Aș vrea să împărtășesc o poveste. Este complet adevărată, deși am schimbat numele și câteva detalii pentru a evita să stânjenesc pe nimeni. Aceasta este povestea unui bărbat care a trăit ani de zile cu un covor pe perete, fără să bănuiască niciodată că în spatele lui se află o ușă ascunsă. Și într-o zi, în sfârșit, s-a hotărât să tragă covorul deoparte.Dar să încep de la început. Unul dintre enoriașii bisericii mele este un bărbat, să-l numim Serghei Petrovici. Are puțin peste cincizeci de ani, are o burtă mică, poartă un ceas scump și o privire încrezătoare. Un membru tipic al clasei de mijloc de astăzi - are propria afacere, o casă la periferie, două mașini, o soție și copii. Pe scurt, are tot ce ar trebui să ai. Și, bineînțeles, o cruce elegantă de aur la gât, pentru că este ortodox. Ei bine, „ortodox” într-un fel... Cum spunea el însuși: „Cred în Dumnezeu, dar rareori merg la biserică - doar la sărbătorile mari”. De Paște - să sfințesc lumânările; de Teofanie - să iau apă sfințită; și ocazional de Crăciun - să stau puțin cu o lumânare. Și a ordonat adesea patruzeci de Liturghii pentru sănătatea soacrei sale când era bolnavă și pentru odihna unchiului său când acesta a murit. În general, a făcut exact ce fac toți ceilalți.
Era sigur că era de ajuns. Acea credință era doar un set de reguli: te naști și te botezi în biserică, te căsătorești în biserică și, în final, ai înmormântarea în biserică. Și între aceste evenimente, poți trăi cum vrei, atâta timp cât nu ucizi, nu furi și nu lucrezi duminica. Sau cel puțin să te prefaci că nu lucrezi.
Îl cunoșteam de câțiva ani. Venia la spovedanie cam o dată pe an, chiar înainte de Postul Mare, iar spovedania lui suna cam așa: „Părinte, mă pocăiesc, sunt păcătos, dar nu am păcate majore - trăiesc ca toți ceilalți.” Am încercat să vorbesc cu el, întrebându-l dacă citește Evanghelia sau se roagă acasă. Ridica din umeri și răspundea: „Nu am timp, tată - muncă, familie, asta și cu asta. Dar încerc să fiu un om bun.” Și am putut vedea că nu era ipocrit. Chiar încerca să fie bun. Dar „a fi bun” era cumva... orizontal. Era drăguț cu ceilalți oameni, dar îi lipsea o dimensiune verticală - nu avea rai.
Într-o zi, Serghei Petrovici a venit la biserica mea în afara „programului” său obișnuit. Era o zi lucrătoare, biserica era goală și mirosea doar a tămâie și ceară. A intrat și s-a uitat în jur, ca și cum ar fi fost aici pentru prima dată. Tocmai ieșeam din altar după slujbă. L-am văzut și am fost surprins.
„Serghei Petrovici, ce te aduce aici? Nu e o sărbătoare mare azi.”
A oftat și a făcut un gest cu mâna,
„Ei bine, tată, am trecut doar pe aici... să aprind o lumânare și să vorbim, dacă aveți un moment.”
Ne-am așezat pe o bancă în pronaos. A rămas tăcut mult timp, învârtindu-și cheile mașinii în mâini. Apoi a spus,
„Sunt la ananghie, tată. Afacerea mea se prăbușește. Partenerul meu m-a ars, iar împrumuturile mă sufocă. Soția mea spune că am devenit iritabil și se răzgândește pe copii. Și sănătatea mea se deteriorează - hipertensiune arterială și probleme cu inima. Mi-am dat seama brusc că tot ce am construit se dărâmă și că nu mai pot face absolut nimic în privința asta. Am muncit ca un cal toată viața, dar acum am rămas fără nimic, chiar de unde am plecat. Și nu înțeleg pentru ce am trăit.”
A tăcut, privind în podea. Nu l-am grăbit – astfel de momente necesită liniște. Apoi și-a ridicat ochii,
„Mergeam la biserică… Ei bine, nu des, dar totuși. Port cruce, mă rugam uneori. De ce nu m-a ajutat Dumnezeu? Nu sunt un păcătos – nu am ucis și nu am furat…”
În timp ce mă uitam la el, mi-am amintit brusc de o veche parabolă pe care o auzisem de la părintele meu duhovnic și mi-am propus să i-o împărtășesc.
„Știi, Serghei Petrovici, există o poveste. A fost odată ca niciodată un bărbat care avea un covor frumos. L-a agățat pe peretele din cea mai mare cameră a sa.1 Covorul era scump, antic și cu un model complicat. Bărbatul era foarte mândru de el: se asigura că nu se decolorează la soare, că moliile nu-l mănâncă și că nu se așează praf pe el. Îl admira adesea și îl arăta oaspeților săi. Și totul era bine. Dar într-o zi, un prieten a venit în vizită și l-a întrebat: „Ce este în spatele covorului tău?” Bărbatul a fost surprins. „Ce vrei să spui cu ce? Peretele”, a răspuns el. „De ce nu-l dai la o parte?” „a sugerat prietenul. Bărbatul a mutat covorul și a descoperit... o ușă. S-a dovedit că, în toți acești ani, covorul nu doar atârnase pe perete, ci acoperea intrarea într-o cameră alăturată! Și bărbatul uitase complet că această cameră exista. Înăuntru, așa cum părea, exista o fereastră, lumină și mult spațiu de locuit. Totuși, timp de atâția ani, locuise în partea întunecată a casei, mulțumindu-se doar cu un covor.”
Am făcut o pauză. Serghei Petrovici asculta cu atenție, dar era clar că nu înțelegea unde voiam să ajung cu toate astea.
„Spui că crezi în Dumnezeu”, am continuat eu. „Dar credința ta este ca un covor: frumos, cum se cuvine și sfințit prin tradiție. Îl prețuiești și ești mândru de el. Totuși, în spatele lui se află o ușă. Și în spatele acelei uși se află Dumnezeul Cel Viu. În schimb, stai în fața covorului și crezi că acesta este scopul suprem.”
S-a încruntat,
„Deci, vrei să spui că am crezut greșit?”
„Spun că poate nu ai crezut deloc. Ai urmat obiceiuri: ai aprins lumânări, ai sfințit kulichi și ai comandat slujbe pentru nevoi. Dar aceasta este tradiție, nu credință. Credința este atunci când dai covorul la o parte și intri în cameră; când Îl întâlnești pe Dumnezeu față în față, nu prin ritualuri.”
Serghei Petrovici a chicotit nervos,
„Ei bine, tată, mergi prea departe... Cum e asta... să-L întâlnești pe Dumnezeu? Oare va veni El la noi la ceai?”
„De ce nu?”, am zâmbit. „Apropo, bate. Cartea Apocalipsei spune: „ Iată, Eu stau la ușă și bat ; dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine” (Apocalipsa 3:20). El bate la ușa inimii tale. Și în loc să o deschizi, agăți un covor deasupra ușii, ca să nu te deranjeze bătaia.”
A tăcut, adâncit în gânduri. Am putut vedea că vorbele mele atinseseră o coardă sensibilă. Dar nu era gata să renunțe.
„Bine”, spuse el după o pauză. „Să presupunem că vreau să dau covorul ăsta la o parte. Ce ar trebui să fac? Să învăț toate rugăciunile? Să încep să postesc după toate regulile? Să renunț la treburile mele?”
„Pentru început, pur și simplu dă-l la o parte. Nu este nevoie să dărâmi zidul imediat. Spune-i doar lui Dumnezeu: «Doamne, sunt aici. Nu știu cum să Te găsesc, dar vreau. Ajută-mă.» Și începe să citești Evanghelia ca pe o scrisoare de la Tatăl. Încearcă să te rogi cu propriile tale cuvinte - nu dintr-o carte de rugăciuni, ci așa cum vorbești cu un prieten. Povestește-I despre problemele, temerile și oboseala ta. El te ascultă.”
Serghei Petrovici a scos un mormăit sceptic,
„Îmi va ajuta asta afacerea?”
„Nu știu”, am răspuns sincer. „Poate că da. Poate că nu. Dar cu siguranță te va ajuta; vei înceta să mai fii singur în necazurile tale. Vei realiza că în spatele tău nu se află un gol, ci un Tată care te iubește. Și atunci nici măcar prăbușirea afacerii tale nu va fi sfârșitul lumii pentru tine, pentru că adevărata ta comoară nu este în bancă, ci în inimă.”
A plecat gânditor. Nu eram sigur că îmi va urma sfatul. Oameni ca Serghei Petrovici sunt adesea prea ocupați ca să se oprească și să se gândească la sufletele lor. Nu încuie ușa grajdului până când nu le este furat calul și au nevoie de un dezastru pentru a acționa.
Au trecut câteva luni. Aproape că uitasem de acea conversație. Dar într-o duminică, după Liturghie, am văzut o figură familiară la biserică. Era Serghei Petrovici. Stătea retras, lipsit de încrederea în sine obișnuită și îmbrăcat mai modest decât înainte. M-am dus la el.
„Bună ziua, Serghei Petrovici. Mă bucur să te văd. Ce mai faci?”
S-a uitat la mine și am văzut că ceva se schimbase în ochii lui. Golul care era înainte acolo dispăruse. Apăruse un fel de profunzime liniștită.
„Lucrurile sunt încă dificile, tată”, a răspuns el. „Afacerea nu și-a revenit niciodată. A trebuit să vând casa - ne-am mutat într-un apartament. La început, soția mea mă cicălea, dar în cele din urmă s-a calmat. Și știi, pentru prima dată în mulți ani, în sfârșit dorm liniștit.”
A făcut o pauză, căutând cuvintele potrivite.
„Am început să citesc Evanghelia, așa cum m-ai sfătuit. Inițial, nu am înțeles nimic; apoi lucrurile au început să se lege. Apoi, am încercat să mă rog cu propriile mele cuvinte. Și... a fost ciudat; simțeam că vorbeam cu Cineva care chiar mă asculta. Am început să observ că lumea din jurul meu se schimbase cumva. Sau poate nu lumea, ci eu însumi.”
A chicotit.
„Obișnuiam să cred că credința e ca o asigurare – îți plătești prima și dormi liniștit. Dar se pare că credința e ca... ca a respira. Pur și simplu nu poți trăi fără ea.”
În timp ce îl ascultam, m-am bucurat, simțind că într-adevăr dăduse covorul la o parte și intrase în cameră. Apoi mi-a povestit o întâmplare amuzantă. Într-o zi, mergea cu autobuzul (a trebuit să-și vândă mașina) și citea Evanghelia pe telefonul mobil. Oamenii îl priveau pieziș, iar un tip se întreba:
„Ce mai faci, tată? Ți-ai găsit credința?”
Serghei Petrovici a zâmbit și a răspuns:
„Nu, L-am găsit pe Dumnezeu.”
Tipul părea surprins, în timp ce Serghei Petrovici și-a dat seama brusc că, pentru prima dată în viața lui, spusese adevărul absolut despre credința sa.
„Știi, părinte, care e partea cea mai amuzantă?”, mi-a spus el pe atunci. „Credeam că dacă încep să mă rog, voi deveni instantaneu un fel de sfânt și toate problemele mele vor fi rezolvate. Dar s-a dovedit că a te ruga nu înseamnă a primi răspunsuri. Înseamnă a fi cu Dumnezeu. Și este mai multă pace în asta decât în toate victoriile mele din trecut.”
În timp ce mă uitam la el, am văzut un om care trecuse prin foc și apă și nu se arsese – un om care pierduse mult, dar găsise ceea ce conta cel mai mult. Și în acel moment m-am gândit: „Ei bine, eu însumi – un preot – acopăr uneori ușa cu un covor. Uit că în spatele regulilor, statutelor și canoanelor stă Dumnezeul Cel Viu, Care nu așteaptă plecăciuni formale, ci inima mea.” Și îi sunt recunoscător lui Serghei Petrovici pentru că mi-a amintit de asta.
A trecut mai mult timp. Serghei Petrovici și-a găsit o nouă slujbă – modestă, dar cinstită. Nu a devenit milionar, dar pacea s-a întors în sfârșit în familia sa. Merge la spovedanie și la împărtășanie în mod regulat, citește Scriptura și încearcă să trăiască după ea. Nu a devenit fanatic, nu și-a lăsat barba lungă până la brâu și nu le ține prelegeri tuturor din jurul său; pur și simplu trăiește cu Dumnezeu. Și acum are o lumină în ochii lui care nu era acolo înainte.
Recent, a venit la mine după slujbă și mi-a spus:
„Părinte, îți amintești pilda cu covorul? Vreau să-ți arăt ceva.”
Și-a scos telefonul mobil și mi-a arătat o fotografie. Era casa în care locuia înainte ca afacerea lui să dea faliment. Un covor vechi atârna pe peretele uneia dintre camere.
„Am făcut asta când plecam”, a explicat el. „Am vrut să păstrez vie amintirea. Și apoi, când mi-ai povestit despre ușă, mi-am dat seama brusc: am avut un covor atârnat pe perete toată viața mea și chiar în spatele lui era o ușă de cămară. Și nu m-am uitat niciodată înapoi acolo. Când ne mutam, am dat jos covorul și am văzut ușa. Am deschis-o și nu era... nimic. Doar praf și excremente de șoarece.”
A râs. „Așa era și credința mea. Un covor pe perete, iar în spatele lui – un dulap gol unde locuiesc șoarecii îndoielii și păianjenii fricii. Și mi s-a părut o comoară acolo. Amuzant, nu-i așa?”
Am zâmbit. „Amuzant, dar trist. Atât de mulți oameni trăiesc așa. Ei cred că există sfințenie în spatele covorului, dar există doar gol, pentru că nu au deschis niciodată ușa.”
„Dar l-am deschis acum”, a spus Serghei Petrovici. „Și știți ce am găsit acolo? Nu un dulap, ci o lume întreagă – lumină, aer și cer liber. E ca și cum aș fi ieșit dintr-o cușcă întunecată la lumina soarelui. Și încă sunt îngrozit că aș fi putut trăi toată viața așa.”
A tăcut o clipă, apoi a adăugat:
„Obișnuiam să port o cruce, dar nu înțelegeam ce înseamnă. Acum știu: crucea nu este un ornament, ci un semn că am murit față de vechea mea viață și am înviat la una nouă. Și că viața mea nu este a mea, ci a Lui.”
Privindu-l, m-am gândit: „Iată-l, o ființă umană adevărată. Nu este un sfânt, dar este viu. Nu este fără păcat, dar este pocăit. Nu este bogat, dar este fericit, pentru că a găsit ceva mai prețios decât tot aurul din lume - L-a găsit pe Dumnezeu.”
Și mi-am amintit din nou de acel covor. Abia acum știam că în spatele lui nu era o cămară, ci o ușă. Și această ușă este deschisă tuturor celor care sunt gata să dea covorul la o parte și să intre.
Dragii mei cititori, am împărtășit această poveste pentru ca fiecare dintre noi să se întrebe: „Ce se află în spatele covorului meu? Poate că toată viața am păstrat un model frumos, totuși nu am intrat niciodată în camera în care Domnul mă așteaptă?”
A purta o cruce la gât este foarte bine. Dar cel mai important lucru este să ai crucea în suflet. Și crucea nu este o povară, ci libertate. Eliberare de frică, vanitate și lipsa de sens. Libertatea de a fi cu Cel care este Iubire.
Trage covorul la o parte. În spatele lui este o ușă. Și El stă în spatele ei și bate. Deschide-o!
Trebuie să ne bucurăm de fiecare secundă a vieții, să împărtășim energie. Orice situație este dată de sus.Și, deoarece este dată de sus, înseamnă că este pentru noi, și nu împotriva noastră. 
Dacă avem dragoste, vom supraviețui. Trebuie să ne spunem: deja s-a decis totul sus, nu trebuie să ne asumăm prea multe. 
Unul dintre mecanismele de combatere a tristeții este să gândești mai puțin. Cele mai primitive sentimente ale noastre sunt mai înțelepte decât cele mai inteligente gânduri ale noastre. În sentimentele noastre se află experiența a miliarde de ani, atât în trecut, cât și în viitor. 
Adesea, starea de apatie, lipsa dorințelor, pierderea interesului pentru viață, o persoană o percepe ca pe o catastrofă. Intră în tristețe, depresie sau comite suicid - și greșește. Ceea ce a considerat o nefericire a fost, de fapt, doar o distanțare de viață. 
Există o altă regularitate. Să presupunem că, în viața anterioară, la o anumită vârstă, o persoană a început să aibă probleme și nefericiri. Acestea au durat doi-trei ani, și tot acest timp a emanat emoții negative, a fost tristă. După încă cinci ani, a început să se îmbolnăvească grav, iar apoi a murit. Și, dintr-o dată, în această viață, la aceeași vârstă, în ciuda lipsei problemelor, starea interioară a persoanei se deteriorează, tristețea apare dintr-o sursă necunoscută. Și, în ciuda faptului că are acum o viziune corectă asupra lumii și începe să lucreze asupra sa, nu reușește să depășească complet situația. Acest lucru poate dura doi-trei ani. Dacă persoana renunță la tot și încetează să mai lucreze, atunci va repeta propriul destin din viața anterioară. Dacă, însă, nu renunță, va petrece câțiva ani dificili, dar peste cinci ani nu va mai fi boală și moarte. 
După un timp, sentimentele de dispreț, superioritate, detașare față de celălalt, tristețe vor provoca oamenilor durere fizică. Gândindu-ne rău despre o altă persoană sau despre lumea din jur, se poate muri. Acesta va fi un semn al transformării noastre. 
Toți vom deveni alții, și trebuie să ne pregătim pentru asta.