Ceea ce mă impresiona la mama era rugăciunea ei.

 "De când eram copil, mama ne ducea la Biserică. Eram unsprezece copii şi ea ne ducea pe toţi la Biserică. Copii fiind, îi spuneam că ne dor picioarele, că vrem să ieşim afară. Şi mama ne zicea: „Mă, voi nu ştiţi ce înseamnă rugăciunea şi nu ştiţi să vă rugaţi lui Hristos, dar durerea picioarelor voastre este rugăciunea voastră către Dumnezeu. Asta-i rugăciunea voastră, când te dor picioarele pentru Hristos. Să-ţi obosească trupul pentru Hristos, că nu ştii să te rogi, că eşti copil”.

Ceea ce mă impresiona la mama era rugăciunea ei. Mama vorbea cu Dumnezeu aşa cum vorbea cu tata. Spunea: „Doamne, de ce găinile mele nu mai fac ouă? Vreau să hrănesc copiii aceştia!”, sau „De ce vaca nu dă lapte?”, sau „De ce a murit porcul de boală? Păi, Doamne, nu vezi că eu am aici de hrănit nişte guri?”. Am învăţat de la mama această relaţie personală cu Dumnezeu şi am avut-o în închisoare, alături de relaţia cu mama. Mama nu ştia teologie deloc. Dacă o întrebai ce înseamnă Sfânta Treime, nu ştia. Ea ştia numai Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, dar ce înseamnă Sfânta Treime nu ştia. Dacă poţi să ai o credinţă din aceasta simplă, eşti cel mai fericit! Nu mai ai nevoie de nicio teorie. Nimic nu te va putea sminti, nimic nu va tulbura credinţa ta. Pe mama n-au tulburat-o nici morţile copiilor ei, nici sărăcia, nici bogăţia. Nu a fost ea bogată, dar în orice caz, am avut şi perioade bune. Nici bogăţia n-a trufit-o, nici sărăcia n-a înjosit-o, ci a rămas la fel de fidelă credinţei şi la fel de directă în relaţia cu Dumnezeu." Extras din Cuvinte vii – Părintele Gheorghe Calciu, Editura Bonifaciu

Binecuvântarea este ascunsă în suferință.

Este o povestire veche care vorbește despre puterea binecuvântării mamei. Un băiat blând și liniștit avea o mamă foarte certăreață. Aceasta nu-și iubea copilul și mult a avut sărmanul de pătimit în urma bătăilor și ocărilor suferite din partea ei, însă el tot o asculta și o cinstea întotdeauna, niciodată nu se plângea, ci doar plângea pe ascuns. După ce a mai crescut, viața lui a de­venit de nesuferit: în casa părintească se simțea de prisos și fără folos. Atunci, cu inima strânsă, s-a hotărât să plece încotro va vedea cu ochii, să caute de muncă și totodată să-și caute fericirea. Mama i-a dat drumul cu bucurie: era încântată să se descotorosească de fiul cel neiubit. – Măicuță, dă-mi binecuvântare! – a zis fiul, luându-și rămas bun. Femeia nu s-a înmuiat nici măcar în clipa ace­ea. A înhățat o scurtătură de sub cuptor și i-a aruncat-o, strigând: – Vrei binecuvântare? Na binecuvântare! Băiatul i-a făcut o plecăciune adâncă, a ridicat scurtătura și a înfășurat-o cu grijă în haină. – Mulțumesc, draga mea – a rostit el și iartă-mă! Până și biata scurtătură de lemn îi era scum­pă, ca binecuvântare de la mama sa și singură amintire de la ea. Și-a cioplit din scurtătură o scândurică și a dat-o unui iconar să-i zugrăveas­că pe ea chipul Mântuitorului. De Icoană nu se despărțea niciodată, că asta era tot ce căpătase de la cea care l-a născut – și Domnul, după cât se vede, l-a binecuvântat pentru această cinsti­re față de mama sa și pentru evlavia față de bi­necuvântarea ei. Orice începea, reușea negreșit. Noul stăpân – văduv fără copii – l-a îndrăgit tare și se îngrijea de el din tot sufletul; când băiatul a mai crescut și a stăpânit meseria, l-a luat tovarăș la câștig și apoi, murind, l-a lăsat moștenitor al unei averi însemnate. (Sfântul Vasilie al Kineșmei) Extras din De ce nu sunt Înger. Povești de trecut timpul cu folos – traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia.
 

𝗩𝗼𝗶 𝗻𝘂 𝘃𝗲𝗱𝗲𝘁̦𝗶, 𝗱𝗮𝗿 𝗲𝘂 𝗮𝗺 𝘃𝗮̆𝘇𝘂𝘁 𝗰𝗮̂𝘁̦𝗶 𝗱𝗶𝗮𝘃𝗼𝗹𝗶 𝗲𝗿𝗮𝘂 𝗶̂𝗻 𝗰𝗮𝘀𝗮̆ 𝗹𝗮 𝘃𝗼𝗶! 𝗖𝗮̂𝗻𝗱 𝘃𝗮̆ 𝗰𝗲𝗿𝘁𝗮𝘁̦𝗶, 𝘃𝗶𝗻 𝗶̂𝗻𝗱𝗮𝘁𝗮̆ 𝗱𝗶𝗮𝘃𝗼𝗹𝗶𝗶.

🌀Uneori, Părintele Sârbu mă lua cu el la parastase.

– Astea ce sunt?

– Păhărele pentru țuică.

– Hai, Cocuțo, să mergem mergem, că aici se face nuntă, nu se face parastas!

Oamenii au insistat, au venit după noi, dar Părintele a explicat:

– Parastasele nu se fac cu țuică. Unde se fac cu țuică, nu este primit. Diavolii îți răstoarnă masa. Voi nu credeți, nu vedeți cu ochii voștri. Eu sunt mai bătrân și nu pot să mă împac cu slujbele pe care vreți voi să le faceți. Chemați alt preot!

Și am plecat.

🌀În drum spre casă, aproape de biserică, am stat sub un geam și am auzit niște tineri care se certau.

– Cocuțo, hai să mergem la ăștia, că se ceartă! Hai să gonim pe diavol din casă!

– Cum, Părinte, dacă nu ne cheamă, cum să ne ducem acolo?

– Hai, hai să mergem!

M-am uitat eu pe unde-i ușa, am intrat:

– Bună ziua!

– Bună ziua!

Mă întrebam cum va deschide Părintele discuția. Dar el a început direct:

– De ce vă certați? Hai să dăm afară pe diavol! Care dintre voi este rău? Unde ți-e bărbatul cu care te certai?

– Ah, Părinte…

– Adă-l încoace!

Când a venit bărbatul, Părintele s-a uitat pe rând și la unul și la altul – căci el cunoștea cu duhul – și a zis femeii:

– Dumneata ești de vină! Evo, tu ești de vină! Nu-l mai sâcâi la cap! De ce îl plictisești și-l cercetezi în toate? Hai să facem o slujbă! Apoi l-a întrebat pe bărbat:

– Știi să te închini? Făcea și el o cruce, cam strâmbă. I-a arătat Părintele cum s-o facă. După slujbă i-a binecuvântat, i-a miruit. Aveau și doi băieței.

– Să nu vă mai certați! Voi nu vedeți, dar eu am văzut câți diavoli erau în casă la voi! Când vă certați, vin îndată diavolii. Să fie pace!
N-aveți icoană… După cum văd, bani aveți, că aveți lucruri bune, dar icoană de ce nu aveți în casă?

Părintele a rămas acolo și m-a trimis la biserică:

– Du-te, Cocuțo, și ia din pod o icoană, care vrei tu, s-o dăm la omenii ăștia. Eu te aștept aici! M-am dus în pod și am luat o icoană. Părintele le-a dat-o și le-a spus:

– Să vă închinați lui Dumnezeu! Dimineața când vă sculați, ieșiți afară în pragul ușii, uitați-vă la cer și ziceți:

Doamne, Tu ești acolo, eu sunt aici.
 În ziua de azi Tu ajută-mă!
Eu nu știu să mă descurc, sunt om slab.
Ai Tu grijă în ziua de azi pentru mântuirea mea!

Așa să ziceți și să vă rugați!

Eu m-am mirat puțin, dar apoi am înțeles. Părintele nu le-a dat atunci vreo carte de rugăciuni, pe care ei n-ar fi priceput-o. Le-a spus pentru început, după puterea lor. Și s-au făcut aceia niște credincioși!
Au fugit după noi să le zicem la ce biserică să vină. A intrat Duhul lui Dumnezeu în ei.
Și să știți că foarte mult ne-au ajutat apoi oamenii aceia…

Îmi amintesc o întâmplare de Paști.

🌀Pe vremea aceea erau grupuri de scandalagii care mergeau în noaptea Învierii din biserică în biserică, parcă anume ca să tulbure Sfânta Liturghie.

Pentru a nu se întâmpla așa ceva și la noi, Părintele a pus credincioși de strajă la poartă. În timpul slujbei, a auzit discuții afară. A ieșit imediat să vadă ce se întâmplă. Doi oameni beți voiau să intre în biserică și credincioșii de strajă nu-i lăsau.

Părintele i-a luat, le-a făcut loc și le-a zis:

– Stați aici, că este Învierea, și vă împărtășiți!

– Nu putem – au zis ei – am mâncat!

– Nu-i nimic, acum toate se iartă, până la al nouălea neam. Împărtășiți-vă, dar să stați cuminți, să nu umblați prin biserică!
La noi, fiecare stă la locul lui, nimeni nu umblă de colo-colo.
Și oamenii aceia au stat cuminți – așa beți cum erau – și se rugau și plângeau și își dădeau palme că ce păcătoși sunt.

Părintele i-a cunoscut cu duhul și a vrut să arate că de Paști, fie că ești mâncat sau nemâncat, poți fi iertat, ca tâlharul de pe cruce.
Apoi, bețivii aceia au venit la lucru și au muncit mult pentru biserică.
Și îi aduceau și Părintelui mâncare, fiindcă știau că n-are cine să-i facă.
Și i-a câștigat pentru Biserică!

Preotul martir Constantin Sârbu

Extras din ”Lacrima si har”,
Ed. Bonifaciu, 2011 , pag. 101-104