‒ Acest sfânt al Rusiei s-a născut în marele oraș Novgorod din părinți creștini. De mic era atras de viața bisericească. La vârsta cuvenită a fost hirotonit preot.
După moartea părinților, Ioan şi fratele său, Gavriil, au dorit să zidească o mănăstire. Săvârșind ei cele trebuincioase, nu le mai ajungeau banii pentru ferestrele bisericii. Așa că amândoi au căzut la pământ în fața icoanei Maicii Domnului, pe care o rugau cu lacrimi în ochi să facă ceva ca biserica să fie terminată. Noaptea le-a apărut Maica Domnului în vis, promițându-le terminarea bisericii.
Dimineața, ieșind afară, au văzut un cal minunat cu frâul şi şaua ferecate în aur, iar călăreț nu avea. Așteptând ei mult și bine să vină călărețul, s-au apropiat de cal. De șa atârnau doi săculeți. Luându-i de pe el, calul s-a făcut nevăzut. În săculeți ce să fie?
‒ Bani. Unde ați găsit basmul acesta? întrebă poznașul Ionel.
‒ Sunt minunile lui Dumnezeu. Stați să auziți și alte întâmplări minunate. Cu banii luați, după ce i-au mulțumit îndelung Maicii Domnului, au terminat biserica, au cumpărat și multe moșii pentru mănăstire și chiar le-au mai rămas. Ei s-au călugărit. La călugărie oamenii primesc un nou nume. Asta pentru a arăta că se leapădă de lume și că vor trăi o nouă viață în Hristos. Ioan a primit numele de Ilie, iar Gavriil pe cel de Grigorie.
După ce a murit arhiepiscopul Arcadie al Novgorodului, credincioșii și preoții l-au primit cu mare cinste pe Ilie, hirotonindu-l episcop. El se împotrivea și, din smerenie, spunea că nu este vrednic de o așa mare cinste.
La scurtă vreme, voievodul Roman al Suzdalului s-a năpustit cu oaste asupra Novgorodului. Locuitorii cetăţii nu știau cum să scape de această năprasnă. Oastea nu mai rezista mult. Dar bunul păstor, plecându-și genunchii la rugăciune, cu lacrimi se ruga la icoana Domnului Hristos, implorându-L să izbăvească cetatea. Deodată s-a auzit un glas care i-a spus să meargă la catedrala orașului și să ia icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Fecioare și să o așeze pe zidul cetății.
Dis-de-dimineață Ilie a trimis un sobor de preoți și diaconi să ia cu cinste icoana. Dar icoana se făcuse grea și nimeni nu putea să o ridice. Așa că a venit însuși arhiepiscopul, rugând-o pe Preacurata să izbăvească cetatea. Apoi au început să cânte Paraclisul Maicii Domnului. Când a ajuns la condacul „Ceea ce ești folositoare creștinilor, neînfruntată...”, îndată icoana a început să se miște singură. Așa că arhiepiscopul Ilie, luând icoana în mâini, cu rugăciuni și cu lacrimi, a dus-o pe zidul cetății. Era pe la prânz. Dușmanii aruncau multe săgeți asupra cetății. Chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din icoană s-a întors cu spatele spre dușmani. Era semnul că locuitorii cetății urmau să fie ajutați. Din icoană curgeau lacrimi. Ilie, alergând, strângea într-un veșmânt lacrimile Maicii Domnului. Acesta era semnul că Împărăteasa cerului se ruga Fiului ei pentru izbăvirea orașului. Văzând aceasta, dușmanii au fost cuprinși de frică și, neștiind ce fac, au început să se omoare unul pe altul. Atunci ostașii cetății au ieșit și i-au biruit pe dușmani.
Am să vă mai povestesc încă o întâmplare minunată, chiar hazlie, cu sfântul. Într-o noapte, stând el la rugăciune, cel rău, vrând să-l tulbure, a intrat în ligheanul de spălat al episcopului și făcea gălăgie. Atunci Ilie a însemnat ligheanul cu semnul Sfintei Cruci, făcând, cu puterea lui Dumnezeu, ca Aghiuță să rămână blocat acolo. Atunci urâtul înger căzut a început să se vaite ca un om, să-l ierte sfântul și să-l lase liber. Dar sfântul s-a gândit la ceva cu totul neobișnuit şi i-a spus: „În noaptea asta să mă duci la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim și până dimineață să mă aduci înapoi în chilie!” Zis și făcut. Diavolul s-a prefăcut în cal și sfântul a încălecat pe el. Ajungând cu o viteza pe care nu o poate prinde nicio mașină, pentru că distanța era foarte mare, a stat în fața bisericii din Ierusalim, ușile s-au deschis singure, a intrat și s-a închinat Domnului. În aceeași noapte a fost iarăși în chilie. Atunci l-a eliberat pe necuratul.
‒ Oauuu! La așa ceva nu mă așteptam! rămase Bogdan cu gura căscată.
‒ Chiar e adevărat, domnule profesor?
‒ Și ce culoare avea calul?
‒ A zburat cu acel cal nărăvaș?
‒ Știu, știu că v-a impresionat. În viețile sfinților sunt multe întâmplări minunate, unele chiar mai mari decât aceasta. Este frumusețea Ortodoxiei noastre, nădejdea în ceea ce credem noi.
‒ Și ce a mai făcut sfântul?
‒ Făcând și multe minuni, după ce a construit alte șapte biserici, a plecat cu slavă la Domnul, la adânci bătrâneți
.jpg)
</em id="3">
</tg-emoji> Ofensa care se referă la trecut trebuie, fără îndoială, eliminată. 
aceasta este o oportunitate de a-l educa. De aceea, nu trebuie să eliminăm ofensa, ci să înțelegem că ofensa este o formă imperfectă de a educa pe alții, și că **trebuie să învățăm să educăm corect.** 
S.N. Lazarev. "Munca asupra de sine. Transformarea sentimentelor..jpg)
.jpg)
Umilința este acceptarea voii divine. Oricine consideră că umilința înseamnă lipsa de ură, resentimente, judecăți. Și într-o anumită măsură, este așa. Dar umilința, pe care o percepem ca pe o pasivitate, nu a fost niciodată prezentă la Hristos. El nu avea umilința în sensul obișnuit, dar în același timp, avea o umilință supremă, absolută, înaintea lui Dumnezeu. În același timp, față de oameni, El a fost ferm și principial. Aici se află dialectica – combinarea logicii divine și umane. 
Dar există două niveluri de iertare. Primul – divin: este legat de suflet și de sentimente. Dacă iert pe cineva, înseamnă că nu-l mai judec, nu simt ură față de el, nu vreau să mă răzbun pe el. Al doilea – extern: este absența pedepsei. Am subliniat întotdeauna că iertarea nu exclude pedepsirea. 
Desfrânarea poate fi dezvăluită in sunetul vocii: uneori, o persoană pare să vorbească despre ceva pur sau chiar sfânt, dar în vocea și respirația sa se poate auzi o poftă ascunsă. 
Arhimandritul Rafail (Karelin)
