ar trebui să o cunoască orice preot care spovedește păcatele oamenilor. Pentru că viața duhovnicească începe în spovedanie, sau ar trebui să înceapă, dacă preotul înțelege că el nu are numai a-l „dezlega” pe om de păcatele sale, ci mai cu seamă de a-l „lega” de o lucrare duhovnicească, prin care să cunoască harul lui Dumnezeu, adică să devină puțin câte puțin „Dumnezeu întreg într-un om întreg” (Sfântul Grigorie Palama). Iar prima lucrare a omului, cu care și începe viața sa duhovnicească, este credința în viața veșnică.
6. Nu există o proprietate monahală exclusivă asupra vieții duhovnicești
Omul care mărturisește că „urăște pe aproapele său” nu are nevoie să i se amintească morala creștină, Evanghelia și porunca iubirii aproapelui, sau amenințarea cu pedeapsa iadului, pentru că nu i se va spune nimic nou, pe care el să nu-l știe deja, ci are nevoie să fie învățat cum să iubească, adică să fie pus într-o lucrare duhovnicească a iubirii. Altfel, el pleacă de la spovedanie „dezlegat” de păcatul urii sale, dar „nelegat” de exercițiul duhovnicesc al iubirii, de aceea se va întoarce peste un timp fix cu aceeași suferință.
Sau: omul care-și mărturisește „gândurile rele”, gânduri negative, n-are nevoie de îndemnuri la abandonarea lor, pentru că ar fi făcut aceasta și singur, dacă ar fi avut putere. Are însă nevoie să învețe, nu cum să-și „alunge” gândurile negative (acest lucru e cu neputință, o spun și Părinții, și psihologii), ci cum să le convertească (metanoia) puterea/energia negativă, cum să le schimbe, cum să le „rescrie” în conștiința sa. Dacă nu primește această învățătură de la duhovnicul său, el pleacă, poate, „dezlegat”, dar, în realitate, exact așa cum a venit, fără să înainteze cu nimic în viața sa duhovnicească.
Viața duhovnicească nu este doar a lumii monahale și trebuie să corectăm în parohii paradigma unui exclusivism monastic asupra ei (lasă că monahismul de azi, chiar și la Athos, e departe de a fi cel isihast, din timpul lui Grigorie Palama). Nu există o proprietate monahală asupra vieții duhovnicești și nici obligația unei imitări a ei stricto sensu în viața mirenilor. Dacă există două căi de mântuire, cea monahală și cea în familie, două binecuvântări, două jurăminte diferite, dacă cununia este binecuvântată ca Taină în Biserică, atunci înseamnă că fiecare cale își are propria sa viață duhovnicească, precum și împlinirea deplină a unui „Dumnezeu întreg într-un om întreg”, fără să copieze una de la alta, ci descoperindu-se în același Duh, angajate în lucrări duhovnicești cu aceeași finalitate, dar fiecare în drepturile, datoriile și contextele ei.
