Paisie Aghioritul
CUVINTE DUHOVNICEŞTI
Vol. 6 – DESPRE RUGĂCIUNE, 2013
• PROLOG •
În cele cinci volume anterioare ale Colecţiei „Cuvinte duhovniceşti” ale Stareţului Paisie, există destule referiri la rugăciune, de vreme ce Stareţul, ca monah, „întru toată desăvârşirea”, avea ca lucrare de căpetenie rugăciunea. Dar şi pe oamenii cu care intra în legătură, fie monahi, fie mireni, se străduia totdeauna să-i ajute să-şi încredinţeze viaţa lor lui Dumnezeu prin mijlocirea rugăciunii. În acest volum, care se editează cu binecuvântarea Păstorului nostru, înalt Preasfinţitul Mitropolit Nicodim al Kasandriei, simt cuprinse cuvintele Stareţului Paisie referitoare îndeosebi la rugăciune.
Pentru Stareţul Paisie rugăciunea este marea posibilitate pe care ne-a dat-o Dumnezeu să comunicăm cu El, să-l cerem ajutorul. Pe Stareţ îl durea când îi vedea pe oameni că se chinuiesc, nevoindu-se „cu prea puţinele lor puteri omeneşti”, în timp ce ar fi putut să ceară ajutorul lui Dumnezeu, Care „poate trimite nu numai putere dumnezeiască, ci mulţime de puteri dumnezeieşti. Şi atunci ajutorul Lui nu se va numi numai ajutor dumnezeiesc, ci minune a lui Dumnezeu”. De aceea insista că trebuie să simţim rugăciunea ca pe o necesitate şi se străduia să-i ajute pe cei care încă nu ştiau să se roage, „să pună început bun şi inima lor să pornească lucrând rugăciunea”. Pe cei care dobândiseră obişnuinţa bună a rugăciunii, îi întărea să se roage cu mai multă mărinimie şi cu mai multă căldură. Însă tuturor le recomanda pocăinţa şi smerenia, ca principale condiţii pentru comuniunea cu Dumnezeu. „Fratele meu, scria intr-o epistolă de-a sa, nu cere nimic altceva în rugăciunea ta în afară de pocăinţă. Pocăinţa îţi va aduce smerenia, smerenia îţi va aduce Harul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu îţi va dărui, prin Harul Său, tot ce îţi va trebui pentru propria ta mântuire şi orice altceva, în cazul că-ţi va trebui, pentru a ajuta un alt suflet”. Iar într-o altă epistolă de-a sa scrie: „Mă străduiesc să mă zdrobesc înaintea lui Dumnezeu, punându-mi în faţă păcatele şi nerecunoştinţele mele, să cer cu smerenie mila Lui şi să-i fiu recunoscător slavoslovindu-L”.
Volumul de faţă cuprinde şapte părţi. Prima parte se referă la rugăciune în general, pe care Stareţul o trăia ca pe o necesitate a sufletului, pentru continua şi neîntrerupta comuniune cu Dumnezeu. „Trebuie să ne aflăm într-o neîntreruptă legătură şi «în continuă convorbire» cu Dumnezeu ca să simţim siguranţă; rugăciunea înseamnă siguranţă”. Dacă vom conştientiza aceasta, atunci vom simţi nevoia să comunicăm continuu cu Dumnezeu şi vom ajunge şi la rugăciunea neîncetată. Stareţul Paisie ne povăţuieşte la rugăciunea adevărată şi curată, arătându-ne şi condiţiile necesare pentru a o dobândi şi menţionând că, în paralel cu rugăciunea, trebuie să se facă şi o nevoinţă duhovnicească pe măsură. Adică, pentru a comunica cu Dumnezeu, trebuie să lucrăm „pe aceeaşi frecvenţă pe care lucrează Dumnezeu”. Iar această frecvenţă sunt smerenia şi dragostea. Patimile – şi mai ales mândria şi lipsa nobleţei duhovniceşti, adică lipsa jertfirii de sine – sunt paraziţi care împiedică dumnezeiasca comuniune. De aceea înainte de a începe rugăciunea, care înseamnă comuniune dumnezeiască, este trebuinţă de o pregătire asemănătoare cu cea pe care o facem înainte de dumnezeiasca împărtăşire. Prin pocăinţă şi smerită mărturisire înaintea lui Dumnezeu, „se rupe împrejmuirea sau, mai degrabă, Dumnezeu deschide uşa” şi primim „Harul dumnezeieştii comuniuni”.
În a doua parte a cărţii se face referire la piedicile pe care le întâlnim în rugăciune: nepăsarea, acedia şi răspândirea minţii. La acestea se adaugă şi diavolul, care încearcă să ne distragă de la comuniunea cu Dumnezeu, „deschizând discuţii” cu noi. Stareţul dă sfaturi practice „pentru ca inima să se încălzească şi să pornească în lucrarea rugăciunii”. Studiul puţin, dar temeinic, făcut înainte de rugăciune, încălzeşte inima. Psalmodia ajută în lupta împotriva acediei şi creează cele mai bune condiţii pentru a rosti rugăciunea cu plăcere. Metanierul este armă împotriva diavolului. Metaniile ajută la pornirea motorului nostru duhovnicesc.
A treia parte se referă la „Maica noastră cea iubitoare”, adică la Maica Domnului, la îngerul păzitor, precum şi la Sfinţi, care simt ocrotitorii şi mijlocitorii noştri către Dumnezeu. Maica Domnului, prin desăvârşita ei ascultare faţă de Dumnezeu şi prin smerenia ei, a contribuit la împlinirea sfatului cel mai înainte de veci al lui Dumnezeu pentru mântuirea omului. De aceea şi ascultă rugăciunile noastre şi duce cererile noastre la Fiul ei şi Dumnezeu. Dar şi îngerul nostru păzitor nu se depărtează de lângă noi, atunci când trăim după Dumnezeu, ci ne ocroteşte şi ne scapă de primejdii. Sfinţii toţi aleargă să ne ajute atunci când îi chemăm cu credinţă şi evlavie.
Partea a patra se referă la cererile din vremea rugăciunii, care, aşa cum spunea Stareţul, este bine să le împărţim în trei: o parte pentru noi înşine, una pentru lume şi una pentru cei adormiţi. În ultimul capitol al părţii a patra se vorbeşte despre folosirea Psaltirii în rugăciune. Stareţul obişnuia să se roage în acest fel pentru diferitele cazuri pentru care Sfântul Arsenie Capadocianul rânduise fiecare psalm în parte. „Cazurile” Sfântului Arsenie, precum şi modul în care Stareţul se ruga pentru vreo oarecare problemă citind psalmul corespunzător, sunt puse în Anexa de la sfârşitul cărţii.
În partea a cincea sunt cuprinse sfaturile cu privire la rugăciune şi la trezvie, adică la supravegherea duhovnicească, care este absolut necesară pentru adunarea minţii Mintea seamănă „cu un copil nesupus, care vrea să umble mereu încolo şi-ncoace”. Stareţul sfătuieşte „să o disciplinăm duhovniceşte şi să o învăţăm să stea la ea acasă, adică în Rai, lângă Părintele ei Dumnezeu”. În ceea ce priveşte adunarea minţii în rugăciune, Stareţul, fără să renunţe la diferitele metode practice, subliniază că acestea sunt pur şi simplu nişte mijloace ajutătoare. Însă condiţiile absolut necesare simt pocăinţa şi zdrobirea inimii, care vin în mod firesc, atunci când omul conştientizează marea sa păcătoşenie şi nerecunoştinţa sa faţă de multe binefaceri ale lui Dumnezeu, dar şi atunci când îşi va ieşi din sine şi se va pune în locul celor îndureraţi.
În partea a şasea se face referire la viaţa liturgică a Bisericii. Aici s-au adunat şi sfaturile legate de participarea la slujbele bisericeşti, precum şi cele legate de corecta pregătire pentru Taina Dumnezeieştii Euharistii Ultimul capitol al acestei părţi se referă la psalmodie, care nu este numai rugăciune, ci şi „o zvâcnire a inimii, revărsarea stării duhovniceşti lăuntrice”.
A şaptea şi ultima parte a cărţii este dedicată doxologiei lui Dumnezeu. Stareţul sfătuia să înălţăm „doxologie din inimă, cu bucurie şi cu mulţumire” după împlinirea fiecăreia din cererile noastre. Accentuă, de asemenea, că fiecare om ar slavoslovi zi şi noapte pe Dumnezeu, dacă s-ar gândi la mulţimea dumnezeieştilor binefaceri. Copiii cei mărinimoşi ai lui Dumnezeu îl slavoslovesc chiar şi în mâhniri şi în încercări înlăuntrul doxologiei şi al mulţumirii lui Dumnezeu, omul simte „toată bogăţia dumnezeiască”. Şi cu cât Îl slavosloveşte şi îi este recunoscător lui Dumnezeu, cu atât Dumnezeu îi dăruieşte tot mai multe binecuvântări.
Ultimul capitol se referă la darurile dumnezeieşti, pe care le primesc oamenii smeriţi şi mărinimoşi, care lucrează pocăinţa şi le jertfesc pe toate din dragoste pentru Dumnezeu. Stareţul, fiindcă a gustat marea dulceaţă şi nespusa veselie pe care dumnezeiescul Har le dăruieşte sufletului când îl cercetează, spunea că atunci, „datorită prezenţei lui Dumnezeu mintea se opreşte, încetează să mai lucreze şi creierul, iar sufletul simte numai dulceaţa dumnezeieştii dragoste, a dumnezeieştii afecţiuni şi siguranţe”. Atunci încetează şi rugăciunea pentru că mintea „s-a unit cu Dumnezeu şi nu vrea în nici un chip să plece de lângă El”.
În toate părţile cărţii se face referire, în repetate rânduri, la smerenie şi la conştientizarea păcătoşeniei noastre, precum şi la purtarea nobilă şi la participarea la durerea celorlalţi Pentru Stareţ acestea constituie principiile de bază ale vieţii duhovniceşti şi condiţiile absolut necesare pentru rugăciunea inimii. „Cultivaţi rugăciunea inimii, cât de mult puteţi, cu dragoste şi smerenie”, scria într-o epistolă a sa De asemenea în nenumărate rânduri Stareţul dă exemple din nevoinţa sa personală sau descoperă stări dumnezeieşti pe care el însuşi le-a trăit. A fost şi aceasta o „milostenie duhovnicească”, pe care a făcut-o din multă sa dragoste, ca să ne ajute.
Mulţumim din inimă tuturor celor care au citit textele acestui volum, înainte de editarea lui, şi care au contribuit, cu părerile pe care le-au formulat, la definitivarea lui.
Fie că, cu ajutorul lui Dumnezeu, să iubim rugăciunea şi să lucrăm cu smerenie şi cu mărinimie pentru a o cultiva, „ca să ne împărtăşim de împărăţia lui Hristos, lăudându-L pe El cape Dumnezeu în vecii vecilor”! Amin.
Vinerea Luminată 2012, Praznicul Izvorului Tămăduirii.
Stareţa Sfintei Sihăstrii, Monahia Filotheia şi obştea.
— Gheronda, ce înseamnă pentru Sfinţia Voastră rugăciunea?
— Trimit semnal, cer ajutor.
Cer continuu ajutor de la Hristos, de la Maica Domnului, de la Sfinţi, pentru mine şi pentru ceilalţi.
Dacă nu voi cere, nu-mi vor da.
● PARTEA ÎNTÂI ●
COMUNICAREA CU DUMNEZEU ●
„Fericiţi sunt toţi cei care au prins legătura cu Baza cerească şi sunt conectaţi, prin evlavie, cu Dumnezeu”
• CAPITOLUL 1 •
Rugăciunea este împreună-vorbirea cu Dumnezeu •
▫ Fericiţi sunt toţi cei care au prins legătura cu Baza cerească ▫
— Gheronda, ce înseamnă pentru Sfinţia Voastră rugăciunea?
— Trimit semnal, cer ajutor. Cer continuu ajutor de la Hristos, de la Maica Domnului, de la Sfinţi, pentru mine şi pentru ceilalţi. Dacă nu voi cere, nu-mi vor da.
Îmi aduc aminte că în timpul războiului civil ne-au încercuit o mie şase sute de răzvrătiţi. Noi eram numai o sută optzeci de soldaţi, fortificaţi în spatele unei stânci. Dacă ne-ar fi prins, ne-ar fi omorât. Eu încercam să fixez antena pentru a lua legătura cu Centrul, dar nu reuşeam, căci se rupea din pricina rafalelor de foc. Locotenentul striga la mine: „Lasă astea acum! Vino aici şi ajută să tragi vreo ladă de grenade”. Apoi se ducea să facă inspecţie la mitraliere. De îndată ce plecă, alergam iarăşi la staţia de transmisie. Până dădea el ordinele, eu încercam să instalez antena, după care dădeam iarăşi fugă să ajut, ca să nu se mai enerveze. În cele din urmă cu o lopată şi cu un lemn am fixat antenă şi am reuşit să prind legătura. Am spus doar două cuvinte. A fost de-ajuns. A doua zi dimineaţa a venit aviaţia şi ne-a salvat. Este, oare, puţin lucru ca o sută optzeci de bărbaţi să fie încercuiţi de o mie şase sute şi în cele din urmă să se salveze?
Din aceasta să-ţi dai seama de marea misiune a Monahului, de a ajuta cu rugăciunea. Mirenii spun: „Ce fac călugării? De ce nu ies în lume ca să ajute societatea?” Ca şi cum ar spune unui telegrafist: „Ce faci acolo cu staţia de transmisie? Las-o, ia o puşcă şi vino să ne luptăm!”
Nu ne foloseşte la nimic legătura cu toate bazele militare din lume, dacă nu avem legătura şi contactul cu Dumnezeu, ca să cerem şi să primim ajutor de la El. Fericiţi sunt toţi cei care au prins legătura cu Baza cerească şi sunt conectaţi, prin evlavie, cu Dumnezeu.
▫ Hristos ne dă posibilitatea să vorbim cu El ▫
— Gheronda, nemulţumirea şi durerea mea cea mare este problema rugăciunii. Mă aflu foarte în urmă. Ce să fac?
— Oriunde te-ai afla, să vorbeşti deschis lui Hristos, Maicii Domnului, îngerilor, Sfinţilor. Să le spui tot ceea ce vrei. Să zici: „Hristoase al meu, Maica Domnului, ştii intenţia mea. Ajută-mă!”. Astfel, simplu şi cu smerenie, să vorbeşti mereu cu ei despre orice te preocupă, după care să rosteşti rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”.
— Gheronda, mă rog cu mintea împrăştiată.
— Când te rogi, să te gândeşti cu cine vorbeşti. Vorbeşti cu Dumnezeu!
Oare, mic lucru este acesta? Unei persoane importante cu câtă atenţie îi vorbeşte cineva! Ia aminte ca să nu spună vreo prostie, deşi din când în când i se încurcă limba din pricina sfielii. Ei, dacă cineva ia aminte atât de mult când vorbeşte cu un om, cu cât mai atent trebuie să fie atunci când vorbeşte cu Dumnezeu? Vezi, chiar şi un copil mic, atunci când merge să-i vorbească tatălui său sau vreunui vârstnic, merge cu sfială. Şi dacă mai vrea să vorbească şi învăţătorului său, de care se şi teme puţin, atunci cu şi mai multă sfială se apropie de el. Iar noi vorbim cu însuşi Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu Sfinţii şi să nu ne dăm seama?
— Gheronda, înainte de a veni la mănăstire, consideram monahismul totuna cu rugăciunea. Acum însă rugăciunea mi se pare o corvoadă şi o consider lucrarea cea mai grea şi mai obositoare.
— Te pomeneşti că eşti filosof! Îţi place să vorbeşti şi nu oboseşti să conversezi cu oamenii. Cu Hristos însă, Care binevoieşte să vorbească cu tine, îţi vine greu să vorbeşti şi te oboseşte. Nu este, oare, acesta un lucru necuviincios? Este ca şi cum ar spune cineva: „Oh, acum trebuie să merg să vorbesc cu împăratul. Nu am chef, dar ce să fac? Voi merge”. Hristos ne dă posibilitatea să vorbim continuu cu El prin rugăciune, iar noi să nu vrem? Este înfricoşător! Şi mai ciudat este faptul că Hristos vrea să vorbim cu El ca să ne ajute, iar nouă ne vine greu.
— Gheronda, cad mereu în vorbire deşartă şi apoi mă mâhnesc.
— Nu este mai bine să vorbeşti cu Hristos? Celui care vorbeşte cu Hristos niciodată nu-i pare rău. Desigur, vorbirea deşartă este patimă, dar dacă o pui în valoare duhovniceşte, ea poate deveni pricină pentru rugăciune. Unora le vine greu să vorbească. Tu însă ai o putere înlăuntrul tău şi un imbold de a vorbi. Dacă vei pune în valoare duhovniceşte aceasta, ţi se va sfinţi sufletul. Străduieşte-te să vorbeşti cu oamenii doar ceea ce este absolut necesar şi să vorbeşti mereu cu Hristos. Când vei începe o convorbire smerită cu El, nu-ţi vei mai da seama ce se întâmplă în jurul tău; atât de mult vei fi atrasă şi o aşa nespusă dulceaţă vei simţi. Pe mine chiar şi convorbirile duhovniceşti mă obosesc, în timp ce în rugăciune simt multă odihnă.
Rugăciunea este împreună-vorbire cu Dumnezeu. Uneori îi fericesc pe cei care au trăit în vremea lui Hristos, pentru că Îl vedeau şi Îl auzeau pe Hristos însuşi şi puteau să-i vorbească. Dar mă gândesc că noi suntem cu mult mai fericiţi decât ei, pentru că aceia nu puteau să discute mult cu El, în timp ce noi putem vorbi neîncetat cu El prin rugăciune.
▫ Dorinţa arzătoare pentru rugăciune ▫
— Gheronda, cum trebuie să mă rog?
— Să te simţi ca un copil mic, iar pe Dumnezeu să-L simţi ca pe tatăl tău şi să-L rogi pentru tot ce ai nevoie. Vorbind astfel cu Dumnezeu, după aceea nu vei mai voi să te dezlipeşti de lângă El, pentru că numai în Dumnezeu află cineva siguranţă, mângâiere şi nespusa dragoste împreunată cu dumnezeiasca gingăşie.
Rugăciune înseamnă să-L băgăm pe Hristos înlăuntru inimii noastre şi să-L iubim cu toată fiinţa noastră. „Să iubeşti pe Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău” (Luca 10,27. Vezi şi Matei 22,37; Marcu 12,30), spune Sfânta Scriptură. Când omul ÎI va iubi pe Dumnezeu şi va avea părtăşie cu El, nu-l va impresiona nimic pământesc. Devine ca un nebun. Pune-i unui nebun cea mai bună muzică şi nu-l va mişca sufleteşte.
Arată-i cele mai frumoase picturi şi nu le va da nici o importanţă. Dă-i cele mai bune mâncăruri, cele mai bune haine, cele mai bune parfumuri şi nu va lua aminte la ele, căci trăieşte în lumea lui. Tot astfel şi cel care are părtăşie cu lumea cerească, s-a alipit de cele de acolo şi nu poate fi smuls pentru nimic în lume. Aşa cum nu-l poţi dezlipi pe copil din braţele mamei sale, tot astfel nu-l poţi dezlipi de rugăciune pe omul care a înţeles noima ei. Ce simte pruncul în braţele mamei sale? Numai cel care simte prezenţa lui Dumnezeu, iar pe sine se vede ca un copil mic, va putea înţelege asta.
Am cunoscut oameni care, atunci când se roagă, sunt ca nişte copii mici. Şi dacă i-ar auzi cineva cum vorbesc când se roagă, ar zice că, într-adevăr, sunt copii mici. Dacă ar mai vedea şi ce mişcări fac, chiar că ar zice că au înnebunit. Aşa cum aleargă copilul, îl apucă pe tatăl său de mânecă şi-i zice: „Nu ştiu cum, dar fă-mi ceea ce-ţi cer”, cu aceeaşi simplitate şi îndrăznire ÎI roagă şi aceşti oameni pe Dumnezeu.
— Gheronda, dorinţa pentru rugăciune se poate naşte din nevoia sentimentală de a nu fi singur, de a fi mângâiat?
— Şi dacă se naşte dintr-o nevoie sentimentală bună pentru Dumnezeu, oare nu este bună? Se vede că tu eşti împrăştiată şi numai la nevoie alergi la rugăciune. Fireşte, pentru această Dumnezeu îngăduie diferitele nevoi şi greutăţi, ca să alergăm la El. Bine este însă ca din dragoste să alerge copilul la tatăl său la mama lui. Închipuieşte-ţi un copil, care, deşi ştie cât de mult îl iubesc părinţii lui, şi el totuşi să fie împins cu silă să meargă în braţele mamei sau ale tatălui său.
Dumnezeu este un Părinte iubitor şi ne iubeşte. De aceea trebuie să aşteptăm cu înflăcărare să vină vremea rugăciunii şi să nu ne mai săturăm să vorbim cu El.
• CAPITOLUL 2 •
Nevoia de rugăciune •
▫ Să simţim rugăciunea ca pe o necesitate ▫
— Gheronda, nu prea am credinţă şi mă simt tare neputincioasă.
— Ştii ce să faci? Să te agăţi de Dumnezeu aşa cum se agaţă copilul de gâtul tatălui său şi să-L strângi atât de tare, încât să nu te poată dezlipi de El. Numai atunci vei simţi siguranţă şi putere.
— Gheronda, simt nevoia să mă sprijinesc de Dumnezeu, dar îmi vine greu.
— Să-ţi ridici mâinile în sus. Astfel încet-încet se vor lungi şi te vei agăţa de Dumnezeu.
— Gheronda, atunci când nu am destul timp şi mă grăbesc la rugăciune, nu cumva fur din timpul pe care trebuie să-l dau lui Hristos?
— Hristos este bogat şi, oricât ai fura tu, El tot nu sărăceşte. Tu însă în felul acesta eşti în pierdere. Hristos nu are trebuinţă de rugăciunea noastră, ci noi avem nevoie de ajutorul Lui. Ne rugăm pentru că aşa comunicăm cu Dumnezeu Care ne-a creat. Iar dacă nu o vom face, vom cădea în mâinile diavolului şi atunci… vai de noi! Ai văzut ce spune Sfântul Isaac Sirul? „Nu ne va cere socoteală Dumnezeu pentru că nu am făcut rugăciune, ci pentru că nu am avut părtăşie cu El şi în felul acesta am dat drepturi diavolului şi ne-a chinuit” (Vezi Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte Ascetice, Cuvântul 42).
— Gheronda, cum să ajung să iubesc rugăciunea?
— Să simţi rugăciunea ca o necesitate. Aşa cum trupul are trebuinţă de hrană ca să trăiască, tot astfel şi sufletul, trebuie să fie hrănit ca să trăiască. Dacă nu va fi hrănit, slăbeşte şi moare duhovniceşte.
— Gheronda, de ce ne vine greu să ne rugăm?
— Pentru că nu simţim rugăciunea ca pe o necesitate. Cel care nu intră în noima rugăciunii, ca să o simtă ca pe o necesitate, o consideră ca o corvoadă şi se aseamănă copilului fără minte care se întoarce de la sânul mamei sale şi de la toată dragostea ei cea dulce, ajungând astfel bolnăvicios şi pipernicit.
▫ Rugăciunea înseamnă siguranţă ▫
— Gheronda, şi cum să ajung să simt rugăciunea ca o necesitate?
— Trebuia să fi mers şi tu în război ca să ne putem înţelege. În armată, în vreme de război, când eram în legătură continuă şi „în neîntreruptă convorbire deschisă” cu Centrul, aveam mai multă siguranţă. Când comunicam din două în două ore, simţeam o nesiguranţă. Iar când comunicam numai de două ori pe zi, dimineaţa şi seara, atunci ne simţeam fără sprijin. Cu cât mai mult se roagă cineva, cu atât mai multă siguranţă duhovnicească simte. Rugăciunea înseamnă siguranţă.
Dacă ne aflăm în legătură continuă şi „în neîntreruptă convorbire deschisă” cu Dumnezeu, vom preîntâmpina orice rău. Odată, într-un autobuz era un monah (Mai târziu am aflat că a fost însuşi Stareţul) care se rugă cu ochii închişi. Toţi ceilalţi călători credeau că doarme. La un moment dat un camion, care venea din direcţie opusă, s-a izbit de un stâlp de curent electric, iar maşinile care veneau din ambele direcţii s-au ciocnit între ele, pricinuindu-se mare pagubă. Autobuzul însă s-a aflat la câţiva metri de drum, ca şi cum ar fi fost luat de o mână nevăzută, şi niciunul dintre pasageri nu a păţit nimic. Rugăciunea monahului i-a salvat.
— Gheronda, adeseori mirenii întreabă cum să se obişnuiască să se roage.
— Uite, mai demult, unii care voiau să devină monahi şi aveau un caracter aspru, mergeau şi se nevoiau pe stânci abrupte, în peşteri, în mormintele închinătorilor la idoli sau în locuinţele demonilor. Acolo treceau printr-o mulţime de primejdii – se temeau că nu cumva să se desprindă stânca, urlau demonii etc. Şi frica îi silea să strige neîncetat: „Hristoase al meu, Maica Domnului”. Şi astfel au dobândit obişnuinţa cea bună a rugăciunii neîncetate. Astăzi, datorită distracţiilor de noapte, drogurilor etc., mulţi dintre cei care conduc maşina îşi pierd controlul asupra lor înşişi. Aşa că omul se duce la serviciu şi nu ştie dacă se mai întoarce sănătos acasă sau se va trezi schilodit în vreun spital. Aceasta nu-l sileşte să spună mereu: „Hristoase al meu, Maica Domnului”? Dacă mirenii ar fi pus în valoare primejdiile prin care trec, ne-ar fi întrecut pe noi, monahii, în rugăciune şi ar fi evitat şi primejdiile.
La Coliba mea a venit cineva foarte mâhnit pentru că din neatenţie a lovit un copil cu maşina. „Sunt vinovat”, spunea el. „Te rugai în acel ceas?”, l-am întrebat. „Nu”, mi-a răspuns. „Nu eşti atât de vinovat că ai lovit copilul, i-am spus, pe cât eşti de vinovat că nu te rugai”. Şi i-am povestit următorul caz pe care îl aveam în vedere să i-l spun. Am cunoscut un funcţionar care ajunsese la înalte măsuri de virtute. Rostea neîncetat Rugăciunea lui Iisus la serviciu, pe drum şi peste tot unde mergea. Rugăciunea îi devenise de-sine-lucrătoare (Despre rugăciunea de-sine-lucrătoare vezi p. 159) şi din ochii lui curgeau lacrimi de doxologie şi de veselie. La biroul unde lucra, uda hârtiile cu lacrimi. Din această pricină se gândea să-şi lase serviciul şi să iasă la pensie. A venit la Coliba mea ca să mă întrebe ce să facă. „Nu pleca, i-am spus, iar când te vor întreba colegii tăi de ce plângi, tu să le spui: «Mi-am adus aminte de tatăl meu»”. Într-o zi, în timp ce conducea, i-a sărit dintr-odată un copil în faţa maşinii. Deşi l-a aruncat cât colo ca pe un titirez, totuşi copilul nu a păţit nimic. L-a păzit Dumnezeu, pentru că în acel ceas omul acesta se ruga.
Mobilizare pentru rugăciune.
— Gheronda, va fi război?
— Voi faceţi rugăciune? Eu din primăvară până-n toamnă fac mobilizare pentru rugăciune – fără zgomot -, ca să ne miluiască Dumnezeu şi să evităm mobilizarea şi războiul. Am avut o vestire: „Faceţi multă rugăciune, ca să fie împiedicaţi turcii, deoarece în duminică de 16 octombrie, intenţionează să ne lovească”.
Slavă lui Dumnezeu că până acum ne-a păzit Maica Domnului; să nădăjduim că ne va păzi şi de acum înainte.
— Gheronda, acum, că a trecut primejdia care urma să se abată aici, să ne mai rugăm pentru aceasta?
— Există, oare, pe lumea aceasta vreun loc unde să nu fie război? Ce diferenţă este între „aici” şi „acolo”? Şi cei de „acolo”, unde acum este război, sunt fraţii noştri. Nu ne tragem noi, toţi oamenii, din Adam şi Eva? Dar familia noastră s-a dezbinat. Unii sunt aici, alţii acolo. Cu ortodocşii suntem fraţi şi după trup şi după duh, în timp ce cu ceilalţi suntem fraţi numai după trup. Prin urmare, există un motiv în plus pentru care trebuie să ne rugăm cu mai multă durere pentru aceia, deoarece ei sunt mai chinuiţi.
— Gheronda, în această vreme, când Grecia trece printr-o situaţie dificilă, fac multă rugăciune cu metanierul, dar mă gândesc şi la faptul că mântuirea Greciei nu depinde de metanierul meu.
— Nu spun că mântuirea Greciei depinde de metanierul tău, însă faptul că te gândeşti mereu la greutăţile prin care trece Grecia, înseamnă că te doare pentru patria ta şi ceri intervenţia lui Dumnezeu, singurul Care poate ajuta.
Să vă rugaţi să ridice Dumnezeu oameni duhovniceşti, Macabei, pentru că există mare nevoie de astfel de oameni.
Supranumele de Macabeu i s-a dat lui Iuda, conducătorul răscoalei iudaice – care a avut loc în 166 LHr. Împotriva lui Antioh al IV-lea Epifanis -, şi urmaşilor lui. Macabeii s-au distins pentru luptele lor pentru credinţa părintească şi pentru libertate. (Vezi I, II şi III Macabei).
A venit vremea să se lupte binele cu răul, pentru că fărădelegea au făcut-o lege şi păcatul modă. Când veţi vedea nenorociri în Grecia, când statul va da legi neghioabe şi va exista o instabilitate generală, să nu vă temeţi, căci Dumnezeu va ajuta (S-a spus în 1981).
— Din ceea ce spuneţi, Gheronda, înseamnă că trebuie să lăsăm toate şi să ne încredinţăm cu toată puterea rugăciunii.
— Dar mai încape discuţie pentru aceasta? Toată lumea fierbe ca într-un cazan. Biserica, statul, toate neamurile se află într-o mare tulburare. Şi cum vor evolua lucrurile, nimeni nu ştie. Dumnezeu să Se milostivească! Călugării trebuie să facă multă rugăciune. Şi dacă cumva s-au apucat de treburi pământeşti, să se oprească şi să se întoarcă la rugăciune.
Cât puteţi, să vă rugaţi cu smerenie pentru lume, care a dat multe drepturi vicleanului şi din această pricină se chinuieşte. Să nu uitaţi că ne-am făcut monahi ca să ne mântuim sufletele noastre şi ca să ajutăm lumea cu rugăciunea. Să ne străduim să devenim monahi buni, să facem rugăciune şi metanii pentru noi înşine şi pentru lume, deoarece monahul cu acestea ajută.
• CAPITOLUL 3 •
Pentru ca Dumnezeu să ne audă •
▫ Patimile sunt paraziţi care împiedică dumnezeiasca împreună-vorbire ▫
— Gheronda, atunci când mă cuprinde antipatia, inima mea poate lucra rugăciunea?
— Cum să lucreze inima ta rugăciunea, când ai înlăuntru patimi? Iată, ia un cablu ruginit şi leagă-l cu telefonul. Te poţi înţelege? Face scurtcircuit, ţiuie. La fel şi omul, când are înlăuntrul său rugină, patimi, face scurtcircuite în viaţa duhovnicească; singur se scurtcircuitează. Trebuie să ia aminte la mândrie, la egoism, la voia proprie, la obrăznicie. Pentru că, dacă este stăpânit de acestea, nu este cu putinţă să-l cerceteze Harul lui Dumnezeu, aşa încât să se poată ruga. Trebuie să-şi cureţe „cablurile” lui ruginite, ca să devină bun conductor şi să poată comunica cu Dumnezeu. Şi cu cât mai mult se va curăţa de patimi, cu atât mai mult va spori în rugăciune.
Patimile sunt paraziţi care împiedică dumnezeiasca împreună-vorbire. Dacă nu sunt îndepărtaţi paraziţii, cum va putea comunica omul cu Dumnezeu? La Transmisiuni, când cineva avea paraziţi, îi spuneam: „Semnalul tău «zero», semnalul tău «unu» (Numerele înseamnă gradul de acustică). Verificaţi şi repetaţi; semnal neînţeles”. Din pricina paraziţilor nu se auzea celălalt. Trebuia ca semnalele să fie mai sus de „trei”. La semnalul „cinci” se auzea foarte bine şi comunicarea mergea ceas. Altfel, striga, striga, dar nu se auzea, pentru că nu era bine conectat. Trebuia ca mai întâi să conecteze emiţătorul cu receptorul staţiei lui şi apoi să se conecteze la aceeaşi frecventă cu Centrul.
Tot aşa şi pentru a ne conecta cu Dumnezeu, trebuie să reglăm emiţătorul nostru la dragoste şi receptorul la smerenie, pentru ca să ne audă Dumnezeu şi să-L auzim şi noi. Aceasta este frecvenţa la care lucrează Dumnezeu: Dragoste-Smerenie. Omul trebuie să lucreze, pe cât îi stă în putinţă, astfel încât să prindă această frecvenţă. Atunci va avea legătura cu Dumnezeu şi mintea lui va fi mereu la El. Fie ca să dobândiţi această legătură dumnezeiască! Amin.
▫ Interesul personal împiedică comunicarea cu Dumnezeu ▫
— Gheronda, mi-aţi spus că trebuie să-mi încarc bateria cu cele duhovniceşti. Cum se face aceasta?
— Să cultivi nobleţea duhovnicească, mărinimia, ca să fugă cât colo interesul personal. Interesul personal împiedică rugăciunea, pentru că-l desparte pe om de Dumnezeu; creează o izolare. Ştii ce înseamnă izolare? Este ca şi cum ţi-ar spune Dumnezeu: „Nu te înţeleg, copilaşul meu!”
— Gheronda, un monah poate fi consecvent faţă de îndatoririle lui duhovniceşti, dar să fie lipsit de jertfirea de sine şi de dragoste faţă de fraţi?
— Sigur că poate. Dacă se gândeşte numai la sine, poate face rugăciuni, nevoinţă mare etc., dar să aibă şi o părere înaltă despre sine şi să fie indiferent faţă de ceilalţi. Însă făcând astfel, va rămâne totdeauna sărac. Pentru că, cu cât mai mult se preocupă cineva de el însuşi, nu pentru ca să-şi dezrădăcineze patimile, ci ca să facă ceea ce-i convine, ceea ce-l mulţumeşte, cu atât nu sporeşte în rugăciune.
— Adică şi la ascultare şi în toată purtarea ta să fii aşa cum trebuie.
— În toate. Ca să ai legătură cu Hristos, trebuie ca Hristos să Se odihnească în toată viaţa ta. Iar Hristos Se odihneşte atunci când îl odihneşti pe aproapele tău în sensul cel bun. De aceea accentuez nobleţea duhovnicească, jertfirea de sine. Pentru că, dacă cineva face cele duhovniceşti şi nu ia aminte la celelalte, adică la jertfirea de sine etc., atunci nu are nici un folos din toate îndatoririle duhovniceşti pe care le lucrează.
Când am intrat în viaţa de obşte (La Sfânta Mănăstire Esfigmenu în 1953.), fiind frate începător, m-au pus ajutor de trapezar. Atunci un bătrânel de optzeci de ani, cu totul slăbit, mi-a cerut să-i duc la chilie nişte supă. Când terminăm ascultarea, mergeam şi-i duceam supa Într-o zi m-a văzut un frate care mi-a zis: „Nu-l învăţa aşa, pentru că apoi îţi va cere mereu ajutorul şi nu te va mai lăsa să te odihneşti; n-o să mai poţi să-ţi faci nici măcar canonul. Ştii ce am păţit eu? Am mers odată să-l ajut, pentru că era răcit, şi după aceea n-am mai scăpat de el. Bătea mereu în perete, ţac-ţac. «Fă dragoste, îmi spunea, şi adu-mi un ceai». «Fă dragoste şi vino de mă întoarce puţin». Nu trecea mult timp şi iar ţac-ţac în perete: «Fă dragoste şi pune-mi o cărămidă caldă». Cărămidă-ceai, cărămidă-ceai. Când să mai apuc să-mi fac cele duhovniceşti? Mi-am ieşit din fire”. Auzi ce spune? Înfricoşător! Adică bătrânelul acela să sufere, să geamă, să-i ceară ceva ca să-i uşureze suferinţa, iar el să nu vrea să-l ajute, ca să nu-şi întrerupă îndatoririle duhovniceşti. Aceste lucruri n-au nici o noimă. Mai mult ar fi cântărit la Dumnezeu „cărămidă-ceai” decât metăniile şi rugăciunile pe care le făcea… după toată rânduiala. Pe de-o parte zicea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, iar pe de alta: „Lasă-mă în pace!”
— Gheronda, cum poate avea cineva binecuvântarea lui Dumnezeu?
— Când omul se înrudeşte cu Dumnezeu, atunci şi Dumnezeu îi dă binecuvântarea Sa. Altfel cum să i-o dea? Ca să-i fie călcată în picioare binecuvântarea? Lucrul acesta l-am trăit. Când am mers în Sinai (În septembrie 1962.), era mare secetă. De mulţi ani nu plouase nici o picătură de apă şi din această cauză o duceau greu şi mănăstirea şi beduinii care trăiau lângă ea. Monahii făcuseră rugăciune pentru ploaie, însă fără nici un rezultat. Când a venit vremea curăţării măslinilor (În februarie 1963.) am mers şi eu să ajut. După ce beduinii au curăţat măslinii, monahii au luat crengile groase pentru mănăstire, iar pe cele subţiri le-au lăsat într-o margine. Beduinii i-au rugat pe monahi să le dea lor crengile subţiri, ca să le folosească la aprinsul focului, pentru pregătitul hranei şi pentru încălzit în timpul nopţilor când este foarte frig. Dar monahii nu au vrut să le dea şi din această pricină beduinii au plecat mâhniţi. A doua zi, când beduinii au venit din nou ca să le ceară, eu făcusem deja legături toate crengile subţiri şi le-am dat pe toate. Atunci un beduin bătrân mi-a spus: „Tu eşti un om bun. Va ploua”. Şi într-adevăr, până să ajung la mănăstire, a început să plouă, şi încă a plouat mult. Rugăciunea beduinului a deschis cerurile. Nu am povestit nimănui atunci această întâmplare.
▫ Dumnezeu nu ascultă rugăciunea celui mândru ▫
— Gheronda, după ce-am făcut un gest urât, gândul îmi spune că rugăciunea mea nu este plăcută lui Dumnezeu.
— Dacă gândul acesta vine din adevărată smerenie şi spui: „Îl întărât pe Dumnezeu cu purtarea mea urâtă”, atunci simţi dumnezeiască mângâiere. Dacă însă te mâhneşti în chip egoist şi spui: „Cum am ajuns eu în această stare?”, nu primeşti mângâiere, pentru că: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă” (Iacov 4,6; I Petru 5,5. Vezi şi Pilde 3,34). Dumnezeu nu ascultă rugăciunea celui mândru, pentru că mândria este zid.
Pentru că rugăciunea noastră să fie auzită, trebuie să iasă din „inimă înfrântă şi smerită” (Psalmul 50,19). Atunci când spunem cu multă smerenie: „Dumnezeul meu, în halul în care sunt, cum să mă auzi?”, îndată ne aude Bunul Dumnezeu.
— Gheronda, de ce uneori, când am vreo ispită, nu mă pot ruga?
— Dacă ai o ispită şi nu poţi face rugăciune, să ştii că există înlăuntrul tău egoism şi slavă deşartă. Şi ispita va rămâne până ce se va scârbi omul de sine însuşi. De îndată ce se va scârbi, va ajuta şi Hristos, iar ispita va trece.
— Gheronda, ÎI rog pe Dumnezeu să mă ajute să mă slobozesc de obrăznicie, dar nu văd nici un rezultat.
— Când cineva se nevoieşte şi se roagă, dar nu se vede nici un rezultat, înseamnă că există fie egoism, fie mândrie, fie predispoziţie spre mândrie, care împiedică Harul lui Dumnezeu să lucreze prin mijlocirea rugăciunii. Orice cerem în rugăciune, Bunul Dumnezeu ne dă, dacă avem smerenie şi simţirea păcătoşeniei noastre.
— Gheronda, şi ce să fac atunci când îl rog cu durere pe Dumnezeu să mă slobozească de o neputinţă şi fac şi nevoinţa cuvenită, dar nu mă ajută fiindcă am mândrie?
— Să ceri anticipat iertare de la Dumnezeu. Să spui: „Dumnezeul meu, mândria mea e cea care împiedică ajutorul Tău, dar, Te rog, luminează-mă să înţeleg ce trebuie să fac, ca să-mi biruiesc neputinţa”. Din clipa în care vei accepta că ai mândrie şi că de aceea nu cedează acea neputinţă, Dumnezeu te va înştiinţa şi de unde vine, ca să te nevoieşti să tai pricinile.
— Gheronda, cum trebuie să simt în timp ce mă rog?
— Să simţi în chip smerit, ca să te ajute Dumnezeu. Cel smerit nu are voia sa, ci face ascultare de voia lui Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. De aceea şi Dumnezeu ascultă rugăciunea lui şi-i dăruieşte binecuvântări cereşti. Cu cât omul ÎI ascultă mai mult pe Dumnezeu, cu atât şi Bunul Dumnezeu îl ascultă pe el.
▫ În rugăciune este trebuinţă de stăruinţă şi de răbdare ▫
— Gheronda, uneori, când Îl rog pe Dumnezeu pentru o problemă şi aceasta nu se rezolvă, mă întreb: „Oare Dumnezeu aude rugăciunea mea?”
— „Oare” înseamnă că te îndoieşti de dragostea lui Dumnezeu şi astfel îţi anulezi cererea chiar din clipa când ai depus-o şi-ţi pierzi şi rândul.
— Gheronda, atunci când cer ceva de la Dumnezeu şi nu-mi dă, să stăruiesc?
— Da, să stăruieşti. Vezi, şi atunci când mergem la vreun birou de servicii şi ne adresăm unei persoane competente să ne ajute în vreo problemă, uneori insistăm ca să ne servească. „Vă rog să mă ajutaţi, spunem. Nu plec până ce nu mă veţi servi”. Tot astfel şi în rugăciune, trebuie să stăruim, aşa cum stăruia cananeanca la Hristos (Vezi Matei 15,21-28; Marcu 7,25-30) şi văduva la judecătorul nedrept (Vezi Luca 18,2-8).
— Dar atunci când trece timpul şi nu primesc răspuns, mă mâhnesc.
— Atunci când cerem ceva în rugăciunea noastră, trebuie să aşteptăm cu răbdare. Odată mi se umflase ochiul şi mă durea. Am mers de trei ori la icoana Maicii Domnului şi am rugat-o să mă facă bine, ca să pot citi Psaltirea în timpul nopţilor. Am luat şi puţin untdelemn de la candela ei şi mi-am uns ochiul, dar nu s-a vindecat. După câteva zile situaţia a început să se înrăutăţească şi mai mult. Ochiul îmi era şi mai umflat şi mă durea şi mai tare. Astfel s-au scurs cincisprezece zile. Atunci am mers din nou la icoana Maicii Domnului şi i-am spus: „Maica Domnului, să mă ierţi că te deranjez din nou”. Am luat iarăşi puţin untdelemn din candelă şi, de îndată ce l-am atins de ochi, m-am vindecat. Oare Maica Domnului nu putea să-mi tămăduiască ochiul din prima zi? A văzut ea însă ceva în neregulă şi de aceea m-a lăsat să mă chinuiesc. Şi tu să te rogi cu smerenie şi să aştepţi cu răbdare. Rugăciunea care se face cu credinţă, durere, stăruinţă şi răbdare este auzită, dacă ceea ce cerem este pentru binele nostru.
• CAPITOLUL 4 •
Pregătirea pentru dumnezeiasca împreună-vorbire •
▫ Mărturisirea smerită înaintea lui Hristos ▫
— Gheronda, ce pregătire trebuie să facem pentru rugăciune?
— Asemănătoare cu cea pe care o facem pentru Dumnezeiasca împărtăşire. Acolo avem Dumnezeiasca Părtăşie, aici dumnezeiasca împreună-vorbire. Când ne împărtăşim, Îl primim înlăuntrul nostru pe Hristos şi vine dumnezeiescul Har. Prin rugăciune avem o continuă comunicare cu Hristos şi primim, în alt chip, dumnezeiescul Har. Iar aceasta nu este puţin lucru. Atunci ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, acum comunicăm cu Dumnezeu. Aşadar, aşa cum pentru Dumnezeiasca împărtăşire se impune să ne spovedim la duhovnic, tot astfel şi pentru rugăciune, care este dumnezeiască împreună-vorbire, trebuie să facem o smerită spovedanie înaintea lui Hristos. Să spui: „Hristoase al meu, sunt într-un hal fără de hal, sunt aşa, sunt pe dincolo… Nu merită să Te ocupi de mine, dar, Te rog, ajută-mă!” În felul acesta vine dumnezeiescul Har şi apoi începe dumnezeiasca împreună-vorbire.
Dacă omul nu se pocăieşte şi nu se mărturiseşte cu smerenie înaintea lui Dumnezeu, rămâne nepricopsit. Iar acest fapt devine zid care împiedică comunicarea lui cu Dumnezeu. Poarta rămâne închisă şi sufletul nu află odihnă. În timp ce, dacă va spune „am greşit, Dumnezeul meu”, se dărâmă zidul sau, mai bine zis, Dumnezeu deschide uşa şi omul primeşte harul dumnezeieştii împreună-vorbiri.
— Gheronda, am citit în Scara că atunci când vrem să ne rugăm trebuie să ne îmbrăcăm cu îmbrăcămintea care se potriveşte să o poarte cineva atunci când va vrea să se înfăţişeze înaintea împăratului (Vezi Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul 28, paragraful 3). Care este această îmbrăcăminte?
— Să te zdrobeşti pe sineţi înaintea lui Dumnezeu şi să ceri iertare cu smerenie pentru greşelile tale. Să spui: Mi greşit, Dumnezeul meu, sunt nerecunoscătoare. Te-am mâhnit. Iartă-mă!” Dar să o spui cu zdrobire lăuntrică, nu numai la suprafaţă. Aceasta este îmbrăcămintea care se potriveşte să o porţi atunci când vorbeşti cu Dumnezeu. Dacă nu merge înainte această mărturisire este ca şi cum I-ai spune lui Dumnezeu: „Ce faci? Ce mai este nou?” Dacă trebuie să-i cerem iertare omului căruia i-am greşit, cu atât mai mult trebuie să-l cerem iertare lui Dumnezeu pentru greşalele noastre zilnice!
— Adică în fiecare zi să ne gândim ce greşale am făcut?
— Da. Să ceri iertare lui Dumnezeu pentru greşalele pe care le-ai făcut ziua, apoi să te gândeşti la păcătoşenia ta în general. În felul acesta te smereşti. Apoi începi cu cererile pe care le ai. Eu încep rugăciunea cu: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului” (Luca 18,13). 0 spun de câteva ori în şoaptă şi apoi continui cu „Doamne Iisuse”. Mai demult L-am tot rugat pe Dumnezeu să mă înveţe să mă rog. Şi iată că am văzut în vedenie un copil de şaptesprezece ani rugându-se. O, m-a topit! Felul în care plângea şi se ruga m-a cutremurat. A început cu mărturisirea: „Sunt nerecunoscător, neîndreptat…”. Apoi spunea: „Dumnezeul meu, aşa cum simt acum, în această stare, cum mă voi putea îndrepta dacă nu mă vei ajuta Tu?”, după care începea cererile.
— Gheronda, de multe ori, în vremea rugăciunii, mă apasă amintirea păcatelor mele şi nu-mi pot aduna mintea.
— Am spus să ne cercetăm pe noi înşine şi să ne mărturisim păcatele noastre înainte de a începe rugăciunea, iar nu în vremea rugăciunii. Aceasta nu este autocritică, ci convorbire cu tangalachi.
Înainte de rugăciune ne gândim ce nu merge bine cu noi înşine, ne îndreptăm mintea în acea direcţie, reglăm înălţătorul şi apoi… foc!
▫ „Mai întâi împacă-te” ▫
— Gheronda, dacă fac vreo greşeală din neatenţie şi nu-mi dau seama ca să-i cer iertare surorii pe care am mâhnit-o, mai pot comunica cu Dumnezeu în rugăciune?
— Ca să comunici cu Dumnezeu şi să afli odihnă, trebuie să fii cu luare-aminte la tine însăţi şi să ai trezvie, ca să-ţi dai seama de greşalele tale, să te pocăieşti şi să ceri iertare. Altfel, chiar dacă vei simţi o oarecare bucurie în rugăciune, aceasta nu va fi o bucurie duhovnicească. Nu vei avea înlăuntrul tău întrariparea duhovnicească care provine din părtăşia cu Dumnezeu.
— Gheronda, uneori, când merg să mă rog, am înlăuntrul meu o nelinişte.
— Dacă ai nelinişte lăuntrică sau îţi simţi inima învârtoşată, să ştii că ai mâhnit-o pe vreo soră şi de aceea simţi vinovăţie. Dacă îi vei cere iertare, neliniştea va dispărea.
— Dar rugăciunea, Gheronda, nu poate alunga această nelinişte? Trebuie neapărat să cer iertare?
— Ascultă, dacă ai mâhnit-o pe vreo soră, nu poţi rezolva problema aceasta numai cu rugăciunea, ci trebuie să mergi să-i faci metanie şi să-i ceri iertare. Dacă nu-i vei face metanie surorii, chiar şi trei sute de metănii de ai face în chilie, nu-ţi folosesc la nimic. Aceste lucruri nu se rezolvă astfel. „Mai întâi împacă-te cu fratele tău” (Matei 5,24), spune Evanghelia, şi după aceea adu darul tău. Numai dacă nu o găseşti în acel moment, dar te-ai căit pentru greşeala ta şi eşti hotărâtă ca, de îndată ce o vei întâlni, să îi ceri iertare, numai atunci rugăciunea ta este primită la Dumnezeu.
— Gheronda, dacă am o neînţelegere cu vreo soră, atunci când merg în chilie, totuşi mă liniştesc şi mă pot ruga. Însă, după aceea, când o întâlnesc pe soră, simt o răceală faţă de ea şi s-ar putea chiar s-o şi evit.
— Asta n-o înţeleg. Dacă ai o neînţelegere cu o soră, cum poţi să mergi la chilie şi să te linişteşti? Dacă nu-i faci metanie, cum te poţi linişti şi ruga? Dacă ai fi avut înlăuntrul tău pacea lui Dumnezeu, inima ţi s-ar fi înmuiat după rugăciunea pe care ai făcut-o în chilie şi, de îndată ce ai fi întâlnit-o pe soră, ai fi socotit această binecuvântare de la Dumnezeu şi nu ai fi evitat-o.
— Gheronda, nu cumva îmi îndreptăţesc greşeala şi din această cauză pot să mă rog?
— Ce rugăciune este aceasta? Numai atunci vine dumnezeiescul Har şi omul poate comunica cu Dumnezeu, când ia greşeala asupra sa şi spune „iartă-mă”.
▫ Rugăciunea este „judecată înainte de judecată” ▫
— Gheronda, Sfântul Ioan Scărarul spune că rugăciunea este „judecată înainte de judecată” (Vezi Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul 28, paragr. 1 „Rugăciunea este celui ce se roagă cu adevărat tribunal, dreptar şi scaun de judecată al Domnului înaintea scaunului Judecăţii viitoare”).
— Aşa este. Când omul se roagă corect, atunci rugăciunea este „judecată înainte de judecată”. Cel care este sănătos duhovniceşte, când merge să se roage, dacă îşi va simţi inima învârtoşată, va cerceta de unde îi vine aceasta, ca să se îndrepte. „De ce mă simt aşa? Nu cumva am rănit pe cineva cu purtarea mea? Nu cumva am judecat sau mi-au trecut prin minte gânduri de judecată şi nu mi-am dat seama? Nu cumva mi-a trecut vreun gând de mândrie sau există înlăuntrul meu vreo voie proprie şi nu mă lasă să comunic cu Dumnezeu?”
— Şi dacă nu află nimic, Gheronda?
— Nu se poate. Ceva s-a întâmplat. Dacă va căuta în arhivă – adică dacă se va cerceta pe sine va afla dosarul cu pricina şi îşi va da seama unde a greşit.
— Să se cerceteze pe sine, Gheronda, sau să se mărturisească lui Dumnezeu?
— Ce să mărturisească, de vreme ce nu ştie ce a facut? Mai întâi trebuie să se cerceteze pe sine. Şi dacă nu va afla nimic, atunci să facă vreo două-trei metanii, să cadă în genunchi şi să spună: „Dumnezeul meu, fără-ndoială că am greşit cu ceva. Luminează-mă să înţeleg ce am făcut”. Iar de îndată ce va spune aceasta, odată cu smerenia va dispărea şi ceaţa ispititorului şi va afla pricina Văzând Dumnezeu smerenia lui, va trimite Harul Său şi-l va lumina să-şi aducă aminte exact ce a greşit, ca să se poată pune în rânduială.
— Gheronda, ce ajută pentru ca cineva să păstreze o părtăşie de nezdruncinat cu Dumnezeu?
— Ajută mult pacea lăuntrică a sufletului. Când sufletul este pus în rânduială, rugăciunea înaintează singură. De aceea, să nu laşi să intre înlăuntrul tău răutatea faţă de cineva. Dacă ai avut vreun gând de-a stânga faţă de cineva, să-l mărturiseşti stareţei. Să alungi şi orice alt gând de-a stânga, punând în locul lui gânduri bune. Cu gândurile bune se curăţă calea rugăciunii, care înaintează astfel neîmpiedicată.
● PARTEA A DOUA ●
NEVOINŢA PENTRU RUGĂCIUNE ●
„Când cineva va simţi marile binecuvântări ale lui Dumnezeu, se întăreşte, inima i se încălzeşte şi ajunge la rugăciunea neîncetată”
• CAPITOLUL 1 •
Greutăţile în rugăciune •
▫ Acedia îl netrebniceşte pe om ▫
— Gheronda, ce diferenţă există între acedie şi trândăvie?
— Acedia este lenevia duhovnicească, în timp ce trândăvia se raportează şi la suflet şi la trup. Bine este însă să nu fie niciuna. De acedie şi de trândăvie se molipesc uneori şi sufletele care au multe condiţii pentru viaţa duhovnicească, care au sensibilitate, mărinimie.
Diavolul nu prea are ce să-i facă unui om indiferent. Însă un om sensibil, dacă se va mâhni, este cuprins apoi de acedie. Trebuie să afle ce l-a mâhnit şi să înfrunte situaţia duhovniceşte, pentru a-şi regăsi curajul şi a-i porni motorul din nou. Să ia aminte să nu lase răni nevindecate, pentru că după aceea se va încovoia din pricina lor. Istovirea duhovnicească, care în continuare aduce cu sine şi pe cea trupească, îl netrebniceşte. Te duci la medic şi acesta nu-ţi găseşte nimic, pentru că vătămarea a pricinuit-o ispititorul. Pe câte suflete care au mărinimie şi sensibilitate le văd netrebnicite!
— Gheronda, mă simt istovită şi nu-mi pot face deloc îndatoririle duhovniceşti. Oare aceasta să mi se tragă din oboseală sau din trândăvie?
— Nu spune: „Pentru păcatele mele cele multe mi se îmbolnăveşte trupul, slăbeşte şi sufletul meu” (Al doilea tropar de la Mărimurile Paraclisului Mare şi Mic al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.)? Nu este oboseală trupească, ci istovire sufletească. Iar aceasta este mai rea decât oboseala trupească. Istovirea sufletească îl „scoate din uz” pe om, care devine ca o maşină ale cărei piese sunt bune, însă are motorul dezmembrat.
— Gheronda, văd că, deşi la început iubeam cele duhovniceşti, acum nu mai pot face nimic.
— De ce nu poţi face nimic? Nu ai putere? Eu văd că ai. Nu-ţi aduci aminte cum mai demult, când se zidea mănăstirea şi lucrai toată ziua la construcţii, câte nevoinţe duhovniceşti făceai?
— Gheronda, nu cumva este de vină faptul că sunt prinsă cu tot felul de treburi?
— Mai degrabă este de vină faptul că ai slăbit nevoinţa. Caută să te căleşti, să iubeşti asceză. Eu, cu jumătate de plămân, ştii câte metanii fac? Nu pot să-ţi spun. Numai atâta îţi spun: că atunci când fac rugăciunile cu şiragul de metanii şi cu închinăciuni, când îmi oboseşte o mână, fac cruce cu cealaltă. Toate acestea ţi le spun din dragoste. Alţii nu au condiţiile pe care le ai tu şi ştii cum se nevoiesc, cum se luptă? Tu eşti bună de comando. Cum de te-ai delăsat în aşa hal? Eu mă voi ruga pentru tine, dar, ca să te ajuţi, trebuie ca şi tu să faci ceva. Ai înţeles? În cele duhovniceşti trebuie să te dăruieşti cu totul pe sineţi şi atunci vei aduce rod şi în ascultarea ta.
— Gheronda, uneori, când sunt în chilie mă cuprinde acedia.
— În chilie nu te rogi, nu citeşti? Pe cât poţi, să nu laşi să treacă timpul fără să faci ceva Nu te poţi ruga?
Atunci citeşte ceva care să te ajute în acel timp. Altfel diavolul poate exploata starea ta apăsătoare şi te poate istovi cu desăvârşire.
▫ Să nu tăiem frânghia ▫
— Gheronda, după ce toată ziua staţi de vorbă cu atâta lume, seara sunteţi istovit, însă dimineaţa pe chipul Sfinţiei Voastre nu se mai vede nici o urmă de oboseală, ci sunteţi luminos. Cum se explică asta?
— Ei, eu nu tai frânghia.
— Gheronda, uneori, când din pricina ascultării nu merg la Pavecerniţă şi sunt foarte obosită, îmi spun: „Să mă întind puţin şi voi rosti Rugăciunea lui Iisus”, dar în cele din urmă mă ia somnul şi nu fac nimic.
— Nu aşa, binecuvântata! Chiar şi atunci când eşti foarte obosită, să nu te întinzi pe pat fără să faci rugăciune. Să spui un „Sfinte Dumnezeule” şi Psalmul 50, să săruţi icoana lui Hristos şi a Maicii Domnului, să faci semnul crucii pe perna ta şi apoi să te culci. Să pui ceasul să sune cu o oră înainte de a începe slujba, ca să te scoli şi să-ţi faci canonul. Este trebuinţă de silire, dar s-o simţi ca o necesitate, să te sileşti cu toată inima ta. „Pe dătătorul de bună voie îl iubeşte Dumnezeu” (II Corinteni 9,7).
— Şi atunci când nu am deloc râvnă?
— Să te sileşti pe tine însăţi să faci ceva duhovnicesc. Să te îngrijeşti ca în fiecare zi să faci puţin studiu şi puţină rugăciune. Studiul, rugăciunea, psalmodia sunt vitamine care îi trebuiesc sufletului în fiecare zi.
Să nu lăsăm să treacă ziua fără să facem rugăciune, îmi aduc aminte că în război, atunci când treceau mai multe zile fără să atacăm, trăgeam în aer câteva focuri de armă. Dacă nu făceam aşa, duşmanii ar fi zis: „aceia dorm” şi ne-ar fi luat prin surprindere. La fel să facem şi în nevoinţa duhovnicească. Dacă vreodată ne simţim istoviţi şi nu ne mai putem îndeplini toate îndatoririle noastre duhovniceşti, să nu tăiem frânghia, adică comunicarea cu Dumnezeu, ci să facem măcar câteva metanii, câteva şiraguri de rugăciuni. Adică să tragem vreo două rafale, ca să nu ne robească tangalachi. Iar după ce ne vom reveni, să începem iarăşi nevoinţa noastră după rânduială.
Atunci când cineva îşi lasă cele duhovniceşti, dacă nu face măcar câteva metanii, vreun şirag de rugăciuni, se sălbăticeşte. Treburi poate face, rugăciune însă nu. Văd monahi care fac tot felul de treburi fără oprire şi lasă studiul şi rugăciunea. „Hai s-o fac şi pe asta, hai s-o fac şi pe cealaltă” şi renunţă la rugăciune, iar în cele din urmă se sălbăticesc, devin ca mirenii. Am văzut argaţi care o zi întreagă, de dimineaţa până seara, puteau să stea în soare şi să cioplească sau să taie lemne, însă întreită plată să le fi dat şi nu puteau să stea în biserică o jumătate de ceas, ci ieşeau afară şi fumau. Am observat lucrul acesta.
Când omul nu se roagă, se depărtează de Dumnezeu şi devine ca boul: munceşte, mănâncă şi doarme. Şi cu cât se depărtează de Dumnezeu, cu atât mai anevoioase devin lucrurile. I se răceşte inima, după care nu se mai poate ruga deloc. Iar ca să-şi revină, trebuie să i se înmoaie inima, să înceapă pocăinţa, să se cutremure.
▫ Să ai dispoziţie să începi ▫
— Gheronda, de ce am nepăsare?
— Nepăsare? Pentru că îţi lipseşte păsarea. Se vede că nu te-ai îndulcit de cele duhovniceşti.
— Gheronda, după o perioadă de nepăsare, mă ajută să încep treptat nevoinţa? Adică într-o zi să fac un şirag de boabe de rugăciuni, a doua zi două etc.?
— Ca să pui început bun, trebuie să ai dispoziţie să începi şi să te sileşti puţin pe tine însăţi. Chiar de-ar fi cineva frânt de oboseală, dacă se va sili puţin pe sine, oboseala va trece şi se va simţi bine. Această mică strădanie pe care o face are mare importanţă, pentru că Dumnezeu nu aşteaptă decât dispoziţia noastră pentru ca El să poată interveni. Şi aceasta este ceea ce ne va mântui, dumnezeiasca intervenţie.
— Gheronda, chiar şi atunci când am timp, tot nu am poftă să fac cele duhovniceşti.
— Ei, se întâmplă câteodată să avem această lipsă de dispoziţie, însă este trebuinţă de puţină silire. Când cineva este indispus, de obicei nu are poftă de mâncare, dar se forţează şi mănâncă. Are sau nu are poftă, mănâncă ceva uşor la început, pentru că altceva nu-i primeşte stomacul, şi încet-încet îi vine pofta. Cum să se pună pe picioare dacă nu va mânca? Aşa şi tu, nu trebuie să te laşi pe tine însăţi pradă trândăviei, pentru că te vei distruge. Să începi cu hrană duhovnicească uşoară, ca să-ţi revii treptat. Să te străduieşti puţin câte puţin ca să începi.
— Cu adevărat, Gheronda, îmi este foarte greu să-mi încep îndatoririle duhovniceşti.
— Da, pentru că uleiurile tale sunt îngheţate. Să faci puţine metanii, puţin studiu, puţin „Doamne Iisuse”ca să ţi se încălzească inima. Să spui: „Voi face numai cinci metanii”. Dacă-ţi va pomi motorul, după aceea nu-l vei mai putea opri, ci va trebui să-l frânezi.
▫ Să-i dăm sufletului hrana pe care o doreşte ▫
— Gheronda, atunci când nu am poftă de cele duhovniceşti, cum să pun început?
— Să faci im lucru duhovnicesc care te mulţumeşte şi astfel îţi va veni poftă şi pentru celelalte. Să întinzi masa duhovnicească şi vei afla ce alege pofta ta. Vrei să citeşti puţin? Vrei să faci un şirag de „Doamne Iisuse”? Vrei să faci un Paraclis? Vrei să citeşti la Psaltire sau să faci câteva metanii? Dacă nu ai poftă de nimic, ei, atunci îţi trebuie bătaie.
— Gheronda, pot să încep de la lucru de mână?
— Poţi, dar în acelaşi timp să rosteşti şi „Doamne Iisuse”
— Dar nu cumva, făcând ceea ce mă mulţumeşte, fac voia mea?
— Ascultă, în cele duhovniceşti trebuie să-i dăm sufletului hrana pe care o doreşte şi o cere el singur. Aşa se îndulceşte, se hrăneşte şi este îndemnat să facă mai multe nevoinţe duhovniceşti. Vezi, atunci când ne îmbolnăvim şi organismul cere ceva, îi dăm ceea ce cere, ca să ne facem bine. Când eram mic m-am îmbolnăvit de anemie şi ceream să mănânc lămâie. Părinţii mei, neştiind dacă am voie să mănânc lămâie, nu mi-au dat, ci aşteptau să vină medicul. În cele din urmă, când a venit medicul, mi-a recomandat să mănânc lămâie, pentru că organismul meu avea nevoie de vitaminele pe care le conţine lămâia.
— Gheronda, în această perioadă, pentru a înfrunta nepăsarea, m-am străduit să respect un program.
— E bun programul, însă mai întâi trebuie să intre în lucrare inima şi apoi programul.
— Gheronda, n-ar fi bine să-mi rânduiţi Sfinţia Voastră un program?
— Programul pe care ţi-l rânduiesc este să faci lucrul duhovnicesc care te mulţumeşte. Să nu te stresezi, ci să cercetezi de ce fel de hrană duhovnicească are nevoie sufletul tău şi pe aceasta să i-o dai. Când simţi nevoia să cânţi, să cânţi; când te atrage studiul, să citeşti; când te atrage Rugăciunea lui Iisus, să rosteşti Rugăciunea. Să faci orice alt lucru duhovnicesc doreşti, numai să nu te constrângi pe tine însăţi. Cred că ai înţeles. Să procedezi în felul acesta acum, la început, până ce ţi se va îndulci sufletul, după care vei intra într-o rânduială duhovnicească care te va trage de la sine. Nu te nelinişti, căci, cu Harul lui Dumnezeu, va porni motorul tău şi vei alerga.
▫ Să ne rugăm din mărinimie ▫
— Gheronda, cum vă mai puteţi ruga când sunteţi atât de obosit?
— Pe mine rugăciunea mă odihneşte. Şi am văzut că numai rugăciunea îl odihneşte cu adevărat pe om. Când ea se face din inimă, alungă şi oboseala şi somnul şi foamea, pentru că sufletul se încălzeşte, după care nu mai vrei nici să dormi, nici să mănânci. Trăieşti într-o stare mai presus de fire şi te hrăneşti în chip diferit; te hrănesc cele duhovniceşti.
— Gheronda, nu am dragoste de rugăciune.
— Încă nu ţi s-a încălzit inima şi rugăciunea nu se face dintr-o nevoie lăuntrică. Le faci pe toate sec, milităreşte. Cum îţi începi rugăciunea?
— Încep, Gheronda, cu gândul că trebuie să mă rog pentru mine şi pentru toţi.
— Ah, ce ciudată mai eşti! La tine totul e cu „trebuie”. „Trebuie să mă rog, trebuie să fac cele duhovniceşti, trebuie, trebuie…”, şi te zoreşti. Este bine că există înlăuntrul tău această putere, dar să începi cu un gând smerit, cu o durere. Să te străduieşti să te doară inima şi atunci nu te vei zori, ci vei simţi bucurie, va exista înlăuntrul tău veselie.
— Gheronda, simt în sufletul meu o constrângere. Nu există înlăuntru meu întraripare duhovnicească.
— Te bucuri când te rogi? Mi se pare că te zoreşti puţin. Porneşti cu mărinimie să faci ceva, dar, fără să-ţi dai seama, intră şi puţin egoism. „Să fac atâtea metanii, spui, să fac atâtea şiraguri de Doamne Iisuse, să măresc numărul de metanii, să măresc numărul de rugăciuni”. Şi toate acestea nu le faci pentru dragostea lui Dumnezeu sau pentru cineva care are nevoie, ci doar aşa, ca să faci multe, să te sfinţeşti. Adică nu spui cu smerenie: „De vreme ce Dumnezeu a spus: «Fiţi sfinţi» (Petru 1,16. Vezi şi Levitic 20,7 şi 20,26), voi face şi eu ce pot”, ci mergi cu o logică seacă: „Trebuie să mă sfinţesc”.
— Gheronda, cum să mă forţez să mă rog?
— De ce să te forţezi să te rogi şi să nu te rogi din mărinimie?
— Şi cum să fac asta, Gheronda?
— Dacă te vei gândi la binefacerile lui Dumnezeu, te vei gândi şi la Dumnezeu, la Binefăcătorul tău, şi vei conştientiza nerecunoştinţa şi păcătoşenia ta, după care vei cere milă Lui. Când simte cineva marile binecuvântări ale lui Dumnezeu, se întăreşte, i se încălzeşte inima şi ajunge şi la rugăciunea neîncetată.
▫ Răspândirea în rugăciune ▫
— Gheronda, când îmi fac rugăciunea la chilie, stau tare neliniştită ca nu cumva vreo soră să deschidă uşa şi astfel să-mi pricinuiască răspândire.
— Eu, dacă sunt în stare de rugăciune şi deschide cineva uşa, prefer să mă lovească cu securea în cap, decât să mă vadă în acea clipă când mă rog. Este ca şi cum ai zbura şi vine unul şi-ţi taie aripile. Voi nu aţi trăit încă stări duhovniceşti în vremea rugăciunii ca să înţelegeţi cât îl costă pe cineva să-l deranjaţi în timp ce se roagă. Nu aţi simţit această părtăşie cu Dumnezeu, când omul se ridică oarecum de pe pământ. Dacă aţi fi avut astfel de experienţe, i-aţi fi respectat pe ceilalţi când se roagă. Dacă ar fi existat această sensibilitate duhovnicească, aţi fi cugetat: „Cum să-l întrerup pe celălalt în vreme ce se roagă?” Aţi fi înţeles ce mare pagubă îi pricinuiţi şi aţi fi luat aminte. Nu spun să luaţi aminte cu stres şi cu silire, ci cu respect faţă de cel care comunică cu Dumnezeu. Dar dacă nu există această sensibilitate duhovnicească, să existe cel puţin sensibilitatea lumească, în sensul ei cel bun. Să vă obişnuiţi să bateţi la uşă şi să spuneţi cu voce tare: „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!”, ca celălalt să poată sta liniştit şi nu să fie mereu cu frică că se deschide uşa. Altceva este să mă aflu în stare de veghere duhovnicească şi altceva e să stau mereu neliniştit că nu cumva cineva să-mi deschidă uşa. Asta oboseşte, te zdrobeşte.
— Gheronda, se poate ca vreo soră să facă aceasta din simplitate?
— Nu este simplitate ca o soră să bată în uşa alteia şi, fără să audă „Amin”, să deschidă şi să intre înăuntru. Mă mir că faceţi una ca aceasta! Se poate ca cealaltă soră să plângă în rugăciune şi să nu vrea să fie văzută. Eu, când merg la vreo chilie vecină şi aud că citesc slujba Vecerniei, stau şi un ceas afară în frig şi spun „Doamne Iisuse”, ca să nu-i întrerup şi să taie din slujbă. Cum să deschid uşa când îi aud psalmodiind? Cum să intru? Dacă intru, este ca şi cum aş avea dreptul s-o fac. Se poate ca aceia să-mi dea acest drept, însă eu nu fac aceasta. Vine din egoism, ca şi cum eu sunt cineva şi nu ţin cont de celălalt. Să existe această sensibilitate lăuntrică. Odată, când eram la Sinai, am văzut doi copii de beduin, un băiat şi o fetiţă, rugându-se pe drum cu comboloiul.
Atunci eu m-am oprit şi m-am retras încet, aşteptând să-şi termine sărmanii copilaşi rugăciunea şi abia apoi să-mi continui drumul, pentru că nu exista altă trecere.
— Gheronda, de îndată ce încep să mă rog, îmi vin în minte obligaţiile care mi-au rămas neîndeplinite la ascultare.
— Nici eu, când am obligaţii neîmplinite, nu mă pot linişti. De aceea, dacă vrei să nu ai răspândire în vremea rugăciunii, să-ţi pui în rânduială repede obligaţiile tale şi numai după aceea să începi rugăciunea, spunând în mintea ta: „Spre deosebire de sufletul meu, toate se află în bună rânduială. Ia să mă îngrijesc să-l pun în rânduială şi pe el”.
— Gheronda, mă gândesc că, dacă aş fi avut vreo greutate în viaţă, aceasta m-ar fi ajutat să sporesc în rugăciune.
— Ce vorbeşti? Trebuie să fie război, ca să-L cauţi pe Hristos? O stare duhovnicească exterioară bună este cea mai bună condiţie pentru o stare duhovnicească lăuntrică bună. Rugăciunea cere ca cel ce se roagă să fie nerăspândit în cele exterioare şi aranjat în cele lăuntrice. Nerăspândirea ajută mult în viaţa duhovnicească.
▫ Trimiteţi somnulla cei care nu pot să doarmă ▫
— Gheronda, de ce moţăiesc atunci când mă rog?
— Nu trăieşti intens. Ai slăbit nevoinţa, iar acum mergi împinsă din spate. Dacă eşti neliniştită din cauza unei probleme care te preocupă, mai poţi să dormi? Vezi, unul din recunoştinţă fată de binefăcătorul său poate să nu doarmă o noapte întreagă, ca să facă rugăciune pentru el. După aceea trebuie să cugete: „Bine, pentru omul care mi-a făcut bine am privegheat, dar pentru Dumnezeu, Care S-a răstignit pentru mine, nu pot să priveghez ca să-l fac pe plac?”.
— Gheronda, se poate ca toropeala să provină din slăbiciune trupească?
— Da, uneori toropeala vine şi din istovire, din hipotensiune sau din hipotermie etc. Să afle fiecare pricină şi să procedeze ca atare.
— Gheronda, cum se poate să-l ia somnul pe cineva, deşi se roagă cu durere pentru o problemă?
— Dacă, într-adevăr, există durere pentru acea problemă, atunci nu-l prinde somnul pe om. Este nevoie însă să se silească puţin pe sine. Dacă atunci când se roagă este în chilie, să arunce puţină apă pe faţă, ca să plece somnul.
— Mă cuprinde moţăiala la privegheri. Ce să fac?
— S-o zdrobeşti. În biserică omul moţăie pentru că se linişteşte sufleteşte şi oboseşte trupeşte. Dar când te străduieşti să nu te ia somnul, atunci acesta cedează şi pleacă. Desigur, după vreo două-trei ceasuri iarăşi moţăi, însă somnul acesta este greu şi-l alungi cu mai multă greutate. Dar cu stăruinţă este alungat şi el. Dacă pleacă primul şi al doilea tren al moţăielii, s-a terminat, somnul a plecat.
— Gheronda, se poate că la o priveghere să mă străduiesc şi două ceasuri ca să alung somnul.
— De ce nu-l trimiţi la spitale, la psihiatrii? Să spui: „Dumnezeul meu, dăruieşte somn tuturor celor care nu pot dormi, fie pentru că suferă, fie pentru că au nervii încordaţi”. Să faci din somn o tabletă şi s-o trimiţi, prin rugăciune, tuturor celor care nu pot dormi şi se chinuiesc, sărmanii, iar tu zi şi noapte să-L slăveşti pe Dumnezeu.
• CAPITOLUL 2 •
Diavolul îl războieşte pe cel care se roagă •
▫ Să nu începem discuţie cu diavolul ▫
— Gheronda, deşi simt nevoia să vorbesc cu Dumnezeu, totuşi nu pot să mă rog.
— Dacă simţi nevoia să vorbeşti cu Dumnezeu, nu înţeleg de ce nu poţi să te rogi. Poate să fie şi de la cel viclean. Ispititorul pune totdeauna piedici, pentru ca omul să nu se poată ruga.
— Gheronda, în vremea rugăciunii mă preocupă grija pentru diferite treburi.
— Să spui: „La asta mă voi gândi mai târziu…” şi să continui să te rogi.
— Mai mult mă mâhnesc, Gheronda, pentru că de cele mai multe ori mă gândesc la lucruri lipsite de importanţă.
— Tocmai de aceea să le laşi pentru mai târziu, deoarece, dacă vei întrerupe rugăciunea şi te vei îndeletnici cu ele, ispititorul le va lăsa deoparte pe cele lipsite de importanţă şi-ţi va aduce în minte probleme esenţiale, ca să încetezi cu desăvârşire rugăciunea. Trebuie să ne punem pe noi înşine la punct. Pentru că ştii ce face tangalachi? Mirenilor le aduce gânduri murdare şi astfel îşi dau seama îndată. Oamenilor duhovniceşti însă le aduce diferite neghiobii şi nu-şi dau seama. Acest lucru este mai primejdios, pentru că ei cred că merg bine, deoarece nu au gânduri murdare, şi astfel nici nu se smeresc, iar mintea lor umblă încolo şi-ncoace şi inima le rămâne piatră.
— Gheronda, uneori în vremea rugăciunii îmi vine o idee; aflu rezolvarea unei probleme care după aceea se dovedeşte a fi greşită.
— Diavolul este viclean. Ştie că, dacă în vremea rugăciunii îţi va aduce un gând necurat, îl vei alunga cât colo. De aceea îţi aduce soluţii la vreo problemă de-a ta, ca tu să spui: „De vreme ce mi-a venit în vremea rugăciunii, înseamnă că este insuflare de sus”. Dacă diavolul ţi-ar vrea binele, ţi-ar aduce în minte rezolvarea în altă vreme, şi nu în timpul rugăciunii. Intră însă „intermediar” şi te invită la discuţie. De aceea să nu-i dai nici o importanţă. Să spui: „Îţi mulţumesc pentru interesul pe care mi-l arăţi, însă nu am nevoie de el”. Vezi, merge cu vicleşug să-l înşele cu gânduri duhovniceşti pe omul duhovnicesc, încât „rugăciunea lui, aşa cum spune David, să se facă întru păcat” (Psalmul 108,7).
— Gheronda, în vremea rugăciunii îmi vin în minte gânduri şi imagini urâte.
— Aceasta este lucrarea diavolului că să te zăpăcească. Mai ales când eşti obosită trupeşte şi nu ai prea dormit, tangalachi află un moment când te afli între somn şi veghe şi-ţi prezintă imagini urâte, ca să-ţi spună după aceea că sunt ale tale şi să te arunce în deznădejde. Să nu le dai importanţă. Să spui „Doamne miluieşte” şi să te gândeşti la Hristos, la Maica Domnului, la îngeri, ca să te aduni în rugăciune. Astfel vei face diversiune diavolului.
▫ Diavolul îl împiedică pe om de la rugăciune ▫
— Gheronda, unde greşesc de îmi apare o piedică atunci când am de gând să priveghez la chilie?
— Dacă îngăduie Dumnezeu piedica, înseamnă că va ieşi ceva mai bun.
— Dar şi atunci când asta se întâmplă mereu?
— Atunci înseamnă că există mândrie.
— Gheronda, nu-mi dau seama dacă există mândrie.
— Poţi să-ţi dai seama şi din felul cum aranjezi lucrurile. Dacă le dai întâietate treburilor şi după aceea rugăciunii, dai drepturi ispititorului să-ţi aducă piedici. Iar dacă cineva dă mai multă importanţă treburilor decât celor duhovniceşti, oare asta nu este mândrie? Este şi mândrie şi lipsă de evlavie.
— Gheronda, ce face ispititorul ca să împiedice pe cineva care se roagă?
— Ce face? Află o mie şi unu de chipuri. De îndată ce omul începe rugăciunea, poate să-i aducă visare sau poate să-i răspândească mintea cu imaginaţii, cu zgomote etc. Să vezi ce s-a întâmplat când eram la Mănăstirea Stomiu (între anii 1958-1962). Într-o noapte am mers să mă rog în biserică. Poarta mănăstirii era închisă, iar la uşa bisericii am tras zăvorul. Spre miezul nopţii tangalachi a început să lovească necontenit în zăvor şi nu se mai oprea, ca să mă facă să merg să văd cine este. Am intrat în Sfântul Altar, ca să nu aud, şi acolo, în spatele Sfintei Mese, lângă Cel răstignit, am rămas până dimineaţă.
Crucea lui Hristos are mare putere. Când eram frate începător, tangalachi mă războia mult. Noaptea, când eram în chilie, îmi bătea continuu la uşă şi spunea: „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri”. Deschideam uşa şi, cu toate că nu vedeam pe nimeni, mă cuprindea frica. După aceea nu mai aveam stare; îmi era cu neputinţă să mai stau în chilie. Sufeream, plângeam, mă rugam, dar nimic. Ieşeam afară. Într-o seară după Pavecerniţă, mă vede afară un proestos al mănăstirii şi mă întreabă: „Fiule, de ce nu mergi la chiliuţa ta? Vezi pe vreun părinte umblând pe afară? Părinţii se roagă în chiliile lor”. Eu am început să plâng şi i-am spus ce mi se întâmplă. Atunci mi-a adus o bucăţică de ceară în care era o părticică din Sfânta Cruce şi mi-a spus: „Fiule, mergi acum liniştit la chilia ta”. Am intrat în chilie şi, de îndată ce am închis uşa, am auzit pe cineva spunând cu voce tare: „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor…”. Când am zis „Amin”, uşa s-a deschis şi a intrat un poliţist îmbrăcat în toată ţinuta sa. Galoanele le purta oblic pe mânecă, aşa cum purtau mai demult poliţiştii. A început să strige la mine: „Ei, ticălosule, tu, care nici călugăr nu eşti, pentru ce ai acel lemn?” Apoi a început să râdă cu râsul său cel „dulce”. Strigă, dar nu se putea apropia, pentru că aveam Cinstitul Lemn. Am strigat şi eu „Doamne Iisuse Hristoase” şi „poliţistul” s-a făcut fum.
• CAPITOLUL 3 •
Pentru ca să se încălzească inima în rugăciune •
▫ Sfintele icoane ajută la rugăciune ▫
— Gheronda, cum voi putea afla mângâiere atunci când sunt mâhnită?
— Să scapi la rugăciune. Şi numai capul să ţi-l alipeşti de o icoană şi vei afla mângâiere. Fă-ţi chilia ca o bisericuţă cu icoane care te odihnesc şi vei vedea că vei afla în ea multă mângâiere.
— Gheronda, uneori în vremea rugăciunii sărut icoanele. Este bine?
— Da, este bine. Potrivit rânduielii, icoanele trebuie să le sărutăm astfel: să se reverse inima noastră de dragoste pentru Hristos, pentru Maica Domnului şi pentru Sfinţi, şi să cădem, să ne închinăm la sfintele lor icoane.
Într-un an (în anul 1984), la 26 martie, când prăznuim Soborul Sfântului Arhanghel Gavriil, mă rugam în picioare înaintea icoanelor lui Hristos şi a Maicii Domnului. Pentru o clipă I-am văzut pe Hristos şi pe Maica Domnului că Se mişcă ca şi cum ar fi fost vii. „Hristoase al Meu, binecuvântează-mă! Maica Domnului, binecuvântează-mă!”. Şi în clipa când am căzut să mă închin, o puternică mireasmă mi-a umplut chilia. Era o mireasmă de te înnebunea. Covoraşul pe care-l aveam întins pe jos, deşi era plin de pământ, răspândea bună mireasmă şi el. Am rămas în genunchi şi sărutam covoraşul. Ce mireasmă!
— Gheronda, atunci când mă rog, mă ajută să-mi aduc în minte chipul lui Hristos?
— Ascultă, când te rogi în faţa unei icoane, atunci te ajută icoană, pentru că de la icoană te duci cu mintea la persoana pictată.
Însă atunci când te rogi cu mintea şi eşti aplecată şi cu ochii închişi, nu trebuie să aduci chipuri în mintea ta cu ajutorul imaginaţiei, pentru că tangalachi poate exploata asta şi să ţi le prezinte ca vedenii, ca să te însele şi să-ţi facă rău.
Rugăciunea trebuie să se facă cu mintea curată, fără gânduri şi fără reprezentări, chiar dacă acestea sunt chipuri ale lui Hristos sau reprezentări din Sfânta Scriptură, pentru că aceasta este primejdios, mai ales pentru cei care au multă imaginaţie şi mândrie. Numai când vin gânduri murdare şi de hulă putem să ne aducem în minte reprezentări din Sfânta Scriptură. Dar cea mai bună „reprezentare” este conştiinţa păcătoşeniei şi a nerecunoştinţei noastre.
▫ Şiragul de metanii: mitralieră împotriva diavolului ▫
— Gheronda, ce însemnătate are şiragul de metanii?
— Şiragul de metanii este o moştenire, o binecuvântare, pe care ne-au lăsat-o Sfinţii noştri Părinţi. Chiar şi numai pentru faptul că este moştenire de la Sfinţii Părinţi, îi dă o mare valoare. Vezi, unuia i-a lăsat bunicul său moştenire un lucru neînsemnat, pe care îl păstrează ca pe un talisman. Cu cât mai mult şiragul de metanii, pe care ni l-au lăsat moştenire Sfinţii Părinţi!
Mai demult, când nu existau ceasuri, monahii măsurau vremea de rugăciune cu şiragul de metanii, dar nodurile şiragului erau simple. Odată un pustnic, care făcea multă nevoinţă, multe metanii etc., a fost necăjit de diavolul, care îi desfăcea nodurile de la şiragul lui de metanii A făcut, sărmanul, metanii într-una, până ce a căzut frânt, deoarece nu putea să le numere, de vreme ce diavolul îi desfăcea mereu nodurile. Atunci i s-a arătat îngerul Domnului şi l-a învăţat cum să împletească nodurile, astfel încât fiecare nod să închipuiască nouă cruci După aceea diavolul, care se cutremură de Cruce, nu a mai putut să le desfacă. Astfel, fiecare nod al şiragului de metanii are nouă cruci, care simbolizează cele nouă cete îngereşti.
— Gheronda, ce înseamnă treizeci şi trei, cincizeci, o sută şi trei sute de noduri pe care le au şiragurile de metanii?
— Numai numărul treizeci şi trei este simbolic. El simbolizează cei treizeci şi trei de ani pe care i-a trăit Hristos pe pământ. Celelalte numere ne ajută numai să numărăm metăniile pe care le facem sau de câte ori rostim rugăciunea.
Există maşini care au o sfoară cu un mâner la capăt şi, atunci când vrei s-o porneşti, tragi de câteva ori sfoară cu putere, până ce i se dezgheaţă uleiurile. La fel este şiragul de metanii Este sfoară cu care tragem o dată, de două, de trei, de zece ori până ce se dezgheaţă uleiurile duhovniceşti şi porneşte maşina duhovnicească a rugăciunii neîncetate. Iar după această inimă lucrează singură rugăciunea. Dar şi atunci când inima a pornit în lucrarea rugăciunii, nu trebuie să lăsăm şiragul de metanii, pentru ca să nu fie şi alţii îndemnaţi să-l lase, când încă nu a pornit inima lor să lucreze rugăciunea.
— Gheronda, atunci când ţin şiragul de metanii în mână şi rostesc Rugăciunea mecanic, nu cumva există primejdia de a plăcea oamenilor?
— Dacă rosteşti Rugăciunea la exterior, pentru a plăcea oamenilor, chiar dacă ai face bătături la mâini, la nimic nu-ţi va folosi. Îţi va aduce numai oboseală şi simţământul fals că, chipurile, te îndeletniceşti cu Rugăciunea minţii.
— Gheronda, eu nu m-am obişnuit să ţin şiragul de metanii în mână.
— Să ţii şiragul de metanii în mână ca să nu uiţi rugăciunea, care trebuie să lucreze lăuntric, în inimă. Atunci când ieşi din chilie, să nu uiţi că vrăjmaşul este gata de atac. De aceea, să fii ca un brav ostaş care, ieşind din adăpost, are totdeauna în mână mitralieră. Şiragul de metanii are mare putere. El este arma monahului, iar nodurile simt gloanţele care „tum-tum-tum” îi seceră pe demoni.
▫ Studiul duhovnicesc înainte de rugăciune ▫
— Gheronda, inima mea nu tresaltă pentru rugăciune şi când văd că trece vremea şi nu fac nimic, am o strângere de inimă şi mă cuprinde mâhnirea.
— Citeşti ceva înainte de a începe rugăciunea?
— De obicei nu, Gheronda.
— De ce? Nu am spus că trebuie mai întâi să citeşti, ca să ţi se îndulcească inima? Tu nu mănânci duhovniceşte şi de aceea nu te îndulceşti. Putină citire din Sfânta Scriptură, din Everghetinos sau din Pateric înainte de rugăciune, chiar şi numai două-trei rânduri, încălzeşte şi îndulceşte inima, şi astfel vine pofta pentru cele duhovniceşti.
Grijile sunt alungate şi mintea se transpune în spaţiul dumnezeiesc. Patericul te face să te simţi în Tebaida şi în Nitria, lângă Sfinţii Părinţi. De asemenea, Limonariul, Istoria iubitoare de Dumnezeu, Lavsaiconul, Monahismul Egiptului se citesc uşor, dar în acelaşi timp sunt şi o hrană tare.
— Gheronda, acord mai mult timp citirii cărţilor patristice decât rugăciunii.
— Să citeşti mai puţin, să-ţi supraveghezi mai mult şinele şi să faci mai multă rugăciune. Pentru că altfel, numai cu citirea, rămâi fără rod, nelucrând şi fără să ceri ajutorul dumnezeiesc, adică Harul lui Dumnezeu. Studiul cărţilor patristice ajută atunci când el premerge rugăciunii. De aceea să citeşti numai atât cât este nevoie, pentru a ţi se zdrobi inima şi a te îndemna spre rugăciune.
▫ Canoanele Maicii Domnului ajută mult la rugăciune ▫
— Gheronda, cum să ajung s-o iubesc pe Maica Domnului?
— Să citeşti în fiecare zi Canoanele ei (Theotokarion).
Ele te vor ajuta foarte mult s-o iubeşti pe Maica Domnului. Să vezi după aceea ce va face Maica Domnului! Îţi va da multă mângâiere.
— Gheronda, Maica Stareţă mi-a spus că am trebuinţă de trezire. Ce îmi poate aprinde din nou râvna?
— Să citeşti în fiecare zi un canon din Theotokarion şi vei vedea că vei dobândi nobleţe. Fă aceasta ca un canon. Dacă nu poţi să citeşti un canon întreg, să citeşti primul tropar de la fiecare cântare şi podobiile care se află la sfârşitul canonului.
— Gheronda, ca să mă ajut în rugăciune, pot să-mi rânduiesc o perioadă de timp în care să mă rog şi să nu mă opresc până ce nu trece acel timp?
— În această perioadă poţi rosti Rugăciunea lui Iisus, dar să faci între timp şi un Paraclis sau să citeşti Theotokarionul.
— Gheronda, când să citesc Theotokarionul, seară sau dimineaţa?
— Este mai bine să-l citeşti dimineaţa, astfel încât ceea ce ai citit să-ţi stăruie în minte toată ziua. Şi când eşti la ascultare poţi să întrerupi puţin lucrul şi să citeşti un canon din Theotokarion.
Theotokarionul ajută foarte mult. Încălzeşte inima, mişcă sufleteşte. Îmi aduc aminte de Ieromonahul Chiril (Vezi Părinţi Aghioriţi, Editura Evanghelismos, Bucureşti 2004, p. 125), egumenul Mănăstirii Cutlumuş. Acesta, atunci când citea Theotokarionul, nu se putea opri din suspine şi lacrimi. Chiar şi o singură noimă din Theotokarion îţi poate schimba sufletul.
▫ Psalmodia îndulceşteşi linişteşte sufletul ▫
— Gheronda, deşi am înţeles cât de mult ajută rugăciunea „Doamne Iisuse”, totuşi nu o pot rosti neîncetat.
— Când îţi vine greu să rosteşti Rugăciunea, să psalmodiezi încet. Şi psalmodia este rugăciune. Psalmodia aduce în inimă o liniştire, o îndulceşte şi o încălzeşte cu duhovniceştile ei calorii. Astfel se creează cele mai bune condiţii pentru rostirea cu râvnă a rugăciunii. Pentru mine, butoanele pe care apăs ca să meargă viaţa duhovnicească sunt: studiu puţin, însă care să te trezească, rugăciunea „Doamne Iisuse”, metăniile, psalmodia.
— Gheronda, când fac lucru de mână nu mă rog, deşi am linişte.
— Străduieşte-te cât poţi ca în paralel cu lucru de mână pe care-l faci, să ai ca rucodelie şi Rugăciunea şi psalmodia liniştită. Acum, pentru o perioadă, într-o treime din timpul în care faci lucru de mână, să rosteşti Rugăciunea, iar în celelalte două treimi cât lucrezi, să cânţi diferite tropare care te mişcă sufleteşte. Cu rugăciunea şi psalmodia liniştită păstrezi dumnezeiescul Har înlăuntrul tău.
— Gheronda, când sunt mâhnită, mă port cu asprime cu surorile. Dar pentru purtarea mea urâtă mă cuprinde o mâhnire şi mai mare.
— Psalmodia liniştită te va ajuta mult. Să psalmodiezi mereu încet atât în chilia ta, cât şi la ascultare. Psalmodia linişteşte sufletul. Chiar şi pe animalele sălbatice le linişteşte, cu cât mai mult pe om. Vezi, leul, lupul, atunci când aud o psalmodie, stau liniştiţi că mieluşeii şi ascultă. Nu spun că tu eşti sălbatică, ci că tangalachi exploatează mâhnirea ta. Şi te face să te porţi urât. De aceea, dacă psalmodiezi încet, vei simţi o dulceaţă în inimă şi le vei vedea pe surori cu alţi ochi, cu dragoste.
— Gheronda, când mă înăbuşă gândurile nu pot nici să citesc, nici să mă rog.
— Nu poţi nici să cânţi ceva încet? În aceste cazuri, atunci când psalmodiază cineva, seamănă cu ţăranul pe arşiţă care are de secerat un ogor înăbuşit de spini, cu spicele culcate la pământ. Începe, bietul ţăran, să cânte în timp ce seceră. Şi uite aşa, cu cântarea uită şi de el şi de căldură şi sfârşeşte seceratul cu bucurie. Se foloseşte şi din roadele puţinei recolte, şi simte apoi şi odihnă.
— Gheronda, uneori simt înlăuntrul meu o greutate. Este de la ispititor?
— Ştii ce să faci? Când simţi înlăuntrul tău această greutate, să nu-i dai nici o importanţă, ci să spui: „Amărâtu-s-a iadul, că s-a amărât” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt catehetic la Sfintele Paşti, PG 59,723) şi să psalmodiezi încet. Sfântul Ioan Scărarul spune că psalmodia este pentru monah arma care alungă mâhnirea (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul 13, par. 8 şi 10, p. 210-211). Şi eu, tuturor celor care trec prin încercări şi sunt mâhniţi, le spun să cânte diferite tropare.
— Gheronda, uneori îmi vine cu insistenţă un gând urât. Cum să-l alung?
— Să cânţi un Axion („Cuvine-se cu adevărat”) şi vei vedea că tangalachi îşi va strânge calabalâcul şi va pleca. Psalmodia este dispreţuirea diavolului.
• CAPITOLUL 4 •
„Veniţi să ne închinăm…” •
▫ Metăniile ajută mai mult decât toate celelalte nevoinţe duhovniceşti ▫
— Gheronda, vă doare trupul?
— Nu, pentru că fac… gimnastică duhovnicească.
— Adică?
— Metanii, binecuvântate! Vezi, mirenii au gimnastică suedeză, iar monahii metăniile. Mirenii, prin gimnastică, îşi fac trupurile sănătoase, iar monahii, prin metanii, îşi fac şi sufletele şi trupurile şi mai sănătoase. Sărmanii mireni nu ştiu cât ajută metăniile, nu numai la sănătatea sufletului, ci şi la cea a trupului. Fac bine la încheieturi, înlătură fragilitatea, fac să dispară burţile nefireşti, împrăştie linişte şi dau nobleţe. Odată cu acestea, metăniile dau omului posibilitatea să urce la înălţimile duhovniceşti ale virtuţilor, dar şi pe înălţimile munţilor cu multă uşurinţă, fără să gâfâie.
Metăniile sunt absolut necesare şi pentru cel tânăr, şi pentru cel în vârstă; şi pentru cel care are război trupesc, şi pentru cel uşurat de acest război. Cel care are o constituţie fizică puternică trebuie să facă mai multe metanii decât unul bolnăvicios, aşa cum şi o maşină puternică lucrează mai mult. Metăniile îi ajută mai ales pe tineri ca să-şi supună trupul. De aceea totdeauna le spun tinerilor: „Să faceţi cât de multe metanii puteţi, atât pentru voi înşivă, cât şi pentru cei bolnavi sau bătrâni, care nu mai pot face”.
Metăniile înseamnă rugăciune, dar în acelaşi timp sunt şi asceză şi ajută mai mult decât toate celelalte nevoinţe duhovniceşti. În afară de faptul că ne pornesc motorul nostru duhovnicesc pentru rugăciune, ele aduc şi multe alte bunătăţi. Prima dintre ele este că ne închinăm lui Dumnezeu şi-I cerem cu smerenie mila Sa. A doua bunătate este că, prin metanii, se smereşte trupul sălbatic şi se face liniştit şi nepătimaş. Iar a treia este că metăniile ne dăruiesc şi sănătatea trupească, aducându-i astfel omului îndoita sănătate.
▫ Prin metanii cerem iertare de la Dumnezeu şi ne manifestăm recunoştinţa noastră ▫
— Gheronda, pentru că îmi vine greu să fac metanii, nici nu mi-s dragi.
— Când faci metanii, să te gândeşti că te afli înaintea lui Dumnezeu şi că te închini Lui, şi astfel le vei iubi.
Metăniile pentru noi înşine sau pentru semenii noştri sunt cea mai importantă rucodelie dintre toate rucodeliile. Şi este o rucodelie care nu se sfârşeşte niciodată, numai să aibă cineva mărinimie să lucreze în pocăinţă. Tocmai de aceea se numesc metanii (în limba greacă metania (ţiexavoia) înseamnă pocăinţă); ne smerim şi cerem iertare de la Dumnezeu, aşa cum facem şi atunci când îi greşim cuiva: îi facem metanie şi îi spunem „iartă-mă”. Mult ajută, atunci când începem să facem metanii, să spunem cu smerenie: „Greşit-am, Doamne, iartă-mă!”
— Gheronda, am aflat tămăduire de patimile trupeşti şi sufleteşti. Cum să-mi manifest recunoştinţa faţă de Dumnezeu?
— Ai această recunoştinţă? Dacă o ai cu adevărat, deja s-a manifestat. Cel mai important este să ai recunoştinţă înlăuntrul tău. De aici încolo o poţi manifesta prin asceză, metanii etc. Iată, acolo, la Coliba mea, se adună câteodată pisici străine, pe care le hrănesc. Iar seara, când ies afară să iau însemnările din cutie, sărmanele, nu ştiu cum să-şi manifeste recunoştinţa. Vin şi se alintă la picioarele mele, aleargă înaintea mea, se caţără în chiparos, coboară, fac tumbe, vin iarăşi la picioarele mele. Una face într-un fel, cealaltă în alt fel. Oare am eu trebuinţă de aceste manifestări? Nu, dar este ceva care nesilit ţâşneşte brusc dinăuntrul lor, deşi sunt animale. Vreau să spun că, pentru om, lucrul cel mai important este să aibă înlăuntrul său recunoştinţă. După aceea o manifestă în orice chip doreşte.
Când cineva se mişcă în spaţiul recunoştinţei, face metăniile din mărinimie, din întraripare, din dragoste pentru Hristos. Atunci nu simte osteneală, aşa cum nu obosesc copilaşii de nebună răbufnire a inimii lor, când ţopăie de îndată ce-l văd pe tatăl lor.
— Gheronda, când spun „Doamne Iisuse” cu şiragul de metanii pentru cineva, trebuie s-o fac însoţită de semnul crucii şi de închinăciune?
— Depinde ce vrei să oferi. Ceea ce are mai multă osteneală, are şi mai multă valoare.
— Gheronda, când spunem „Doamne Iisuse” cu închinăciune, trebuie ca mâna să se atingă de pământ?
— Nu. Atunci când spunem „Doamne Iisuse” cu închinăciune, ducem mâna până la genunchi, după care ne ridicăm drept. Altceva sunt închinăciunile, pe care le facem când ne închinăm la icoane sau la „Ceea ce eşti mai cinstită…” etc. Atunci este bine ca, cine poate, să atingă pământul cu mâna.
— Gheronda, când mă rog cu şiragul de metanii şi fac semnul crucii cu închinăciuni, nu mă pot aduna.
— Eu mai mult mă adun atunci când fac „Doamne Iisuse” cu semnul crucii şi cu închinăciune. Până într-atât uit de mine, încât atunci când termin rugăciunea cu şiragul de metanii, mă doare mâna.
— Gheronda, cum trebuie să fac metăniile?
— Este bine ca metăniile să le faci întregi. Adică după fiecare metanie să te ridici în picioare. În felul acesta îi aduci lui Dumnezeu o plecăciune mai mare şi este şi mai odihnitor pentru trup. De asemenea, când pui mâinile pe pământ, să nu le pui cu palmele deschise, pentru că astfel se pot vătăma tendoanele, ci să le strângi pumni şi să le sprijini cu partea exterioară. Iar ca să nu faci bătături la mâini, să faci metăniile pe un covoraş moale.
▫ „Nevoitorul unelteşte chipuri (de nevoinţa)” ▫
— Gheronda, văd că odată cu trecerea anilor mi se împuţinează puterile şi nu mai pot face multe metanii.
— Este firesc ca, odată cu înfiinţarea în vârstă, puterile trupeşti să se micşoreze încet-încet. Continuă-ţi nevoinţa cu mărinimie şi, când nu vei mai putea face metanii, să le înlocuieşti cu închinăciuni sau cu „Doamne Iisuse”. Nu trebuie să faci toate metăniile odată. Fă la început un şirag de o sută de „Doamne Iisuse” şi apoi fă cinci metanii. Modul acesta de a le alterna este odihnitor, dar şi folositor. Dacă vei spune cuiva să facă cincizeci de metanii, îţi va răspunde: „Aa, cum să fac atât de multe metanii?” însă dacă le faci puţin câte puţin, este mult mai uşor.
— Gheronda, zilele acestea m-au durut tare oasele şi mijlocul.
— Dacă vei face câteva metanii, te vor ajuta.
— Şi atunci când mă doare ceva, Gheronda?
— Singură vei afla ce te ajută, încercând câte puţin. Eu, atunci când am probleme cu mijlocul, nu rânduiesc câte metanii să fac, ci fac până ce se aprinde… lumina roşie. Atunci mă opresc, dar peste puţin timp mă apuc din nou de metanii, până se aprinde iarăşi lumină roşie. Îmi aduc aminte că Părintele Tihon (Vezi Părinţi Aghioriţi, Editura Evanghelismos, Bucureşti 2004, p. 21), când îmbătrânise şi nu se mai putea ridica atunci când se pleca să facă metanii, lega o funie groasă de tavan şi se trăgea cu ea ca să se ridice. În felul acesta a continuat să facă metanii şi să se închine lui Dumnezeu cu evlavie aproape până în ultimele zile ale vieţii sale. „Nevoitorul, spune Sfântul Isaac, unelteşte chipuri (de nevoinţă)” (Cf. Sfântul Isaac Şirul, Cuvinte Ascetice, Cuvântul 29, p. 156).
● PARTEA A TREIA ●
MIJLOCITORII CĂTRE DUMNEZEU ŞI OCROTITORII NOŞTRI: MAICA DOMNULUI, ÎNGERII ŞI SFINŢII ●
„Străduieşte-te ca mintea ta să fie totdeauna în Cer la Hristos, la Maica Domnului, la Îngeri şi la Sfinţi”
• CAPITOLUL 1 •
Maica Domnului, Maica noastră cea mult iubitoare •
▫ Evlavia către Maica Domnului ▫
— Gheronda, spuneţi-ne ceva despre Maica Domnului.
— Ce să vă spun? Mă puneţi într-o situaţie foarte grea Ca să vorbească cineva despre Maica Domnului, trebuie să trăiască neîncetat harul părtăşiei cu ea.
— Gheronda, şi numele Maicii Domnului are putere duhovnicească, precum cel al lui Hristos?
— Da. Cel care are multă evlavie la Maica Domnului, când aude numele ei, se topeşte. Sau, dacă îl află undeva scris, îl sărută cu evlavie şi inima lui tresaltă. Poate ca o slujbă întreagă, de la cap la coadă, să nu facă altceva decât să sărute neîncetat numele Maicii Domnului.
Şi când se închină la icoana ei, nu are sentimentul că este icoană, ci însăşi Maica Domnului, şi se prăbuşeşte la pământ, copleşit de dragostea ei.
— Gheronda, spuneţi-ne ceva despre pelerinajul pe care l-aţi făcut Sfinţia Voastră la Maica Domnului din Tinos.
— Ce să vă spun? O icoană atât de mică şi are atâta Har! Nu puteam să mă mai dezlipesc de ea. M-am dat la o parte puţin, ca să nu-i împiedic pe ceilalţi care voiau să se închine.
— Mulţi se smintesc, Gheronda, de faptul că la unele icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului se află puse numeroase obiecte oferite de închinători.
— Să vă spun ce a păţit odată un închinător foarte simplu şi evlavios. A mers la Mănăstirea Iviron şi s-a închinat Maicii Domnului „Portăriţa”. Această icoană este plină de monezi bizantine de aur. La întoarcere, mergând către Mănăstirea Stavronichita, au început să-l lupte gândurile. „Maica Domnului, a spus, eu voiam să te văd altfel: simplă, fără monezile de aur”. Dar ce credeţi că i s-a întâmplat? L-a apucat deodată o durere puternică, a ameţit şi a căzut grămadă acolo, în mijlocul drumului. A început să ceară ajutor de la Maica Domnului, zicând: „Maica Domnului, fă-mă bine, că-ţi voi aduce doi galbeni!” Atunci i-a apărut Maica Domnului şi i-a spus: „Aşa mi-au adus şi alţii monezile. Crezi că eu le-am cerut? Crezi că eu le-am vrut?” Şi îndată durerea i-a încetat. Vedeţi, deoarece avea intenţie bună şi multă credinţă, Maica Domnului l-a ajutat.
Eu, uneori acolo la Colibă, când vreau să mă rog Maicii Domnului, mă gândesc: „Cum să merg să mă rog ei aşa, cu mâinile goale?” De aceea tai câteva flori sălbatice, le duc la icoana ei şi spun: „Maica Domnului, primeşte aceste flori din Grădina ta!” înainte de a merge în Sfântul Munte, îi auzeam pe unii spunând că este „Grădina Maicii Domnului” şi mă aşteptam să găsesc aici flori, pomi fructiferi etc. Când am ajuns aici şi am văzut castani sălbatici, tot felul de arbuşti, am înţeles că Grădina Maicii Domnului este duhovnicească. Mai târziu am simţit în ea şi prezenţa Maicii Domnului.
— Cum să simt, Gheronda, prezenţa Maicii Domnului, ca să mi se încălzească inima?
— Pentru că porţi numele Maicii lui Hristos şi al Maicii, după Har, a tuturor oamenilor, să o chemi mereu, zicând: „Maica Domnului, tu care ai binevoit să port numele tău, ajută-mă să trăiesc aşa cum este bineplăcut ţie. Alţii sunt mişcaţi sufleteşte numai la auzul numelui tău, iar eu ce fac?” Fie că Maica Domnului să rămână mereu lângă tine şi să te acopere, ca pe puiul de găină, sub aripile ei îngereşti.
▫ „Pe Maica Ta o aduce Ţie, spre rugăciune, poporul Tău, Hristoase” ▫
— Gheronda, care este icoană care o înfăţişează cel mai bine pe Maica Domnului?
— Maica Domnului Ierusalimitissa. Odată am văzut-o acolo la Colibă, la Panaguda… Dacă-ţi voi povesti despre aceasta, vei mai spune şi altora?
— Nu, Gheronda, nimănui.
— Aşadar, am văzut în vedenie că trebuia să merg într-o călătorie îndepărtată şi că trebuia să-mi pregătesc actele, paşaportul, valută, etc., însă funcţionarii nu-mi întocmeau actele. Erau acolo mulţi oameni, dar nu era nimeni care să mă ajute. „Cine mă va ajuta?”, îmi ziceam în sinea mea. „Chiar nu se găseşte nimeni care să se intereseze pentru aceasta?” Aveam o nelinişte!… Şi deodată se arată o Femeie cu un chip luminos, îmbrăcată în haine poleite cu aur. Avea o frumuseţe aparte. Strălucea în întregime. „Nu te nelinişti, te voi ajuta eu, căci Fiul meu este împărat”, mi-a spus şi m-a lovit uşor pe umăr. Şi îndată mi-a luat hârtiile şi cu o mişcare uşoară le-a băgat în sân. O, ce mişcare a fost aceea! După aceasta mi-a spus: „Te aşteaptă zile grele” şi mi-a destăinuit ceva ce trebuia să fac şi eu (Stareţul a spus aceasta în 1984 şi nu a dat explicaţii.). După mai multă vreme am văzut-o pe Maica Domnului Ierusalimitissa într-o carte şi am recunoscut-o.
— Gheronda, cineva ne-a întrebat „De vreme ce mântuirea noastră este în mâinile lui Dumnezeu, de ce ne adresăm ei: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi», atunci când o chemăm în rugăciune?”
— Să presupunem că o femeie este vecină cu mama unui ministru, pe care o roagă să o ajute să-i găsească un loc de muncă pentru copilul ei. Vecina se arată binevoitoare, însă nu-i va găsi ea însăşi locul de muncă, ci-l va ruga pe fiul ei, care, ca ministru, are această posibilitate şi va face hatârul mamei sale. Tot aşa şi noi, o rugăm pe Maica Domnului să ne mântuiască, iar Maica Domnului îl roagă pe Fiul ei, Care are această putere. Şi Acela îi face hatârul, pentru că o iubeşte mult pe Maică Să.
— Gheronda, îmi vine mult mai uşor să mă rog Maicii Domnului decât lui Hristos. Nu cumva aceasta este lipsă de evlavie?
— Şi eu simt la fel. Din multă evlavie fată de Hristos, simt mai multă familiaritate cu Maica Domnului. Ca şi copiii – chiar băieţi mari de ar fi -, merg cu mai multă îndrăznire la mama, decât la tata. Şi asta din respect faţă de tatăl lor.
Oamenii care au adevărată evlavie şi respect faţă de Hristos, se sfiesc faţă de El, în timp ce înaintea Maicii Domnului au mai mult curaj şi se apropie de ea cu uşurinţă, pentru că Maica Domnului este din neamul omenesc.
— Gheronda, uneori când fac închinăciuni, cânt Paraclisul Maicii Domnului sau rostesc Acatistul ei. Nu cumva, atunci când fac închinăciuni, trebuie să rostesc numai rugăciunea „Doamne Iisuse”?
— Nu, ci fă cum te odihneşte, pentru că Maica Domnului le duce pe toate la Hristos, dar totodată, cu afecţiunea şi cu gingăşia ei, ne umple sufletele de dragoste şi de iubire pentru Hristos. Eu mă rog Maicii Domnului să-mi ia inima şi, după ce mai întâi o va curăţi, s-o taie în patru părţi: trei părţi să le dea Sfintei Treimi, iar o parte să o păstreze ea.
— Gheronda, mi se întâmplă să rostesc timp îndelungat Rugăciunea lui Iisus şi să nu fac nici măcar un şirag de rugăciuni la Maica Domnului, pentru că nu pot lăsa Numele lui Hristos.
— Te temi că nu cumva să se supere Maica Domnului? Binecuvântato, nu am spus că rugăciunile către Maica Domnului şi către toţi Sfinţii se adresează lui Hristos? Să faci aşa cum simţi. Nu se supără Maica Domnului, nici Sfinţii.
— Gheronda, cum să fac o priveghere personală pe care vreau s-o închin Maicii Domnului?
— Să cugeţi mai dinainte la Maica Domnului. La aceasta te vor ajuta şi câteva tropare din Paraclisul Maicii Domnului sau din Theotokarion sau din Acatistul ei. Apoi să continui cu orice altceva „rânduieşte cel mai mare” al sinelui tău, adică „tipicul inimii tale”.
— Gheronda, Acatistul Maicii Domnului este o doxologie?
— Da, este doxologie. Poţi să-l rosteşti ca o mulţumire adusă Maicii Domnului atunci când îţi împlineşte vreo cerere. Nu numai să cerem de la Maica Domnului, ci să-i şi mulţumim. Acatistul Maicii Domnului are mult har. A fost scris de un anonim. Să-l înveţi pe de rost şi să-l spui şi în timpul zilei.
▫ „Pentru toţi care scapă cu credinţă” ▫
— Gheronda, nu mi-aţi trimis „dulciuri” de ziua mea şi surorile cer „trataţie”.
— Ai dreptate. Nu ţi-am trimis „dulciuri” şi, fireşte, nu ai cu ce să-ţi serveşti surorile, însă binecuvântările ţi le-am trimis în alt chip. Acum, când peste puţine zile o vom prăznui şi noi pe Maica noastră, o voi ruga să te cinstească ea cu dulcea ei dragoste şi afecţiune şi să-ţi dea multe daruri dumnezeieşti.
— Gheronda, atunci când am mereu căderi în nevoinţa mea, mă cuprinde mâhnirea.
— Să cânţi: „Pentru toţi care scapă cu credinţă…” şi: „Tuturor scârbiţilor bucurie…”.
Să-ţi iei rânduiala asta ca un canon, iar Maica Domnului te va ajuta. Maica Domnului nu ne lasă, ci ne poartă în spate, numai noi să vrem aceasta şi să nu dăm din picioare, ca şi copiii cei neastâmpăraţi.
— Gheronda, aş vrea că Maica Domnului să mă ţină şi pe mine în braţele ei aşa cum ÎI ţine pe Hristos.
— Pe tine nu te-a ţinut niciodată? Nu te-ai simţit niciodată ca un prunc în braţele ei? Eu mă simt ca un copilaş lângă ea O simt ca pe Mama mea. De multe ori merg şi mă lipesc de icoana ei şi spun: „Acum, Maica Domnului, voi suge puţin Har”. Mă simt ca un prunc fără griji, care suge în braţele mamei lui şi simte marea ei dragoste şi nespusa ei afecţiune. Şi astfel mă hrănesc cu Har.
— Gheronda, de ce Maica Domnului uneori îmi dă îndată ceea ce-i cer, iar alteori nu?
— Atunci când avem nevoie, Maica Domnului ne răspunde îndată la rugăciune, iar când este neapărată trebuinţă, ne lasă ca să dobândim puţină bărbăţie. Odată, pe când eram la Mănăstirea Filotheu (Prin anii 1955-1958), un proiestos m-a trimis, îndată după privegherea Maicii Domnului, să duc o scrisoare la Mănăstirea Iviron. După aceea trebuia să merg jos la arsanaua (port) mănăstirii, să aştept un bătrânel care avea să vină cu corabia şi să-l însoţesc până la mănăstirea noastră, care este la o distanţă de o oră şi jumătate de mers pe jos. Eram după post şi după priveghere. Pe atunci împărţeam postul Maicii Domnului în două. Până la Schimbarea la Faţă.
Nu mâneam nimic, în ziua Schimbării la Faţă mâneam, iar după aceea, până la Adormirea Maicii Domnului nu mâneam iarăşi nimic. Aşadar, am plecat îndată după priveghere şi nici nu m-am gândit să iau puţin posmag cu mine. Am ajuns la Mănăstirea Iviron, am dat scrisoarea şi am coborât la arsana ca să aştept corabia. Trebuia să sosească în jur de ora patru după-amiază, însă acum întârzia să vină. Între timp m-a cuprins ameţeala. Puţin mai departe era o stivă de trunchiuri de copaci, ca stâlpii de telegraf. Văzând-o, mi-am spus în sinea mea: „Să mă duc puţin mai încolo şi să mă aşez pe stivă, ca să nu mă vadă cineva şi să mă întrebe ce am păţit”. Când m-am aşezat, mi-a trecut prin minte un gând care-mi spunea să rostesc rugăciunea: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu…” cu şiragul de metanii. Dar îndată m-am împotrivit gândului şi mi-am spus: „Ticălosule, pentru astfel de lucruri de nimic vrei să o deranjezi pe Maica Domnului?” Atunci am văzut înaintea mea un monah, care ţinea în mâini o pâine rotundă, două smochine şi un ciorchine de struguri. „Ia acestea, mi-a spus, spre slava Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”. Şi îndată a dispărut. Ei, atunci m-am topit, mi-au dat lacrimile, nici nu mi-a mai ars de mâncare. Ce Mamă este aceasta! Să se îngrijească şi de cele mai mici amănunte! Ştii ce înseamnă aceasta?
— Gheronda, spuneţi-ne ceva despre cum ne ocroteşte Maica Domnului.
— Să vă povestesc o întâmplare care s-a petrecut în Rusia. Două mănăstiri vecine dintr-o regiune a Rusiei erau despărţite de o linie de cale ferată. Odată, la hramul uneia dintre mănăstiri au venit şi monahii de la cealaltă mănăstire, care s-au îmbătat la masa de hram. Întorcându-se la mănăstirea lor, monahilor li s-a făcut somn. Aşa că s-au culcat între liniile de cale ferată şi, beţi fiind, au adormit îndată. Atunci Maica Domnului s-a arătat şefului de gară şi i-a spus: „Pe porcuşorii mei îi va tăia trenul”. „Ce înseamnă asta?”, se întrebă acela „Ce porcuşori va tăia trenul?” Insă Maica Domnul i s-a arătat a doua oară şi i-a spus la fel: „Pe porcuşorii mei îi va tăia trenul”. „Bre, ce porcuşori?”, se tot întreba şeful de gară. Credea că este vreo turmă de porci printre şinele de cale ferată. A mers să vadă ce este şi i-a găsit pe acei monahi dormind. A apucat să-i trezească înainte de a trece trenul, care i-ar fi omorât. Vedeţi, Maica Domnului, ca o Mamă bună, îi ocroteşte şi poartă de grijă şi de copiii ei cei neastâmpăraţi.
Ţineţi-vă cât puteţi de strâns de veşmântul Marii noastre Stăpâne, ca să vă ajute. Fie că Maica Domnului, care este Maica cea mult iubitoare a întregii lumi, să vă ocrotească pe voi pe toate şi toată lumea! Amin.
• CAPITOLUL 2 •
Îngerul păzitor •
▫ Îngerul păzitor se află lângă noi ▫
— Gheronda, toţi avem înger păzitor?
— Da. Atunci când se botează omul, Dumnezeu îi dă şi pe îngerul său păzitor.
— Cei care nu sunt botezaţi au înger păzitor?
— Numai cei botezaţi au înger păzitor; cei nebotezaţi nu au înger păzitor, ci sunt ocrotiţi de Dumnezeu. De la Botez îngerul păzitor îşi asumă răspunderea faţă de cel botezat şi îl însoţeşte toată viaţa lui.
— Gheronda, îngerul nostru păzitor este totdeauna lângă noi?
— Da, este lângă noi şi ne urmăreşte la fiecare pas.
— Şi cât de aproape stă de noi?
— Potrivit cu starea noastră duhovnicească.
— Când păcătuim pleacă?
— Atunci se depărtează, dar nu ne părăseşte. Atunci când dăm drepturi ispititorului prin viaţa noastră păcătoasă, îngerul nu se descurajează, astfel încât să ne părăsească, ci ne urmăreşte mâhnit de departe.
— Gheronda, dar de ce nu ne dăm seama de prezenţa lui?
— Pentru că deocamdată nu ne dăm seama nici de prezenţa lui Dumnezeu. Ochii noştri simt acoperiţi cu un văl dens. Iar pentru a se risipi acest văl, este trebuinţă de dragoste şi de smerenie.
Când omul simte prezenţa lui Dumnezeu, îl simte şi pe îngerul său păzitor lângă el şi atunci mişcările lui sunt fine, atente, dar şi libere. Atenţia aceasta nu-i face omului viaţa mucenicească, ci dimpotrivă îl odihneşte. Se mişcă cu o libertate duhovnicească. Evlavia, atenţia pe care o are, îi îndulcesc inima şi mereu ia aminte ca să nu piardă dulceaţa pe care o simte. Se întinde pe pat cu reţinere şi cu mâinile încrucişate la piept. Doarme cu sfială, cu evlavie, se scoală liniştit. Când îi bate cineva la uşă, nu caută să se aranjeze, pentru că totdeauna este aranjat. Neîncetat se îngrijeşte să nu-l mâhnească pe îngerul său păzitor.
Multă îngăduinţă află cerescul înger păzitor lângă un astfel de om pământesc devenit înger. Atunci când omul trăieşte o viaţă duhovnicească şi se mişcă ca un copil cuminte, îngerul lui nu se chinuieşte, ci se bucură lângă el, iar la sfârşit se va întoarce bucuros la Dumnezeu împreună cu sufletul, pentru că sufletul a făcut ceea ce-l odihneşte pe înger, ceea ce-L odihneşte pe Dumnezeu. Dar oare ştiţi ce înseamnă că îngerul păzitor să se chinuiască ani de zile cu sufletul şi în cele din urmă să se întoarcă la Dumnezeu rănit şi cu mâinile goale? Chiar şi numai pentru acest motiv, din mărinimie pentru osteneala pe care o face îngerul meu păzitor, trebuie să mă sfinţesc, ca să nu merg în iad.
▫ Îngerul păzitor ne ocroteşte ▫
— Gheronda, îngerul păzitor ne ajută totdeauna?
— De noi depinde cât de mare va fi ajutorul lui. Dacă vom păşi puţin pe pământ tare, poate va păşi şi îngerul şi ne va scăpa de vreo primejdie. Dacă noi facem ceea ce trebuie să facem, atunci şi îngerul va face ceea ce trebuie să facă. S-au săvârşit multe minuni cu ajutorul îngerilor. S-a întâmplat ca unii tineri să fie scăpaţi într-o clipă din cine ştie ce păcat.
Cată putere are un înger! Ajută chiar şi cu tăcerea lui. Odată mă aflam într-o situaţie fără ieşire. Din pricina mâhnirii simţeam că parcă îmi dă cineva cu o daltă în cap ca să-mi spargă fruntea. Aproape că-mi ieşeau ochii din orbite. Mă durea mai ales ochiul drept. Durere, durere insuportabilă! Mă învârteam ca un titirez, mă zvârcoleam de durere. Nu ştiam ce să fac. M-am rugat şi am cerut de la Dumnezeu să găsească un chip de a ieşi din acea situaţie. Şi deodată îl văd la umărul drept pe îngerul meu păzitor. Era ca un copil de doisprezece ani. Avea o faţă frumoasă rotundă cu nişte ochişori rotunzi. Ce chip! Strălucea! Simpla lui prezenţă mi-a alungat şi durerea şi toate; durerea mi-a pierit nu din cauza bucuriei, ci datorită dumnezeiescului Har. Bucuria nu alungă durerea; te bucuri, dar ai şi durerea în acelaşi timp. Însă dumnezeiescul Har! Mare lucru! Nu se poate descrie. „Dacă este aşa, am spus, atunci nu cu dalta, ci cu barosul să mă lovească în cap!” Chiar şi numai pentru acest lucru merită să-mi spargă capul. După aceasta s-a găsit şi rezolvarea care, omeneşte, nu exista.
— V-a vorbit, Gheronda?
— Nu, ci numai m-a privit.
— Gheronda, când îl vezi pe înger, vezi chipul său, dar în realitate cum este? Îl vezi că şi cum ar avea materie?
— Este ceva foarte subţire…
Să nu uităm niciodată că îngerul nostru păzitor se află totdeauna în chip nevăzut lângă noi, ne păzeşte şi ne veghează. Dar trebuie ca şi noi să veghem asupra vieţii noastre şi să nu păcătuim.
• CAPITOLUL 3 •
Sfinţii, copiii cei iubiţi ai lui Dumnezeu •
▫ „Cinstirea datorată Sfântului înseamnă urmarea lui” ▫
— Gheronda, am citit undeva că Sfinţii, în ziua pomenirii lor, împart daruri tuturor celor care îi cheamă. Aşa este?
— Da, dăruiesc cataifuri duhovniceşti. Dacă îi îndulcim pe Sfinţi cu viaţa noastră, ne dăruiesc şi ei prăjituri duhovniceşti.
— Gheronda, cum ajung să iubesc un Sfânt?
— Pe care Sfânt vrei să-l iubeşti?
— Pe Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana.
— Tu să faci rugăciune pentru mine la Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana ca să mă ajute, iar eu mă voi ruga ca să-i iubeşti. Dacă poţi, să citeşti în fiecare zi Sinaxarul Sfântului care se prăznuieşte, ca să te împrieteneşti cu toţi Sfinţii.
Citirea vieţii Sfântului zilei şi, în general, Sinaxarul ajută mult, pentru că încălzeşte sufletul şi-l îndeamnă să le urmeze Sfinţilor. Atunci omul nu mai ia în seamă toate nimicurile şi înaintează cu mărinimie. Vieţile Sfinţilor ne ajută să dobândim bărbăţia sufletului, chiar şi să răbdăm mucenicie.
— Cum se face, Gheronda, că Sfinţii care au acelaşi nume au fost şi la fel muceniciţi?
— Pe tine cum te cheamă?
— Maria.
— Există Sfânta Maria?
— Sfânta Maria Egipteanca, Gheronda.
— Sfânta Maria nu a fost mucenică. Aşa că ai scăpat. A fost însă o mare ascetă. Să o urmezi în asceză, ca să aveţi acelaşi… Sinaxar. Binecuvântate, aceşti Sfinţi s-au străduit să-l urmeze pe Sfântul lor ocrotitor, la care aveau evlavie.
— Gheronda, cum se împrieteneşte cineva cu un Sfânt?
— Trebuie să se înrudească cu Sfântul. „Cinstirea datorată Sfântului înseamnă urmarea lui” (Cf. Sfântul Vasilie cel Mare, Omilia 19, La Sfinţii Patruzeci de Mucenici, PG 31,508C), spune Sfântul Vasilie cel Mare.
— Gheronda, mă mustră conştiinţa că port numele unei Sfinte mari, dar nu-i urmez şi viaţa.
— Să te străduieşti să o urmezi pe Sfânta ta. Sfânta Singhtichia a fost foarte înţeleaptă, iar acum a desfiinţat distanţele şi se poate mişca cu lesnire la cele patru margini ale pământului. Dar tu ce faci? Eşti prietenă cu ea? O rogi ca să-ţi cureţe mintea, s-o facă subţire, ca să poţi pătrunde adânc în noimele dumnezeieşti? Vezi, sora mea, dacă porţi un nume de Sfânt mare, asta te face şi responsabilă. Oricum, Sfânta ta te iubeşte. S-o rogi şi să insişti să te ajute.
Eu acum, în ultima vreme, m-am trândăvit şi trăiesc din milosteniile Sfinţilor, de la care cer, aşa cum cer de la toţi, ca un cerşetor, să se roage pentru mine. Sfinţii, cu multă lor dragoste, îmi aduc din Cer pâine şi din Rai miere.
▫ Mireasma Sfintelor Moaşte ▫
— Gheronda, Sfântul Cap al Sfântului Arsenie răspândeşte o mireasmă deosebită la pomenirea lui.
— De ce să nu răspândească? Să nu cinstească Sfântul lumea de ziua să?
— Gheronda, de ce Sfintele Moaşte nu răspândesc totdeauna mireasmă?
— Din mai multe pricini Uneori se poate că cel care se închină să fie foarte păcătos şi Sfintele Moaşte să răspândească mireasmă pentru ca omul să fie ajutat, să pună început bun, să se pocăiască. Alteori se poate că cel ce se închină să fie virtuos şi să nu scoată mireasmă ca să nu cadă în mândrie. Iar alteori Sfintele Moaşte ale unui Sfânt răspândesc bună mireasmă când se închină un om virtuos, ca şi cum acel Sfânt l-ar cinsti.
— Gheronda, unii se îndoiesc de mireasma Sfintelor Moaşte.
— E de vină logica Moaştele Sfinţilor au în ele Harul lui Dumnezeu. La „Panaguda”, iarna, tot locul este plin de bună mireasmă. Şi la Katunakia, unde am fost (Prin anii 1967-1968), lângă „Sfântul Vasilie”, într-un singur loc se simţea o bună mireasmă. Acolo nu mai există chilii, ci numai nişte pietre. Câte Sfinte Moaşte n-or fi şi în acel loc! Şi cine ştie când le va descoperi Dumnezeu!
▫ Să-i chemăm cu evlavie pe Sfinţi ▫
— Gheronda, dacă este binecuvântat, aş vrea să-mi explicaţi ceva de la Isaac.
— De la cine? De la Părintele Isaac? „De la Sfântul Isaac” să spui Când vorbim despre Ieromonahul Isaac, spunem „Părintele Isaac”, iar Sfinţilor să le spunem pe nume? Nu se potriveşte. Nu poţi să te rogi, de pildă, la Sfântul Gheorghie şi să spui: „Gheorghie al meu, împlineşte-mi dorinţa aceasta!” Asta înseamnă obrăznicie. Mai demult i-am dat unui mirean o bucăţică din Sfintele Moaşte ale sfântului Arsenie şi apoi acela spunea: „Arsenie, Arsenie…” De unde şi până unde?
— Nu cumva, Gheronda, o făcea din simplitate?
— Simplitate este aceasta? Nici unui om, dacă ar fi fost mai mare decât el, n-ar fi trebuit să-i vorbească astfel. Şi tatăl lui să fi fost, tot nu ar fi trebuit să vorbească astfel. Chiar şi cu doi ani să fi fost mai mare decât el tot nu ar fi fost potrivit, de vreme ce Sfântul Arsenie era cleric. Cu atât mai mult acum când este Sfânt. Şi la fel se adresa şi când le vorbea altora despre Sfântul Arsenie. Nu avea nici respectul elementar.
— Gheronda, nu se poate să se adreseze cineva astfel unui Sfânt din adevărată simplitate, fără ca aceasta săi se socotească obrăznicie?
— Ca să vorbească astfel cu Sfinţii, trebuie să fi ajuns la o înaltă stare duhovnicească. Trebuie să fi ajuns la îndrăznirea cea sfântă, izvorâtă din multă evlavie şi simplitate. Unele suflete simple, care sunt ca nişte copii mici, pot să-l spună lui Dumnezeu cu simplitate şi nevinovăţie de copil: „Dumnezeul meu, trebuie să-mi dai aceasta! De ce nu-mi dai?”. Vă aduceţi aminte că în „Părinţi Aghioriţi” am scris despre un părinte care avea simplitate copilărească? Când a secat fântâna de la chilia lor, a legat icoana Sfântului Nicolae cu o frânghie, a coborât-o în fântâna seacă şi i-a spus Sfântului cu multă simplitate: „Sfinte Nicolae, să urci odată cu apa, dacă vrei să-ţi aprind candelă. Vin la chilie atâţia oameni şi nu avem să le dăm puţină apă rece”. Şi îndată apa a început încet-încet să urce, iar icoana Sfântului Nicolae plutea deasupra apei A luat-o, a sărutat-o şi a dus-o în biserică (Cuviosul Paisie Aghioritul, Părinţi Aghioriţi, Editura Evanghelismos, Bucureşti 2004, p. 11-12.). Însă acela care se adresează cu îndrăznire lui Dumnezeu sau Sfinţilor, dar nu a ajuns la o astfel de stare duhovnicească, are obrăznicie şi-L întărâtă pe Dumnezeu.
— Gheronda, când priveghez în chilia mea în ajunul prăznuirii unui Sfânt la care am evlavie, ce mă ajută ca să-l simt mai mult pe Sfânt?
— Să citeşti mai întâi Sinaxarul Sfântului Apoi să citeşti din Minei toate troparele din Canonul Sfântului, căci şi în ele se povesteşte viaţa lui Desigur, Canoanele Mineiului sunt mai mult laude aduse Sfântului Adevărata rugăciune este: „Sfinte al lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi!” pe care o rostim înainte de fiecare tropar. În continuare să ceri ajutorul Sfântului pentru diferitele probleme şi să faci orice poţi metanii, rugăciune cu şiragul de metanii etc., numai să te rogi când sufletul îl simte pe Sfânt, atunci cere cu evlavie şi cu credinţă ajutorul său. Când în om există evlavie pentru Sfinţii cărora se adresează, atunci în chip firesc ţâşneşte şi rugăciunea cu evlavie. Premerge cunoştinţa, apoi vine prietenia şi, în cele din urmă, dulcea vorbire cu evlavie şi simplitate.
▫ Ajutorul Sfinţilor ▫
— Gheronda cum se simte Sfântul Arsenie acum, când are biserica lui?
— Simte bucurie pentru că a dobândit stână şi şi-a băgat înăuntru oile ca să le ocrotească.
— Gheronda, după canonizarea unui Sfânt, lumea este ajutată mai mult?
— Desigur. Sfinţii, când sunt canonizaţi de Biserică, se simt mai datori să ne ajute. Simt nevoiţi, într-un anumit fel, să ajute mai mult, dar şi Dumnezeu îi trimite să ajute lumea.
— Gheronda un Sfânt poate cere de la Dumnezeu ca oamenii să cinstească pomenirea lui?
— Nu, Sfinţii nu cer astfel de lucruri. Nu-l spun lui Dumnezeu: „Dumnezeul meu, să cinstească credincioşii pomenirea mea ca să-i ajuţi” sau: „Numai pe cei care cinstesc pomenirea mea să-i ajuţi”, ci spun: „Dumnezeul meu, răsplăteşte-le lor pentru că cinstesc pomenirea mea”.
— Gheronda, faţă de Sfântul Evanghelist Ioan simt mai multă evlavie decât fată de Sfânta mea ocrotitoare.
— Cu toate acestea Sfânta ta nu este invidioasă pe Sfântul Ioan Teologul pentru că îl iubeşti şi pentru că ai mai multă evlavie la el. Nu numai pentru că trebuie să ai evlavie la el, ca la unul care este ocrotitorul mănăstirii voastre, dar chiar şi dacă n-ar fi fost aşa, Sfânta ta ocrotitoare, ca de altfel toţi Sfinţii, tot s-ar fi bucurat, căci ei se bucură atunci când suntem legaţi de oricare Sfânt, ca astfel să fim ajutaţi.
Sfinţii sunt sfinţi şi nu au patimi omeneşti, micimi omeneşti. Fiecare dintre noi după cum simte, tot astfel este şi ajutat. Se poate că cineva să ceară ceva de la un Sfânt mare şi să fie ajutat, iar altul să ceară ceva de la un Sfânt mic şi să fie şi el ajutat. Şi aceasta pentru că puterea lui Dumnezeu este cea care lucrează.
— Gheronda, de ce are cineva o deosebită evlavie la un Sfânt?
— Pentru ca cineva să aibă o deosebită evlavie la un Sfânt, trebuie ca Sfântul să-i fi vorbit înlăuntrul său într-un fel sau altul. Fiecare, din pricina unui anumit fapt, care i s-a întâmplat cu ajutorul unui Sfânt, are şi o deosebită dragoste faţă de acest Sfânt. Acest fapt poate fi ceva serios sau poate fi lipsit de importanţă. Iată eu, deoarece de mic mergeam la bisericuţa Sfintei Varvara, acolo la Koniţa, am mare evlavie la Sfânta Varvara Sfânta m-a ajutat şi în armată, când, deşi eram fără carte, m-au luat la transmisiuni M-a ajutat apoi şi la sanatoriu, după operaţia la plămâni. Atunci medicii mi-au spus că, de îndată ce se va curăţa plămânul, îmi vor scoate furtunaşele şi aparatul.
Şi deşi trebuia să fie scoase la cinci zile după operaţie, iată că trecuseră douăzeci şi cinci de zile şi eu tot cu ele eram, din care pricină sufeream mult Sâmbătă, pe 3 decembrie, îi aşteptam pe medici să mă slobozească de această mucenicie, dar, din păcate, nu au venit. Duminică dimineaţa, când se prăznuia pomenirea Sfintei Varvara, mi-am spus: „Dacă era să mă ajute Sfânta Varvara, trebuia să fi făcut-o până acum. Medicii au plecat Astăzi, Duminică, este imposibil să vină. Acum cine îmi va scoate furtunaşele?”. Am spus şi vreo două cuvinte de nemulţumire: „Am aprins candela de atâtea ori în bisericuţa Sfintei. Ce plute am pus, cât untdelemn am dus! Am curăţat şi biserica şi am aranjat-o. Şi să nu-mi scoată două furtunaşe?” După aceea m-am gândit- „Se vede că am supărat-o pe Sfânta Varvara şi de aceea nu s-a îngrijit să mi le scoată” Deodată am auzit zarvă. „Ce se întâmplă?, îmi spun. A păţit cineva ceva?”. „Vin medicii”, mi-a zis cineva. Nu ştiu ce l-a apucat pe director, că le-a spus medicilor dis-de-dimineaţă: „Mergeţi şi scoateţi furtunele călugărului!” Intră medicii în salon şi-mi zic: „Avem ordin să-ţi scoatem furtunaşele”. Se vede treaba că nu i-a plăcut Sfintei Varvara că am spus acele cuvinte de nemulţumire. Uneori trebuie să şi cârteşti puţin. Dar mai bine este să nu cârteşti Dacă nu cârteşti, înseamnă că ai nobleţe.
Vezi un Sfânt uneori ne dă imediat ceea ce îi cerem, alteori însă ne dă mai târziu. Alteori îl ascultă pe cel care se roagă, pentru că se află într-o stare duhovnicească bună, iar alteori pentru că plânge şi cârteşte ca un copil mic.
— Gheronda, se poate ca un Sfânt să se scârbească de mine din cauză că am o stare duhovnicească rea?
— Nu, din fericire Sfinţii nu fac aceasta. Vai de noi dacă s-ar purta aşa! Dacă nu ne-ar fi ajutat, am fi fost pierduţi Gândiţi-vă: aceia sunt sus în Cer şi se veselesc, iar noi aici jos şi ne chinuim. Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că atunci când cerem ceva, este puţin… nedrept să nu ne audă!
— Gheronda, dacă facem rugăciune şi cerem ajutorul Îngerilor şi al tuturor Sfinţilor, toţi împreună se roagă lui Dumnezeu pentru noi? Îşi unesc rugăciunile?
— Fiecare ajută, dacă trebuie să ajute. Adică, dacă ne este de folos.
— Gheronda, când sunt ajutată de vreun Sfânt, să spun surorilor despre aceasta?
— Nu, ci numai Stareţei să-i spui şi să simţi multă recunoştinţă. Un Sfânt nu are dreptul să-ţi ofere ceva? Cum vă poartă de grijă Sfinţii! De la câte scurtcircuite nu vă scapă!
— Ce aţi văzut, Gheronda, de spuneţi aceasta?
— Aş fi putut să vă spun multe, dar sunt prea multe. Numai un singur lucru vă mai spun: că Sfinţii s-au pus să ne „înnebunească”.
▫ Sfinţii anulează distanţele ▫
— Gheronda, Sfântul Gheorghie, egumenul Muntelui Sinai, cum a mers de la Sinai la Ierusalim şi s-a împărtăşit?
— S-a dus şi s-a întors în clipeală de ochi A fost răpire.
— Gheronda, a fost în acelaşi timp şi acolo şi în chilia sa?
— Nu a fost în chilia sa, ci în câteva secunde a mers la Ierusalim, s-a împărtăşit şi în mare viteză s-a întors la Sinai.
— Zbura, Gheronda?
— Avea benzină super. Călătorea cu bilet duhovnicesc.
— Este cu putinţă, Gheronda, ca un Sfânt să se afle în acelaşi timp în două locuri?
— Numai Dumnezeu este prezent pretutindeni Sfinţii merg dintr-un loc în altul cu o astfel de viteză, încât distanţele se anulează; pentru ei nu există distanţe scurte sau lungi Când eram la sanatoriu, era unul, sărmanul, de mulţi ani bolnav – Haralambie îi spunea. Se logodise cu o soră medicală din sanatoriu. Pe atunci medicii nu aveau mijloacele necesare pentru vindecarea tuberculozei, şi acela era în primejdie de moarte. Mama lui copleşită de durere, a mers la o mănăstire a Sfintei Parascheva ca să se roage. În acest timp bolnavul era la reanimare şi medicii nu o lăsau nici pe logodnica lui să intre la el. La un moment dat mama lui o sună la telefon şi-i spune: „Nu fi mâhnită! Sfânta Parascheva mi-a spus că Haralambie se va face bine. Mai mi-a zis şi aceasta: «Acum mă duc şi la sanatoriul din Lămia, căci şi acolo este cineva în primejdie»”. În acea clipă bolnavul s-a făcut bine. După această soră medicală a sunat la Sanatoriul din Lămia şi a aflat că, exact în acea vreme, cineva care era în primejdie de moarte acolo, s-a făcut bine ca prin minune. Cu ce viteză a călătorit Sfânta! Dacă o maşină ar fi mers cu o astfel de viteză, s-ar fi dezintegrat. Sfânta nici benzină super nu a consumat, nici cauciucurile nu i s-au stricat
▫ Sfinţii necunoscuţi ajută „în ascuns” ▫
— Gheronda, Sfinţii necunoscuţi ajută, cu toate că nu-i chemăm?
— Mulţi Sfinţi necunoscuţi ajută şi fără să-i cunoaştem. Pentru mine aceştia sunt cei mai mari Sfinţi. Nu au nici o slavă de la oameni, ci numai de la Dumnezeu. Din marea lor smerenie l-au rugat pe Dumnezeu cu stăruinţă – aşa îmi spune gândul -, să rămână necunoscuţi, ca să nu fie cinstiţi de oameni, dar să-i ajute în continuare în acelaşi chip, adică „în ascuns” (Matei 6,4; 6,6 şi 6,18). Faţă de aceşti Sfinţi necunoscuţi trebuie să avem mare evlavie şi să le datorăm multă recunoştinţă, pentru că ne ajută în tăcere cu mijlocirile lor şi cu pilda lor tăcută, cu discreţia lor.
Odată am vrut să scriu despre un Părinte din Sfântul Munte, care adormise. Aveam adunate în minte toate împrejurările vieţii lui pe care le cunoşteam şi într-o seară m-am aşezat să le scriu. Am aprins luminarea, am luat creionul şi caietul, dar nu-mi mai aduceam aminte nimic; nici măcar numele lui, deşi îl cunoscusem foarte bine. Mi-am adus în minte tot Sfântul Munte. Am luat la rând toate mănăstirile, schiturile, chiliile, pe unde trecusem. L-am luat şi din partea de răsărit, crezând că poate îmi voi aminti ceva, dar nimic. L-am luat şi din partea de apus, dar tot nimic. Am luat-o apoi cronologic, din momentul în care am venit în Sfântul Munte şi până în acea clipă şi am început să mă gândesc cu ce părinţi m-am întâlnit, dar nu am putut să-mi aduc aminte nimic. Se vede treaba că Părintele acela nu a voit să fie descoperit şi Dumnezeu a săvârşit minunea Sa. Până acum singurul lucru de care îmi aduc aminte este că viaţa sa m-a impresionat mai mult decât vieţile tuturor celorlalţi Părinţi Athoniţi despre care am scris (Vezi Cuviosul Paisie Aghioritul, Părinţi Aghioriţi, Editura Evanghelismos, Bucureşti 2004). Din aceasta am înţeles şi că, dacă Dumnezeu nu vrea omul nu poate face nimic. Şi iarăşi, chiar şi numai puţin să ajute Dumnezeu, omul se face filosof.
▫ Sfinţi „slujitori” şi „ocrotitori” ▫
— Gheronda mă doare un dinte.
— Nu este bine să te doară puţin, ca să te foloseşti şi tu niţel? Fă un şirag de metanii la Sfântul Antipa care ajută la alinarea durerii de dinţi, şi-ţi va trece durerea.
— Am făcut, Gheronda dar nu mi-a trecut.
— Se vede treaba că ai tu vreo vină. Dacă îi vei spune: „De acum voi fi mai atentă în toate”, îndată Sfântul te va ajuta Sfântul Antipa este un mare Sfânt. Cât de mult a plăcut lui Dumnezeu! „Antipa, martorul Meu cel credincios”, spune în Apocalipsă.
— Gheronda, în Slujba şi în Paraclisul Sfintei Varvara se spune că Sfânta vindecă boli molipsitoare.
— Care sunt bolile molipsitoare?
— Bolile, Gheronda, care se transmit prin microbi.
— Atunci s-o rugaţi pe Sfânta Varvara să vă ajute să nu transmiteţi „microbul” invidiei printre voi. Să faci fotocopii după Paraclisul Sfintei Varvara şi să le împărţi surorilor.
— Gheronda, Sfânta Varvara este ocrotitoarea şi a Artileriei.
— Da, un Sfânt poate face toate slujirile.
— Iar Sfânta Irina, Gheronda, este ocrotitoarea Jandarmeriei.
— Da, de aceea, când vreodată nu ai pace, să te rogi Sfintei Irina, care stăpâneşte tot corpul Jandarmeriei (S-a spus în 1986) şi aduce pace (Irina (Eiprjvrţ) în limba greacă înseamnă pace), să aducă pacea şi în inima ta.
— Gheronda, foarte des pierd lucruri şi după aceea îmi trebuie multă vreme ca să le caut.
— De ce nu-l chemi pe Sfântul Mina, care are această „specializare”? Sfântul Mina descoperă imediat ceea ce pierdem, fără să aibă multe pretenţii Odată, când eram în viaţa de obşte (La Mănăstirea Esfigmenu între anii 1953-1955), mi-am pierdut cheile de la chilie – atunci încuiam chiliile, pentru că în mănăstire erau şi diferiţi mireni „Nu-i nimic, mi-am spus, mă voi duce la tâmplărie”. Dar când caut văd că lipseşte şi cheia de la tâmplărie. Merg la grajd, unde făceam samarele pentru animale, dar şi de acolo lipsea cheia. „Unde să mă duc acum?”, mi-am spus. Am aprins o lumânare Sfântului Mina şi îndată am aflat toate cele trei chei acolo unde nici nu mă aşteptam. O lumânare şi s-a rezolvat totul! Cu lumânarea pe care le-o aprindem, Sfinţii se simt obligaţi să ne ajute.
Eu nu ştiam că Sfântul Mina este pictat şi călare. Mama mea, care l-a văzut odată, când i-a răspuns la o problemă, mi-a spus că Sfântul Mina umblă călare. Eu însă o ţineam pe a mea şi-i spuneam că numai Sfântul Dimitrie şi Sfântul Gheorghie umblă călare. „Nu, mi-a spus mama, cel pe care l-am văzut era cu un cal castaniu şi mi-a spus că este Sfântul Mina. «Cine eşti? L-am întrebat. Sfântul Gheorghie are cal alb, Sfântul Dimitrie roşu, dar tu cine eşti?». «Eu sunt Sfântul Mina», mi-a spus”.
— Gheronda, Sfântul Spiridon îi poate cere lui Dumnezeu să-i păstreze trupul nestricat?
— Nu, cum să facă una ca aceasta? Sfinţii nu cer astfel de lucruri. Dumnezeu a iconomisit să rămână nestricat trupul său, ca să fie ajutaţi oamenii Şi vedeţi cum a rânduit Dumnezeu lucrurile! Deoarece Keririra, Kefalonia şi Zakintos sunt lângă Italia şi oamenii ar fi putut fi atraşi cu uşurinţă de catolicism, Dumnezeu i-a pus acolo stăvilar pe Sfântul Spiridon, pe Sfântul Gherasim şi pe Sfântul Dionisie.
— Gheronda, când sunteţi în mănăstire mă simt în mare siguranţă. Iar când lipsiţi şi este vreo ispită, mă cuprinde frica.
— Nu te teme, aveţi ocrotitori mari lângă voi. Să nu-i lăsaţi, ci să-i deranjaţi mereu. Când va fi nevoie, veţi avea şi bruma mea de ajutor omenesc, fie din Sfântul Munte, fie mai de aproape. Dacă în viaţa lumească fraţii cei buni se îngrijesc de surorile lor, cu cât mai mult se întâmplă aceasta în viaţa duhovnicească, care este mai înaltă. De aceea v-am şi lăsat moştenire comoara pe care am avut-o, pe Sfântul Arsenie, şi firesc este ca şi inima mea să fie aici, pentru că. „unde este comoara, acolo este şi inima” (Vezi Matei 6,21). De altfel v-am spus: „Mănăstirii voastre, unde locuieşte şi Sfântul meu, voi lăsa tot ce am mai de preţ”. De fapt Sfântul a şi spus cuiva: „Eu locuiesc în afara Tesalonicului”.
De aceea, de vreme ce şi el însuşi a spus că locuieşte aici, să-l rogi din partea mea – dacă tu şovăi să-şi ia toiagul şi să-i „aranjeze” pe demoni aşa cum ştie el.
În general aceasta este treabă tuturor Sfinţilor să ne ajute şi să ne ocrotească pe noi, oamenii cei chinuiţi de ispititorii văzuţi şi nevăzuţi Iar treaba noastră este, pe cât ne stă în putinţă, să trăim duhovniceşte, să nu-L mâhnim pe Hristos, să aprindem candelele la Sfinţi şi să-i rugăm ca să ne ajute. În această viaţă avem nevoie de ajutor, pentru a putea merge lângă Hristos. În cealaltă viaţă, dacă Dumnezeu ne va învrednici să mergem lângă El, nici pe Sfinţi nu-i vom mai „obosi” şi nici nu va exista motiv să-i rugăm să ne ajute.
▫ Minunile Sfinţilor ▫
— Gheronda, îmi este frică când fac ascultare singură la arhondaric.
— Să faci rugăciune cu şiragul de metanii la Hagiefendi, ca să se întoarcă hoţul să-ţi ceară iertare.
— Eu, Gheronda, mă tem de demoni.
— Să-l rogi pe Hagiefendi să-i facă să nu mai mişte. Ce zici? Oare nu poate?
— Cum să nu poată, Gheronda?
— Ştii că a blocat o maşină? Şoferul uitase cheile în uşa maşinii şi i-au furat-o hoţii. De îndată ce şoferul l-a chemat în ajutor pe Sfanţul Arsenie, maşina s-a oprit în mijlocul drumului şi astfel hoţii au fost nevoiţi s-o părăsească şi s-o ia la fugă.
— Gheronda, medicii mi-au spus că trebuie să fac operaţie la cap.
— Mergi şi loveşte-te cu capul de sfântul Cap al Sfântului Arsenie.
Nu ai văzut cum i-a rezolvat Sfântul problema celeilalte surori? A făcut intervenţia fără bisturiu şi fără să-şi dea seama chiar ea însăşi. Slavă lui Dumnezeu! Nu te îndoi că te va ajuta şi pe tine.
Sfântul Arsenie ajută. Un medic m-a rugat să mă rog pentru fetiţa lui care este bolnavă. L-am rugat pe Sfântul Arsenie şi ajutat-o puţin. Să vă rugaţi şi voi cu şiragul de metanii, ca să săvârşească Sfântul minunea, astfel încât oamenii de ştiinţă să cunoască dumnezeiasca ştiinţa a lui Dumnezeu şi să slăvească Numele Lui. Minunea este o taină. Se trăieşte doar, nu se explică; mintea nu o poate tâlcui.
— Gheronda, astăzi oamenii nu mai au atâta evlavie la Sfinţi cum aveau pe vremuri.
— Mai demult şi cei care spuneau că sunt necredincioşi credeau totuşi în sinea lor în Dumnezeu. Îmi aduc aminte că în vremea când erau italieni în Koniţa, a luat foc pădurea şi s-a răspândit zvonul că italienii l-au aprins pentru că locuitorii din Koniţa să meargă să-l stingă şi astfel să-i prindă. Când locuitorii au auzit aceasta, s-au împrăştiat şi au lăsat pădurea să ardă. Italienii au mers în Koniţa şi l-au găsit pe primar, care era necredincios, şi l-au întrebat: „Unde sunt oamenii?”. „La treburile lor”, a răspuns primarul. „De ce nu au mers să stingă focul?”, l-au întrebat aceia. „A, pentru astfel de cazuri noi îl avem pe Sfântul Nicolae” (Mitropolia Koniţei cinsteşte pomenirea Sfântului Nicolae). Şi în acea clipă, deşi mai înainte nu era nici un nor pe cer, s-au adunat nişte nori şi a început să plouă torenţial. Când au văzut minunea italienii s-au temut.
— Gheronda, există vreun Sfânt care să nu facă minuni?
— Este treaba lui Dumnezeu ca un Sfânt să facă sau nu minuni. Insă cele mai multe minuni ale Sfinţilor rămân necunoscute.
Nimic nu este greu pentru Dumnezeu şi pentru un Sfânt care are îndrăznire la Dumnezeu. Hristos a spus: „Vă voi da putere să faceţi minuni mai multe şi mai mari decât am făcut Eu” (Vezi Ioan 14,12). Acest cuvânt al lui Hristos arată şi smerenia Sa şi bogăţia de Har pe care ne-o dă. Este mişcătoare smerenia lui Hristos, căci a dat Sfinţilor Harul şi puterea de a învia chiar şi morţi, precum El însuşi a făcut.
▫ Prezenţa Sfinţilor este vie ▫
— Gheronda, aş vrea să-l văd pe Sfântul Arsenie.
— A dori să-l vezi pe Sfântul Arsenie este primejdios, pentru că vrăjmaşul îţi poate plăsmui o închipuire, după care gândul să-ţi spună că eşti cineva, fiindcă chipurile, te-ai învrednicit să-l vezi pe Sfânt. Mai departe, după ce îţi va lipi etichetă că „eşti cineva”, vrăjmaşul îţi va rula continuu filme prin imaginaţie. De aceea, să ai evlavie la Sfântul Arsenie, însă să nu doreşti să-l vezi Dacă ţi se va arăta sau nu, aceasta este treaba Sfântului.
— Gheronda, atunci când un Sfânt i se arată cuiva, se poate să-l vadă şi o a treia persoană?
— Nu există regulă pentru aceasta Uneori îl vede, alteori numai îi aude glasul, iar alteori niciuna, nici alta Nu există o regulă anume. Acestea sunt lucruri care nu se pot explica.
Prezenta Sfinţilor este vie. Chiar şi atunci când noi nu-i găsim, ne găsesc ei. Când am plecat de la „Cinstita Cruce” şi am mers la „Panaguda”, Coliba era părăsită. Abia mă aranjasem într-o chilie. Luasem cu mine toate lucrurile pe care le aveam. Mineiele le aveam încă în cutii A sosit vremea să fee Vecernia dar de unde să scot mineiele? Am luat calendarul să văd ce Sfânt se prăznuieşte. Îmi pierdusem şi ochelarii şi nu vedeam literele mici din calendar, ca să citesc numele Sfântului care se prăznuieşte şi să fac Vecernia cu şiragul de metanii rostindu-i numele. Am căutat trei sferturi de ceas şi nimic. „O să treacă vremea tot căutând, mi-am zis. Să spun: «Sfinţi ai zilei, rugaţi-vă pentru noi!»”. După ce m-am rugat cu şiragul de metanii la Hristos şi la Maica Domnului am început să spun: „Sfinţi ai zilei, rugaţi-vă pentru noi! Sfinţi ai zilei…”. Noaptea iarăşi ca să nu pierd vremea cu căutatul ochelarilor, am spus la fel: „Sfinţi ai zilei, rugaţi-vă pentru noi!”. În acea clipă am văzut înaintea mea un ofiţer purtător de lumină, plin de multă dragoste şi afecţiune părintească, care s-a apropiat de mine cu bunătate şi m-a umplut de o nespusă veselie. De vreme ce l-am văzut că este atât de bun, am prins curaj şi l-am întrebat: „Unde aţi slujit şi cum vă numiţi?” Atunci acela mi-a spus: „Sunt Sfântul Luchilian”. Eu însă nu am auzit bine şi l-am întrebat: „Sfântul Longhin?” „Nu, mi-a răspuns el, sunt Sfântul Luchilian”. Fiindcă numele lui mi s-a părut ciudat, l-am întrebat din nou: „Sfântul Lucian?”. „Nu, mi-a spus iarăşi acela, Sfântul Lu-chi-li-an”. Atunci i-am spus: „Am şi eu răni din război”. Lângă Sfânt stătea un tânăr Doctor, în halat alb – era Sfântul Panteleimon căruia i-a spus să mă consulte. După ce m-a consultat, l-am auzit spunându-i Sfântului Luchilian diagnosticul meu: „Rănile lui s-au vindecat; numai pentru diplomă le vom lua în considerare”. În continuare am simţit o mare bucurie şi o îndoită odihnă. Apoi am căutat bine, am găsit ochelarii şi m-am uitat în calendar. Era pomenirea Sfântului Mucenic Luchilian (Pomenirea lui se prăznuieşte la 3 iunie.). După-amiază am mers la un părinte cunoscut şi am citit şi Sinaxarul Sfântului.
Chiar şi acum Sfântul mă satură cu dragostea sa şi mă odihneşte sufleteşte şi trupeşte cu bucuria paradisiacă pe care mi-a împărtăşit-o.
● PARTEA A PATRA ●
„CEREŢI ŞI VI SE VA DA” ●
„Când te rogi pentru tine cu multă simţire a păcătoşeniei tale, atunci şi un «Doamne miluieşte» să spui pentru ceilalţi, acest «Doamne miluieşte» are mare putere”.
• CAPITOLUL 1 •
Rugăciunea pentru noi înşine •
▫ Să cerem mila lui Dumnezeu pentru noi înşine şi pentru ceilalţi ▫
— Gheronda, când mă rog pentru cineva şi simt umilinţă, atunci încetez să mă mai rog pentru acea persoană şi fac rugăciune numai pentru mine.
— De ce? Acela nu are nevoie de rugăciune?
— Are, Gheronda, dar mă gândesc că în acel moment este mai bine să fac rugăciune pentru mine, pentru că nu ştiu când voi mai simţi iarăşi umilinţă.
— Bine, tu să huzureşti, iar despre celălalt să spui: „Nu-mi pasă”? Cel puţin să spui: „Miluieşte-ne pe noi”. Înlăuntrul lui „pe noi” sunt cuprins şi eu şi toţi ceilalţi. Eu spun: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Miluieşte-ne pe toţi şi pe mine, dobitocul”.
Mult ajută să împărţim rugăciunea noastră în trei părţi: o parte pentru noi înşine, una pentru cei vii şi una pentru cei adormiţi. Cu toate că în felul acesta tot pentru noi facem mai multă rugăciune, pentru că eu sunt unul singur, iar cei vii şi cei adormiţi sunt nenumăraţi.
— Gheronda, simt că nu-mi va ajunge întreaga viaţă ca să cer milă lui Dumnezeu.
— Te va milui Dumnezeu. Numai să te rogi simplu şi neîncetat, cerând cu smerenie mila Lui pentru tine şi pentru toţi oamenii. Când cerem mila lui Dumnezeu şi ne nevoim fără egoism, cu smerenie, cu mărinimie, Dumnezeu ne va da atât nouă, cât şi celorlalţi tot ceea ce avem nevoie.
— Gheronda, nu cumva trebuie să mai cer şi altceva în afară de mila lui Dumnezeu?
— Înăuntrul milei lui Dumnezeu se cuprind toate. Dar dacă îţi trebuie ceva concret, poţi să ceri de la Dumnezeu.
— Gheronda, Sfântul Vasilie cel Mare spune: „în rugăciunea ta, după doxologia pe care o vei face, să ceri numai împărăţia lui Dumnezeu”. La ce se referă?
— Se referă la faptul că mai întâi trebuie să căutăm împărăţia lui Dumnezeu şi după aceasta toate celelalte „se vor adăuga vouă” (Vezi Matei 6,33), aşa cum a spus Hristos. Nu să cerem una şi alta şi să uităm menirea noastră.
— Gheronda, Sfânta Scriptură spune să ne rugăm pentru orice (Cf. Matei 21,22) trebuinţă. Sfinţii Părinţi însă evitau să se roage pentru problemele lor personale. Eu cum să mă rog?
— Să te rogi pentru orice nevoie pe care o are sufletul tău şi să dai mai puţină importanţă nevoilor trupului. Şi în „Tatăl nostru”, când spunem: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi” (Matei 6,11), nu cerem numai hrana materială, ci tot ceea ce ne trebuie ca să trăim duhovniceşte, aşa cum vrea Dumnezeu.
Odată, pe când eram la Coliba Cinstitei Cruci, părinţii de la mănăstire, în loc să-mi aducă puţin vin, pe care îl aşteptam ca medicament pentru problema pe care o aveam la intestine, mi-au adus, din greşeală, o sticlă de oţet. Nu am spus nimic, pentru că m-am gândit că aşa a voit Dumnezeu. Trecuseră vreo patruzeci de zile şi cu apa de ploaie pe care o beam, situaţia mea se agravase. Într-o zi am suferit mult. Ardeam de sete, dar mă temeam să beau, deoarece cu o zi înainte mă mai întremasem puţin după ce am băut, însă apoi m-am chinuit toată noaptea. La un moment dat, când am intrat în bisericuţă ca să aprind candelele, am văzut o sticlă de vin în faţa catapetesmei, sub icoana Maicii Domnului. Sticlă era a mea – am recunoscut-o -, dar cum de era plină? Nu venise nimeni la mine în acele zile, iar eu intrasem de nenumărate ori în bisericuţă şi nu văzusem nimic înaintea catapetesmei. Era vin acrişor, medicament, exact aşa cum îmi trebuia. În aceeaşi zi mi-au adus şi de la mănăstire o sticlă mare de vin.
— Gheronda, dacă voi cere ceva de la Dumnezeu cu toată inima, oare îmi va da?
— Dacă îţi este de folos, îţi va da. Iar dacă nu-ţi este de folos, cum să-ţi dea? Ai văzut ce au pătimit evreii când au insistat ca Dumnezeu să le dea rege, deşi îi înştiinţase că încă nu erau pregătiţi pentru aceasta (Vezi I Regi 8,4-22)? Şi a devenit rege mândrul Saul, care le-a pus biruri grele şi i-a chinuit (Vezi I Regi 14,24-31 şi 22,16-21).
De multe ori credem că ceea ce cerem de la Dumnezeu este bun, însă nu este aşa. Dumnezeu însă, Care din fire este bun, ştie ce îi trebuie fiecăruia. De aceea să spunem: „Dumnezeul meu, gândul îmi spune că aceasta mă va ajuta, însă Tu cunoşti mai bine ce este de folos pentru sufletul meu. «Facă-se voia Ta»” (Matei 7,10). Prin urmare, când spunem cu toată inima noastră: „Facă-se voia Ta”, se va face voia lui Dumnezeu, care, în cele din urmă, va fi spre folosul sufletului nostru.
▫ Rugăciune pentru nevoinţa noastră duhovnicească ▫
— Gheronda, Sfântul Isaac Şirul scrie: „Cum ceri să-L iubeşti pe Dumnezeu, de vreme ce nu te-ai curăţat de patimi?” (Sfântul Isaac Şirul, Cuvinte Ascetice, Epistola 4). Este cumva obrăznicie ca cineva să nu se fi curăţat de patimi şi să dorească să-L iubească pe Dumnezeu?
— Nu. De ce să fie obrăznicie? Se nevoieşte cineva să se cureţe de patimi şi în acelaşi timp vrea şi să-L iubească pe Dumnezeu. Amândouă se săvârşesc paralel. Dacă însă cineva nesocoteşte grijă de patimile sale şi cere în rugăciune să-L iubească pe Dumnezeu, unul ca acesta are obrăznicie.
— Gheronda, am citit undeva că dăruirea în rugăciune este pe măsura credinţei şi a căldurii inimii.
— Tu ce ceri de la Dumnezeu?
— Gheronda, cer să mă slobozească de asprime şi să-mi înmoaie inima atunci când mă rog.
— „Cereţi şi vi se va da” (Vezi Matei 7,7; Luca 11,9), a spus Hristos. Dacă ceea ce ceri este un lucru bun şi folositor, îl vei primi. Dacă ceri de la Dumnezeu putere, pentru ca să te rogi să ţi se ierte păcatele şi să-i ajuţi pe ceilalţi, acesta este un lucru bun şi ţi-l va da. Dacă însă ceri să ţi se dea harismă rugăciunii pentru a simţi plăcere, bucurie în rugăciune, atunci cum să-ţi dea aşa ceva?
— Gheronda, uneori mă rog ca Dumnezeu să-mi dea dumnezeiasca luminare. Este corectă această cerere a mea?
— Mai întâi să te străduieşti tu să o dobândeşti şi numai după aceea să ceri de la Dumnezeu dumnezeiasca luminare, pentru că Dumnezeu vrea mai întâi străduinţa noastră şi numai după aceea ne dă ceea ce-l cerem. Să cugeţi, să te rogi, să iei aminte şi să acţionezi cu înţelepciune; şi numai după ce vei face aşa va veni dumnezeiasca luminare. Să presupunem că te întreabă cineva despre o problemă. Tu să nu te grăbeşti să răspunzi, ci să ceri lui Dumnezeu să te lumineze: „Dumnezeul meu, să zici, luminează-mă să spun ceea ce trebuie”. Şi Dumnezeu îţi va da cuvânt, potrivit cu împrejurarea. Răspunsul grăbit este al minţii, în timp ce răspunsul ce trece prin rugăciune este al lui Dumnezeu.
— Gheronda, lipsa trezviei mă face să-mi fie frică să cer de la Dumnezeu să mă ajute într-o anumită strădanie a mea, pentru că văd că nu pun în valoare prilejurile pe care mi le dă.
— Să ceri ajutorul lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, să-L rogi să-ţi dea şi trezvie, ca să poţi pune în valoare prilejurile pe care ţi le va da.
— Gheronda, este corect să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ajute să ajungem în Rai?
— Eu nu-L rog pe Dumnezeu să ajung în Rai, ci Îl rog să mă ajute ca să nu-L mâhnesc cu purtarea mea. Dar dacă voi ajunge în iad, asta nu înseamnă că-L voi mâhni pe Dumnezeu? Prin urmare, nici în iad nu voi ajunge, de vreme ce-L rog să mă ajute să nu-L mâhnesc.
▫ Rugăciunea în boală ▫
— Gheronda, în ultima vreme am probleme cu inima şi mă tem să nu păţesc ceva.
— Nu te teme. Toţi trebuie să avem ceva, pentru că dacă avem ceva, atunci stăm la picioarele lui Hristos şi-L rugăm ca să ne ajute.
— Gheronda, vă rog, rugaţi-vă pentru mine ca să mă fac bine.
— Nu-ţi este de folos ca să faci rugăciune pentru aceasta. Dacă faci răbdare cu credinţă în Dumnezeu, vei primi pensie de la Serviciul de Asigurări al lui Dumnezeu, care este mai mare decât OAA (Organizaţia Asigurărilor Agricole). Am citit undeva că un bolnav îl rugă pe Sfântul Panteleimon să-l facă bine, însă Sfântul nu-l vindeca. Acela însă a continuat să-l roage. În cele din urmă s-a vindecat.
Dar când a murit şi a mers în cealaltă viaţă, a văzut că, din pricină că se vindecase, a pierdut multe cununi. Atunci i-a spus Sfântului Panteleimon: „De ce m-ai vindecat, dacă ai ştiut că voi pierde cununile?”
— Gheronda, în ceea ce priveşte sănătatea, până în ce punct trebuie să mă las în mâinile lui Dumnezeu?
— Mai întâi să te încredinţezi lui Dumnezeu şi apoi să te încredinţezi omului, medicului.
— Gheronda, cum trebuie să înfruntăm însă o boală grea?
— Înainte de a ne încredinţa medicilor, să premeargă rugăciunea, privegherea, ca să ajute Dumnezeu şi să-i lumineze pe medici. Puneţi şi puţin untdelemn din candela Sfântului Arsenie, beţi puţină agheasmă, citiţi şi vreun psalm.
— Gheronda, din pricina bolii nu-mi pot îndeplini îndatoririle mele duhovniceşti şi din această pricină mă mâhnesc.
— Acum, când eşti bolnavă, să nu faci nimic, nici „Doamne Iisuse”, nici metanii, ci numai să spui „Slavă Ţie, Dumnezeule!”, şi aceasta este de-ajuns.
— Gheronda, acum, când sunt bolnavă şi sufăr, nu mă pot aduna în rugăciune.
— În acest caz rugăciunea se face şi cu osteneală şi cu durere; se face şi cu nevoinţa şi de aceea este auzită mai repede decât rugăciunea pe care o faci atunci când eşti sănătoasă.
Să iubim puţin şi durerea. Boala este o mare binecuvântare pentru om. Când omul conştientizează aceasta, o primeşte cu bucurie şi cântă cu bucurie: „Binecuvânta-voi pe Domnul în toată vremea” (13 Psalmul 33,2). Îmi aduc aminte de bătrânul Gavriil de la Karulia, care avea nişte dureri de nesuportat… Iar când îl cuprindeau durerile, începea să cânte. Stătea mereu întins jos. Adeseori spunea: „Unii îmi spun: «Cruce, Cruce!», dar cuie nu am. Ce fel de cruce este aceasta fără cuie?”
— Câtă vreme a ţinut asta?
— Destulă vreme, vreo doi ani. Era singur cu desăvârşire. Şi să vedeţi, în partea de jos a chiliei sale se făcuse o crăpătură. Iarna intra pe acolo un curent prospeţel… Dar acela, în mijlocul durerilor şi al frigului, psalmodia şi slavoslovea pe Dumnezeu.
În boală psalmodia este medicament. Şi grav bolnav să fie cineva şi să sufere mult, când aude o psalmodie, îl mai lasă puţin durerea Dacă va putea şi el însuşi să psalmodieze puţin, atunci chiar se va distra. Iată, eu în noaptea aceasta am suferit mult, dar am cântat la diapazon. Tot curajul pe care l-am avut, l-am dat acolo. Şi ştii câtă putere mi-a dat această psalmodie?
• CAPITOLUL 2 •
Rugăciunea pentru ceilalţi •
▫ Rugăciunea pentru lume cu simţirea păcătoşeniei noastre ▫
— Gheronda, uneori, când văd cât de mult suferă lumea, nu pot face rugăciune pentru mine însămi.
— Rugăciunea pentru noi înşine nu o facem numai pentru noi înşine, ci este absolut necesară ca o pregătire, pentru a putea sta înaintea lui Dumnezeu cu îmbrăcăminte cuviincioasă. Pentru a putea vedea durerea celorlalţi, este nevoie să fii oarecum în regulă tu însăţi. Iar când te rogi pentru tine cu multă simţire a păcătoşeniei tale, atunci şi un „Doamne miluieşte” să rosteşti pentru ceilalţi, acest „Doamne miluieşte”are mare putere, pentru că are multă smerenie. Iar smerenia atrage marea milă a lui Dumnezeu.
— Gheronda, eu simt nevoia să fac multă rugăciune pentru mine însămi, dar îi uit pe ceilalţi.
— Ascultă, ca să ne dezbrăcăm de omul cel vechi, trebuie să facem rugăciune pentru noi înşine. Însă când se înmulţeşte dumnezeiasca dragoste, atunci omul uită de sine şi se roagă pentru ceilalţi. Tu, după ce faci mai întâi puţină rugăciune pentru tine, să-ţi aduci aminte apoi de lumea cea chinuită, în general, de cei care s-au depărtat de Dumnezeu şi de cei adormiţi care nu au valorificat anii dăruiţi lor de Dumnezeu, ca să se apropie de El, iar acum se căiesc – fără folos -, şi să rosteşti rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”. Astfel te cuprinzi în rugăciune şi pe tine însăţi şi pe toţi cei care ţi-au cerut să te rogi pentru ei, dar şi pe toată lumea.
— Gheronda, mă preocupă durerea oamenilor, dar nu am îndrăznire ca să cer de la Dumnezeu să-i ajute. Iar gândul îmi spune: „Cum să te audă Dumnezeu, când tu eşti aşa de ticăloasă?”
— Nu-l asculta pe tangalachi care te prinde cu ispita de-a dreapta şi te aruncă în deznădejde. Ci să spui: „Dumnezeul meu, sunt o ticăloasă, dar auzi-mă, pentru că din pricina mea sunt nedreptăţiţi ceilalţi”. Odată, pe când era mare secetă, un monah (Este vorba de însuşi Stareţul Paisie) din Sfântul Munte se ruga astfel: „Dumnezeul meu, Te rog, trimite puţină ploaie! Nu pentru noi, căci noi suntem călugări şi am făgăduit să facem asceză. Fie-Ţi milă de sărmana lume care suferă şi care, cu toată suferinţa ei, ne dă şi nouă din puţinul ei. Dacă aş fi într-o stare duhovnicească bună, m-ai asculta şi lumea nu ar suferi. Ştiu, sunt foarte păcătos, dar nu este o nedreptate să sufere lumea din pricina mea? Ajută-i! Ei nu au vreme să facă rugăciune, ci fac eu puţină rugăciune pentru ei”, într-un ceas, un ceas şi jumătate ploaia a cuprins toată Macedonia, Thesalia şi Sfântul Munte.
— Gheronda, când fac rugăciune pentru lume, gândul îmi spune că Dumnezeu se scârbeşte de mine, pentru că am lăsat mortul meu şi merg să-i îngrop pe morţii altora (Cf. Matei 8,22 şi Luca 9,60. „Lasă-i pe morţi să-şi îngroape pe morţii lor”.).
— Pe mortul tău nu l-ai îngropat atunci când ai devenit monahie? Să spui: „Dumnezeul meu, cum să mă asculţi pe mine, nevrednica roaba Ta? Dar nu este păcat că lumea are atâtea probleme şi suferă? Te rog, ajut-o!” Când omul se roagă pentru aproapele său cu dragoste şi cu smerenie şi se nevoieşte, având simţirea păcătoşeniei sale, Dumnezeu nu se scârbeşte de el, ci îl ajută şi pe el şi pe ceilalţi. Dumnezeu se scârbeşte de cel care se consideră pe sine sfânt şi se roagă pentru ceilalţi, pe care îi consideră păcătoşi.
▫ Să faci din durerea celorlalţi durerea ta ▫
— Gheronda, aţi spus că vom face un atelier de rugăciune. Când va fi aceasta?
— De voi depinde… Voi vedea data viitoare la ce stare duhovnicească aţi ajuns şi, în funcţie de aceasta, vom face un atelier duhovnicesc de rugăciune. Dacă rugăciunea se va face cu durere, ştiţi ce putere va avea? Vă veţi ruga pentru problemele lumii şi toţi oamenii care în acea vreme vor cere ajutor de la Dumnezeu şi se vor afla pe aceeaşi frecvenţă, vor primi ajutorul Său. Eu simt sufletele care se roagă; simt rugăciunea lor ca nişte valuri-valuri de putere. De multe ori îmi dau seama şi de ceasul în care un bolnav a făcut rugăciune şi s-a folosit.
— Gheronda, sufletele pentru care vă rugaţi simt aceasta?
— Da, simt că le „pricinuiesc cutremur”, sunt mişcate sufleteşte. Când se face rugăciune cu durere, chiar şi oamenii necunoscuţi sunt înştiinţaţi lăuntric.
— Gheronda, când este mai bine-primită de Dumnezeu rugăciunea noastră făcută pentru ceilalţi?
— Când o simţim. Şi o simţim atunci când ne punem pe noi înşine în locul celorlalţi. Dacă ne punem în locul bolnavilor sau al celor adormiţi, asta ne va ajuta să ne rugăm cu durere. Durerea coboară în inimă şi atunci rugăciunea noastră se face din inimă.
— Gheronda, nu mă pot ruga atunci când mă copleşesc gândurile.
— De ce te gândeşti doar la tine, bunul meu copil, şi nu te gândeşti puţin şi la lumea care suferă? Ştii câte familii s-au distrus, câţi copii nenorociţi sunt, fără nici o milă, părăsiţi pe drumuri sau în aşezăminte sociale? Câţi nu strigă în această clipă: „Ajutor! Ajutor!” şi nu există nimeni lângă ei ca să-i ajute? Câţi nu se îneacă în largul mării, câţi nu se sinucid, câţi nu suferă? Atâţia oameni au nevoie de rugăciunile monahilor, iar noi să ne pierdem timpul, care este atât de preţios, cu gânduri bandajate sau cu mofturi copilăreşti şi să nu ne facem nici măcar îndatoririle duhovniceşti aşa cum trebuie? Caută să ieşi din sine şi să faci din durerea celorlalţi durerea ta. În felul acesta vei afla şi pacea, vei primi şi plată de la Dumnezeu, şi îi vei putea ajuta şi pe alţii.
Într-o noapte, pe când eram la Mănăstirea Filotheu, care pe atunci era idioritmică, în timp ce făceam priveghere în chilia mea, mi-am dat seama că cineva, care avea nevoie de ajutor, a venit la poarta mănăstirii. Era un om chinuit, care avea şi demon. Poarta mănăstiri se închidea odată cu apusul soarelui şi se deschidea a doua zi dimineaţa. „Ce să fac acum?” mi-am spus. „Dacă aş putea să-i dau ceva să mănânce… Cum să aştepte flămând până dimineaţa?” Atunci mi-a venit un gând. M-am dus şi am luat câteva alimente, le-am pus într-un coşuleţ, pe care l-am legat cu o frânghie, şi l-am coborât pe fereastra de la chilia mea, care dădea înspre exteriorul mănăstirii.
Starea lui era atât de gravă, încât nu mă puteam linişti. Toată noaptea m-am rugat cu durere, spunând: „Dumnezeul meu, eu atât am putut face. Nu simt vrednic să Te rog să ajuţi făptura Ta, dar oare nu este păcat să se chinuiască din pricina mea?”. Dimineaţa, când s-a deschis poarta şi acel om a intrat înăuntru, am văzut că se făcuse bine. S-a închinat în biserică şi a slăvit pe Dumnezeu. Bunului Dumnezeu I S-a făcut milă de el şi l-a slobozit de diavol.
— Gheronda, când se roagă cineva pentru un om îndurerat, mintea merge la Hristos sau la durerea omului?
— Nu cere ajutor de la Hristos? Porneşte de la durerea omului, dar se întoarce la Hristos.
— Când inima mi se împietreşte, Gheronda, îmi aduc aminte de diferitele greutăţi prin care am trecut şi cer de la Dumnezeu să-i ajute pe toţi cei ce trec prin probleme asemănătoare.
— Este bine această. Aşa să faci, de vreme ce astfel îl înţelegi mai bine pe celălalt şi suferi împreună cu el. Să spui: „Dumnezeul meu, aşa cum mie mi-ai făcut atât de mult bine, tot astfel ajută-l şi pe fratele meu, care este mai bun decât mine”.
— Gheronda, este bine ca, atunci când mă rog pentru mântuirea unui suflet, să îl rog pe Dumnezeu să nu îngăduie să i se întâmple ceva rău?
— Ba da, binecuvântat-o, şi aceasta vine tot din durere. Dumnezeu este mişcat când, cel care se roagă, are înlăuntrul lui dragoste pentru aproapele, însă în cele din urmă Dumnezeu face ceea ce este de folos sufletului.
▫ Rugăciunea pentru cazuri concrete şi pentru toată lumea ▫
— Gheronda, mă mâhnesc când văd că se sfârşeşte slujba, iar eu nu m-am putut ruga din pricina moleşelii.
— Ca să alungi moleşeala, să te gândeşti la ceva care să-ţi stârnească interesul duhovnicesc.
— Dar există oare, Gheronda, vreun interes mai mare decât cel pentru durerea lumii?
— Da, dar nu te ajută dacă te gândeşti la durerea lumii în general şi nedefinit. Să te gândeşti la cazuri concrete de oameni care au mare nevoie, aşa încât să te doară şi astfel rugăciunea ta să se facă din inimă. Gândeşte-te la un caz pentru care te doare mai mult, apoi îndreaptă-ţi atenţia şi spre alte cazuri. Să spunem că într-un război sunt mulţi răniţi. Bine este să-i poţi simţi pe toţi, chiar şi fără să-i vezi. Iar dacă nu poţi să-i simţi fără să-i vezi, mult mai mult te va ajuta când îl vei vedea pe unul care şi-a tăiat puţin degetul. Atunci să-ţi spui: „Închipuieşte-ţi că acest sărman să fie mutilat; să i se fi tăiat mâinile sau picioarele! Şi câţi oameni nenorociţi nu sunt cu mâinile sau cu picioarele tăiate!”
Pentru că una este să afle cineva că a deraiat un tren şi alta să vadă înaintea ochilor un întreg tren deraiat şi o mulţime de victime. Când te rogi pentru o anumită problemă care te doare, te ajuţi şi tu însuţi, îl ajuţi şi pe aproapele tău.
— Gheronda, când sună clopoţelul în vremea Proscomidiei, menţionez cazuri generale, de pildă, văduve, orfani, părăsiţi, dar nu le pomenesc numele. Este bine?
— Şi eu fac la fel. Dar să te rogi cu durere. Iar preotul nu e de ajuns să scoată părticele la Proscomidie şi să citească numele formal, ci trebuie să se roage pentru fiecare cu durere. Făcând aşa, va vedea minuni.
Odată au dus un demonizat la un preot şi l-au rugat să săvârşească Dumnezeiasca Liturghie. Când a fost să-l pomenească la Proscomidie, înainte de a scoate părticică pentru el, preotul a spus cu multă durere: „Doamne, vezi cât de mult suferă făptura Ta. Slobozeşte-o de înrâurirea demonului. «Pomeneşte, Doamne, pe robul Tău…»”. Atunci demonul nu a mai putut suferi şi a ieşit.
— Gheronda, ajută mai mult să se roage cineva pentru o singură problemă mai multă vreme sau să treacă de la o problemă la alta şi în felul acesta să simtă durerea întregii lumi?
— De ce să se ocupe numai de o problemă? Să se ocupe de mai multe; de una, de alta, şi tot aşa, neîncetat. Iar după aceea să cugete în general la durerea lumii şi să se roage. Felul acesta de a te ruga ÎI mişcă pe Dumnezeu, pentru că are nobleţe în el.
— Gheronda, ce să cerem în rugăciunea noastră pentru toată lumea?
— Să ne rugăm ca toţi să dobândească Raiul. Hristos S-a jertfit ca să se mântuiască toţi oamenii, şi cei care sunt aproape de El şi cei care sunt departe. Aşadar, să ne rugăm ca toţi să-L cunoască pe Dumnezeu, să-L iubească, să se facă plăcuţi Lui şi să se mântuiască; să ajungă toţi în Rai. Cineva (Este vorba de însuşi Stareţul) spunea: „Dumnezeul meu, eu am trăit Raiul de aici, de pe pământ. Du-mă pe mine în iad, iar pe fratele meu bagă-l în Rai”. Dar şi în iad de va merge un astfel de om, cu marea lui dragoste, care îl va însoţi şi în iad, cred că va transforma acea mică bucăţică de iad în Rai, deoarece acolo unde există dragoste, acolo este Hristos, iar acolo unde este Hristos, este Raiul.
▫ Rugăciunea pentru cei care ne cer să ne rugăm ▫
— Gheronda, când oamenii ne cer: „Fă rugăciune pentru copilul meu, care are examene” sau: „Fă rugăciune pentru cutare, care va face operaţie”, este nevoie să întrebăm după aceea dacă a mers bine?
— De ce să întrebi dacă a mers bine? Ca să spui: „Slavă Ţie, Dumnezeule, că a fost bună rugăciunea mea!”? Ţi-ai făcut datoria? Te-ai rugat? Nu trebuie să mai faci altceva.
— Gheronda, cum vă rugaţi pentru numele care vi le dau creştinii să le pomeniţi?
— Înainte de operaţie citeam în picioare pomelnicele cu nume, făcând între timp şi metanii.
După ce am ieşit din spital, le citeam întins pe pat, întors într-o parte. Şi după ce mi-am revenit puţin, am început să le citesc iarăşi în picioare.
— Gheronda, atunci când unii închinători ne dau nume ca să-i pomenim la Paraclis, dar nu ştim pentru ce probleme, cum să ne rugăm?
— Să spuneţi: „Doamne, miluieşte pe robii Tăi, ale căror probleme Tu le cunoşti”.
— Dar atunci când ne rugăm pentru persoane despre care nu ştim dacă trăiesc sau au murit?
— Atunci să spuneţi: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte pe robii Tăi”.
— Gheronda, câteodată uit să fac rugăciune pentru cei care îmi spun să mă rog pentru ei într-o anumită zi şi pentru o anumită problemă.
— Să începi rugăciunea ta cu aceste persoane şi să spui: „Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care ne-au poruncit nouă să ne rugăm pentru dânşii”.
Să pomeneşti numele lor o dată, de două ori, după care să te rogi pentru toată lumea, spunând: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte pe robii Tăi”.
— Alteori, Gheronda, nu-mi mai amintesc numele oamenilor care mi-au cerut să mă rog pentru ei.
— Când nu-ţi mai aminteşti numele care ţi-au fost date, să pomeneşti diferitele cazuri în general: adică pe bolnavi, pe copiii care s-au rătăcit etc. La început să spui: „Dumnezeul meu, ajută-i mai întâi pe cei care au mai multă nevoie”, după care să continui cu „miluieşte pe robii Tăi”.
— Gheronda, eu îmi notez numele oamenilor care cer rugăciune pentru diferite probleme: pentru sănătate, pentru luminare etc., dar numele se înmulţesc mereu. Cât timp trebuie să le păstrez şi să mă rog pentru aceşti oameni?
— Să faci mai întâi rugăciune pentru numele care ţi-au fost date de curând, după care să spui: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte pe robii Tăi şi pe toată lumea Ta”, ca să nu plece trenul cu puţini călători.
— Gheronda, când mi se cere să fac rugăciune pentru o problemă, câtă vreme trebuie să mă rog?
— Depinde de problema pe care o are acela, dar şi de cât de mult te-a durut pe tine pentru el. Se poate să nu aibă o problemă gravă, dar fiindcă te-a durut pentru el, poţi să te rogi şi ani întregi. Este de-ajuns însă dacă faci chiar şi numai un şirag de metanii.
— Adică, Gheronda, care va fi criteriul care să-mi arate că m-am rugat cât trebuie pentru o problemă?
— Să te rogi atât timp cât rugăciunea nu-ţi devine o corvoadă. Iar cât priveşte cantitatea, depinde şi de timpul pe care-l ai la dispoziţie. Să ştii însă că ceea ce are valoare nu este cât se roagă cineva, ci cum se roagă.
Se poate că cineva să acorde multă vreme rugăciunii şi să creadă că se roagă, dar în realitate să nu se roage, deoarece nu se roagă cu durere. Iar altul poate că nu se roagă mult, însă rugăciunea lui are calitate, pentru că se roagă cu zdrobire şi cu smerenie. Desigur, atunci când există şi cantitate şi calitate, atunci sufletul mărinimos primeşte Har îndoit şi binecuvântare de la Dumnezeu.
— Gheronda, atunci când vin în mănăstire oameni cu multe probleme şi-mi dau numele lor ca să fac rugăciune, mă doare pentru ei, însă, uneori, nu am timp suficient ca să mă rog pentru nevoile lor şi mă chinuie gândul.
— Îţi spune cineva durerea să, iar tu îl asculţi şi oftezi adânc. Atunci, chiar dacă nu apuci să te rogi pentru el, acest suspin are valoarea mai multor ceasuri de rugăciune; este o rugăciune din inimă şi aduce rezultate pozitive. Sau citeşti numele care ţi se dau şi te mâhneşti că nu ai vreme să faci ceva mai mult. Un suspin din inimă, care însoţeşte fiecare nume, este scris acolo sus, în Cer; se suie direct la tronul lui Dumnezeu.
▫ Rugăciunea pentru bolnavi ▫
— Gheronda, acum, când sunt bolnavă, ce lucrare duhovnicească să fac?
— Cât poţi, să cânţi încet sau să spui Rugăciunea lui Iisus şi să ceri de la Dumnezeu sănătate pentru tine şi pentru ceilalţi oameni, pe care, acum, că eşti bolnavă, îi înţelegi mai bine. Acum ai toate condiţiile pentru rugăciune, chiar şi durerea, care este condiţia principală ca să te rogi cu durere pentru cei îndureraţi şi pentru că rugăciunea ta să fie din inimă. Aceasta şi este lucrarea principală a monahului. Dacă vei înţelege aceasta, nu te vei mâhni, ci te vei ruga neîncetat, mulţumind lui Dumnezeu.
— Gheronda, unii oameni trimit la diferite mănăstiri nume de bolnavi, ca să fie pomeniţi.
— Este bine, însă nu ajunge numai atât. Trebuie să se roage şi ei înşişi, dar să le spună şi bolnavilor să facă rugăciune. Nu trebuie să-şi odihnească gândul că au trimis numele lor la mănăstiri.
— De ceva vreme, Gheronda, îmi vine să-L rog pe Dumnezeu să-l ia pe fratele meu la El, căci se chinuieşte din pricina infirmităţii lui.
— Nu-I propune tu soluţii lui Dumnezeu. Încredinţează-I Lui problemă aceasta. Dumnezeu ştie folosul copilului Său şi, ca un Părinte iubitor, va acţiona ca atare.
— Gheronda, cum faceţi rugăciune pentru un bolnav a cărui viaţă este în primejdie?
— Mă străduiesc să fac tot ceea ce pot cu rugăciunea şi cu asceza, după care las totul în mâinile lui Dumnezeu, Care este din fire bun.
— Gheronda, de vreme ce Dumnezeu cunoaşte ce îi este de folos fiecărui bolnav, de ce mai este nevoie ca noi să ne rugăm pentru bolnavi?
— Noi suntem datori să-L rugăm pe Dumnezeu şi, dacă sănătatea sau prelungirea vieţii este pentru mântuirea sufletului său, Bunul Dumnezeu îndată va ajuta Dacă însă nu-L vom ruga, evoluţia bolii va decurge firesc.
▫ Rugăciunii cu durere îi urmează dumnezeiasca mângâiere ▫
— Gheronda, când aud problemele lumii, simt că mă topesc de durere înlăuntrul meu. Oare aceasta înseamnă că am puţină credinţă?
— Ascultă. Neliniştea pentru noi înşine este puţină credinţă, iar neliniştea pentru aproapele este durere. Adevărata suferinţă pentru durerea celorlalţi este însoţită de rugăciune şi urmată de dumnezeiasca mângâiere. De aceea, să te rogi cât de mult poţi, după care sale laşi pe toate în mâinile lui Dumnezeu şi să te linişteşti. Oare Dumnezeu suferă mai puţin decât tine pentru făpturile Sale? De ce să te nelinişteşti?
Celui care suferă duhovniceşte şi îl doare pentru ceilalţi, Dumnezeu îi dă multă mângâiere, pentru că altfel nu ar putea răbda Ştiţi cât mă amărăsc scrisorile pe care le primesc de la oamenii care au o grămadă de probleme? Amărăciune, venin este în gura mea, după care nici nu mai vreau să mănânc. Însă din această durere iese adevărata bucurie. Dumnezeu răsplăteşte durerea cu o bucurie pe măsură; mângâie cu o astfel de mângâiere, pe care nu o poţi purta. Deşi mai înainte sufereai pentru altul şi plângeai, acum simţi o veselie nespusă. Ca şi cum ţi-ar fi spus Bunul Dumnezeu: „Nu te mâhni, fiul Meu, căci am auzit cererea ta”.