sâmbătă, 9 mai 2026

Nu există nimeni altcineva care să te poată obliga să faci asta. De aceea nimeni nu te poate ajuta dacă nu permiți să fii ajutată.




Puterea propriei tale conștiințe
Puterea conștiinței cuiva

Puterea Ființei Tale

Puterea sufletului tău

Prea des încă cauți. Întotdeauna ai căutat soluții din afara ta. Dar pe măsură ce primești aceste soluții în tine, ele încep deja să se topească.

Realizează că ești centrul ființei tale, soarele universului tău

Direcția conștiinței tale și la ce este acordată vor decide cum te simți, cum gândești, cum te comporți.

Din adâncul tău direcționezi aceste lucruri, așa cum un soare își direcționează razele spre exterior.

Dacă crezi că există aspecte din tine pe care acest soare nu ar trebui să strălucească, că există locuri unde nu ar trebui să strălucească, că există lucruri pe care nu ar trebui să le încălzească cu razele sale, atunci toți și tot ce întâlnești în jurul tău vor confirma aceste credințe.

În mod similar, ajutorul sau sfatul altcuiva poate fi primit doar dacă permiți soarelui să lumineze aspectul pentru care ai nevoie de ajutor.

Este întotdeauna decizia ta să pui acel aspect în lumină și să deschizi ușa.

Nu există nimeni altcineva care să te poată obliga să faci asta. De aceea nimeni nu te poate ajuta dacă nu permiți să fii ajutată.

Dreapta învățătură creștină despre mântuire


 

Termenul "mântuire" este folosit de multe ori în Noul Testament, înțelesul lui fiind redat printr-o serie de alți termeni care arată treptele lucrării mântuirii, cum se va vedea la vremea cuvenită. Lucrarea de mântuire a omului de către Dumnezeu a fost săvârșită prin cinci acte de însemnătate fundamentală pentru omenire: Întruparea, Răstignirea, Învierea și Înălțarea Fiului lui Dumnezeu la Cer, la care se adaugă Întemeierea Bisericii, așezământul divin care ajută la însușirea acțiunii mântuitoare, prin lucrarea Duhului Sfânt. În Biserică, toți cei care cred sunt conduși prin har spre sfințenie și întărirea bunelor lor însușiri și prin lupta contra puterilor rele. La această acțiune colaborează atât puterile omului, cât și harul primit în Sfintele Taine.
     Mântuirea noastră se înfăptuiește prin sălășluirea în noi a lui Hristos la botez și apoi prin asimilarea roadelor mântuirii acordate de Hristos, care se face sub lucrarea Sfântului Duh în Biserică. Scopul acestei lucrări este ca în om să Se sălășluiască tot mai mult cu Hristos. "M-am răstignit cu Iisus Hritos - spune Sfântul Apostol Pavel - și eu nu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine" (Gal. 2, 10).
     Când Duhul Sfânt S-a pogorât la Cincizecime asupra Apostolilor a întemeiat Biserica - această primă comunitate de credincioși - și El rămâne în Biserică neîncetat. El o susține, o întărește și aduce noi mădulare în ea, sădind în acestea harul și darurile lui Hristos, care ajută formării noului om.
     Mântuirea se realizează numai în Biserică și anume, prin trei lucrări: harul divin, credința omului și faptele bune. Harul dumnezeiesc este energia divină sau lucrarea care izvorăște din ființa dumnezeiască a celor trei Ipostasuri, fiind nedespărțită de Dumnezeu, persoana care o activează. Însuși Mântuitorul ne spune: "Fără de Mine nu puteți face nimic" (Ioan 15, 5); iar Sfântul Apostol Pavel, care simțea în toată ființa sa fericirea mântuirii, mărturisește: "Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt" (I Cor. 5, 10).
     Credința creștinului este de neapărată trebuință pentru mântuire, fiindcă "fără de credință nu este cu putință să fim plăcuți lui Dumnezeu" (Evr. 11. 6); numai cel care "va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi" (Marcu 16, 16).
     Faptele bune sunt de asemenea de neapărată trebuință pentru mântuire. Sfânta Scriptură ne învață că harul credinței în Dumnezeu se dovedește prin faptele bune săvârșite de către credincioși (Iacov 2, 18). "Precum trupul fără suflet, mort este, astfel și credința fără de fapte moartă este" (Iacov 2, 26).
Mântuirea este un act divin, dar Dumnezeu o realizează cu colaborareaomului (1 Cor., 3, 9). Pentru aceasta omul a fost înzestrat de Dumnezeu cu liberatea de a se decide și de a acționa. Cele două valori ale creștinului, credința și faptele bune, sunt deopotrivă de importante și necesare, sunt contribuțiile directe ale omului în actul mântuirii.
     Pentru dobândirea mântuirii avem nevoie de învățătura creștină care ne descoperă calea și adevărurile sfințitoare. Adevărurile care ne duc la mântuire sunt păstrate deplin și total de Biserica Ortodoxă, care este "stâlp și temelie a adevărului" (1 Tim. 3, 15). Biserica Ortodoxă este singura care păstrează, propovăduiește și practică fără nici o schimbare, așa cum le-a propovăduit lumii și le-a întemeiat Domnul nostru Iisus Hristos, cum le-au răspândit în lume Sfinții Apostoli, cum le-au tâlcuit Sfinții Părinți și cum le-au formulat Sfintele Sinoade a-toată-lumea, numite Sinoade Ecumenice.

Despre Descoperirea dumnezeiască (Revelația)

     Prin Descoperirea sau Revelația dumnezeiască se înțelege acea lucrare a lui Dumnezeu prin care El Se face cunoscut oamenilor, împărtășindu-le acestora adevărul despre existența Sa, despre voia și lucrările Sale. Scopul pentru Dumnezeu Se descoperă oamenilor este ca ei să ajungă la desăvârșire, unindu-se cu El într-o viață dusă "în Duh și în adevăr" (Ioan 4, 24).  Fără dumnezeiasca Descoperire, numai cu simțurile și cu mintea sa, omul nu ar fi putut ajunge niciodată la cunoașterea lui Dumnezeu; nici ochiul, nici sensibilitatea omului nu au puterea de "a-L vedea" pe Dumnezeu. "Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată" (Ioan 1, 18). Descoperirea dumnezeiască trebuie primită cu credință neclintită, sub îndrumarea Bisericii celei adevărate, căreia Dumnezeu i-a încredințat păstrarea, tâlcuirea și aplicarea ei. Fără călăuzirea Bisericii și fără deplina noastră ascultare față de ea suntem în primejdie de a înțelege greșit adevărurile descoperite și de a apuca pe căi rătăcite, potrivnice dreptei credințe, și de a ne lipsi de lucrarea mântuitoare a lui Hristos prin Duhul Sfânt. Descoperirea dumnezeiască, păstrată de Biserică se curpinde în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție, care se numesc: "Izvoare ale Descoperirii dumnezeiești" sau "Izvoare ale credinței".
     a) Sfânta Scriptură - este cartea care cuprinde cuvântul și lucrarea lui Dumnezeu descoperite oamenilor de către El Însuși. Ea este alcătuită din mai multe cărți tratând despre unica și cea mai vastă temă: istoria mântuirii neamului omenesc, sau, altfel spus, istoria manifestării dragostei lui Dumnezeu față de om în toate etapele existenței lui. Sfânta Scriptură mai poartă și numele de Biblie sau Sfintele Scripturi, sau Dumnezeieștile Scripturi.
     Sfânta Scriptură se împarte în două mari părți, care se deosebește atât din punct de vedere tematic, cât și cronologic, și anume: Legea Veche sau Vechiul Testament - care cuprinde cuvântul și lucrarea lui Dumnezeu către oameni înainte de venirea pe pământ a Domnului Hristos - și Legea Nouă sau Noul Testament - care cuprinde Revelația dumnezeiască atătată lumii direct de Dumnezeu prin întruparea Sa.
     Vechiul Testament cuprinde următoarele cărți: Facerea, Ieșirea, Leviticul, Numerii, Deuteronomul, Cartea lui Iosua Navi, Cartea Judecătorilor, Cartea Rut, Cartea întâi a Regilor, Cartea a doua a Regilor, Cartea a treia a Regilor, Cartea a patra a Regilor, Cartea 1 Paralipomena (sau cea dintâi a Cronicilor), Cartea a doua Paaralipomena (sau a doua a Cronicilor), Cartea întâi a lui Ezdra, Cartea lui Neemia (sau a doua a lui Ezdra), Cartea Esterei, Cartea lui Iov, Psalmii, Pildele lui Solomon, Eclesiastul, Cântarea Cântărilor, Isaia, Ieremia, Plângerile lui Ieremia, Iezechiel, Daniel, Osea, Amos, Miheia, Ioel, Avdie, Iona, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia, Maleahi, Cartea lui Tobit, Cartea Iudita, Cartea lui Baruh, Epistola lui Ieremia, Cântarea celor trei tineri, Cartea a treia a lui Ezdra, Cartea înțelepciunii lui Solomon, Cartea înțelpciunii lui Iisus, fiul lui Sirah, Istoria Susanei, Istoria omorârii balaurului și sfărâmării lui Bel, Cartea întâi a Macabeilor, Cartea a doua a Macabeilor, Cartea a treia a Macabeilor, Rugăciunea regelui Manase.
     Noul Testament cuprinde: Sfânta Evanghelie după Matei, Sfânta Evanghelie după Marcu, Sfânta Evanghelia după Luca, Sfânta Evanghelie după Ioan; Faptele Apostolilor; Epistolele Sfântului Apostol Pavel și anume: Epistola către Romani, Epistola întâi către Corinteni, Epistola către Glateni, Epistola către Efeseni, Epistola către Filipeni, Epistola către Coloseni, Epistola întâi către Tesaloniceni, Epistola a două către Tesaloniceni, Epistola întăi către Timotei, Epistola a doua către Timotei, Epistola a doua către Timotei, Epistola către Tit, Epistola către Filimon și Epistola către Evrei; Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacov; întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru; a doua Epistolă Sobornicească Petru; Epistolele Sobornicești - întâia, a doua și a treia - ale Sfântului Apostol Ioan; Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iuda; Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul.
     Sfânta Scriptură a fost scrisă sub insuflarea Duhului Sfânt, Care a luminat mintea unor bărbați aleși ca să priceapă cuvântul lui Dumnezeu și i-a păzit ca să nu greșească în scrierea lor, când înfățișau dumnezeieștile învățături. Sfântul Apostol Pavel spune: "Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos spre învățătură"(II Tim. 3, 16). Credinciosul poate și este bine să citească Sfânta Scriptură, dar nu toți pot s-o înțeleagă și s-o tâlcuiască fără greșeală, fiindcă în Sfânta Scriptură sunt multe părți greu de înțeles, "pe care cei neștiutori și neîntăriți le răstălmăcesc... spre a lor pierzare" (II Petru 3, 16). Numai Biserica poate să tâlcuiască Sf. Scriptură fără greșeală, pentru că numai Bisericii i-a dat Mântuitorul făgăduința Sa sfântă, prin Sfinții Apostoli, că va rămâne în ea până la sfârșitul veacurilor, iar Duhul Sfânt, Carele "de la Tatăl purcede" (Ioan 15, 26) și Care a fost trimis de Mântuitorul în Biserică, a păzit-o și o va păzi de orice abatere.
     Cei care nu ascuștă învățătura Bisericii sunt osândiți chiar cu cuvintele Sf. Scripturi, care spune că "nici o proorocie (învățătură) a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia" (II Petru 1, 20).  Predicatorii aceștia s-au abătut de la dreapta credință și nu sunt invetiți cu darul dreptei învățături. Căci: "Oare toți sunt apostoli ? Oare, toți sunt prooroci ? Oare toți sunt învățători ? Oare toți pot să tălmăcească ?" (I Cor. 12, 29-30; Vezi și I Tim. 4, 1; 1; II Petru 2, 1; 3, 3).
     b) Sfânta Tradiție. Sfânta Tradiție sau Predania cuăprinde învățăturile de credință, descoperite, de Dumnezeu și propovăduite de Sfinții Apostoli prin viu grai. Din aceste învățături, unele nu au fost lăsate în scris de Sfinții Apostoli, sau au fost scrise de alții din urmașii lor când aceștia le-au propovăduit, și s-au păstrat în Biserică din generație în generație. Aceste învățături au fost preluate și scrise de unii Sfinți Părinți ai Bisericii și, datorită legăturii lor apropiate cu izvorul Revelației și al adevărului recunoscut de Biserică în ele, s-au păstrat și se păstrează neschimbate în scrierile lor, acestea devenind autoritate în Biserica noastră alături de hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice. Astfel, Sfânta Tradiție întregește și lămurește Sf. Scriptură. Sfânta Tradiție are o valoare egală pentru credință ca și Sf. Scriptură, pentru că amândouă cuprind acelșai adevăr al lui Dumnezeu. De altfel, cuvântul lui Dumnezeu s-a răspândit în lume mai întâi prin viu grai și mai apoi prin scris. Sfânta Tradiție este, de fapt mai veche și mai dezvoltată în unele puncte decât Sf. Scriptură. Însuși Mântuitorul a dat învățăturile și lucrările Sale prin viu grai și prin faptele Sale în mod direct. Mai târziu, când din diferite motive nu puteau să predice, Sfinții Apostoli au transmis și în scris o mare parte din învățăturile Domnului Iisus Hristos. Chiar Sfânta Scriptură vorbește lămurit despre existența și valoarea Sfintei Tradiții. Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan spune: "Dar sunt și multe alte lucruri pe care le-a făcut Iisus, și care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărțile ce s-ar fi scris" (Ioan 21. 25); iar Sfântul Apostol Pavel se referă la valoarea de exemplu a Sfintei Tradiții: "Cele ce ați văzut și ați primit și ați auzit și ați văzut la mine, acestea să le faceți" (Filip. 4, 9); Deci fraților, stați neclintiți și țineți cele pe care le-ați învățat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră" (II Tes. 2, 15).

Postat: 11.09.2018 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

 

Cuviosul Ilie Makeyevsky (Ganga)

       În anii dificili ai ateismului și ai persecuțiilor teribile ale Bisericii Ortodoxe în orașul Makiivka din regiunea Donețk a apărut schimonahul Ilie. Nimeni nu a plecat de la cuvios fără consolare și ajutor. Cu rugăciunile sale a făcut miracole, nu numai scăpând oamenii de boli și din cazuri, dar în principal - i-a întors către Dumnezeu, aducând roadele pocăinței.

       17 aprilie - o zi mare pentru orașul ortodox Makiivka. În 2012, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene a decis trecerea schimonahului Ilie în rândul sfinților. Este născut pe 17 aprilie și decedat pe 28 mai - ziua cinstirii sfântului și a sfintelor sale moaște.

       Cuviosul Ilie (în lume Ilia Y. Ganja) s-a născut în 1837 în orașul Makiivka Miussky (astăzi - Makiivka). Există foarte puține informații cu privire la acest sfânt, ultimele apărând acum două decenii. La 15 ani Ilie a plecat de acasă și, după cum el însuși a spus odată - „am plecat în căutarea locurilor sfinte.“

       Mulți ani a lucrat cu duhovnicul său la Schitul Sf. Ilie din Sf. Munte Athos. Apoi, probabil la începutul secolului al XX-lea, el s-a mutat la Lavra Peșterilor din Kiev. Revoluția din 1917 a schimbat radical modul obișnuit de viață al ascetismului pios; 1930 Lavra a fost închisă.

       Aproape până la sfârșitul vieții sale, el nu a avut propriul domiciliu, a trăit în diferite adăposturi oferite lui de către credincioși. Toate bunurile sale erau icoanele și Sfânta Scriptură. Mulți veneau la bătrân pentru ajutor și mângâiere.

       În timpul războiului, cuviosul Ilie a fost un sprijin spiritual pentru multe suflete neliniștite. Mireni, credincioși și necredincioși, din diferite medii sociale veneau la acesta pentru binecuvântare. Oferea cuvinte mângăietoare sufletului iar alteori prezicea evenimentele ce aveau să vină.

       În timpul războiului, în condiții de foame, de frig, distrugere și moarte, oamenii erau temători în privința vieților lor și a sorții copiilor lor. Acesta îi îmbărbăta pe oameni: „Nu vă temeți, în Makiivka distrugere și război nu vor fi.". Și, într-adevăr, de-a lungul războiului în oraș nu a avut loc nici un bombardament, nu au fost nici foamete și nici pagube.

       Miercuri, 28 mai 1946, la vârsta de 109 de ani, Reverendul Ilie a adormit în pace întru Domnul. Bătrânul a fost îngropat într-o vineri. Și-au luat rămas bun de la sfânt o mulțime de oameni cu prapuri și cruci în mâini.

Pentru rugăciunile preacuviosului Ilie, doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi păcătoșii !

Rugăciunea lui Iisus („Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”)

 


Rugăciunea lui Iisus („Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”) legată de respirație este o metodă isihastă străveche, recomandată pentru a ajuta concentrarea minții (trezvia) și a o coborî în inimă. Aceasta presupune ritmarea cuvintelor cu inspirația și expirația pentru a transforma rugăciunea într-o stare continuă. 

Cum se practică (tehnica de bază):

  • Inspirație: Se rostește prima parte: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu...”.
  • Expirare: Se rostește a doua parte: „...miluiește-mă pe mine păcătosul”. 
  • Aspecte cheie:
    • Concentrare: Scopul nu este o tehnică fizică, ci unirea minții cu inima, păstrând mintea de gânduri.
    • Recomandare: Este utilă mai ales pentru începători pentru a-și disciplina atenția.
    • Continuitate: Sfinții Părinți recomandă practicarea ei în toate momentele zilei – la lucru, în mers sau în odihnă.
    • deși respirația ajută, rugăciunea este în primul rând o mărturisire de credință, nu o simplă tehnică fizică, iar accentul trebuie pus pe smerenie. 

Cu cât rugăciunea este mai profundă, cu atât mai puțină putere au patimile.


 „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”

Rugăciunea inimii, cunoscută și sub numele de Rugăciunea lui Iisus, este pilonul central al isihasmului și o metodă practică de curățare a sufletului de patimi. Formula consacrată este: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”

Iată pașii practici și fundamentele acestei lucrări, așa cum sunt predate de marii părinți
    
1. Metoda pentru începători
  • Timpul: Aproximativ 15 minute, preferabil în singurătate și liniște.
  • Poziția: În genunchi sau așezat pe un scăunel jos (cca. 30 cm), cu mâinile adunate la piept și mintea concentrată exclusiv asupra cuvintelor.
  • Ritmul: Rostirea trebuie să fie rară, cu înțelegere și smerenie, fără a căuta senzații deosebite sau vedenii. 
  • 2. Etapele profunzimii (după Sf. Grigorie Palama)
    Rugăciunea parcurge un drum de la exterior spre interior:
  • Rugăciunea buzelor: Rostirea verbală a cuvintelor până când acestea devin familiare.
  • Rugăciunea minții (noetică): Mintea se concentrează total asupra înțelesului rugăciunii, refuzând orice alt gând.
  • Rugăciunea inimii: Mintea „se coboară” în inimă, iar rugăciunea devine de sine stătătoare, continuând chiar și în timpul somnului sau al activităților zilnice. 
  • 3. Rolul în lupta cu patimile
    Sfinți precum Siluan Athonitul subliniază că sufletul robit de patimi nu poate avea pace. Rugăciunea inimii acționează ca un scut:
  • Paza minții (Nepsis): Prin repetarea numelui lui Iisus, mintea devine „trează” și respinge gândurile pătimașe înainte ca acestea să devină fapte.
  • Smerenia: Sfântul Siluan consideră smerenia drept cheia prin care harul curăță inima de mândrie, „obârșia tuturor relelor”.Sfântul Siluan Athonitul consideră smerenia nu doar o virtute, ci „cheia” esențială prin care harul Sfântului Duh pătrunde în inima omului, curățând-o de mândrie, pe care o definește drept sursa tuturor relelor. Pentru Siluan, smerenia este „taina veacului viitor” și singura cale prin care sufletul poate păstra harul divin.Iată principalele coordonate ale învățăturii Sfântului Siluan despre smerenie:
    • Smerenia vs. Mândrie: Mândria este descrisă ca o „stare de întuneric” care alungă harul, provocând suferință și gânduri rele. În schimb, smerenia aduce pace profundă și permite cunoașterea lui Dumnezeu.
    • Harul ca dar al smereniei: Harul Duhului Sfânt se pogoară și rămâne doar în sufletul smerit. Așa cum spune Sfântul: „Dacă oamenii ar ști prin Duhul Sfânt ce fel de Domn avem, s-ar schimba cu toții... și s-ar smeri pe sine până la capăt”.
    • Sfaturi esențiale
      • Fără grabă: Nu contează atât de mult numărul repetărilor, cât calitatea și atenția.
    • Metoda „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”: Aceasta este celebra metodă primită de la Dumnezeu pentru a dobândi smerenia. Aceasta înseamnă auto-condamnare (conștientizarea că suntem vrednici de iad din cauza păcatelor) unită cu speranța neclintită în mila lui Dumnezeu, evitând astfel disperarea.
    • Dragostea de vrăjmași: Un semn al smereniei autentice este dragostea pentru vrăjmași; cine urăște pe cel ce i-a făcut rău nu va cunoaște niciodată harul, deoarece mândria se opune iubirii.
    • Smerenia lui Hristos: Sfântul Siluan dorea să învețe „smerenia lui Hristos”, care se manifestă prin bucuria de a primi ocări și a se întrista când este lăudat.Pentru a reține harul, Sfântul Siluan ne sfătuiește să fim ascultători, înfrânați, să nu osândim și să ne păzim mintea de gândurile rele. 
  • Spovedania: Este crucial ca practica să fie dublată de o viață sacramentală și, dacă este posibil, sub îndrumarea unui părinte duhovnicesc.
  • Cum să începem practicarea Rugăciunii lui Iisus?
  • A fi creștin nu înseamnă doar a fi bun, ci a fi unit cu Dumnezeu. Și bineînțeles că fiind unit cu Dumnezeu ești bun, dar într-un alt fel.

    Cum să începem practicarea Rugăciunii lui Iisus?

    Cred că nu trebuie nicio pregătire pentru a începe practicarea Rugăciunii lui Iisus. Trebuie să începi numai a te ruga și rugăciunea însăși te va învăța cum să te rogi. Bineînțeles că trebuie să ai credința creștină în suflet și să nu încerci să practici Rugăciunea lui Iisus ca o formă asemănătoare cu yoga. Deci, trebuie să fii înrădăcinat în tradiția Bisericii, să ai o viață sacramen­tală. Și dacă e posibil, să ai un părinte duhovnicesc.

    Și acum vreau să subliniez mai întâi că trebuie să știi Cui te adresezi. Pentru că atunci când ne rugăm cu Rugăciunea lui Iisus invocăm numele lui Dumnezeu Însuși și Dumnezeu este prezent în numele Său. Este o formă de taină.

    Unul dintre punctele esențiale ale credinței creștine este acela că lumea a fost creată de Dumnezeu și, pe de altă parte, că noi, oamenii, ne aflăm într-o stare de cădere, de greșeală. Am fost foarte impresionat să văd că în biserici vechi, din secolul XII, de exemplu, în Italia, la Palermo sau în Franța, într-o biserică a Sfân­tului Sabin, de tip roman, există scene ale creației (ce­le șase zile ale Facerii) și, de asemenea, câteva puncte esențiale ale întâlnirii omului cu Dumnezeu, prezenta­te în Vechiul Testament. De pildă, întâlnirea lui Dumnezeu cu Noe, cu Avraam la stejarul de la Mamvri și, îndeosebi, întâlnirea lui Dumnezeu cu Moise la rugul aprins, unde Dumnezeu își revelează numele, spunând: „Eu sunt Cel ce sunt”.

    În toate aceste scene apa­re Fiul lui Dumnezeu, Logosul, Care Se revelează; Dumnezeu este reprezentat întotdeauna sub trăsătu­rile lui Iisus Hristos și eu însumi am fost impresionat văzând că Iisus, pe Care Îl invocăm, este Dumnezeul nostru Creator și că lucrarea Sa de creație n-a început cu Nașterea din Betleem. Pruncul născut în peșteră este Dumnezeul Creator al tuturor lucrurilor. Însă El este, de asemenea, și Mântuitorul nostru. În limba ebraică, numele „Iisus” semnifică „Dumnezeu Mântui­torul” sau „Dumnezeu Care mântuiește”.

    Am spus că nu trebuie pregătire pentru a începe practicarea Rugăciunii lui Iisus, dar trebuie să dezvol­tăm progresiv credința noastră în Persoana pe Care o invocăm. Pe de altă parte, când spunem „miluiește-mă”, adăugăm: „pe mine, păcătosul”. Deci, tre­buie să invocăm numele lui Dumnezeu cu conștiința că suntem păcătoși.

    Dar ce înseamnă a fi păcătos? Nu-i o categorie morală. De pildă, la mănăstire vin și se spovedesc credincioși care regretă că nu sunt buni și ei ar vrea să facă un efort pentru a deveni mai buni. Atunci eu le răspund că „a fi creștin nu înseamnă a fi bun, ci a fi unit cu Dumnezeu”. Și bineînțeles că fiind unit cu Dumnezeu ești bun, dar într-un alt fel. „Păcatul exprimă separarea noastră de Dumnezeu”. În Noul Testament și la Părinții Bisericii, cuvântul „păcat” este aproape echi­valent cu „moarte” și „diavol”. Suntem sclavii păca­tului, după cum suntem sclavii diavolului și supuși morții. De aici această cerere adresată lui Dumnezeu, Creatorul și Mântuitorul nostru, de a avea milă de noi („Miluiește mă, Dumnezeule...”) și de a ne elibera din această stare de păcat și de moarte. (Părintele Symeon de la Essex)

    (Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a IV-a, Editura Anastasia, 2004, pp. 155-157)


  • Pentru începători, este mai bine să spună Rugăciunea lui Iisus legată de respirație.

    „Pentru începători, este mai bine să spună Rugăciunea lui Iisus legată de respirație. De asemenea, pentru monahii care stau în chilia lor și practică această rugăciune. Când ne aflăm în public, recomand să se spună Rugăciunea lui Iisus, pe pulsul inimii pentru ca să nu observe ceilalți oameni că ne rugăm și să ne ironizeze. La Sfinții Părinți găsim aceste două tehnici pentru învățarea și practicarea Rugăciunii lui Iisus. Învățarea Rugăciunii lui Iisus pe respirație o recomand pentru începători. Această practică nu poate avea, însă, continuitate. Pentru că noi nu ne limităm numai la această rugăciune, (Rugăciunea lui Iisus), ci facem și pravila, participăm la Sfânta Liturghie și la celelalte slujbe bisericești. În aceste cazuri nu mai putem asocia rugăciunea cu respirația, ci cu simțirea inimii. De ce zic să asociem rugăciunea de pulsul inimii? Pentru că există această mișcare a inimii, iar cei care ajung pe trepte mai înalte ale Rugăciunii lui Iisus leagă rugăciunea de pulsul inimii. Recomand ca Rugăciunea lui Iisus să fie zisă rar, clar, nuanțat, cu atenție și să ne coborâm cu mintea în inimă zicând: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul! Recomand să se facă acest exercițiu al Rugăciunii lui Iisus timp de 15 minute zilnic, într-o cameră, în singurătate, stând în genunchi, nu cu fața la pământ, cu mâinile adunate la piept. Astfel, spunem această rugăciune concentrându-ne la cuvintele ei și ne coborâm cu mintea în inimă. Mintea trebuie să se zică cu înțelegere, inima cu afecțiune, iar voința, însușirea sufletului, să pună de acord rațiunea cu afecțiunea. Astfel se realizează calitatea rugăciunii în ființa noastră în care împlinim și asemănarea cu Dumnezeu.”

    (Mina DobzeuRugăciunea lui Iisus pentru începători, Editura Panaghia, p. 8)

  • Cu cât rugăciunea este mai profundă, cu atât mai puțină putere au patimile.

     


     Cu cât rugăciunea este mai profundă, cu atât mai puțină putere au patimile.


    Adesea ni se pare că, atunci când începem să ne rugăm, patimile (mânia, deznădejdea, pofta, judecarea) nu fac decât să se intensifice. Dar aceasta este o înșelăciune a primei etape.

    Sfinții Părinți vorbesc despre o LEGĂTURĂ INVERSĂ: 

    Cu cât rugăciunea lui Iisus pătrunde mai adânc în inimă, cu atât mai puțină putere au patimile asupra omului.


    De ce se întâmplă așa?


    1. Înlocuire, nu luptă. Rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă” nu doar „apăsă” păcatul. Ea umple vasul sufletului cu har. Acolo unde este lumină, întunericul dispare de la sine. Unde se aude neîncetat Numele lui Dumnezeu, acolo nu este loc pentru gânduri mânioase sau gânduri necurate, sau mai bine zis, ele „fug”.


    2. Trezvia. Rugăciunea profundă ne învață să vedem patima în momentul în care se naște – încă de la început. Cel care abia începe să se roage se luptă adesea cu o faptă deja săvârșită. Rugătorul experimentat îl surprinde pe dușman încă de la distanță, prin simpla chemare a Numelui lui Iisus.


    3. Smerenia –  Rădăcina oricărei patimi este mândria sau egoismul. Rugăciunea lui Iisus (cuvintele „miluiește-mă pe mine, păcătosul”) readuce permanent omul în starea de pocăință și smerenie sau a iubirii lui Dumnezeu. Patimile nu pot face rău celui smerit, deoarece acesta are o protecție. 


    Atâta timp cât rugăciunea este superficială, patimile sunt puternice. Când rugăciunea devine profundă, patimile se potolesc, sufletul capătă posibilitatea de a le vedea și de a nu le ceda. 


    Nu vă așteptați ca patimile să dispară dintr-odată. Dar veți observa: se va schimba reacția la situația care înainte vă irita, se va schimba atitudinea față de omul care înainte vă scotea din sărite. „Și asta valorează mult”. 


    Rugați-vă în tăcere. Rugați-vă profund. Și liniștea din inimă va învinge zgomotul patimilor.

      Iată de ce rugăciunea profundă slăbește patimile:

    • Schimbarea centrului de greutate: Rugăciunea profundă (sau rugăciunea inimii) ne conectează cu Dumnezeu, mutând centrul atenției de la sine (ego) și dorințele sale pătimașe către iubirea divină. Când inima este plină de prezența lui Dumnezeu, nu mai este loc pentru patimi .
    • Lumina curățătoare: Patimile (mândria, lăcomia, mânia, pofta etc.) înfloresc în întunericul ignoranței și al auto-indulgenței. Rugăciunea este lumină, iar când această lumină pătrunde în suflet, patimile sunt demascate și slăbite .
    • Harul vs. Egoism: Rugăciunea nu este doar un exercițiu intelectual, ci o atragere a harului divin. Harul lucrează în om, vindecând rănile sufletești cauzate de patimi. Pe măsură ce harul crește prin rugăciune sinceră și stăruitoare, puterea patimilor se diminuează corespunzător .
    • Starea de trezvie (Nepsis): O rugăciune profundă aduce cu sine trezvia, adică atenția sporită asupra gândurilor (logismoi). Deoarece patimile încep ca un simplu gând, rugăciunea curată ajută la tăierea lor înainte de a deveni acțiuni sau obiceiuri .
    Concluzie: Așa cum întunericul dispare odată cu venirea luminii, tot așa patimile se retrag pe măsură ce rugăciunea devine mai sinceră, mai intensă și mai profundă.
    [Filocalia, Sfântul Grigorie Palama],  [Sfântul Isaac Sirul - Despre rugăciunea curată]   
    Acesta este un adevăr profund, regăsit adesea în scrierile filocalice și în învățăturile părinților duhovnicești. Relația dintre rugăciune și patimi nu este doar una de opoziție, ci una de substituire a atenției.
    Iată de ce rugăciunea profundă slăbește puterea patimilor:
    • Mutarea centrului de greutate: Patimile se hrănesc din imaginație și din concentrarea minții asupra obiectelor dorinței. Rugăciunea profundă (curată) mută atenția de la „eu” și nevoile sale egoiste către prezența lui Dumnezeu.
    • Liniștirea minții (Isihia): Patimile sunt ca niște valuri agitate pe suprafața unui lac. Cu cât cobori mai adânc în rugăciune, cu atât intri într-o zonă de liniște unde „vântul” ispitelor nu mai are forță să miște apele sufletului.
    • Harul ca antidot: Rugăciunea nu este doar un efort psihologic, ci o deschidere către har. Sfinții părinți spun că patimile nu pot fi învinse doar prin voință, ci prin „arderea” lor de către focul prezenței divine care coboară în inimă.
    • Subțierea ego-ului: Patimile sunt manifestări ale iubirii de sine. Rugăciunea profundă este, prin excelență, un act de smerenie și de dăruire, ceea ce „înfometează” patimile, lăsându-le fără fundamentul lor principal.
    Practic, rugăciunea nu doar „alungă” răul, ci umple spațiul interior cu ceva atât de bun, încât plăcerile trecătoare ale patimilor își pierd gustul și atractivitatea.