.jfif)
Iată o versiune rafinată, păstrând sensul teologic și tonul predicii:
În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh!
În duminica dinaintea Înălțării Domnului și în duminica de după Înălțare, Sfânta Biserică ne îndreaptă atenția asupra semnificației Crucii Domnului — și, de asemenea, asupra crucii pe care fiecare dintre noi trebuie să o poarte, fie că vrem, fie că nu vrem.
În Evanghelia de la Liturghia din Duminica de după Înălțare, Sfânta Biserică ne descoperă sensul cuvântului „podvig” creștin : „Cine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).
A ne lua crucea, a ne lepăda de sinele nostru păcătos și a-L urma pe Domnul sunt temelia credinței creștine (podvig) , pe care Biserica ni-o revelează astăzi și pe care, în această zi a apodosei, consideră necesar să ni-o întipărească din nou.
În ce constă munca noastră spirituală? În primul rând, în a ne lua propria cruce. Dacă vrei să urmezi această cale cu seriozitate, atunci ia crucea pe care ți-a dat-o Domnul. Totuși, aproape toți suntem nemulțumiți de propria noastră cruce. De câte ori ne plângem de ea și ne spunem: „Aș face orice - doar atât, nu!”. Persoana care nu are familie se plânge că este greu să trăiască singură, în timp ce altul tânjește să scape de situația sa familială; bolnavii se plâng de sănătatea lor, în timp ce cei sănătoși pot spune uneori: „N-ar fi bine să mă îmbolnăvesc!”.
Acest lucru se întâmplă deoarece, în majoritatea cazurilor, nu trăim o viață creștină adevărată, ci mai degrabă un creștinism „ideologic” – care nu ne poate ajuta să ne purtăm crucea.
Pentru a dobândi o viață creștină adevărată, trebuie să venim la Hristos, să-L urmăm și să învățăm de la El: Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre (Matei 11:29). Atunci jugul va fi ușor, povara crucii se va face ușoară și vom porni pe calea adevăratei munci duhovnicești. Căci, așa cum ne spune un sfânt părinte: „Lipindu-vă de cei ce trăiesc această viață, veți înceta să vă gândiți doar la ea sau să o propovăduiți și veți începe să o trăiți cu adevărat”.
Iată versiunea corectată, păstrând același registru teologic și terminologie ascetică ca și în secțiunea anterioară:
Dacă munca noastră spirituală constă în a ne lua crucea, atunci nu este suficient să știm pur și simplu că un creștin are nevoie de o cruce. Trebuie să o purtăm și să mergem cu ea pe calea Domnului.
Cum ar trebui să ne purtăm crucea? Sfinții Părinți spun că, în primul rând, ar trebui să ne înarmăm cu răbdare; iar după cuvintele Sfântului Ioan Scărarul, răbdarea „înseamnă să ne condamnăm la necazurile zilnice”. O astfel de dispoziție sufletească este o garanție că o persoană se va lupta și nu va cădea. Asemenea unui om care merge la luptă, trebuie să fim gata să mergem pe calea cea strâmtă și să îndurăm tot felul de greutăți.
Dar nu este suficient să știm că răbdarea înseamnă să aștepți tot felul de necazuri, că răbdarea înseamnă să mergi pe calea cea îngustă. Trebuie să înțelegem și sursele necazurilor pe care le întâlnim pe calea vieții. Răbdarea ne poate învăța și acest lucru, căci este „tăierea autojustificării și începutul autoacuzației”. Dacă mă apasă o necaz, nu ar trebui să dau vina pe alții pentru ea sau să mă justific presupunând că, dacă nu ar fi cutare sau cutare om, nu aș suferi. „Acceptă tot ce se întâmplă ca fiind vina ta”, spun Sfinții Părinți. Și trebuie să avem răbdare nu doar în cuvinte sau ca idee, ci în viață; trebuie să o facem o regulă călăuzitoare a vieții noastre.
Răbdarea este o condiție necesară, fără de care nu putem purta crucea pe care Domnul ne-a dat-o. Dar în ce constă această cruce a noastră? Nu, desigur, în participarea frecventă la biserică sau în statul în picioare la slujbe lungi. La urma urmei, Biserica este „cerul pământesc”; este locul unde ne pregătim pentru viața cerească. Dar există și pământul pe care Dumnezeu ne-a trimis - și pe care îl uităm atât de des.
Și dacă uneori ne este greu să ne rugăm și dacă, stând în biserică, nu simțim că suntem în raiul pământesc, este pentru că nu ne-am pregătit pentru asta în viața noastră de zi cu zi; pentru că, pe pământul pe care Domnul ne-a trimis, nu am purtat cu adevărat crucea pe care El ne-a dat-o.
Unde este, așadar, adevărata noastră cruce? În primul rând, ea constă în recunoașterea smerită a păcatelor noastre și – în cooperare cu harul, dar și prin propriul nostru efort – în depășirea lor. În al doilea rând, constă în suportarea mâniei, invidiei și păcatelor celor apropiați și ale celorlalți oameni din jurul nostru.
Lupta noastră până la moarte este tocmai această adevărată purtare a crucii noastre.
Această luptă începe cu ceea ce locuiește în noi, în propriile noastre suflete. Căci dacă Împărăția Cerurilor este în noi, atunci și orice urâciune păcătoasă este în noi. Nu vă uitați dintr-o parte în alta, ci luați aminte la propriul vostru suflet. A răstigni sufletul cu patimile și poftele lui și a ne curăți neîncetat înaintea Domnului - aceasta este o latură a crucii noastre. Cealaltă constă în a birui păcatele pe care le întâlnim la oamenii din jurul nostru. Când vedem păcatele lor, ar trebui să-i privim ca pe oameni care suferă de boli și care au nevoie de vindecare; și ar trebui să aplicăm acea vindecare cu blândețe și răbdare.
Sfinții părinți au spus: „Dacă te gândești să scoți paiul din ochiul aproapelui tău, să nu te folosești de bârnă, ci să-l vindeci cu blândețe și îndelungă răbdare” (Sfântul Ioan Scărarul). Bârnava este un tratament aspru și cuvinte irite.
Se întâmplă uneori să nu ne purtăm crucea și, prin lipsa noastră de respect, îi facem pe cei din jurul nostru să-și lepede propriile cruci. Aceasta se referă în primul rând la familiile noastre, la frații și surorile noastre după trup și la frații și surorile noastre după mântuire în biserica noastră. De câte ori am văzut chiar acele bușteni! Noi putem răspunde unui buștean cu fier, iar fierului cu crimă verbală. Și noi înșine suntem de vină pentru că vecinii noștri își leapădă crucile.
Însă Domnul ne cere o relație complet diferită față de aproapele nostru. Și ce dacă o altă persoană a păcătuit - nu păcătuiți și voi? De ce îl bateți și nu vă este milă de el? La urma urmei, el și-a făcut deja mult rău sieși. Dacă credem cu adevărat în Hristos și în crucea Lui, atunci acestea nu sunt cuvinte obișnuite: Luați-vă crucea și ajutați-i pe cei din jurul vostru să o ducă pe a lor. Sfântul Ioan Scărarul spune că un lup cu ajutorul unui demon poate tulbura o turmă întreagă, iar un frate cu ajutorul unui înger poate călăuzi în siguranță o corabie întreagă.
Această învățătură nu a fost rostită doar pentru ca voi să o auziți, să-i spuneți aproapelui vostru despre ea și să o încheiați aici. Ar fi o vorbă deșartă. Dar haideți chiar acum, în timp ce ne închinăm în fața Crucii, să privim în jurul nostru, să privim în propriile noastre suflete și, încetul cu încetul, să începem să ne purtăm crucea: Oricine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze.
Să începem să facem, fie și numai puțin, și să nu vorbim. Să începem măcar să ne smerim și să tăcem atunci când suntem ofensați. În fiecare seară, când citim rugăciunea Sfântului Ioan Gură de Aur, cerem: „Doamne, dă-mi smerenie”, și asta înseamnă „trimite-mi o persoană care să mă smerească”.
Mergând pe calea purtării crucii, trebuie să luăm asupra noastră nu doar propria noastră cruce, ci și crucea celor din jurul nostru.
Purtându-ne crucea cu smerenie și blândețe, să tăiem cu răbdare orice îndreptățire de sine și să fim atenți la noi înșine, și atunci vom înțelege nu numai cu cuvântul, ci și cu fapta ce înseamnă marea poruncă a Domnului: Cine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.
Din: Purtați-vă poverile unii altora: viața și munca pastorală a Sfântului Sfințit Mucenic Serghei Mechev , vol. 2 [rusă].
Totuși, trebuie să știi ce înseamnă să te iubești.