- Iertarea și îndreptarea: Dumnezeu nu caută să osândească, ci să vindece; El oferă sprijin pentru o viață trăită cu curăție și dăruire („ca o monahie”, adică cu o atenție sporită la cele sfinte și cu detașare de răutățile lumii).
- Smerenia adevărată: Măsura duhovnicească nu stă în a-i judeca pe alții, ci în a-ți vedea propriile lipsuri și în a primi încercările cu răbdare.
- Leacul împotriva invidiei: Răspunsul la invidie și la gândurile grele este iubirea necondiționată și dorința sinceră de bine pentru toți oamenii, fără preferințe.
- Ascultarea: Făcută cu sârguință, ea devine o cale de pace interioară și de sfințire a vieții de zi cu zi.
- Aceste cuvinte ale Părintelui Iosif reprezintă un îndreptar spiritual profund pentru dobândirea păcii lăuntrice prin smerenie, iertare și iubire curată. Mesajul său conține pilonii esențiali ai vieții duhovnicești, aplicabili nu doar în monahism, ci pentru oricine caută transformarea interioară.Iată aspectele cheie transmise în această scrisoare:
- Nădejdea în schimbare: Dumnezeu oferă mereu iertare și sprijin celor care doresc sincer să își îndrepte viața și să trăiască în evlavie.
- Smerenia radicală: Îndemnul de a ne analiza propriile greșeli („să te mustri pe tine însăți”) în loc de a căuta vinovați în exterior sau de a-i judeca pe ceilalți.
- Tămăduirea invidiei: Eliberarea de această patimă se face prin cultivarea intenționată a iubirii egale față de toți și prin dorirea binelui aproapelui.
- Răbdarea în încercări: Suferințele nu trebuie privite ca o pedeapsă, ci ca oportunități de creștere spirituală, purtate cu tărie și fără cârtire.
- Disciplina ascultării: Împlinirea datoriilor zilnice cu sârguință și seriozitate aduce ordine în suflet și înnoire lăuntrică.
- 1. Practica auto-mustrării în locul judecării celorlalțiPărintele Iosif îndeamnă: „te vei mustra și condamna mai mult pe tine însăți, nu pe alții”.
- Cum o aplicăm: Când apare un conflict acasă sau la locul de muncă, prima reacție este adesea defensivă sau de acuzare. Practica auto-mustrării înseamnă să ne oprim și să ne întrebăm: „Care a fost partea mea de vină? Am răspuns cu mândrie sau cu asprime?”. Mutarea atenției de la greșeala celuilalt la propria îndreptare oprește instantaneu mânia și cearta.
2. Purtarea suferințelor cu răbdareSuferințele din text nu se referă doar la boli, ci și la nedreptăți, neînțelegeri sau efortul zilnic.- Cum o aplicăm: În loc să ne plângem sau să căutăm vinovați atunci când trecem prin momente grele, putem privi suferința ca pe o școală a răbdării. Acceptarea tăcută a micilor necazuri zilnice (fără revolte interioare) ne întărește caracterul și ne aduce pacea inimii.
3. Iubirea egală și lupta cu invidiaSfântul cere: „Încearcă să-i iubești pe toți în mod egal și să le dorești bine tuturor”.- Cum o aplicăm: Este ușor să-i iubim pe cei care ne fac bine, dar testul spiritual este să le dorim binele sincer celor care ne critică sau ne depășesc în succes. Când simțim un ghimpe de invidie, remediul cel mai rapid este să ne rugăm scurt pentru persoana respectivă: „Doamne, ajută-l, sporește-i bucuria și miluiește-mă și pe mine”.
4. Sârguința în „ascultare” (Datoria zilnică)În mănăstire, „ascultarea” este sarcina primită de la stareț. În lume, ea corespunde obligațiilor noastre de zi cu zi.- Cum o aplicăm: Fie că este vorba de jobul nostru, de îngrijirea familiei sau de curățenia în casă, a ne face datoria „cu sârguință” înseamnă să muncim cu responsabilitate, ca pentru Dumnezeu, nu doar de mântuială. Munca făcută cu conștiinciozitate devine, în sine, o formă de rugăciune practică.
Preafericitul Stareț Iosif Isihastul a adormit în anul 1959, cu sfințenie, în ziua Adormirii Maicii Domnului, în Noul Schit al Muntelui Athos, adică astăzi. Publicăm fragmente din scrisorile sale într-o traducere greacă modernă. Scrisorile originale au fost publicate în cartea „Starețul Iosif, Expresia experienței monahale”, publicată de Sfânta Mănăstire Filotei, Muntele Athos, 2008 (ediția a opta).
Despre rugăciunea mentală – Către cei care au întrebat despre rugăciune
(extrase din scrisorile 1 și 2)Actul rugăciunii mentale este să te forțezi să spui constant rugăciunea cu gura, fără întrerupere. La început, repede, pentru ca mintea să nu ajungă să-și formeze un gând de flatulență. Acordă atenție doar cuvintelor: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă.” Când se întâmplă acest lucru mult timp, mintea se obișnuiește și o spune și devii dulce ca și cum ai avea miere în gură și vrei să o spui tot timpul. Dacă o lași să treacă, te supări foarte tare.
Când mintea se obișnuiește cu ea și este satisfăcută - o învață bine - atunci o trimite la inimă. Pentru că mintea este hrănitorul sufletului și orice bine sau rău vede sau aude, o aduce în inimă, care este centrul forței fizice și spirituale a omului, tronul minții; când persoana care dorește își împiedică mintea să-și imagineze ceva, ci acordă atenție doar cuvintelor dorinței, apoi respirând ușor cu o oarecare forță și voință proprie, o aduce în jos la inimă și o ține închisă înăuntru și spune dorința ritmic:
– „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă.”
La început spune rugăciunea de câteva ori și trage aer în piept. Apoi, când se obișnuiește să-și păstreze mintea în inimă, spune o rugăciune cu fiecare respirație în felul următor: Spune „Doamne Iisuse Hristoase” la inspirație și „miluiește-mă” la expirație. Aceasta aparține formei practice a rugăciunii până când Harul Divin îl umbrește și începe să acționeze. Dacă aceasta nu este întreruptă, prin harul lui Hristos, teoria urmează.
Așadar, peste tot se spune rugăciunea; și când stai jos, și în pat, și mergi, și stai în picioare. „Rugați-vă neîncetat, mulțumiți pentru toate”, spune Apostolul. Nu te rogi doar când stai culcat. Este nevoie de luptă; să stai în picioare, să stai jos. Când obosești, te așezi și apoi te ridici din nou. Nu adormi.
Acestea se numesc „praxe”. Îi arăți preferința ta lui Dumnezeu și totul depinde de El dacă ți-o dăruiește. Fără Dumnezeu, nimic nu este posibil. Dumnezeu este începutul și sfârșitul. Harul Său face ca totul să funcționeze. Aceasta este forța motrice.
Dacă vrei să-L găsești pe Dumnezeu doar prin „dorință”, nu respira fără dorință. Ai grijă doar să nu accepți fantezii. Pentru că divinul este de necunoscut, de neimaginat, incolor. Nu acceptă raționamentul. Acționează ca o adiere subtilă în gândurile noastre.
Dacă poți spune „dorința” cu voce tare și continuu, în două sau trei luni te vei obișnui cu ea și atunci Harul Divin se va apropia și te va odihni. Este suficient să nu te oprești din a o spune cu gura, fără întrerupere. Când mintea o primește, atunci te vei odihni fără să o spui cu limba. Toată violența este la început, până când devine un obicei. Apoi o vei avea de-a lungul tuturor anilor vieții tale; mintea o va spune fără efort. Bate doar direct la ușa milostivirii divine și în orice caz Hristosul nostru ți-o va deschide; este imposibil. Iubește-L mult, pentru a primi mult. Fie că Îl iubești mult sau puțin pe Hristos, vei avea răsplata corespunzătoare.
Spune rugăciunea fără încetare; cu limba și cu mintea. Când limba obosește, începe și mintea. Și iarăși, când mintea devine grea, începe și limba. Numai să nu încetezi. Fă multe penitențe. Stai treaz noaptea, cât poți. Și dacă o flacără se aprinde în inima ta și dragostea pentru Dumnezeu și cauți pacea și nu poți rămâne în lume – pentru că rugăciunea se aprinde în tine – atunci scrie-mi și îți voi spune ce să faci. Dacă din nou harul nu lucrează în felul acesta, ci râvna este ținută în frâu până când aplici poruncile Domnului față de aproapele tău, atunci fii liniștit așa cum ești și ești bine, nu căuta altceva. Vei găsi diferența dintre treizeci, șaizeci, o sută, când citești Euergetianul. Vei găsi acolo multe alte lucruri scrise și vei folosi mult.
Ei bine, răspund la celelalte întrebări ale tale. Urarea ar trebui rostită în acest fel cu interjecția. Dar pentru că la început mintea nu este obișnuită cu ea, o uită. De aceea o spui, uneori cu gura și alteori cu mintea. Și asta se întâmplă până când mintea este mulțumită de ea și devine energie.
Energia se numește ceea ce, atunci când rostești dorința, simți bucurie și exultare în tine și vrei să o spui constant. Așadar, când mintea primește dorința și această bucurie pe care ți-o scriu devine, atunci ea va fi rostită în tine continuu, fără propria ta forță. Aceasta se numește energie-sentiment - pentru că harul acționează fără voința omului. El mănâncă, merge, doarme, se trezește și în interior își strigă constant dorința. Și are pace, bucurie.
Acum, despre orele de rugăciune, pentru că sunteți în lume și aveți diverse preocupări, când găsiți timp, rugați-vă. Dar grăbiți-vă neîncetat ca să nu neglijați. Cât despre „teoria” pe care o căutați, acolo unde sunteți, este dificilă; pentru că necesită liniște absolută.
În prezent, le scriu celor care mă întreabă. Anul acesta au venit din Germania doar ca să învețe despre rugăciunea mentală. Din America îmi scriu cu atâta nerăbdare. Din Paris sunt atât de mulți care mă întreabă cu ardoare. De ce suntem aici, la picioarele noastre, neglijând-o? Este o risipă să chemăm încontinuu numele lui Hristos ca să aibă milă de noi?
În cele din urmă, există și o idee întunecată despre ispită; că, dacă cineva spune dorința, se teme să nu fie înșelat; pe când aceasta este o înșelăciune pe care o spune cineva.
Cine vrea, să încerce. Și, când energia dorinței este cronică, Paradisul se va transforma în el. Se va elibera de pasiuni, va deveni o altă persoană. Dacă nici măcar nu se află în deșert, oh! oh! despre lucrurile bune ale dorinței nu se vorbește!
Copilul meu, dacă ești atent la ce-ți scriu...
(extrase din scrisoarea 4)Așa că grăbește-te. Rostește dorința încontinuu. Nu-ți opri gura deloc. În acest fel te vei obișnui cu ea în tine și apoi mintea o va primi. Nu-ți pierde curajul în gânduri, pentru că devii moale și te contaminezi.
„Dorință, violență a naturii pentru totdeauna”, și vei vedea câtă Har vei primi.
Viața omului, copilul meu, este întristare, pentru că este în exil. Nu căuta odihna desăvârșită. Hristos a ridicat crucea pentru noi, și noi o vom ridica. Toate întristările, dacă le îndurăm, găsim Har de la Domnul. De aceea Domnul ne îngăduie să fim ispitiți, ca să ne încerce râvna și dragostea pe care o avem pentru El. De aceea este nevoie de răbdare. Fără răbdare, omul nu devine practic, nu învață lucruri duhovnicești, nu atinge măsurile virtuții și ale desăvârșirii.
Iubește-L pe Isus și spune rugăciunea neîncetat și ea îți va lumina calea.
Ai grijă să nu critici. Căci de la aceasta Dumnezeu cedează și Harul se îndepărtează, iar Domnul te lasă să cazi, să fii smerit, să-ți vezi propriile greșeli. Dar când Harul se retrage pentru a-l testa pe om, atunci totul devine trupesc și sufletul cade. Dar atunci nu-ți pierzi voința, ci strigi neîncetat rugăciunea cu tărie, cu constrângere, cu mare durere.
– „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă.”
Și iar și de multe ori, același lucru încontinuu. Și ca și cum te-ai uita cu mintea la Hristos, spunându-I: „...Slavă Ție, slavă Ție, Dumnezeul meu.” Și prin răbdare, va veni din nou Harul, din nou Bucuria. Dar din nou Ispita și Tristețea, Frământarea și Neliniștea. Dar din nou Lupta, Biruința, Mulțumirea. Și acestea se întâmplă până când te cureți treptat de patimi și devii duhovnicesc...
- Asceza, copilul meu, necesită privațiuni. Necesită multă luptă și efort. Îți cere să strigi către Hristos zi și noapte. Necesită răbdare în toate ispitele și necazurile. Îți cere să înăbuși mânia și dorința.Vei fi foarte obosit, până când vei înțelege că rugăciunea fără atenție și priveghere este o pierdere de timp; muncă fără răsplată. Trebuie să pui atenția ca o pază vigilentă în toate simțurile dinăuntru și din afară, pentru că fără ea mintea și puterile sufletului se risipesc în zadar și în lucruri comune, ca apa fără folos care curge pe străzi. Nimeni nu a găsit vreodată rugăciunea fără atenție și priveghere. Nimeni nu a fost vreodată vrednic să se suie până în vârf fără să disprețuiască mai întâi partea de jos.Să te cunoști pe tine însuți, cine ești(extrase din scrisorile 3 și 9)Și pentru aceasta, mai întâi de toate, este nevoie de „cunoaște-te pe tine însuți”. Adică, să te cunoști pe tine însuți, cine ești. Cine ești cu adevărat, nu cine crezi că ești. Cu această cunoaștere devii cel mai înțelept dintre oameni. Cu o astfel de cunoaștere ajungi la smerenie și primești har de la Domnul. Altfel, dacă nu dobândești cunoaștere de sine, ci socotești doar munca ta, să știi că vei fi mereu departe de cale. Căci Profetul nu spune: „Iată, Doamne, munca mea”, ci „Iată, zice el, smerenia și osteneala mea”. Munca este pentru trup, smerenia pentru suflet și, din nou, ambele împreună, muncă și smerenie, pentru omul întreg.Cine l-a învins pe diavol? Cel care și-a cunoscut boala, patimile și defectele. Cel care se teme să se cunoască pe sine este departe de cunoaștere; nu iubește nimic mai mult decât să vadă în alții doar defecte și să-i judece. Nu vede în alții daruri, ci doar defecte - nu vede în sine defecte, ci doar daruri. Și acesta este defectul caracteristic oamenilor din timpul nostru, acela că nu ne recunoaștem darurile unii altora. Unuia îi lipsește mult, dar mulți au totul. Ceea ce are unul, altul nu are. Și, dacă recunoaștem acest lucru, există multă umilință. Căci astfel este onorat și glorificat Dumnezeu, care în multe feluri i-a împodobit pe oameni și a făcut toate creațiile sale inegale, adică diferite. Nu așa cum cei nelegiuiți încearcă să aducă egalitatea răsturnând Creația divină. Dumnezeu „a făcut toate lucrurile cu înțelepciune”.Așadar, copilul meu, acum că este un început, ai grijă să te cunoști bine pe tine însuți, ca să pui o temelie solidă de smerenie. Ai grijă să înveți ascultarea, ca să dobândești binecuvântarea. Așadar, să știi mai întâi, copilul meu, că orice lucru bun de la Dumnezeu are un început. Nu există gând bun care să nu aibă o cauză în Dumnezeu, nici gând rău care să nu aibă o cauză în Diavol. Așadar, orice bine ai gândi, ai spune, ai face, totul este darul lui Dumnezeu. „Orice dar desăvârșit vine de sus.” Totul este darul lui Dumnezeu; nu avem nimic al nostru.Așadar, oricine dorește și cere să primească harul, care să fie dat gratuit de Dumnezeu, trebuie mai întâi să-I cunoască bine existența, să „te cunoască pe tine însuți”. Și acesta este adevărul real. Pentru că totul are un început. Și dacă nu începi bine, nu vei avea un sfârșit bun.Și astfel începutul și adevărul este ca cineva să știe că există zero – 0 – și din nimic totul a fost creat. „El a spus și s-au născut și au fost creați.” El a spus și s-a făcut pământ. Și după ce a luat lut, a creat omul. Neînsuflețit, a creat un om de lut. Chiar această existență. Aceasta este ceea ce suntem cu toții. Pământ și noroi. Aceasta este prima lecție pentru cel care vrea să primească, dar și pentru ca harul să rămână cu el pentru totdeauna. Din aceasta dobândește conștientizare și din aceasta se naște smerenia. Nu doar cu cuvinte, pentru a se smeri, ci bazându-se pe realitate, el spune adevărul: Eu sunt pământ, eu sunt lut, eu sunt noroi. Aceasta este prima noastră mamă. Ei bine, pământul este călcat în picioare, iar tu, ca pământ, trebuie să fii călcat în picioare. Tu ești noroi, nu ai nicio valoare.Te aruncă încoace și încolo, te construiesc dintr-un punct în altul, te folosesc ca pe un deșeu.Și astfel Creatorul a „suflat” în tine și ți-a dat spiritul vieții. Și iată, ai devenit imediat un om rațional. Vorbești, lucrezi, scrii, predai; ai devenit o mașină a lui Dumnezeu. Dar nu uita că rădăcina ta este solul. Și dacă cel care ți l-a dat primește spiritul, vei fi din nou zidit pe ziduri.De aceea, „adu-ți aminte de zilele tale de pe urmă și nu păcătui în lume”.Aceasta este prima cauză, care nu numai că atrage harul, ci îl înmulțește și îl reține. Aceasta ridică mintea la prima teorie a naturii. Și în afara acestui principiu ea găsește câte ceva, dar după un timp îl va pierde. Căci nu clădește pe un teren solid, ci încearcă cu metode și artă.Spui, de exemplu, sunt păcătos! Dar în sinea ta crezi că ești drept. Nu poți evita greșeala. Harul vrea să rămână, dar pentru că încă nu ai găsit practic adevărul, acesta trebuie neapărat să plece. Căci vei crede, fără îndoială, în raționamentul tău, că ești ceea ce nu ești și, cu siguranță, vei fi înșelat. De aceea, harul nu rămâne. Pentru că îl avem pe potrivnic, care este un meșteșugar puternic, un inventator al răului și creatorul oricărei erori. Care veghează asupra noastră. Care din lumină s-a făcut întuneric și știe totul. Care este un dușman al lui Dumnezeu și caută să ne facă pe toți dușmanii Lui. Și, în sfârșit, este un duh rău și se amestecă ușor cu duhul pe care Dumnezeu ni l-a dat și ia mica noastră mașinărie și o mișcă după cum vrea. Se uită unde se află pofta sufletului și în ce fel îl ajută Dumnezeu și imediat se gândește la același lucru.Când te cuprinde furia, taci strâns din gură.
(extrase din scrisoarea 6)
Scrii despre mânia din inima unui nebun. Mânia în sine este naturală. Ca nervii în trup. Este, de asemenea, un nerv al sufletului. Și fiecare ar trebui să o folosească împotriva demonilor, a ereticilor și a celor care îl împiedică să se despartă de calea lui Dumnezeu. Dacă ești mânios împotriva fraților cu aceleași gânduri sau devii nebun, stricând lucrările mâinilor tale, să știi că suferi de vanitate și abuzezi de nervul sufletului. Ești eliberat de dragostea față de toți și de adevărata smerenie.
De aceea, când te apucă mânia, închide-ți gura strâns și nu vorbi cu cel ce te blestemă, te necinstește, te stăpânește sau te batjocorește în multe feluri și fără motiv.
Și, asemenea unui șarpe, se va răsuci în interiorul inimii, se va cățăra până la gât și, pentru că nu-i vei da o cale de ieșire, se va îneca și va exploda. Și, când acest lucru se va repeta de câteva ori, se va diminua și va înceta complet.
Deoarece omul este creat rațional și îmblânzit, el este corectat incomparabil mai bine cu dragoste și un comportament blând, decât cu mânie și ferocitate.
Și eu am descoperit asta după multe și mari încercări. Cu bunătate și iubire poți face mulți oameni să se liniștească, iar dacă cineva are intenții bune, îl faci repede să se supună, ca să devină un Înger al lui Dumnezeu.
Așadar, vă spun vouă și tuturor: Nu căutați niciodată mustrarea cu mânie, căci ispita nu alungă ispita, ci cu smerenie și cu dragoste sinceră. Când vedeți că există mânie, lăsați mustrarea pentru moment. Și când vedeți că mânia a trecut și pacea a venit și discernământul operează fără patimă, atunci spuneți lucruri folositoare.
N-am văzut niciodată mustrare făcută cu mânie, ci întotdeauna cu dragoste. Atunci și cel mustrat este jertfit. Așadar, fă așa. Ia exemplu de la tine însuți. Când te temperați? Cu insulte sau cu dragoste?
Și nu vă mirați de motivul pentru care Sfântul spune în Gheronko: „un om mânios și plin de mânie, chiar dacă ar învia morții, nu este primit în Împărăția lui Dumnezeu”!
Spui că respecți cuvintele mele. Așadar, încearcă, dacă este adevărat, să faci ce-ți scriu. Înăbușă patima, când vine vorba să te sufoce. Ține șarpele închis înăuntru o dată și de două ori și de multe ori, și îndată vei găsi calea bucuriei și a victoriei. Și atunci rugăciunile pe care le fac pentru tine își vor face îndată efectul. Și după ce mama este învinsă, cade tot stolul de fiice, pe care mânia le naște.
Căci pasiunile principale, care dau naștere tuturor celorlalte, sunt mânia și dorința,
Apoi, înăbușă-ți mânia cu toată puterea, în fiecare clipă se stârnește și data viitoare o vei găsi mai slabă. Și continuă din nou să o bați și să-i tai capul - când o vezi ridicându-și capul; și în puțin timp se va crea calmul care este rodul îndelungii răbdări. Atunci vor urma pacea și harul, și toate celelalte bunuri.
Așadar, împotriviți-vă cu obiecții. Nu lăsați gândurile să intre, ci luptați cu rugăciunea. Luptăți cu curaj și nu cu lașitate. Și îndată vor fi paralizate. Și procedând astfel, floarea purității și a castității va înflori, iar sufletul vostru se va bucura de o bucurie nespusă și veți avea informația că de acum înainte vi s-a pregătit un loc de odihnă.
Cu durere și lacrimi vei primi har
(extrase din scrisoarea 9)Iată, ai învățat că ești de lut, sărac și gol. Acum întreabă-L pe Cel ce poate remodela natura ca să te îmbogățească. Și fie că îți dă mult, fie că îți dă puțin, recunoaște-ți binefăcătorul. Și nu uzurpa lucrurile altora ca fiind ale tale. Cu durere și lacrimi vei primi harul. Și iarăși cu lacrimi de bucurie și mulțumire, cu frica lui Dumnezeu îl vei păstra. Cu râvnă și râvnă se atrage; cu răceală și neglijență se pierde.
Hristos nu îți cere mai mult ca să-ți dea sfintele Sale daruri; ci doar să recunoști că orice bine ai, este al Lui. Și să ai compasiune cu cel care nu are. Nu-l judeca pentru că nu are; că este un păcătos, un răufăcător, un ticălos, un bârfitor, un hoț, un desfrânat și un mincinos. Dacă dobândești această conștientizare, nu vei putea judeca niciodată pe nimeni, chiar dacă îl vezi păcătuind de moarte; căci vei spune imediat:
„El nu are, Hristoase al meu, harul Tău, de aceea păcătuiește. Dacă mă părăsești, voi face mai rău. Dacă stau, stau, pentru că Tu mă susții. Atât vede fratele, atât vede. El este orb. Cum vrei Tu să vadă fără ochi? El este sărac. Cum vrei Tu să fie bogat? Dă-i bogăție să aibă. Dă-i ochi să vadă.”
Dacă ceri dreptate pentru orice nedreptate pe care aproapele tău ți le face, te dezonorează, te blestemă, te bate, te urmărește sau te atacă, tot ești nedrept dacă îl consideri pricina sau îl acuzi cu răutate. Căci ceri de la el ceea ce Dumnezeu nu i-a dat. Dacă înțelegi bine ce îți spun, vei considera pe toți iresponsabili pentru orice greșeală și numai tu vei fi responsabil pentru toate.
Căci trei dușmani luptă împotriva omenirii: demonii, propria noastră natură și obiceiul. În afară de aceștia, nu există alt război.
Așadar, dacă îl îndepărtezi pe demonul care tiranizează întreaga umanitate, atunci cu toții vom fi buni. Acesta este cel căruia trebuie să-i dai greșeala. Urăște-l, critică-l și ai-l ca dușman până la sfârșit.
Celălalt dușman, am spus, este natura, care, din momentul în care omul cuprinde lumea, se opune legii spiritului și caută totul spre pierderea sufletului. Iată celălalt dușman, care este vrednic de ură pe viață. Acesta este cel pe care trebuie să-l condamnați, să-l învinovățiți.
Avem și al treilea dușman, obiceiul. Prin obișnuința de a face tot felul de rău, acesta devine un obicei în noi și devine a doua natură și posedă păcatul ca lege. Și este necesară o luptă corespunzătoare pentru a primi transformarea și eliberarea divină. Iată, așadar, al treilea dușman, care este vrednic de ură completă.
Dacă, așadar, vrei ca aproapele tău să fie bun în toate, așa cum îți place, îndepărtează de la el acești trei dușmani cu harul pe care îl ai. Aceasta este dreptatea, dacă cauți să o găsești: Să-i faci lui Dumnezeu o dorință să-l elibereze de acești dușmani. Și atunci vei fi de acord.
Și chiar dacă vei căuta altfel dreptatea, vei fi întotdeauna nedrept și, prin urmare, harul trebuie să vină și să plece până când își găsește odihnă în sufletul tău. Căci un om are dreptul la atâta har cu cât îndură de bunăvoie ispita, cu cât poartă cu reticență povara aproapelui său.
Ei bine, scrisorile anterioare pe care ți le-am trimis conțineau „acțiunea”. Ceea ce am scris acum conține „iluminarea”. Din acțiune, omul primește iluminarea cunoașterii. Căci acțiunea este oarbă, iar iluminarea sunt ochii, cu care mintea vede ceea ce nu vedea înainte.
Acum are o lampă și ochi și vede lucrurile diferit. Mai întâi a fost harul acțiunii, dar acum a primit har înzecit. Acum mintea a devenit rai. Vede departe. Are mai multă capacitate decât înainte. Acum îi lipsește teoria.
Sursa: „Expresia unei experiențe monastice”, publicată de Mănăstirea Philotheos, Muntele Athos - fragmente din Epistola a 9-a - într-o traducere greacă modernă.
