Binecuvântarea este ascunsă în suferință.

Este o povestire veche care vorbește despre puterea binecuvântării mamei. Un băiat blând și liniștit avea o mamă foarte certăreață. Aceasta nu-și iubea copilul și mult a avut sărmanul de pătimit în urma bătăilor și ocărilor suferite din partea ei, însă el tot o asculta și o cinstea întotdeauna, niciodată nu se plângea, ci doar plângea pe ascuns. După ce a mai crescut, viața lui a de­venit de nesuferit: în casa părintească se simțea de prisos și fără folos. Atunci, cu inima strânsă, s-a hotărât să plece încotro va vedea cu ochii, să caute de muncă și totodată să-și caute fericirea. Mama i-a dat drumul cu bucurie: era încântată să se descotorosească de fiul cel neiubit. – Măicuță, dă-mi binecuvântare! – a zis fiul, luându-și rămas bun. Femeia nu s-a înmuiat nici măcar în clipa ace­ea. A înhățat o scurtătură de sub cuptor și i-a aruncat-o, strigând: – Vrei binecuvântare? Na binecuvântare! Băiatul i-a făcut o plecăciune adâncă, a ridicat scurtătura și a înfășurat-o cu grijă în haină. – Mulțumesc, draga mea – a rostit el și iartă-mă! Până și biata scurtătură de lemn îi era scum­pă, ca binecuvântare de la mama sa și singură amintire de la ea. Și-a cioplit din scurtătură o scândurică și a dat-o unui iconar să-i zugrăveas­că pe ea chipul Mântuitorului. De Icoană nu se despărțea niciodată, că asta era tot ce căpătase de la cea care l-a născut – și Domnul, după cât se vede, l-a binecuvântat pentru această cinsti­re față de mama sa și pentru evlavia față de bi­necuvântarea ei. Orice începea, reușea negreșit. Noul stăpân – văduv fără copii – l-a îndrăgit tare și se îngrijea de el din tot sufletul; când băiatul a mai crescut și a stăpânit meseria, l-a luat tovarăș la câștig și apoi, murind, l-a lăsat moștenitor al unei averi însemnate. (Sfântul Vasilie al Kineșmei) Extras din De ce nu sunt Înger. Povești de trecut timpul cu folos – traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia.