CE ÎNSEAMNĂ SĂ TE IUBEȘTI? ❤️

Să te iubești pe tine însuți înseamnă să-ți accepți ființa complexă (minte, suflet, trup), oferindu-ți respect, compasiune și îngrijire, fără a fi perfect. Implică echilibru, autenticitate, iertarea propriilor greșeli și stabilirea de limite sănătoase, transformând iubirea de sine într-o sursă de pace, bucurie și dezvoltare personală

• 
  
  
  Iată principalele aspecte ale iubirii de sine:Acceptare și Compasiune: A nu te acuza și pedepsi, a fi indulgent cu tine și a-ți accepta imperfețiunile
  Respect și Limite: A-ți prețui corpul și mintea, punând nevoile reale pe primul loc, nu dorințele de moment
  Învățare din Greșeli: A vedea greșelile ca lecții, nu ca eșecuri 
  Echilibru și Autenticitate: A trăi în modărație, autentic, fără egoismși a-ți cultiva bucuria interioară 
  Acțiuni de Îngrijire: Implicarea în activități care îți hrănesc sufletul (citit, călătorii, meditație, yoga)
•  Fundamentele Iubirii de Sine
  Acceptarea necondiționată: Să îți accepți atât calitățile, cât și defectele, fără să te judeci aspru pentru greșelile trecutului.
  Auto-îngrijirea (Self-care): Să ai grijă de nevoile tale fizice și emoționale pentru că simți că meriți acest lucru, chiar și în momentele în care te simți singur sau descurajat.
  Setarea limitelor: Capacitatea de a spune „nu” atunci când o situație sau o persoană îți încalcă valorile sau îți consumă energia în mod toxic.
  Iertarea de sine: Să înțelegi că ești într-un proces continuu de învățare și să îți oferi compasiune atunci când lucrurile nu ies conform planului.
  Să te iubești nu înseamnă să alegi cel mai bun fel de mâncare într-un restaurant, nici să cauți cel mai bun loc de muncă și cel mai bine plătit, nici să-ți cumperi cele mai scumpe haine. Nu înseamnă nici să ai cele mai bune relații și să trăiești în cercuri fără vicii sau conflicte. Acest tip de iubire este un fel de supraviețuire. Dar a te iubi pe tine înseamnă de fapt să înveți să nu-ți mai judeci corpul și aspectul, să-l îngrijești, să-l cauți și să încetezi să te învinovățești pentru greșelile din trecut, să nu justifici că tot răul care există în viața ta, îl meriți. Să te iubești înseamnă să te ierți pentru ceea ce nu ai știut să profiți pe parcursul vieții, pentru toate regretele, pentru toate greșelile tale, și pentru toate nopțile în care ai avut cel mai mare conflict, cu tine însuți. A te iubi înseamnă a nu mai fi victimă și a rămâne în adâncul durerii, și sã nu mai căuti pe cineva care te poate salva, din povestea ta tragică. Să te iubești înseamnă să lași relații superficiale în urmă și să nu te mai gândești că nu poți avea pe cineva mai bun în viața ta, încetează să cauți cu disperare pe altcineva care să-ți dea ceea ce tu însuți nu știi să îți dai. A te iubi înseamnă a iubi cu adevărat, fără jumătate de măsură, fără presupuneri, cu simpla convingere că meriți tot ce e mai bun, și să-ți recunoști ce ființă minunată ai șlefuit de-a lungul anilor. A te iubi înseamnă a învăța să-ți spui cu voce tare: MĂ IUBESC, MĂ ACCEPT AȘA CUM SUNT, MĂ ADMIR PENTRU FORȚA PE CARE O AM, MĂ SIMT ÎN ARMONIE CU ÎNTREAGA MEA FIINȚĂ!!! Simte ceea ce afirmi cu tărie și învață (pentru că nimeni nu ți-a arătat cum să o faci), cum să-ți crești stima de sine și să te prioritezi în această viață. Te iubesc Om minunat pentru că mai întâi de toate, știu să mă iubesc pe mine!"

Legenda lui Martie – Luna care poartă două inimi

 Demult, pe când lunile nu aveau nume, iar timpul se măsura după răsuflarea pământului, trăia între cer și lume o ființă ciudată, schimbătoare ca vântul. Uneori zâmbea cald ca o zi de primăvară, alteori se încrunta și trimitea viscol peste sate.

Oamenii îi spuneau simplu: Martie. Se zice că Martie era fiul Iernii și al Soarelui. De la mama lui moștenise asprimea, gerul și încăpățânarea. De la tată – lumina, blândețea și dorul de viață. Când venea vremea lui, Iarna nu voia să plece. Îl trăgea de mână și îi șoptea: — Nu te grăbi… mai e loc pentru zăpadă, pentru liniște și pentru somnul pământului. Dar Soarele îl chema din înalt: — E timpul să dezmorțești lumea. Sămânța așteaptă. Oamenii au nevoie de speranță. Și atunci Martie se zbătea între cele două chemări. Într-o zi trimitea ninsoare, a doua zi aducea soare cald. Oamenii nu știau niciodată cum îl vor găsi. Într-un sat de munte trăia o bătrână înțeleaptă care spunea: — Martie nu e capricios. El doar învață să aleagă. Într-o dimineață, Martie a coborât pe pământ și a văzut un copil care ținea în mână un fir roșu și alb. — De ce porți acel fir? l-a întrebat. — Ca să nu uit că și frigul, și căldura fac parte din viață, a răspuns copilul. Roșu pentru sânge și soare. Alb pentru zăpadă și curățenie. Atunci Martie a înțeles. Nu trebuia să aleagă între Iarnă și Primăvară. Trebuia să le împletească. A luat două fire – unul alb, unul roșu – și le-a răsucit împreună. A suflat peste ele și le-a lăsat să cadă peste sate. Unde atingeau pământul, zăpada se topea încet, iar din locul acela răsărea un ghiocel. De atunci, Martie a rămas luna care poartă două inimi. De aceea e schimbătoare, de aceea aduce și soare, și ninsoare. Iar oamenii, ca să-l îmblânzească, poartă firul lui la piept. Pentru că Martie nu este doar o lună. Este lupta dintre sfârșit și început. Este dovada că din împletirea contrariilor se naște viața.

Pot fi depășite traumele din copilărie?

 Este una dintre acele întrebări care nu se pun cu voce tare, dar care au învins deciziile, legăturile și tăcerile. Răspunsul scurt este da. Răspunsul matur este: da, dar nu așa cum ne imaginăm.

A depăși nu înseamnă a șterge. Nu înseamnă să te trezești într-o zi fără amintiri sau cicatrici. Este pentru a asigura că trecutul încetează să guverneze prezentul. Trauma nu dispare: este integrată. Iar când este integrat, își pierde puterea de a decide în locul nostru.

Copilăria este terenul în care se modelează încrederea, atașamentul și percepția securității. Acolo aflăm dacă lumea este un refugiu sau o amenințare. Când apar abandonul, violența, neglijența sau umilința în acea etapă, sistemul nervos înregistrează o alertă profundă. Și ceea ce nu este procesat se repetă.

Nu toate traumele sunt puternice. Uneori este absența constantă, lipsa privirii, lipsa afecțiunii. Traumele tăcute sunt de obicei cele mai invizibile și, paradoxal, cele mai decisive.

Totuși, ființele umane au o capacitate extraordinară: reziliența. Nu este naivitate sau negare, ci abilitatea de a reconstrui sensul din durere. Vindecarea implică patru mișcări fundamentale.

În primul rând, iubirea de sine: încetează să te mai lupți împotriva propriei povești și începe să o privești cu compasiune. Ceea ce a fost trăit nu definește valoarea personală. A accepta asta nu înseamnă a renunța, ci a recăpăta demnitatea.

În al doilea rând, munca interioară. Timpul nu se vindecă de la sine; Doar distanță. Transformarea apare atunci când înțelegi ce simți, numești ce doare și integrezi experiența. Terapia, reflecția și spiritualitatea pot fi punți către această înțelegere.

În al treilea rând, corpul. Trauma trăiește în biologie: tensiunea, hipervigilența, dificultățile de a respira adânc. Reglarea sistemului nervos prin exerciții, respirație și mindfulness restabilește securitatea internă.

În al patrulea rând, adică. Când suferința devine empatie, scop sau serviciu, nu mai este doar o rană și se transformă în putere.

Vindecarea nu este liniară sau rapidă. Există progrese și obstacole. Dar este posibil. Iar când durerea încetează să dicteze cursul, apare ceva mai profund decât uitarea: libertatea.

Speranță.

Sfântul Paisie despre lupta Postului Mare

 Postul Mare Fericit și trei zile fericite.

Cred că în acest Post Mare nu ar trebui să aveți multe treburi casnice și că ar trebui să participați mental la Patimile Domnului, lucrând mai duhovnicește.

Din momentul în care începe Triodul, trebuie să începem călătoria spre Golgota. Și, dacă cineva folosește spiritual această perioadă, atunci când moare, sufletul său va călători în sus, nestingherit de „taxe” și obiceiuri. În fiecare an vin aceste zile sfinte, dar în fiecare an trece și un an; și aceasta este problema. Am folosit-o spiritual sau am risipit-o material?

Odată cu toate celelalte schimbări seculare ale erei noastre, și cele Trei Zile de Post Mare și-au pierdut sensul, deoarece oamenii seculari au trei zile în fiecare săptămână – vinerea, sâmbăta, duminica – cu viață seculară. Din fericire, adevăratul sens spiritual al celor Trei Zile de Post Mare este păstrat și în mănăstiri și în câteva familii creștine din lume, și astfel lumea este ținută unită. Rugăciunea și postul mult care au loc în fiecare an în aceste Trei Zile, la începutul Postului Mare, previn lumea de multe alunecări spirituale care apar de obicei în cele trei zile seculare.

– Părinte, cum pot să mă străduiesc mai mult să am stăpânire de sine în timpul Postului Mare?

- Oamenii seculari respectă acum într-un fel abstinența în timpul Postului Mare, în timp ce noi, călugării, trebuie să fim mereu atenți. Totuși, principalul lucru la care trebuie să fim atenți sunt patimile spirituale și apoi cele trupești. Pentru că, dacă cineva dă prioritate exercițiilor fizice și nu se luptă să stăpânească patimile spirituale, nu se realizează nimic. Odată, un laic s-a dus la o mănăstire la începutul Postului Mare și un anumit călugăr l-a tratat brusc, aspru. Totuși, acel biet om avea un motiv întemeiat și l-a justificat. A venit mai târziu și mi-a spus: „Nu-l înțeleg greșit, părinte; era, vedeți, din postul de trei zile!” Dacă postul de trei zile pe care îl ținuse ar fi fost duhovnicesc, ar fi avut o dulceață duhovnicească și ar fi vorbit cu cealaltă persoană cu puțină bunătate. Dar s-a forțat în mod egoist să țină un post de trei zile și, pentru asta, totul a fost vina lui.

– Părinte, la ce ar trebui să mă gândesc în timpul Postului Mare?

– Gândiți-vă la Patimi, la jertfa lui Hristos. Chiar și noi, monahii, trebuie să trăim neîncetat Patimile lui Hristos, pentru că diferitele tropare, toate Slujbele, ne ajută în aceasta în fiecare zi.

În Postul Mare ni se oferă cea mai mare ocazie de a ne strădui și de a participa mai intens la Patimile mântuitoare ale Domnului nostru, cu pocăință și penitențe, cu încetarea patimilor și reducerea hranei, din dragoste pentru Hristos.

Să folosim, pe cât putem, această etapă spirituală cu multiplele condiții și posibilități care ne sunt date, pentru a ne apropia de Hristosul Cel Răstignit, pentru a fi ajutați de El și pentru a ne bucura de Sfânta Înviere transformați spiritual, după ce am trăit Postul Mare mai spiritual.

Vă doresc multă putere în Postul Mare, ca să vă puteți înălța pe Golgota alături de Hristos, împreună cu Fecioara Maria și cu Sfântul vostru Ocrotitor Ioan Teologul, și să participați la cumplitele Patimi ale Domnului nostru. Amin.

Sfântul Paisios al Muntelui Athos, Discursuri VI, Despre rugăciune, Sfânta Mănăstire „Evanghelistul Ioan Teologul”, Souroti, Salonic 2012, pp. 198-200.

Doamne, mă pocăiesc pentru toți cei care...

 Sfântul Nicolae Velimirovici*

Mă pocăiesc pentru toți cei care se îngrijorează, care, sub greutatea grijilor lor, îngenunchează și nu știu să-și pună toate grijile în Tine. 

Pentru o persoană slabă, chiar și cea mai mică grijă este de nesuportat, în timp ce pentru Tine chiar și un munte de griji este ca un bulgăre de zăpadă aruncat într-un cuptor aprins.

Mă pocăiesc pentru toți bolnavii, pentru că boala este rodul păcatului. Când sufletul este purificat prin pocăință, boala dispare odată cu păcatul, iar Tu intri în suflet, Sănătatea mea Veșnică.

Mă pocăiesc pentru cei necredincioși, care cu necredința lor îngrămădesc griji și boli.

atât față de ei înșiși, cât și față de prietenii lor.

Mă pocăiesc pentru toți cei care blasfemiază,

pentru că nu știu că Te hulesc pe Tine, Gazda care îi îmbraci și îi hrănești.

Mă pocăiesc pentru toți ucigașii, care iau viața altuia pentru a-și salva propria viață.

Iartă-i, Cel Mai Milostiv, căci nu știu ce fac.

Pentru că ei nu știu că nu există două vieți în Univers, ci una singură.

Și că nu sunt doi oameni, ci unul singur.

Și au tăiat jumătate din inimă pentru a proteja cealaltă jumătate.

Ah, ce morți sunt cei care și-au tăiat jumătate din inimă!

Mă pocăiesc pentru cei care jură stăpânesc jurământul, pentru că, într-adevăr, și ei sunt ucigași, sinucigași.

Pentru toți cei care își exploatează frații și acumulează bogății fără rost, plâng și suspin, pentru că și-au îngropat sufletele și nu au cu ce să se înfățișeze înaintea Ta.

Pentru toți cei mândri și aroganți plâng și suspin, căci sunt înaintea Ta ca niște cerșetori cu sacul gol.

Pentru toți bețivii și lacomii plâng și suspin, pentru că au devenit robii sclavilor lor.

Pentru toți cei care strică căsnicii, mă pocăiesc, pentru că au trădat încrederea Duhului Sfânt, Care i-a ales să zidească viață nouă prin ei, în timp ce ei, slujirea vieții, s-au transformat în distrugerea vieții.

Pentru toate buzele false, pentru toți ochii încețoșați, pentru toate inimile împietrite, pentru toate pântecele nesățioase, pentru toate mințile întunecate, pentru toate voințele rele, pentru toate gândurile urâte, pentru toate amintirile care distrug sufletul, mă pocăiesc și suspin.

Mă pocăiesc, Doamne, pentru cei vorbăreți, căci au prefăcut darul Tău prețios, darul vorbirii, în nisip ieftin.

Mă pocăiesc pentru toți cei care distrug casa aproapelui lor și pacea lor, căci în felul acesta au adus asupra lor și asupra poporului lor un blestem.

Mă pocăiesc pentru întreaga istorie a oamenilor, de la Adam până la mine, păcătosul, pentru că toată istoria este în sângele meu.

Pentru că eu sunt în Adam, și Adam este în mine...

Pentru toți cei, mari și mici, care nu tremură înaintea Prezenței Tale minunate, plâng și strig;

Doamne, Preamilostive, ai milă și mă mântuiește. *Belgrad 1922

[Din Rugăciuni lângă lac, Poemul XXIX (29), 1922.]

SINGURĂTATE, reflecții teologice!

 Depărtarea de Dumnezeu aduce singurătate. (Sfântul Porfirie de Cavsokalivit)

Izolarea și singurătatea sunt potrivite pentru contemplare și rugăciune. De multe ori Hristos s-a suit singur pe munte pentru a ne învăța că, pentru a ne apropia de Dumnezeu, trebuie să fim liberi de orice zgomot și să căutăm un timp și un loc liniștit, departe de zgomot. (Sfântul Gură de Aur)

Atunci Diavolul atacă mai mult, când vede că suntem izolați și închiși în noi înșine. De aceea, și din acest motiv în special, trebuie să ne bucurăm neîncetat împreună cu ceilalți, pentru a nu fi vulnerabili în fața Diavolului. (Sfântul Gură de Aur)

Numai acela se simte singur cine nu-L cunoaște pe Dumnezeu, chiar dacă toți oamenii se asociază cu el. (Sfântul Nicolae Velimirovici)

Conștiința prezenței lui Dumnezeu nu permite ca sentimentul de singurătate, nici plictiseala care o urmează, să ne domine inimile. (Sfântul Teofan Zăvorâtul)

Când suntem singuri, să nu lăsăm timpul să se irosească. Să folosim spiritual momentele de izolare care ni se prezintă din când în când, în mijlocul numeroaselor noastre preocupări zilnice, îndreptându-ne mintea către Domnul, către rugăciune, către gânduri plăcute lui Dumnezeu. Astfel, oricât de scurte ar fi aceste ocazii, ele ne vor umple de mângâiere duhovnicească, de mângâiere cerească, care nu se poate compara cu nicio mângâiere pământească... (Sfântul Teofan Zăvorâtul)

Oamenii interpretează singurătatea ca pe un sentiment de absență a celor din jur și simt că sunt complet singuri. 

Însă, Părinții interpretează singurătatea ca fiind absența Duhului Sfânt în om, drept urmare acesta nu simte că atunci când este complet singur, este cu alți 2, ca să nu spun 3! Pentru că atunci când omul este singur, îngerul său păzitor și Hristos sunt cu el. Și dacă îl includem și pe vrăjmașul care veghează de la distanță, suntem 3. Prin urmare, singurătatea nu este absența oamenilor, ci absența Harului din om. (Starețul Efrem de la Schitul Sfântului Andrei)

Există oameni care, atunci când sunt singuri, trec prin momente foarte dramatice, deoarece lipsiți de Har, nu pot fi împăcați cu ei înșiși. Singurătatea pentru ei este un iad, pentru că Harul nu îi mângâie. De aceea, ei caută să fie constant în lume, unde situația este temporar „acoperită”, dar nu este vindecată. (Starețul Efrem de la Schitul Sfântului Andrei)

Iată ce vă sfătuiesc pentru orele voastre de singurătate: Invocați numele Domnului nostru Iisus Hristos fără încetare. „Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine.” Și forțați-vă în această lucrare, chiar dacă El se supără și reacționează. (Starețul Gabriel de la Muntele Athos)

Cercetează și cărțile Sfinților Părinți. Mulți în Mănăstire sfințiți, în pustie puțini, puțini. Căci pustnicul își face toată voia. Mănăstirea este desăvârșită, toți împreună. Și Hristos a izbăvit mănăstirea, toți împreună o masă, toți împreună în rugăciune, toți împreună. (Sfântul Efrem de la Catunakiotis)

Există momente când oamenii disperă și se descurajează, ceea ce, în felul său, este un fel de mândrie. Dacă o persoană iubește lucrurile lumii, atunci cu siguranță va fi condusă la dezamăgire, pentru că nu-L va găsi pe Dumnezeu în ele. Fiecare persoană se simte uneori singură, chiar și atunci când se află printre oameni, până în momentul în care este eliberată de lucrurile lumii. În acest moment, Dumnezeu vine și o consolează. (Starețul Tadeu de Vitovnica)

De ce există atâta singurătate printre oameni? Pentru că oamenii au devenit egocentrici și se iubesc pe ei înșiși într-un mod bolnav. Pentru că există și o bună iubire de sine, care este o măsură a ajutorării și a iubirii aproapelui: „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. (Părintele Atanasie de Mitilene)

Numai cei care închid în ei înșiși deșertul, sălbăticia și pustiirea au motive să se teamă de singurătate. (Mitropolitul Lefkadei și Itacii, Nikiforos)

Așadar, stai pe malul mării, ca să nu vezi oameni răi. Fă-ți semnul crucii și spune: „Slavă Ție, Doamne! Mulțumesc, Dumnezeul meu!”. Soarele va răsări și îl voi saluta, ca și cum ar fi prietenul meu, iar seara din nou se va cufunda în mare și îl voi saluta de noapte bună... (Fotis Kontoglou)

Tratamentele naturiste miraculoase ale Parintelui Arsenie Boca

 

Claudiu PastorBoli, tratamente, terapii, cure, Credinta și Religie
Eram cu Părintele Arsenie şi l-am întrebat: „Ce să facem Părinte, că acum este foarte rău”. Părintele zice: „Va veni şi mai rău”. Zic: „Parcă toate sunt otrăvite. Nici nu ne mai vine să mâncăm”. „Mă, faceţi semnul sfintei cruci pe tot ce mâncaţi: apă, ceai, cafea, prăjitură, fructe, băutură, mâncare, pâine. De ar fi dat chiar şi cu otravă, Sfânta Cruce anulează tot ce este otrăvit”. (Maria Matronea, Sibiu)
Parintele Arsenie BocaO femeie avea pietre la fiere si a mers la parintele Arsenie. Era programata pentru operatie inca parintele i-a spus ” ma, nu te du la nici o operatie; tu fa ce-ti spun eu. Cand te duci acasa sa te duci sa iti cumperi si sa iti face ceai de limba cerbului cu coaja de portocala, dar neindulcit. Bea asa timp de cateva luni, 2-3 luni, bea asa in loc de apa si apoi du-te la control.” Ceaiul acesta zdrobeste pietrele si le transforma in nisip. O piatra localizata la fiere nu se poate elimina decat zdrobita si cu acest ceai se zdrobeste pe cale naturala. Sa incerce toti care au probleme cu fierea si sa vada cum se vor simti.
Părintele cunoştea medicină şi de multe ori ne spunea că „transpirăm” din cauză că nu ne funcţionează bine rinichii. Îi spuneam că îmi cade părul, iar el ne dădea remedii, că şi părul trebuie să se hrănească şi ne spunea să facem gălbenuş de ou cu ulei de ricin şi să ne spălăm capul şi să-l clătim cu oţet de mere. Totdeauna ne dădea soluţii la probleme de sănătate.
Altădată a venit un bolnav de plămâni şi Părintele i-a zis să ia hrean plămădit cu miere de albine, spunându-i că „Cel ce a făcut cerul şi pământul e în stare să lipească o piele ruptă”.
Cine-i ingust la minte, nu are leac nicaieri.
Daca impiedici un guturai prin medicamente il transformi in alte primejdii. Lasa fazele obisnuite ale bolii ca-i cel mai bun leac al ei(al bolii). Ferirea de frig ajunge.
Mersese la Părintele o femeie din Făgăraş (d-na Burlea) destul de în vârstă, care avea probleme cu ochii (cataractă), dar ajunsă în faţa lui, femeia a uitat pentru ce a venit la dânsul. Părintele o întreabă: “Care-i baiu’ mă femeie?”, iar ea îi răspunde: “Păi Părinte, am venit aşa, ca să vă văd,”. Părintele o întreabă : “N-ai venit pentru asta, mă! Nu ai venit pentru ochi?”. Bătrânica îi răspunse: “Vai Părinte, mă iertaţi, dar chiar pentru asta am venit la sfinţia voastră”. Părintele Arsenie îi spune: “Mă, şi ce ţi-au spus doctorii? Să te duci şi să te operezi. Aşa-i?”. “Da, Părinte”. “Mă, îi spune Părintele, să nu te duci la operaţie, că o să rămâi oarbă. Să faci ce-ţi spun eu. Primăvara, să pui o sticluţă la viţa de vie, şi din seva pe care o aduni în sticluţă, să iei câteva picături cu pipeta şi să-ţi pui în ochi şi nu o să mai ai nevoie de operaţie”. După un timp m-am întâlnit cu femeia şi cu adevărat nu a mai fost nevoie de intervenţie chirurgicală, pentru că îi trecuse cataracta cu seva de la viţa de vie, precum îi spusese Părintele.
Pr. Arsenie BocaOdata Parintele a spus: “Cand imi dati “telefon” sa staruiti, ca vin “telefoane” din mai multe parti si nu stiu de unde vine “telefonul””. Dar nu era vorba de telefonul propriu-zis. Daca te gandeai la Parintele, Parintele simtea ca cineva ii cere ajutor.(Ierod. Ieronim Coldea).
Când eram copil locuiam în Lisa, nu departe de Mânăstirea Brâncoveanu. Eram 10 fraţi (5 băieţi şi 5 fete). Numele de fată îl aveam Andreiaş. Aveam 13 ani când sora mea cea mare, Elena, de 23 de ani, era bolnavă de ochi (o dureau ochii, îi curgeau lacrimile şi îi scădea vederea). Se gândea să meargă la Bucureşti pentru operaţie. Dar într-o duminică, fiind la mănăstire, a ieşit Părintele Arsenie din biserică şi a strigat (era multă lume): „Leana din Lisa, vino-ncoace”. Când s-a apropiat i-a spus: „Tu eşti bolnavă cu ochii. Să nu te duci la medic la Bucureşti să faci operaţie”. I-a adus apă sfinţită: „Cu ea să te speli pe ochi“. Aşa a făcut şi boala i-a trecut imediat. De atunci a mers tot timpul la mănăstire şi ne-a luat şi pe noi, surorile. Aşa am ajuns să merg şi eu în fiecare duminică. (Bălan Silvica – Făgăraş)
O fată de 13 ani, oloagă, dintr-un sat din Ardeal, a stat o săptămână la mănăstire. Părintele Arsenie a făcut rugăciuni asupra fetei, ea fiind pusă pe un scaun în faţa altarului. Părintele a întrebat-o: Crezi în Iisus Hristos, în Dumnezeu-Tatăl, în Maica Domnului? Ea a răspuns: Cred din toată inima. La fel i-a întrebat şi pe părinţii fetei care au răspuns că şi ei cred. Părintele i-a zis fetei: Dacă crezi, scoală-te şi mergi! Ea a răspuns că nu poate. Atunci Părintele i-a zis iarăşi: Dacă crezi în Iisus Hristos, scoală-te şi vino la mine! Atunci fetiţa s-a sculat pe picioarele ei, ajutată, şi a mers spre Părintele Arsenie. Părintele i-a spus că atât cât va trăi să nu se ducă în lume la distracţii, baluri, dansuri şi să se încredinţeze în mâinile lui Dumnezeu. Dar după 2 ani, la 15 ani, fiind frumoasă, a mers la un bal şi astfel la scurt timp fata a murit.
Părintele Arsenie se izola de lume la izvorul din pădure. Apa de acolo devenise sfinţită prin rugăciunile lui, fiind izvor de mântuire creştinească. Vor fi vremuri grele, iar cei ce se vor osteni până acolo vor fi păziţi şi răsplătiţi de Domnul Iisus Hristos şi vor avea putere în credinţă. Mulţi credincioşi vin la acest izvor cu putere vindecătoare de orice boală, depărtând gândurile rele şi duhurile necurate. (Bârsan Elena – Sâmbăta de Sus)
A venit în biserică un om şi l-a intrebat pe Părintele dacă să mai mănânce fructe şi legume din grădină, că sunt radiaţii multe. Părintele a zis: „Măi, să pice din cer otravă pe pământ şi să mănânci; cine are credinţă, nu are nimic”. (Burs Maria, Ucea de Sus)
Imi amintesc ca la Ramnicu Valcea era un medic endocrinolog de exceptie, dr. Romulus Popescu. Era credincios (pe biroul lui se afla mereu Pravila de la Govora si viata sfantului din ziua respectiva), iar ca medic, parea de neintrecut. Cunostea bolnavul dupa mers, dupa cautatura ochilor. Se uita la el si spunea ceea ce se si intampla negresit: “In doi ani, omul acesta vine la mine”. Indragindu-l si respectandu-l in mod deosebit, ne-am gandit sa punem la cale o intalnire a medicului cu parintele – lucru care s-a si petrecut. L-am adus pe Romulus Popescu la Prislop, am batut la usa chiliei si, parintele, stand cu spatele la usa, a zis fara sa priveasca spre noi: “Hai doctore. De cand te astept!”. Nimeni nu stie ce au discutat unul cu altul. O zi si o noapte au stat zavorati in chilie. Cand a iesit de la parintele, doctorul era ca de pe alta lume, transfigurat si plin de lumina. Intrebandu-l ce s-a intamplat, Romulus Popescu a spus doar atat: “Nu stiu cand a trecut noaptea”. Insistand, el a mai adaugat, ca un rezumat si o concluzie: “Ce sa va spun, maicilor? Daca cineva n-ar avea picioare si ar implini intocmai ce spune parintele, omului aceluia i-ar creste picioarele la loc!”.
De obicei, pătimesc de cancer cei ce nu postesc niciodată. Cancerul încă n-are leac şi apare fără alte explicaţii, decât ca o frână pedepsitoare a desfrânării stomacului. Se vede că prin el se pedepseşte lăcomia mâncărilor şi obârşia desfrânării. Cancerul, această misterioasă anarhie celulară, mi se pare că vine tot cam din aceleaşi pricini din care vine şi o anarhie socială, tot un dezechilibru dovedeşte în vreo zonă necunoscută a organismului, sau vreo slăbire în serviciul de siguranţă al sistemului nervos. Bănuiesc despre roiul celulelor canceroase că au chiar o altă formă cromozomică; în tot cazul recesivitatea e sigură.
Schimbarea mea s-a petrecut cu viteza şi tăria unui fulger. Îmbrăcată subţire, cu pantofi decupaţi şi talpă de plută, mă plimbam ca un fotomodel printre oameni. La mormântul Părintelui însă, ceva s-a năruit în mine. Am început să plâng fără contenire şi prin faţa ochilor îmi treceau toate păcatele pe care le săvârşisem. Nu ştiu cât timp am stat la mormânt, dar când am revenit în curtea bisericii, aveam un dor cumplit de mântuire, un dor sfăşietor să rămân acolo, să nu mă mai despart de Părintele. Era peste puterile mele să mai plec. Prietenii care mă aşteptau la maşină nu au înţeles nimic. Credeau că am înnebunit, că trec printr-o criză de delir mistic. Într-o secundă am lăsat în urmă tot: o carieră strălucită, o casă superbă în cartierul Primăverii din Bucureşti, luxul şi toate deşertăciunile vârstei. Am câştigat infinit mai mult: ajutorul şi mângâierea Părintelui. (Maica Maria – Măn. Prislop)
Sfaturi şi îndemnuri ale Părintele Arsenie:
Bolile încep de la suflet, de la minte, de la concepţia despre lume, de la dezechilibrul mintal.
Paralizia loveşte de obicei pe cei nesătui de avere şi poate fi moştenită.
Bătrâneţea-i un cavou ajutător… Să nu cârtim la necazuri.
Fumatul slăbeşte nu numai plămânii, ci şi mintea omului, încât credinţa nu o mai vezi atât de curat.
Cei bolnavi să ţină regimul bolii în loc de post.
Parintele Arsenie ne sfatuia ca atunci cand avem o problema sa spunem de 9 ori rugaciunea Tatal Nostru.
Parintele Arsenie Boca maicile DiaconestiTatal nostru Care esti in ceruri
Sfinteasca-se numele Tau
Vie imparatia Ta Faca-se voia Ta
Precum in cer asa si pre Pamant
Painea noastra cea de toate zilele
Da-ne-o noua astazi
Si ne iarta noua gresalele noastre
Precum si noi iertam gresitilor nostri
Si nu ne duce pre noi in ispita
Ci ne izbaveste de cel rau
Ca a Ta este imparatia Puterea si Slava
In numele Tatalui Al Fiului Al Sfantului Duh
Amin.
El recomanda sa spunem cat mai des rugaciunea de mai sus (Tatal nostru) si rugaciunea inimii – “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieste-ma pe mine … (numele)”.
Aceste doua rugaciuni pot fi retinute usor si pot fi spuse oricand, acasa, pe strada, pe drum, etc. Spunand aceste rugaciuni in gand sau cu voce tare incepi sa le simti, incep sa iti lipseasca cand din varii motive uiti sa le spui.

Se vede în felul în care vorbești, în felul în care gândești, în felul în care iubești.

 „DĂ MAI PUȚIN STOMACULUI”, spunea Sfântul Vasile cel Mare. Nu pentru că mâncarea ar fi dușmanul tău, ci pentru că excesul îți tulbură claritatea. Când stomacul conduce, mintea adoarme. Iar când mintea adoarme, inima se înăsprește.

Ne-am obișnuit să credem că post înseamnă să scoți carne, să numeri zile, să bifezi reguli. Dar adevăratul post nu este o listă de alimente interzise. Este o disciplină a ființei.

Dar partea grea nu este foamea. Partea grea este tăcerea.

„Fă limba să tacă.” Aici începe revoluția. Să nu mai răspunzi la fiecare provocare. Să nu mai arunci cuvinte ca să câștigi. Să nu mai judeci cu ușurință. Limba este cea mai rapidă armă a orgoliului. Postul adevărat îți cere să o lași jos.

Ține-ți mintea clară. Asta înseamnă să nu hrănești gânduri murdare, resentimente, comparații, scenarii. Mintea noastră mănâncă mai mult decât stomacul. Consumă suspiciuni, invidii, frici. Postul înseamnă să alegi ce lași să intre.

Și apoi vine partea pe care o evităm:

 inima inocentă, blândă, smerită. Nu slabă. Nu naivă. Ci capabilă să nu se creadă centrul universului. Capabilă să ierte fără să țină scorul. Capabilă să nu se umfle de dreptate.

Poți să nu mănânci o zi întreagă și totuși să fii plin de răutate. Poți să respecți toate regulile și să rămâi gol pe dinăuntru.

Postul nu este despre a impresiona pe nimeni. Este despre a te curăța pe tine. Despre a reduce zgomotul ca să auzi ce contează. Despre a înfometa orgoliul și a hrăni conștiința.

Adevăratul post nu se vede pe masă. Se vede în felul în care vorbești, în felul în care gândești, în felul în care iubești.

"Nu mâncarea, nu traiul bun asigură sănătatea omului, ci viaţa sfântă, viaţa lui Hristos. Cunosc nevoitori care posteau mult şi nu au avut nicio boală. Nimeni nu s-a îmbolnăvit din pricina postului. Mai mult se îmbolnăvesc cei ce se hrănesc cu cărnuri şi ouă şi lapte, decât cei cu un regim frugal. S-a observat asta. Chiar şi ştiinţa medicală spune asta acum. Postitorii postesc şi nu păţesc nimic; și nu numai că nu păţesc, dar se şi vindecă de multe boli. Însă, ca să le faceţi pe acestea, trebuie să aveţi neaparat credinţă tare în Dumnezeu. Altfel vă ia ameţeala. Postul ţine şi de credinţă și se însoțește întotdeauna cu multă rugăciune."

"Ne vorbeşte părintele Porfirie"

Cu dragoste și timp, chiar și marea învață să devină un pasaj.

 Lumea

Lumea nu se schimbă mai întâi afară, ci în modul în care o vedem noi.
Același lucru poate fi ușor pentru unul și greu pentru altul, fiecare inimă măsoară viața după regula a ceea ce a trăit, a ceea ce se teme, a ceea ce speră.

O picătură pentru tine poate fi apă. Pentru o furnică, este un cer care cade.
Greutatea nu stă doar în mărimea lucrului, ci și în mărimea persoanei care îl poartă, în pământul pe care calci, în respirația pe care o ai în acea zi.
Așa că atunci când cineva spune "nu a fost nimic", uneori înseamnă totul.
Când cineva spune "Pot să fac față", uneori cere o plimbare fără să știe cum să ceară asta.

Sunt oameni care trăiesc furtuni în tăcere, zâmbind pentru educație, care trec din necesitate.
Oamenii care par puternici la exterior, dar pe dinăuntru, încearcă să pună cap la cap piesele
Punctul de vedere nu este o scuză, ci contextul.
Unde durerea găsește o voce, bucuria își găsește locul.

Când afli asta, încetezi rapid să judeci.
Începi să asculți mai încet.
Oferi prezență, nu predică. Înțelegi că există mici bătălii pe care nimeni nu le vede, dar care necesită curaj în același mod.

Ceea ce pare prea mare astăzi nu trebuie să devină o expresie.
Poți să-ți schimbi unghiul, să respiri, să faci un pas înapoi, să ceri ajutor, să ai grijă de tine.
Dumnezeu nu te împovărează cu asprime, te călăuzește spre înțelepciune, cel care știe să-ți îmbrățișeze propria fragilitate fără să-și piardă credința.

La urma urmei, viața cere un singur lucru simplu: să privești cu mai multă compasiune. Pentru celălalt, și pentru tine.
Pentru că, în funcție de locul unde este sufletul, chiar și o picătură poate deveni o mare.
Cu dragoste și timp, chiar și marea învață să devină un pasaj.