„Aș fi înnebunit din cauza nedreptății acestei lumi dacă n-aș fi știut că Domnul Dumnezeu va avea ultimul cuvânt.”de ce unii găsesc murdărie în rai, în timp ce alții găsesc miere pe cenușă?Uneori se pare că am uitat cum să respirăm cu plămânii plini. Aerul din jurul nostru pare a fi otrăvit de un gaz invizibil, dar caustic - anticiparea dezastrului. Mergem pe străzile familiare cu atenția deminatorilor, temându-ne să zâmbim sau să credem în ce e mai bun, ca nu cumva să fim dureros de infirmați mai târziu.
Sufletul nostru, prin încercări, a fost acoperit cu o grosime de „cinism defensiv”. Ni se pare că, dacă vedem capcane, trădare și dezastru iminent peste tot, acest lucru ne va pregăti pentru lovitură. Îi spunem „adevăr amar” și „sobrietate”, dar în realitate pur și simplu murim încet din cauza sufocării spirituale.
Această stare de neîncredere absolută în viață este mai epuizantă decât orice muncă fizică.
Privim lumea printr-o fereastră cu sticlă fumurie și chiar și soarele ni se pare tern și ostil. Dar oare acesta a fost motivul pentru care Dumnezeu l-a creat pe om? Ca să ne transforme în creaturi înspăimântate care așteaptă sfârșitul lumii într-un colț întunecat? Dacă vrem să ieșim din acest abis psihologic, trebuie urgent să schimbăm decorurile viziunii noastre interioare.
Lecțiile lui Aivazovski
Vă amintiți de pictura lui Ivan Aivazovski „Al nouălea val”. Pictorul a înfățișat acolo un moment de extremă tensiune: oameni minusculi pe epava unui catarg și un zid gigantic și mortal de apă, gata să-i zdrobească. S-ar putea spune că acesta este un imn al disperării. Și totuși, de ce, stând în fața acestei pânze, nu simțim un frig mortal, ci un val de putere straniu și inexplicabil?
Totul depinde de focalizare.
Aivazovski ne obligă să privim nu în adâncul negru, ci în lumina aurie pătrunzătoare care străpunge praful apei.
euSoarele răsare deasupra furtunii. Maestrul pensulei ne amintește: chiar și atunci când elementele rup materialul, omului îi rămâne ultima, indivizibila libertate – libertatea de a alege unde să-și îndrepte privirea. Poți privi în jos, în haosul morții, și poți fi paralizat. Sau poți ridica ochii spre lumină, care este mai înaltă și mai puternică decât orice val. Astăzi avem nevoie disperată de această „abilitate a lui Aivazovski”. Dar unde putem găsi puterea de a ne uita în altă parte decât la abis? Să căutăm răspunsul acolo unde domnește întotdeauna pacea – pe Muntele Athos. Să mergem cu gândul pe cărarea pietroasă spre coliba „Panagouda”, să ne așezăm pe bușteni simpli sub pini și să-i cerem sfatul Starețului Paisie. A trăit în vremuri grele, a trecut prin război ca operator radio, dar ochii lui radiau întotdeauna bucurie pascală.
Cine suntem noi: asistente medicale forestiere sau gunoieri?
Mergem la bătrân obosiți, nervoși, amarați. Vrem să ne plângem de nedreptate, de cruzimea oamenilor, de faptul că lumea a înnebunit și se rostogolește spre Tartar.
– Părinte, – întrebăm noi, – cum putem trăi când în jurul nostru este atât de mult rău? Vedem ipocrizie, minciuni, distrugere. Putem închide ochii la toate acestea? Este corect să ne prefacem că totul este în regulă?
Starețul Paisie ne privește cu dragoste, dar nu se grăbește să ne susțină „mânia dreaptă”. În schimb, ne sugerează să trecem un test de entomologie spirituală. A folosit adesea exemplul a două creaturi, care explică situația noastră mai bine decât orice eseu teologic complex:
„Unii oameni sunt ca muștele. Musca are o particularitate: se așază mereu pe ceea ce este murdar. Dacă în grădină sunt multe flori parfumate, dar într-un colț este o grămadă de pământ, atunci va zbura peste întreaga grădină frumoasă fără să se așeze pe niciuna dintre flori. Nu se va opri până nu va ajunge la acest pământ și abia atunci va coborî, se va așeza pe el și va începe să sape.”
Aceste cuvinte acționează ca un duș rece. Ne recunoaștem pe noi înșine. Noi suntem cei care parcurgem sute de știri bune sau postări pentru ajutor, pentru a găsi acea știre care ne face sângele să fiarbă. Noi suntem cei care căutăm imperfecțiunea în fiecare persoană. Dar bătrânul arată imediat o alternativă:
„O altă categorie de oameni este ca o albină. Particularitatea albinei este că găsește totul frumos și dulce. Dacă, de exemplu, într-o cameră plină de murdărie, cineva pune o vază cu flori într-un colț, albina va zbura pe lângă toată murdăria și nu se va așeza nicăieri altundeva decât pe floare.”
– Dar, bătrâne, – încercăm să ne justificăm, – nu căutăm neapărat murdărie! Pur și simplu viața de acum e „ca o muscă”. Pur și simplu reacționăm la realitate!
Bătrânul nu este de acord. El este sigur că problema nu se află în peisajul exterior, ci într-o profundă legătură interioară. Vedem ceea ce este pe deplin în noi. Iar diagnosticul privirii de „țânțar” din partea sfântului este de rău augur:
„Cei care sunt ca muștele caută ceva rău în fiecare situație și se opresc doar asupra lui; nu văd nicio picătură de bine în nimic. Cei care sunt ca albinele găsesc binele în orice.”
Producția în interiorul craniului
– Bine, tată, – suntem de acord cu umilință. – Vrem să fim albine. Ne dorim cu adevărat pace în sufletele noastre. Dar cum să ne recablăm mintea, care ani de zile s-a obișnuit cu negativul? Acest lucru se întâmplă automat: vezi o problemă – se naște furia.
Sfântul Paisie explică faptul că nu există nicio „automatizare” aici. Mintea noastră este un mecanism complex, o „mașină”, pe care trebuie să o operăm manual. El folosește o metaforă strălucită a unei „fabrici”:
„Oamenii care au intenții bune, mintea lor este orientată spre bine. Ei au o «fabrică de intenții bune».” Dimpotrivă, oamenii cu intenții rele au o «fabrică de intenții rele». Cea mai benefică afacere pentru om este să deschidă o «fabrică de intenții bune».”
Bătrânul ne sugerează să devenim administratorii acestei fabrici. Evenimentele vieții sunt materia primă. Sunt adesea murdare, defecte, grele (război, certuri, privațiuni zilnice). Dar depinde doar de noi ce produs vom produce în final.
Am fost tratați nepoliticos la coadă sau am fost împinși în transport? „Fabrica răului” va produce de obicei insulte și scandal. „Fabrica binelui” va procesa această materie primă diferit: „Săracul om, probabil că cineva de-al lui este bolnav sau s-a întâmplat vreo nenorocire, de aceea s-a înfuriat. Ajută-l, Doamne.”
Bătrânul avertizează: dacă nu reglementăm această producție, întunericul ne va devora din interior:
„Cu intenții malefice, «de stânga», omul critică și nedreptățește pe ceilalți, împiedică venirea harului divin, iar apoi vine diavolul și îl chinuie.”
Când fundația se prăbușește
– Părinte, – punem cea mai dureroasă, cea mai înfricoșătoare întrebare. – Intențiile bune ajută în viața de zi cu zi. Dar ce se întâmplă cu răul global? Când mor cei nevinovați, când triumfă minciunile? În astfel de momente pare că Raiul tace, că Dumnezeu ne-a uitat, iar acest lucru ne poate înnebuni.
Fața bătrânului devine severă. El însuși a fost soldat, cunoaște mirosul prafului de pușcă, gustul sângelui și al tristeții. Nu ne sugerează să ne punem ochelari roz și să zâmbim fericiți. Ne sugerează singurul medicament pentru nebunie – încrederea în Dumnezeu, care se extinde dincolo de rațiunea umană.
„Aș fi înnebunit din cauza nedreptății acestei lumi dacă n-aș fi știut că ultimul cuvânt va aparține Domnului Dumnezeu”, este sigur bătrânul.
Aceasta este constanta noastră. Intrăm în panică pentru că judecăm din mijlocul piesei, în timp ce Dumnezeu știe finalul. Noi vedem o scenă, iar El vede întregul film. Bătrânul asigură: răul nu este etern, are limite, iar Dumnezeu va interveni la momentul potrivit.
„Dumnezeu tolerează, pentru că este răbdător. Dar totul are limite. Dumnezeu va «ia mătura»! Încrederea în Dumnezeu este un lucru măreț. Anii în care trăim sunt foarte grei și periculoși, dar, în cele din urmă, Hristos va triumfa”, – susține Sfântul Paisie.
– Și cum rămâne cu frica? – nu ne odihnim. – Frică pentru copii, pentru casă, pentru ziua de mâine?
Bătrânul Paisie ne amintește că această frică paralizantă este un copil al lipsei noastre de credință și al atașamentului față de confortul pământesc. Ne temem să pierdem ceea ce am atașat de inimile noastre, uitând de Veșnicie:
„Nu am venit în lumea asta ca să ne simțim confortabil. Frica de Dumnezeu îl face curajos chiar și pe cel mai mare laș. Cu cât o persoană se unește mai mult cu Dumnezeu, cu atât mai puțin înfricoșător i se pare orice.”
Experiment de o zi
Conversația din „Panagouda” se apropie de sfârșit. Soarele apune în spatele vârfului Muntelui Athos și e timpul să ne întoarcem în lumea noastră. Înțelegem că îl lăsăm pe bătrân cu „teme”. A supraviețui astăzi înseamnă a învăța să controlăm concentrarea atenției noastre. Nu putem anula furtuna, dar putem alege unde să privim.
Să încercăm un experiment. Să trăim chiar și pentru o zi în „starea de albină”. Am auzit un zvon terifiant? Nu-l vom repeta și nici nu ne vom bucura de teroarea lui. Am văzut un dezastru? Vom găsi cu ochii noștri un copac sănătos, o bucată de cer albastru și vom mulțumi lui Dumnezeu că suntem în viață. Ne-a greșit cineva? Să ne pară rău pentru el, ca și cum ar fi fost adânc rănit de păcat, și nu-i vom întoarce lovitura.
E dificil. E incredibil de dificil. Dar e singura modalitate de a împiedica întunericul să se strecoare și să ne transforme în muște. În semn de rămas bun, vârstnicul Paisie ne dă o directivă care merită memorată, ca o formulă pentru sănătate spirituală:
„Persoana care a fost rănită și gândește rău reacționează la orice cu prejudecăți, vede totul cu susul în jos, în timp ce cel care are intenții bune – indiferent ce vede, indiferent ce i se spune – pune în practică intențiile bune.”
Ediția ucraineană a „ EOD ”.
Bătrânul Paisie: Boala ca „avans” de la Dumnezeu
Sfântul Stareț Paisie, pe moarte de cancer, a asigurat: această boală i-a adus mai mult decât anii de ascetism strict. Învățăm „matematica divină” a suferinței.În lumea modernă, sănătatea a devenit un cult. Oamenii cheltuiesc sume uriașe de bani pe săli de sport și vitamine, în timp ce o boală bruscă este considerată un dezastru și o prăbușire a tuturor planurilor. Durerea pentru noi astăzi este un rău absolut, o eroare de cod, o absurditate care trebuie eliminată imediat.
Printre oamenii bisericii, logica este diferită, dar nici aici nu lipsesc distorsiunile.
„Dumnezeu a răbdat – și ne-a rânduit-o!” – o auzim adesea ca pe o consolare. Există o idealizare neintenționată a suferinței ca „semn al calității” creștinului adevărat.
Însă răbdarea cu smerenie este privilegiul sfinților. Noi, oamenii obișnuiți, sub greutatea greutăților cădem adesea în dezamăgire, iar sfatul sec „Aveți răbdare!” nu este adesea suficient pentru a împiedica sufletul să fie zdrobit.
Astăzi ne vom concentra asupra experienței Sfântului Paisie al Muntelui Athos. Vom citi scrisorile sale și vom înțelege de ce considera o boală preferabilă zece ani de ascetism riguros și cum să transformăm suferința noastră în câștig spiritual pur.
Matematică divină
Logica seculară este simplă: confortul este bun, suferința este rea. Un Dumnezeu iubitor ar trebui să ofere doar primul lucru și să protejeze de al doilea. Dar Prezbiterul Paisie susține că „contabilitatea” noastră pământească este greșită. Din punctul de vedere al eternității, durerea și boala sunt cele mai profitabile „investiții” pe care Domnul le poate oferi omului.
„Sănătatea este un lucru minunat, dar ceea ce aduce boala unui om este un bine și mai mare... Aduce bogăție spirituală. Dumnezeu știe ce este benefic pentru fiecare dintre noi și, în consecință, El dăruiește fie sănătate, fie boală ”, argumentează sfântul.
Aceasta nu înseamnă în niciun fel că Dumnezeu este un supraveghetor aspru care se bucură să ne privească chinurile. Președintele vrea să spună altceva: Domnul dorește întotdeauna perfecțiunea pentru noi. Când șeful îi dă angajatului cea mai dificilă și responsabilă muncă, acesta este un semn de încredere și de promovare iminentă. La fel, și tristețea este un semn că Dumnezeu pregătește sufletul pentru ceva mai mare decât prosperitatea trecătoare.Contul bancar ceresc: achitarea datoriilor mai devreme
Unul dintre cele mai caracteristice exemple ale Starețului Paisie este „contul bancar ceresc”. Întreaga noastră viață este o acumulare fie de virtuți (depozite), fie de păcate (datorii). Și majoritatea dintre noi trăim „pe credit”: păcătuim zilnic, dar nu ne grăbim să rambursăm prin pocăință.
Boala, în acest sistem de referință, este o oportunitate unică de a „achita” conturile noastre păcătoase aici, pe pământ, astfel încât să putem apărea curați înaintea lui Dumnezeu. Nu este o pedeapsă, ci o purificare.
„Bolile îi ajută pe oameni să «ispășească» multe păcate. <…> Răsplata cerească pentru boală este mai mare decât răsplata pentru muncă. Boala trupească înlocuiește asceza. Și această răsplată Dumnezeu o dă omului acum – în timp ce suferă de durere ”, – este sigur bătrânul.
Bătrânul explică: Dumnezeu îngăduie boala tocmai atunci când vede că în noi s-a acumulat o „datorie” critică, pe care noi înșine, din lene sau neglijență, nu o mai putem achita. Durerea arde această datorie mai repede decât anii de rugăciune lentă.
Cancerul ca exercițiu pentru leneși
Dar ce se întâmplă dacă Dumnezeu ne permite să ne îmbolnăvim nu de o simplă răceală, ci de ceva cu adevărat înfricoșător? La sfârșitul vieții sale, Starețul Paisie a suferit de o formă severă de cancer, s-a confruntat cu dureri teribile și operații complexe. Dar nu doar a îndurat - s-a bucurat. Cuvintele sale ar putea șoca omul modern, care este obișnuit să fugă de orice disconfort.
Paisie a numit cancerul „un exercițiu pentru cei care nu s-au luptat”. Dacă nu avem puterea pentru post strict, pentru priveghiuri nocturne, pentru mii de penitențe pământești – Dumnezeu ne dă o boală care înlocuiește toate acestea cu mai mult decât suficient.
Să ascultăm cuvintele sfântului:
„Am câștigat atât de mult din boala mea, cât nu am câștigat din tot timpul luptei mele solitare. De aceea spun că, dacă mi-ar oferi cancer pe de o parte a balanței și zece ani de post, priveghere și rugăciune pe de altă parte, aș alege cancerul.”
Aceasta este o viziune radicală. Bătrânul ne spune: nu vă temeți de diagnostice. Dacă Dumnezeu a îngăduit, înseamnă că v-a inclus într-un „curs intensiv” de mântuire. Ceea ce călugării deșertului realizează în decenii (umilință, detașare de lucrurile pământești, amintirea morții), bolnavul poate dobândi în câteva luni într-o cameră de spital.
„Dumnezeu, din bunătatea Sa, ne dă boli pentru ca noi să avem o răsplată, să primim deja aici un mic «avanc» de bucurie cerească”, este convins starețul.
„Îmi fac griji când nu sufăr”
Cea mai periculoasă situație pentru un creștin, paradoxal, nu este tristețea, ci prosperitatea deplină. Când totul merge bine: sănătate excelentă, mulți bani, nicio dificultate – neglijența pătrunde în suflet.
Starețul Paisie considera acest lucru un motiv de serioasă îngrijorare. Poate însemna că o persoană este atât de mândră și slabă încât orice urmă de tristețe o va zdrobi. Dumnezeu o protejează, ca pe o vază de cristal, dar această vază rămâne goală.
„Când nu mă îmbolnăvesc, asta mă îngrijorează. Cea mai mare durere este atunci când nu avem necazuri. Dacă nu putem suporta necazurile, nu putem înțelege durerea altora, nu putem simpatiza ”, crede bătrânul.
Tristețea este un semn că Dumnezeu Își amintește de noi. Că El lucrează cu noi, precum un sculptor cu o piatră, îndepărtând inutilul cu lovituri de ciocan, pentru ca o formă frumoasă să poată fi dezvăluită. În cele din urmă, tristețile sunt cele care ne fac mai umani.
Motto spiritual: „Slavă Ție, Doamne”
Însă, orice am spune despre „alungarea durerilor”, boala în sine nu mântuiește automat. Mii de oameni suferă în spitale, dar nu toți devin sfinți; mulți devin amari, se plâng sau cad în disperare. Cum putem trăi încercările firii pământești cu demnitate?
Răspunsul bătrânului este clar – cu recunoștință. Sfântul Paisie învăța că murmurul neagă orice suferință, în timp ce imnul și doxologia o transformă într-o cunună de mucenic:
„«Slavă Ție, Dumnezeule» în timpul suferinței este cea mai înaltă rugăciune. Căci în «Doamne, miluiește» există o cerere, în timp ce în «Slavă Ție, Dumnezeule» există jertfă, există bunătate, există iubire.”
Bătrânul ne cheamă să ne încredem în Dumnezeu ca fiind cel mai bun chirurg. La urma urmei, nu-l lovim pe doctor în mâini când ne rănește cu bisturiul, pentru că știm că ne salvează viața.
Desigur, nu trebuie să căutăm în mod special boli sau să neglijăm medicina (însuși Starețul Paisie se trata singur și avea respect pentru medici). Principalul lucru este să nu ne temem când Domnul ne trimite o astfel de încercare.
Dacă un dezastru sau un diagnostic ne bate la ușă, nu trebuie să ne întrebăm: „De ce?”. Trebuie doar să expirăm și să spunem: „Slavă lui Dumnezeu. Se pare că a venit momentul dezvoltării mele spirituale.” Sfântul Paisie ne-a învățat că boala este amară, dar cel mai puternic medicament pentru suflet. Și dacă o acceptăm cu încredere în Medicul Ceresc, cu siguranță va rodi – pace, smerenie profundă și bucurie veșnică.
.jpg)
.png)
.png)
