Descoperă soluțiile fotovoltaice disponibile la Kraftstrom:
☀️ Panouri fotovoltaice
🔋 Acumulatori pentru stocarea energiei
⚡ Invertoare Deye & Growatt
🔌 Cabluri și accesorii pentru sisteme fotovoltaice
👉 Comandă online: www.kraftstrom.ro
#Kraftstrom #EnergieVerde #PanouriFotovoltaice #Deye #EnergieSolară
luni, 10 august 2026
Descoperă soluțiile fotovoltaice disponibile la Kraftstrom
duminică, 9 august 2026
NE VORBEŞTE PĂRINTELE CLEOPA -17
Ne Vorbeste Parintele Cleopa Volumul 17.pdf
Unele lămuriri primite când am venit cu sfinţia sa de la Târgu Neamţ la Mănăstirea Sihăstria, în ziua de 30 XII 1954:
- Cel mai mare lucru ce se cere călugărului este rugăciunea curată. - Omului pe pământ nu-i trebuie altceva decât să primească de la Dumnezeu darul Sfântului Duh, adică dragostea.
- Prin rugăciune curată omul primeşte darul Sfântului Duh, adică dragostea.
- Semn că avem dragoste în noi este când vedem pe toţi oamenii la fel. Iubim la fel şi pe drepţi şi pe păcătoşi, că zice: Pe cei drepţi iubeşti şi pe cei păcătoşi miluieşti. Deci să avem dragostea lui Dumnezeu care pe cei drepţi iubeşte şi pe cei păcătoşi îi miluieşte.
1 In acest capitol au fost aşezate fragmente din cuvintele rostite cu ocazia unei vizite făcute la Mănăstirea Sihăstria între 30 XII 1954 şi 13 I 1955 de Părintele Cleopa, în acea vreme staret al Mănăstirii Slatina.
- Mila este fiica dragostei.
- Dacă am dobândit dragostea lui Dumnezeu, din ea se naşte smerenia. Din smerenie se naşte ascultarea şi celelalte fapte bune. - Rugăciunea este maica tuturor virtuţilor.
- Atât a iubit Dumnezeu lumea, că pe Unul Născut Fiul Său L-a trimis..., Care S-a smerit pe Sine, chip de rob luând şi ascultător făcându-Se până la moarte.
Deci Rugăciune - Dragoste - Smerenie Ascultare.
Smerenia înalţă pe om până la ceruri, iar dragostea îl ţine sus şi nu îl lasă ca să cadă.
- Plânsul este îndoit: 1. Este un plâns sau o întristare a minţii pentru păcatele sale, pe care trebuie să o aibă fiecare în inima şi mintea sa. Aceasta e prima treaptă a plânsului ce se face în minte fără lacrimi.
2. Plânsul cel cu lacrimi, pe care nu-l poate avea oricine, ci numai cine a primit acest dar de sus. - Trebuie întotdeauna să ne silim.
- Călugăria este o silă a firii. Deşi nu avem destulă râvnă să facem o faptă bună, totuşi să ne silim în toate. Părăsirea - nesimţirea sau împietrirea înseamnă retragerea darului lui Dumnezeu de la om.
Pentru două motive se întâmplă acest lucru:
1. sau ne ceartă Dumnezeu pentru mândria noastră
2. sau pentru că ne lenevim la rugăciune. Dar să nu ne tulburăm şi să nu ne descurajăm în această ispită. Să avem răbdare în ispite.
- Fiecare sfânt după cum a trăit aşa a rânduit şi altora să facă pentru a se mântui, că sunt multe căi de mântuire. Unii cer rugăciunea lui Iisus, alţii citirea psalmilor, alţii altceva. Rugăciunea lui Iisus e foarte de folos a se practica, dar are nevoie de un timp de linişte pentru a o putea deprinde, apoi poţi petrece şi în obşte. Dar noi, care suntem plini numai de griji, nu putem să o deprindem. Mie mi-e şi necaz pe aceia care tot vorbesc de rugăciunea lui Iisus, dar nu fac nimic.
- După Sfântul Isihie, trezvia atenţiei se compu ne din patru părţi.
Insă trei lucruri ni se cer mai ales:
1. să luăm aminte la gândurile ce ne vin;
2. să nu ne învoim cu ele şi
3. să le gonim cu rugăciunea lui Iisus.
- Nu trebuie să lăsăm nefăcută pravila noastră, ci s-o facem cu toată atenţia. Eu uneori zic multe acatiste, paraclise şi altele, dar mai mult mă îndulcesc de Psaltire, când cuget la unele stihuri din ea. Dar pentru a o citi trebuie să avem linişte.
- Să ne punem nouă unele legi, pe care de le vom păzi cu sfinţenie, vom avea pace în inimă. Ε nevoie totuşi uneori să-ţi schimbi rânduiala pentru alta mai bună.
- Trebuie să ajutăm obştea şi pe stareţ.
- Nu trebuie să fugim de acest lucru la linişte, fiind egoişti şi având în noi iubire de sine, ci să ne punem în slujba aproapelui (obştii) cu ce avem de sus.
- Motivul este puntea spre păcat.
- Să păzim cu sfinţenie canoanele Sfinţilor Părinţi, să păstrăm neştirbită tradiţia Bisericii noastre pusă de Sfinţii Părinţi.
- Să nu ne apropiem oricum de Sfintele Taine. Nici un gând întinat să nu avem atunci în noi.
- Să ne mărturisim curat toate gândurile noastre înainte de Sfânta Împărtăşanie. Să ne păzim atunci cu mare atenţie.
- Să nu crezi vameşul că a avut smerenie, ci cunoaştere de sine (Sfântul Isaac Sirul).
- Smerenia se câştigă numai de cei sfinţi, prin darul lui Dumnezeu.
- Acela are smerenie, care face cele mai mari fapte bune, minuni, adică face fapte cu care ar putea a se slăvi, însă el totuşi plânge pentru păcatele sale.
În concluzie: Dacă noi vom avea, pe cât se va putea, o rugăciune curată de gânduri, întristarea minţii (adică plânsul cel dintâi, dacă nu lacrimi la rugăciune) şi o neîncetată cunoaştere de sine ca vameşul, vom spori cu darul lui Dumnezeu.
- Să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu. Noi să facem cât vom putea, iar Dumnezeu va adăuga cu darul Său. - Să iubeşti întotdeauna liniştea. Chiar de nu o trăieşti acum, dar Dumnezeu îţi va rândui odată să ai parte de ea. Toate ale veacului acestuia sunt deşertăciuni.
- Nimeni nu se poate pocăi fără de linişte.
- Cel ce vrea să se pocăiască trebuie să iubească şi liniştea.
- Să ne câştigăm nouă dumnezeiasca dragoste prin rugăciunea cea neîncetată a lui Iisus. - Dragostea este cheagul ce uneşte pe toţi cei din obşte într-un gând.
- Dacă nu putem avea între noi adevărata dragoste, să avem măcar o dragoste făţarnică şi din aceea apoi vom ajunge la adevărata dragoste a lui Hristos (Sfântul Ioan Scărarul)
. - Să nu dorim a merge la pustie înainte de a dobândi dragostea adevărată în viaţa de obşte (Sfântul Varsanufie).
- Putem trăi şi în obşte ca în pustie, de vom avea acestea trei:
1. Defăimare de sine.
2. Să ne vedem dedesubtul a toată zidirea.
3. Să avem dragoste în noi (după Sfântul Varsa nufie).
- Să fii gata întotdeauna ca, de te va schimba stareţul din această ascultare, să primeşti orice altă ascultare din cele mai de jos fără a te tulbura. - Să nu ţii la ascultarea în care eşti, ci, oricând se va ivi momentul, las-o altuia fără a te tulbura. Dar până atunci fă-o cu dragoste.
- Ε adevărat că eşti destul de învăluit de griji şi nu poţi avea o rugăciune mai curată, dar, pe cât poţi, să ai întotdeauna întristarea minţii pentru păcate şi ajunge aceasta. Oricând mergi sau faci ceva nu sta, ci ori cugetă cu mintea la ceva, ori repetă un stih, ori să ai întristare pentru păcate, că toate sunt lucrarea mintii, dar cel mai bun lucru este să zici mereu „Doamne Iisuse". Această rugăciune este formată din şapte cuvinte, închipuind cele şapte daruri ale Duhului Sfânt.
Din predica de la Botezul Domnului din 6 I 1955 în Paraclis
- Trebuie să avem o credinţă cunoscătoare, dar şi una lucrătoare. Prima credinţă e drăcească, dacă nu o unim cu a doua. Trebuie să unim credinţa cu faptele. Să dovedim din fapte că suntem creştini.
Din predica spusă la Sfânta Liturghie în ziua de 8 I 1955
- Sufletul câştigă liniştea cea adevărată numai în biserică. Nimic nu ne-a lăsat Dumnezeu sub cer mai scump ca Sfânta Liturghie (Sfântul Ioan Gură de Aur).
- Cum vom lua aminte cu atenţie la tot ce se citeşte şi se cântă în biserică, vom avea mai mare pace în suflet. Oricâte griji am avea, trebuie să le lăsăm toate pentru a lua parte la Sfânta Liturghie (se adaugă şi pilda lui Teofil2, care a fost vândut de tatăl său ca rob şi a scăpat de moarte prin Sfânta Liturghie). Predică ţinută noaptea (8-9 I) după Utrenie la Paraclis
- Cea mai primită rugăciune e cea de miezul nopţii. Miezonoptica e prima laudă şi principala laudă bisericească. Ca mărturie avem pe Proorocul David ce zice: În miezul nopţii m-am sculat să mă mărturisesc Ţie, Doamne (Ps. 118, 62).
Sau: În toate nopţile cu lacrimile mele aşternutul meu am udat (Ps. 6, 6).
Sau: „Despre ascultarea de părinţi şi minunea Sfintei Liturghii".
Făcutu-m-am ca un corb de noapte în loc nelocuit (Ps. 101, 7). La fel ne pot fi pildă două păsări, irodiul şi pasărea liră, care cântă numai noaptea în cele mai pustii locuri.
Această rugăciune de noapte reprezintă rugăciunea Mântuitorului în grădina Ghetsimani. Iar Ceasul I e timpul când Domnul a fost prins. Rugăciu nea de miezul nopţii e rugăciunea cea de aur. O jumătate de noapte să dormim şi o jumătate să ne rugăm. Ne e destul să dormim două-trei ore înainte de Utrenie şi vreo două după Utrenie.
- Somnul prea mult îl îmbată pe om ca vinul.
- Pe călugărul ce nu-şi face pravila Dumnezeu îl socoteşte ca pe un mort.
- La miezul nopţii s-a născut Iisus în peşteră, când au cântat îngerii. Atunci (noaptea) a fost prins spre patimă. Atunci a înviat. Atunci va fi judecata lumii, care va ţine atât cât se citesc cei şase psalmi ai Utreniei, potrivit celor şase cuvinte ale Domnului: Veniţi..., că am flămânzit, ... am însetat, gol am fost, în temniţă, bolnav... sau Plecaţi de la Mine...
- Mântuitorul adeseori se ruga noaptea. Uneori se retrăgea singur în munte şi se ruga.
- Şi sfinţii apostoli, când erau închişi, noaptea se sculau şi cântau împreună, încât s-au deschis uşile temniţei, ba şi inimile iudeilor.
- Toţi Sfinţii Părinţi se rugau noaptea.
Unui pustnic i s-au descoperit trei coroane:
1) una de aramă, ce reprezintă rugăciunea cea de ziuă, ca ceea ce se face cu multă răspândire,
2) una de argint, ce închipuie rugăciunea cea de dimineaţă, ca ceea ce este făcută cu mintea mai adunată,
3) una de aur, ceînchipuie rugăciunea de miezul nopţii, ca cea mai curată şi mai adunată. Această rugăciune e cea mai primită de Dumnezeu, deoarece noaptea, când toată lumea doarme şi când se fac în lume cele mai urâte păcate, monahul se scoală la rugăciune.
- Fericit e acela ce lasă somnul şi se roagă noaptea.
- Când te scoli, mai înainte de orice lucru, aleargă la nevinovata rugăciune.
9 I 1955 Spicuiri din predica de la Sihla Rugăciunea şi dragostea pururea să fie înjugate la monah ca doi boi.
- Trupul să facă slujba Martei, iar mintea să stea la picioarele Domnului ca Maria.
- Cel ce se roagă având ură sau gânduri rele asupra cuiva, este ca o mireasă care curveşte de faţă cu mirele său.
- Cel ce râvneşte a se osteni numai pentru sine e semn că are iubire de sine. Însă noi trebuie să căutăm folosul fratelui, aceasta este dragostea cea adevărată.
- Atunci când suntem în primejdie trebuie să ne ascundem puţin pentru a trece mânia Domnului sau a omului, pentru ca să nu pătimim ceva din mândrie sau din nepurtarea de grijă a lui Dumnezeu. Aşa a fugit Iacov de fratele său, Moise de la faţa lui Faraon, David de Saul, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel de Irod, primii creştini de închinătorii la idoli etc. Sfântul Atanasie cel Mare (vreme de 46 de ani), Sfântul Teodor Studitul (vreme de 12 ani), toţi sfinţii fugeau de primejdii. Iar atunci când omul nu mai poate, face Domnul ce nu poate omul. -
Noi, ca oameni, trebuie să fugim, iar de va rândui Domnul să fim prinşi, ştie El cum să ne ajute.
- Dumnezeu atunci ne ajută, când noi facem tot ce putem pentru mântuirea noastră. Ce folos tragem din această fugă de mânie sau prigoană? Poate noi ne putem mântui răbdând, dar îl facem pe fratele nostru ca să păcătuiască prin noi.
- Deci trebuie să avem iubire de aproapele. Noi poate câştigăm, dar păgubim pe aproapele nostru. - Dacă noi căutăm să potolim pe aproapele cu vreun dar şi nu-l împăcăm, atunci să fugim.
- Suntem datori deci să ne ferim din calea mâniei aproapelui pentru că îl iubim, iar de trebuie să răbdăm, cu voia Domnului, ne va da El atunci ajutor.
- Cu neputinţă e să petreacă la un loc iubirea de argint (rădăcina tuturor patimilor) cu iubirea de aproapele.
- Zavistia este mai rea decât dracul (Pilda lui Saul când David îi cânta şi scăpa atunci de drac, dar nu şi de zavistie).
- Zavistia e o rugină a inimii, o scârbă pentru sporirea fratelui său. Are necaz pe fratele său, care are daruri mai bune.
- Zavistia este egală cu patima iubirii de argint (vezi pilda cea de la Mântuirea păcătoşilor). Zavistia nu se bucură niciodată de sporul fratelui său.
9 I 1955 - Spicuiri din predica de Duminică seara la masă la Mănăstirea Sihăstria Despre paza minţii şi a inimii
- Cum sporim? Prin paza minţii şi a inimii, a rugăciunii şi a trezviei (după Sfântul Varsanufie).
- Mintea e portarul inimii, ea nu trebuie să lase gândurile să intre în inimă.
- Gândurile intră în inimă prin cele cinci simţuri sau ferestre. Dar şi din inimă izvorăsc diferite patimi. Mintea însă le goneşte şi pe unele şi pe altele cu ajutorul Domnului.
- Primele începuturi ale gândurilor nu trebuiesc primite.
- Întâi vine momeala, apoi unirea cu gândul, lupta, învoirea, după aceea păcatul.
- Dar fără trezvia atenţiei (minţii) nu putem scăpa de gânduri.
- Când ne vine vreun gând trebuie să-l gonim prin atenţia inimii.
- Să luăm aminte că lupta noastră este împotriva stăpânitorilor întunericului veacului acestuia şi cele mai de nevoie arme sunt rugăciunea şi trezvia atenţiei.
- Paza mintii sau trezvia atenţiei este de mai multe feluri: 1. Primul fel de pază e împotriva imaginaţiei, a fanteziei. Îngerii nu au imaginaţie, dar cum Lucifer şi-a imaginat mărirea dumnezeirii, a şi căzut din cer. La fel a fost făcut şi Adam, dar cum a greşit - a primit imaginaţia nemuririi, a pomului etc. - a şi fost izgonit din rai. De aceea pururea ne luptă vrăjmaşul prin închipuire.
- Nici o patimă nu intră decât prin închipuire. Primul atac intră prin imaginaţie. Imaginaţia e pod al dracilor, căci pe acest pod intră dracii în om.
- Trebuie ca mintea să stea de strajă în primele răsărituri ale gândurilor şi să nu le primească.
- Dracii nu ostenesc niciodată a ne momi, căci ei ştiu ce scump e un suflet.
- Nouă ne trebuie trezvie mare. Să avem trezvia întotdeauna.
- Mai grea e lupta cu mintea decât cu trupul, cu lucrul. Pentru a păcătui cu trupul ne trebuie trei lucruri: timpul, locul şi lucrul. Dar la păcătuirea cu mintea foarte uşor se face păcatul: oriunde, oricând şi fără nici un lucru. Mare pază ne trebuie deci la acest război. Imediat trebuie să tăiem gândurile rele. Ne trebuie trei lucruri ca să putem a ne lupta cu gândurile (cu imaginaţia): a) Să ne trezvim zicând: De unde este acest gând? Acest lucru se face prin frica Domnului ce luminează ochiul mintii. 5 b) Să ne împotrivim cu mintea de la primul atac al păcatului. c) Să ne aducem aminte de numele Domnului ce ne ajută, zicând neîncetat „Doamne Iisuse". În fiecare clipă supărăm pe Domnul, de aceea trebuie ca neîncetat să ne rugăm cu această rugăciune. Când vom avea multe gânduri necurate în minte, numai cu numele Domnului să le gonim. De ai scăpat gândurile în inimă, aruncă rugăciunea lui Iisus în mijlocul lor şi pe toate le va alunga. Aşa vom putea lupta împotriva imaginaţiei.
2. Al doilea fel de trezvie a atenţiei este a păzi pacea inimii.
- Oricât ne-am osteni în osteneli trupeşti, nimic nu ne ajută de nu vom păzi pacea inimii. Lupta noastră o putem duce numai cu pacea inimii.
- Tulburarea inimii tulbură mintea.
- Căruţă a dracilor este tulburarea inimii. Cum putem păzi pacea inimii?
Ca să avem pace în inimă trebuie să păzim aceste două lucruri:
a) Să ne lăsăm cu totul în voia lui Dumnezeu.
b) Să avem dragoste la fel faţă de toţi, fără deosebire. Toţi suntem fraţi în Iisus Hristos. Pacea inimii se câştigă deci prin aceste două lucruri: dragostea de aproapele şi lăsarea în voia Domnului. Inima e ca arcul la ceas. Şi precum atunci când arcul se deranjează tot ceasul este defect, tot aşa este şi inima când se tulbură, omul toate le face fără pace.
- Precum este cerbul care, urmărit fiind de vânător, de primeşte de la el săgeata, chiar de fuge, însă săgeata fiind în el, tot moare, de nu-i va scoate cineva săgeata, aşa este şi cu noi. De primim săgeţile diavolului în noi, tulburarea inimii e cu noi. Să scoatem deci săgeţile diavolului din inimă prin rugăciune, spovedanie etc.
3. Al treilea fel de trezvie a atenţiei este să zicem neîncetat rugăciunea lui Iisus. Să chemăm pe Domnul neîncetat. De aceea am şi luat metaniile în mână. Mereu să luăm aminte la sine, zicând: „Oare de când nu am zis «Doamne Iisuse»? Cât a trecut?". Căci vom da seama înaintea lui Hristos de aceasta.
- Mintea noastră se închină la fel de fel de idoli. De nu ne rugăm cu mintea atentă suntem ca o mireasă ce păcătuieşte cu altul înaintea mirelui său. Dar noi ne-am logodit cu El, suntem mireasa lui Hristos.
- De nu ne împreunăm cu Hristos la rugăciune, atunci preacurvim duhovniceşte.
4. Al patrulea fel de trezvie a atenţiei este să ne aducem aminte neîncetat de cugetarea la moarte. Bărbatul înţelept în vremea ispitei toate le rabdă prin această cugetare. De nimic nu suntem atât de siguri ca de moarte. Ştim că vom muri, dar nu ştim cum şi când. Să cugetăm la stihurile următoare din Sfânta Scriptură, care vorbesc despre moarte: Isus Sirah: Adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă ale tale şi în veac nu vei greşi. Proorocul David: S-au stins ca fumul zilele mele şi oasele mele ca o uscăciune s-au uscat...
Sau: Anii noştri ca pânza păianjenului s-au socotit... Zilele anilor noştri şaptezeci... Sau: Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului. Sau: Uscatu s-a iarba şi floarea ei a căzut... Deci iată ce suntem: fum, abur, iarbă, pânză de păianjen, floare etc.
- Să ne cunoaştem deci nimicnicia noastră.
Ne Vorbeste Parintele Cleopa Volumul 17.pdf
Spicuiri din predica de la masă, seara zilei de 11 ianuarie 1955 Despre fazele rugăciunii Rugăciunea se împarte în trei faze:
1. rugăciunea verbală,
2. rugăciunea mintală,
3. rugăciu nea inimii.
- Se deosebesc patru faze pentru a ajunge omul la adevărata rugăciune:
1. Faza întâi se numeşte rugăciune spurcată (necurată), adică atunci când omul se roagă numai cu limba, dar cu mintea adună gânduri trupeşti rele şi necurate (mai bine zis atunci când mintea se gândeşte la cele trei păcate generale: iubirea de argint, de slavă şi iubirea de poftă, din care izvorăsc toate celelalte păcate).
2. Faza a doua se numeşte rugăciunea pierzare, vrednică de osândă ca şi prima. În prima fază mintea era cu gândul la cele trei păcate generale. În rugăciunea pierzare mintea nu se gândeşte la patimi, ci numai la lucruri nefolositoare. Acum mintea se învârte în jurul materiei (Am să mă duc, am să fac, am să cumpăr, am să zic etc.).
3. Faza a treia se numeşte rugăciune furare, când omul stă la rugăciune şi începe a se trezi, a lua aminte. Se luptă cu mintea, cu gândurile, împotriva patimilor şi răspândirii minţii. Astfel uneori este biruit, alteori biruitor. În această luptă suntem într-o rugăciune jumătate fericită, jumătate osândită. În această luptă, pentru a-şi aduna mai bine gândurile, omul poate cugeta la rai, la iad, la patimile Domnului.
4. Faza a patra se numeşte rugăciune răpire, extaz sau contemplaţie, când omul începe a plânge la rugăciune cu mare foc, cu râu de lacrimi, părăseşte materia şi astfel mintea vorbeşte cu Domnul prin suspinuri. Se mai numeşte şi rugăciunea de foc sau uimire. Acum omul nu are nici o imaginaţie, căci nu poate nimic să-şi mai imagineze despre Dumnezeu. Omul se aprinde de o mare dragoste de Dumnezeu, potrivit
stihului de la Cântarea Cântărilor: Frăţiorul meu, eşti al meu şi eu tot al tău. Diavolul însă, ştiind ce mare folos are omul prin această unire a omului cu Dumnezeu prin minte, luptă cu mare putere împotriva noastră prin primele trei faze ale rugăciunii, pentru ca să nu ajungem la această ultimă fază.
De aceea avem atâta silă de rugăciune.
- Cât vom fi cu mintea la pofte sau la alte lucruri nefolositoare sau lupte cu gândurile noastre, ne aflăm în primele trei faze de rugăciune.
- Rugăciunea se potriveşte foarte bine cu cele trei trepte duhovniceşti:
1. Rugăciunea făptuitorului, adică a celui ce se mărgineşte numai la cantitate (care se roagă verbal);
2. Rugăciunea contemplativului, adică a celui ce caută calitate în rugăciune (este tot una cu rugăciunea mintală);
3. Rugăciunea după dar, adică a celui ce se roagă în extaz.
Treptele urcuşului duhovnicesc spre rugăciune sunt trei şi anume:
1. Făptuirea morală, care este părăsirea de către sufletul raţional a făptuirilor cu lucrul, adică părăsirea păcatelor şi a semnelor păcatelor cu lucrul, atunci când omul nu mai face păcate cu lucrul, când se luptă cu mintea împotriva păcatelor cu lucrul şi se sârguieşte să pună în locul păcatelor virtuţile contrare. - Sufletul taie păcatul cu lucrul şi pune virtutea în loc. Această treaptă se mai numeşte sâmbătă, adică odihnă dinspre patimi.
2. Contemplaţia naturală în duh este a doua treaptă. Se mai numeşte sâmbete sau îndoită odihnă. La această treaptă ajunge sufletul care a lepădat patimile sufleteşti şi trupeşti prin contemplaţia naturală în duh. Acum omul se luptă să scape de păcatele cele din gânduri. Acum omul părăseşte lucrarea patimilor din gând prin contemplaţia naturală din duh. Omul din această fază nu mai vede lucrurile din natură aşa cum sunt, ci devine surd la acestea şi toate cele simţite le preface în cele duhovniceşti. preţuieşte- Îşi înalţă mintea de la zidire la Ziditor. Îl prin cugetarea din zidire la cele duhovniceşti. Acum nu-l mai sminteşte pe om nici vederea, nici cântarea cea omenească, ci le înalţă pe acestea la cele nevăzute din cer. Aceasta este lucrarea minţii (după Sfântul Maxim Mărturisitorul). Aceasta este a doua odihnă a sufletului, când se mută omul din trup la cele cereşti. - Aceasta este slobozenia sufletului raţional, ce a slobozit chiar lucrarea celor cinci simţuri. Acum omul nu se mai sminteşte, ci părăseşte lucrarea cea după fire a simţurilor. În jurul lui vede numai lucrarea lui Dumnezeu. Prima treaptă se numea sâmbătă sau ziua a şasea; a doua se numeşte sâmbete sau ziua a şaptea.
3. Treapta a treia se numeşte ziua a opta sau sâmbetele sâmbetelor şi înseamnă nu slobozenia sufletului raţional, ci odihna sufletului raţional ce îşi retrage mintea de la cele mai duhovniceşti raţiuni prin extaz. Omul e dumnezeu după dar.
În treapta a doua omul se folosea de zidire ca să ajungă la Ziditor, la Dumnezeu. Se muta de la zidire la Ziditor (Însetat-a sufletul meu spre Dumnezeul cel tare, cel viu). Prin lucrarea minţii omul se suie sus. În treapta a treia nu mai este contemplaţia naturală, ci odihna sufletului în Dumnezeu. Acum au pătruns razele Duhului Sfânt în om. Acum Dumnezeu odihneşte în el şi el în Dumnezeu. Aceasta este îndumnezeirea după dar. Deci prima treaptă sau ziua a şasea este atunci când omul fuge de Egipt, când scapă de păcatul cu lucrul. În treapta a doua sau ziua a şaptea omul călătoreşte către Dumnezeu. În treapta a treia sau ziua a opta omul, pustiu de orice gând, se odihneşte în Dumnezeu. Acum omul e plin de dragostea lui Dumnezeu, se roagă fără nici o formă. Acesta este semnul că omul a ajuns în această treaptă: că mintea se roagă goală de orice gând. Ştie numai un singur lucru: să-L iubească pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul şi cugetul său. - Urcuşul acestor trei trepte este în zigzaguri. - În aceeaşi zi omul urcă până sus şi tot în aceeaşi zi se întoarce până la ultima treaptă, pentru că rugăciunea este cea mai mare treaptă duhovnicească. Există zigzaguri şi curbe în rugăciune. Unii au avut dragoste mare către Dumnezeu şi repede au ajuns sus, cum au fost mucenicii. Alţii urcă în zigzag, mai încet, având o voinţă mai slabă. Altul este şi mai slab, dar şi el are nădejde. Cei de sub ascultare, cei bolnavi etc. vor lua şi ei aceeaşi cunună.
sâmbătă, 8 august 2026
UNSPREZECE PRICINI PENTRU CARE ÎNGĂDUIE DUMNEZEU SĂ PĂTIMEASCĂ DREPŢII ÎN LUMEA ACEASTA -NE VORBEŞTE PĂRINTELE CLEOPA
Unii din cei slabi în credinţă se smintesc văzând necazurile şi ispitele ce vin asupra drepţilor. Dar Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfânta Scriptură ne spun luminat câteva pricini pentru pătimirile acelora:
1. Pentru ca sfinţii să nu se mândrească de mărirea faptelor bune şi a minunilor pe care le fac ei.
2. Pentru ca să nu socotească cineva că sfinţii sunt dumnezei, iar nu oameni.
3. Pentru a se arăta că puterea lui Dumnezeu biruieşte prin cei slabi şi neputincioşi şi prin ei se propovăduieşte Evanghelia lui Hristos.
4. Pentru a se face mai arătată răbdarea sfinţilor şi că nu slujesc lui Dumnezeu pentru plată. 100
5. Pentru a ne înţelepţi pe noi şi a filosofa despre înviere. Căci dacă vei vedea că un om drept şi având multe fapte bune a pătimit multe necazuri şi nevoi şi aşa s-a dus de aici, chiar şi nevrând, te gândeşti că trebuie să fie o judecată de apoi. Căci dacă oamenii nu lasă fără plată pe cei ce le slujesc, cu atât mai mult Dumnezeu nu va lăsa neîncununaţi pe cei ce pătimesc şi se nevoiesc pentru El, care sunt drepţii şi sfinţii.
6. Pentru a avea destulă mângâiere toţi cei ce cad în ispite, privind ei la ispitele sfinţilor.
7. Pentru ca atunci când ne îndeamnă pe noi învăţătorii noştri să urmăm fapta bună a sfinţilor şi nevoinţele lor, zicându-ne: „Urmează, frate, aposto lului Pavel”, sau „Urmează lui Petru”, noi să nu ne lenevim a le urma, socotind, pentru mulţimea faptelor lor cele bune, că au altă fire decât a noastră.
8. Ca atunci când trebuie să fericim pe cineva sau să-l jelim, să învăţăm pe care să-i socotim fericiţi şi pe care ticăloşi şi mişei.
9. Pentru că necazul face mai aleşi şi mai străluciţi pe cei ce sunt necăjiţi şi pătimesc, căci după apostolul, necazul lucrează răbdarea, iar răbdarea cercarea, iar cercarea nădejdea, iar nădejdea nu ruşinează (Rom. 5, 3-5). După cum zice şi înţeleptul Sirah: Că în foc se lămureşte aurul, iar oamenii cei primiţi, în cuptorul smereniei (2, 5).
10. Pentru ca, dacă mai au oarecare pete de păcate, să le spele pe acestea prin ispite şi necazuri.
11. Ca să prisosească lor cununile şi darurile, prin necazuri. Căci cu cât mai multe vor fi necazurile, cu atât mai multe vor fi şi darurile şi răsplătirile. \Deci să ştim că nici o iertare şi nici o îndreptare nu vom avea, dacă ne vom sminti de cele ce se întâmplă sfinţilor
DESPRE PREGĂTIREA CELOR CE VOIESC A PRIMI PREACURATELE TAINE ALE TRUPULUI ŞI SÂNGELUI DOMNULUI
Celor ce voiesc a se apropia de înfricoşatele Taine ale lui Hristos, sfat potrivit şi cale de mijloc să le fie aceasta: că nu trebuie nici toate să le lase ei în seama lui Dumnezeu şi să se lenevească de pregătirea după putere, dar nici silindu-se după putere şi oste- nindu-se, să li se pară că toate le-au isprăvit şi să se mândrească că se apropie cu vrednicie de Sfintele Sfinţilor. În cele de mai jos se vor arăta puţine din cele care sunt prea de nevoie pentru cei care doresc a se uni cu Hristos prin împărtăşirea cu Preacuratele Taine. pentru Mai întâi trebuie ei să înţeleagă că pregătirea Sfânta Împărtăşanie este îndoită, adică trupească şi sufletească. Cea trupească constă în post, înfrânare de la pofte trupeşti, priveghere şi alte oste neli, prin care să se cureţe şi să se uşureze trupul de cele care îl îngreuiază, îl aprind şi îl spurcă pe el. Iar pregătirea cea duhovnicească se cuprinde în: spovedanie curată la duhovnic, citirea pravilei, adică a rugăciunilor după rânduiala cea din Ceaslov şi a altor rugăciuni săvârşite cât mai cu frică de Dumnezeu, cu luare aminte şi cu umilinţă. Altă sfântă pregătire este împăcarea cu toţi: să nu fie certat cu nimenea, să nu aibă mânie împotriva cuiva, să ierte tuturor celor care i-au greşit ceva, PĂRINTELE CLEOPA 83 aducându-şi aminte de cuvintele Mântuitorului Care zice: De veţi ierta oamenilor greşelile lor şi Tatăl vostru Cel din Ceruri vă va ierta vouă greşelile voastre. Şi după putere să se silească ca nimenea să nu aibă ceva asupra lor (Învăţătura de credinţă ortodoxă, Bucureşti, 1952, p. 296-297). Şi fiindcă mai sus am amintit că una din faptele celui ce se apropie de împărtăşirea cu Preacuratele Taine este şi postul, apoi trebuie să înţeleagă oricine că îndoit este postul: trupesc şi duhovnicesc. Iar pentru cel care nu este bolnav, postul cel trupesc s-ar mărgini cam întru acestea: postirea celor patru posturi de peste an, care sunt rânduite de Sfinţii Apostoli şi de Sfinţii Părinţi, la fel postirea miercu rilor şi a vinerilor. Iar cine va voi să-i prisosească dreptatea lui, să ţină şi postul de luni. Aceste zile se vor posti în tot timpul anului, afară de timpul când este şi dezlegare în Biserică după Tipicul mare. Încă trebuie a posti ziua de 5 ianuarie, ajunul Bobotezei; ziua de 29 august, Tăierea capului Sf. Ioan Botezăto rul; 14 septembrie, ziua Înălţării Sfintei Cruci. Înfrânarea la masă înseamnă a nu mânca peste saţiu şi abţinerea de la masa de seară când a doua zi au a se împărtăşi. Apoi pentru cei căsătoriţi. împreunarea cu soţiile lor în Înfrânarea sărbători, de la sâmbăta, Duminica, în posturi, în timpul scurgerilor lunare şi cu o zi şi o noapte înainte de a se împărtăşi cu Preacuratele Taine ale lui Hristos. Însă această înfrâ- nare de la împreunări să fie cu învoirea amândurora soţilor, după cuvântul marelui Pavel, care zice: Nu vă 84 NE VORBEŞTE lipsiţi unul de altul decât doară prin bună învoială, pentru o vreme, ca să vă dedaţi la post şi rugăciune (1 Cor. 7, 5; Sf. Timotei, can. 5, 13; Sf. Dionisie, can. 3; P.M.B., gl. 171; Sf. Simeon Tesaloniceanul IX, 16). Pentru clerici să fie aceasta: „Păzească-se pe sine cei hirotonisiţi de legătura cu soţiile lor, când vor să slujească Liturghie întru acea zi, ca cei ce sunt cinstiţi cu cuminecătura. Deci dacă nu mai mult, cel puţin în ziua şi în noaptea cea dinaintea Liturghiei, trebuie neapărat a se păzi (Sf. Simeon Tes. IX, 14-15). Valsamon în răspunsul 49, către de Marcu al Alexandriei, zice: cei ce nu se înfrânează trupeasca împreunare cu soţiile lor legitime sâmbăta şi Duminica, se cuvine cu potrivite canonisiri a se îndrepta. Şi apoi adaugă că se cuvine să se ferească ei de împreunare şi întru tot Sfântul şi Marele Post şi întru toate vinerile şi miercurile (Vezi Pidalion de Neamţ, 1844, fila 451). Încă să se ştie că nici Preacuratele Taine, nici sfânta anaforă, nici aghiazmă mare sau mică nu poate lua, nici sfintele icoane nu poate a le săruta acela care în ziua aceea s-a aflat trupeşte cu soţia sa (Vezi canoanele cele de mai sus şi P.M.B., gl. 166-170, Sf. Simeon Tes., IV, 100). Încă arăt aici că mai fericiţi şi mai cucernici sunt aceia care nu o zi, ci măcar trei zile înainte de a se împărtăşi cu Preacuratele Taine se înfrânează de la împreunarea cu soţiile lor şi se pregătesc pe sine cu post şi cu rugăciune stăruitoare. Pentru că dacă Moise a primit poruncă de la Dumnezeu să curăţească pe poporul lui Israil cu post, cu rugăciune şi cu înfrânare de la soţii trei zile mai înainte de a se pogorî El pe PĂRINTELE CLEOPA 85 muntele Sinai, spre a se face ei vrednici, nu de a se sui pe muntele Sinai, spre a vedea şi a sta de vorbă cu Dumnezeu, ci de a se apropia numai de poala muntelui pe care era a se pogorî Dumnezeu, deci cu cât mai mare pregătire ar trebui să aibă acei creştini care se apropie nu de munte, ci de Dumnezeu? Oare dacă atuncea s-a zis că cine se va atinge de muntele Sinai, unde era a se pogorî Dumnezeu, cu pedeapsa uciderii şi cu moarte se va sfârşi (Ieş. 19), apoi creştinii, care nu se apropie să se atingă de muntele Sinai, ci vor să se atingă şi să se împărtă şească cu Trupul şi cu Sângele Fiului lui Dumnezeu, de nu se vor pregăti pe sine mai mult ca aceia, cum vor scăpa de pedeapsa pentru negrijă şi neevlavie? Aceste puţine fie arătate pentru postul cel din afară şi trupesc. Şi încă puţine este cuviincios a aduce în mijloc pentru postul cel mai înalt şi duhovnicesc. Fiindcă acesta cu cât este şi mai folositor, cu atât este şi mai gingaş a se păzi. Însă pentru cei ce au minte trează, uşor se fac şi unele dintre cele ce le scriem aici. Mai întâi, prin lucrarea lui, postul duhovnicesc este a se sili cineva de a-şi păzi mintea de gândurile care o spurcă şi o răspândesc pe ea. Căci precum trupul are lumea lucrurilor, aşa si mintea are lumea ispitelor sau a gândurilor. Şi după cum trupul poate curvi, sau altfel de păcat poate face prin lucruri, aşa şi mintea curveşte sau alte păcate face prin gânduri (Vezi Filocalia II, suta a doua, capete despre dragoste, cap. 64, şi suta a treia, cap. 53). Încă trebuie să aibă mare grijă cel ce se apropie de împărtăşirea cu 86 NE VORBEŞTE Sfintele Taine de paza celor cinci simţuri: a văzului, a auzului, a mirosului, a gustului şi a pipăitului. Căci şi acestea, după cuvântul cel proorocesc, sunt ferestrele prin care intră în suflet păcatele (Ier. 9, 21). Apoi păzirea limbii de a mai vorbi minciuni, glume şi cuvinte care întărâtă inima sau râsul, aducându-şi aminte de cele scrise, că lovitul limbii frânge oasele; şi iarăşi, mulţi au căzut prin uneltirile limbii (Sir. 28, 18-19). Să postească nu numai limba de cuvinte deşarte, ci şi mâna să nu se atingă de lucru străin, să nu îndrăznească a iscăli cu dânsa acte nedrepte, şi nici a pipăi cu ea cele care duc la păcat... Să postească piciorul spre a nu se duce acolo unde nu place lui Dumnezeu. Şi, în sfârşit, pe lângă acest post îndoit, despre care în puţine cuvinte am amintit aici, să se silească cel care voieşte a se apropia de împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, să-şi câştige smerenia inimii şi să-şi păzească ştiinţa gândului său curată şi nepri hănită faţă de toţi. Şi peste toate trebuie să nu creadă cineva că fericirea lui stă în a se împărtăşi cât mai des, ci să înţeleagă că fericirea stă în a se împărtăşi cu bună pregătire după a sa putere. La această învăţătură aduc mărturie pe dumne zeiescul Hrisostom care zice: „Mulţi cu Tainele acestea o dată întru tot anul se împărtăşesc; iar alţii de două ori, iar alţii de mai multe ori. Deci, zice el, către toţi ne este nouă cuvântul, nu numai către cei ce şed aici, ci şi către cei ce şed în pustie, căci şi aceia o dată în an se împărtăşesc, iar de multe ori şi după doi ani”. Apoi adaugă şi zice: „Ce, dar, care sunt mai primiţi? PĂRINTELE CLEOPA 87 Cei ce o dată, cei ce de multe ori, cei ce de puţine ori se împărtăşesc?”. Arătând apoi care este adevărata datorie a celor care voiesc să se apropie de cele sfinte, zice: „Cei ce au ştiinţa gândului curată, cei ce sunt cu inima curată, cei ce au viaţă neprihănită, totdeauna să se apropie. Iar cei ce nu sunt întru acest fel, niciodată măcar” (Împărţirea de grâu, Buzău, 1833, cuv. 53, p. 449). Aşadar, de aici poate înţelege oricine că fericirea celui ce se împărtăşeşte nu stă în a se împărtăşi des sau rar, ci în a se împărtăşi cu inimă curată şi cu neprihănire. Dar va zice cineva: „Dar cum pot eu să mă fac vrednic de o împărtăşire atât de scumpă, care cere atâta pregătire?” La această întrebare nu voi răspunde cu cuvintele mele, ci cu cele ale Sfântului Anastasie Sinaitul care zice aşa: „Numai dacă vrei, omule, te vei face vrednic”; şi apoi, arătând care sunt pricinile cele mai de nevoie spre lucrarea acestei vrednicii, zice: „Cunoaşte-te pe sine că eşti păcătos, părăseşte-te de păcate, lipseşte-te de vicleşuguri şi de mânie, arată la fapte de pocăinţă, apucă-te de curăţie şi de blândeţe, îndelung rabdă, arată umilinţă, dă milostenie la săraci şi străini din roada dreptăţii şi roagă-te lui Dumnezeu cu suflet înfrânt şi aşa te vei face vrednic” (Vezi Mărgăritarele Sf. Ioan Gură de Aur, Cuv. 7 al Sfântul Anastasie Sinaitul, p. 225). Aşadar, frate, ţi-am adus în cele de mai sus mărturie de la dumnezeiescul Hrisostom, că fericirea celui ce se împărtăşeşte nu stă în deasa, nici în rara împărtăşire, ci în a se împărtăşi cineva cu pregătire şi cu vrednicie. 88 NE VORBEŞTE Iar pentru a arăta care sunt faptele cele bune prin care te poţi face vrednic de împărtăşirea Sfintelor Taine, ţi-am adus în mijloc sfatul Sfântului Anastasie Sinaitul, precum şi cel al Sfântului Ioan Hrisostom, care toate condiţiile le grupează în trei, şi anume: 1. A avea ştiinţa gândului curată; 2. A avea inima curată; 3. A avea viaţa neprihănită. Dar, întrucât cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur de mai sus par a fi prea subţiri pentru unii, este bine să facem puţină desluşire la ele. Ce înseamnă a avea ştiinţa gândului curată? Înseamnă a nu fi mustraţi de conştiinţă pentru vreun păcat trupesc sau sufletesc, sau pentru că cineva are ceva asupra noastră deoarece l-am nedreptăţit. A avea inima curată înseamnă o mare curăţie lăuntrică. Căci numai cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu. Şi inimă curată se poate zice aceea care este curată de păcate şi curată de răutate. Iar viaţa neprihănită este o întregime de sfinţenie a minţii, a inimii şi a trupului, adică a nu fi pătat cu vreun păcat nici la inimă, nici la minte, nici la trup. Şi aceasta este culmea cea mai mare a fecioriei duhovniceşti, adică a desăvârşirii. Şi pe unii ca aceştia îi fericeşte Duhul Sfânt când zice: Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului (Ps. 118,1), adică aceia care în calea veacului acestuia curgător se silesc să se păzească pe sine curaţi cu inima, cu mintea şi cu trupul. Scriind acestea mă gândesc la uneltirile dracilor prin care ei dau război atât călugărilor cât şi mirenilor PĂRINTELE CLEOPA 89 credincioşi, pentru a nu ajunge nimeni la această neprihănire şi spre a le aduce nespusă pagubă duhov nicească, de a nu se putea ei uni prin Preacuratele Taine cu Hristos, aşa cum voieşte El. Domnul nostru Iisus Hristos a venit din iubire pentru noi şi a pătimit pentru a noastră mântuire şi în această înfricoşată Taină se dă pe Sine întreg nouă. Dar voieşte ca şi noi cu întregime să ne dăm Lui, neprihăniţi având inima, mintea şi trupul nostru. Şi numai El ştie cât de puţini se unesc cu El întru acest chip. Pe unii îi înşală vicleanul cu smerenie făţarnică, că nu sunt vrednici, şi din această pricină îi aruncă în nepăsare şi în nesimţire faţă de folosul cel negrăit al Sfintelor Taine. Pe alţii îi face a amâna vremea împărtăşirii de la un an la altul, de la un post la altul, şi aşa, depărtându-se prea mult de împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Stăpânului, nu pot nicidecum a spori în calea poruncilor lui Dumnezeu. Şi cum ar putea, de vreme ce nu voiesc a se uni cu Acela care a zis: Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi, căci fără de Mine nu puteţi face nimic ? Pe alţii nici chiar în vreme de bătrâneţe, nici când se văd slabi şi bolnavi, nu-i lasă satana a se apropia şi a se uni cu Hristos. Prima grijă pe care trebuie să o aibă creştinii este aceea ca, atunci când vor vedea pe cineva din familie sau din rudenii că s-a îmbolnăvit, să cheme preotul şi să-l sfătuiască pe bolnav a-şi mărturisi cu de-amănuntul toate păcatele pe care ţine minte că le-a făcut în viaţă, ca apoi preotul, dacă va găsi de cuviinţă, să-l împărtăşească. 90 NE VORBEŞTE Iar dacă este aproape de moarte, oricum să nu-l lase neîmpărtăşit. Căci în acest caz are oricine voie din cei dreptcredincioşi a fi dezlegat pentru această merinde, spre călătoria vieţii de veci. Iar dacă se va face sănătos după împărtăşire şi de a avut vreo oprire, să rămână întru pocăinţă anii porunciţi de canoane (P.M.B., gl. 320). Am auzit şi încă alte sfaturi ale vicleanului din gura unor creştini. „Nu chema, zice, pe popa, dacă eşti bolnav, că de va veni acela este semn că nu va trece mult şi te va duce la cimitir; lasă că de va fi mare nevoie apoi îl vei chema atunci când te vei simţi slab de tot”. Aceasta este o mare înşelăciune a dracilor prin care se silesc ei să nu lase pe bietul creştin nici măcar în ceasul al unsprezecelea să se apropie şi să se cuminece cu Hristos. Mulţi, ascultând de aceste sfaturi viclene, s-au dus de aici la veşnica osândă, căci moartea i-a răpit pe ei atunci când a trimis-o Dumnezeu, nu atunci când au voit ei să vie. Încă pe mulţi alţii i-a înşelat satana, dându-le în gând că fericirea şi folosul sfinţirii Preacuratelor Taine stă în cantitatea cât mai mare a Sfintelor Taine, adică de a se împărtăşi cât mai des, fără să ţină seamă de pregătirea cea cuviincioasă şi uitând sfaturile marelui Pavel Apostolul, care zice: Să se ispitească omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar; că cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, judecată luişi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului (I Cor. 11, 28-29). Iar dacă unii ca aceştia pe acestea le-au uitat şi le defaimă, să-şi aducă aminte şi să se cutremure PĂRINTELE CLEOPA 91 măcar de îngrozirile cele mai înfricoşate ale Sfântului Apostol Pavel, care zice aşa: Dacă cel ce leapădă legea lui Moise, în urma mărturiei a doi sau trei mar tori, se pedepseşte fără cruţare cu moartea, apoi cu cât mai amară muncă socotiţi că va lua cel ce a călcat pe Fiul lui Dumnezeu şi a socotit a fi de obşte sângele legii cu care s-a sfinţit, şi a ocărât Duhul darului? (Evrei 10, 28-29). Iar cum cineva cade sub această mare osândă, de a călca pe Fiul lui Dumnezeu, să ne învăţăm de la dumnezeiescul Hrisostom, care zice: „Când tu te împărtăşeşti cu El în Sfintele Taine şi faci păcat, spune-mi, au nu L-ai călcat pe El? Au nu L-ai defăimat pe El? Că precum pentru cele ce se calcă de noi, nici o grijă nu avem, aşa şi cei ce greşesc, de Hristos nici o grijă nu au” (Vezi Împărţirea de grâu, cuv. 53, p. 448). Încă dacă vrei să ştii şi cum Sângele lui Hristos îl socoteşte cineva de obşte, prin împărtăşanie fără de pregătire cuviincioasă, ascultă pe acelaşi mare dascăl Gură de Aur, care zice: „Tu ai socotit sângele Legii prin care te-ai sfinţit a fi de obşte”. Apoi zice: „Ce este de obşte? Necurat sau nimic având mai mult decât celelalte. Adică ai socotit sângele lui Hristos ca oricare alt sânge al vreunui om de rând sau dobitoc”. Iar cum ocărăşte cineva Duhul Sfânt, arată zicând: „Cel ce nu primeşte facerea de bine a ocărât pe făcătorul de bine” (Vezi Împărţirea de grâu, cuv. 53). Dar ce zic cei năvalnici spre deasa împărtăşire? „Noi vrem să ne împărtăşim cât mai des spre a urma pe primii creştini care se împărtăşeau pe timpul sfinţilor apostoli aproape în fiecare zi”. Cu adevărat 92 NE VORBEŞTE bună faptă şi râvnă este aceasta. Însă orice faptă bună, dacă este lipsită de smerenie şi de dreaptă socoteală, nu numai că nu foloseşte pe cel care o lucrează, ci şi la muncă îl duce. Dacă cineva doreşte să se împărtă şească mai des, precum aceia, apoi nu este de ajuns această dorinţă, ci trebuie a urma pe aceia şi cu faptele. Că dacă atunci, când Biserica era în faşă, a fost puţină vreme acest obicei de a se împărtăşi mai des, apoi să vedem cum le era petrecerea la cei dintâi creştini şi, după ce vom afla, să facem asemănare între viaţa şi petrecerea lor şi a noastră. Şi de ne vom găsi pe noi având aceeaşi petrecere şi vieţuire întru frica lui Dumnezeu ca şi ei, apoi să îndrăznim ca şi dânşii a ne apropia de Preacuratele Taine. Dar vei zice: „Cum au petrecut ei şi ce fel de fapte bune făceau ei de se încumetau a se apropia de cele sfinte mai des?” Vrei să ştii? Ascultă nu de la mine, ci de la cel cu gura şi limba de aur, care zice aşa: „Socoteşte, omule care doreşti să te împărtăşeşti, ce au făcut sfinţii apostoli când s-au apropiat de acea Sfântă Cină? Au nu s-au întors la rugăciuni şi la laude? Au nu la sfinte privegheri? Au nu la învăţătură îndelungată şi plină de multă filosofie, că cele mai mari şi preaslăvite atunci le poruncea şi le povestea lor Mântuitorul?”. Apoi adaugă: „N-ai auzit cum şi cele 3.000 de suflete care s-au îndulcit atunci de împărtăşire, totdeauna erau aşteptând întru rugăciune şi învăţătură, nu întru beţii şi întru mâncări?” (Vezi Împărţirea de grâu, cuv. 53, p. 451). Ai auzit, frate, cel ce doreşti să te împărtăşeşti mai des, precum primii creştini, cum era petrecerea PĂRINTELE CLEOPA 93 acelora? Ei erau, după cum aţi auzit din gura Sfântului Ioan Gură de Aur, în toată vremea îndeletnicindu-se în laude, în privegheri, în învăţătură îndelungată şi totdeauna aşteptând în rugăciuni. Tu doreşti să te împărtăşeşti ca aceia; deci fă faptele bune pe care le făceau aceia şi nimenea nu te va putea opri de la ceea ce râvneşti. Dar, pentru a spune adevărul, care din creştinii de astăzi zăboveşte în biserică în toată vremea, adică să asculte în fiecare zi cele şapte laude? Adică de cu seară Ceasul al nouălea, Vecernia şi Pavecerniţa, la miezul nopţii Miezonoptica, Utrenia, Ceasul întâi, iar a toate doua zi Ceasul al treilea, al şaselea, Obedniţa şi peste dumnezeiasca Liturghie. Dar poate vei zice: „Aceste slujbe le-am ascultat cândva la mănăs tire, când ne-am împărtăşit”. Vezi că cei dintâi creştini nu le ascultau numai o dată, ci în toată vremea erau aşteptând întru rugăciu ne; şi nu numai întru rugăciune, ci şi întru ascultarea dumnezeieştilor învăţături, adică, după ce terminau rugăciunile, zăboveau ascultând dumnezeieştile învă ţături de la sfinţii apostoli. Dacă ar veni creştinii de azi în toate zilele şi nopţile la slujbele Bisericii pe care vi le-am arătat mai sus, şi după slujbă ar rămâne multă vreme ascultând cuvântul lui Dumnezeu, apoi ar fi şi ei ca cei dintâi creştini despre care ai auzit că erau în toată vremea aşteptând întru rugăciune. Dar dacă creştinii de azi vin numai la sărbători mari şi în unele Duminici, iar alţii cu lunile şi anii nu vin la biserică, şi petrec în toată vremea în griji şi în păcate şi în răspândire, apoi câtă nebunie şi nesocoteală este 94 NE VORBEŞTE a dezlega cineva din preoţi de a se împărtăşi creştinii de azi ca cei dintâi. Încă trebuie să înţelegem că primii creştini nu numai că erau în toată vremea în biserică, aşteptând întru rugăciuni şi ascultând dumnezeieştile învăţături, ci erau trăind în mare frăţie şi dragoste şi toate averile lor le vindeau şi le puneau la picioarele apostolilor spre folosul de obşte al Bisericii. Acest adevăr este de netăgăduit, căci auzi ce zice Sfânta Scriptură: Toţi aceştia într-un cuget stăruiau în rugăciune şi în cerere cu femeile şi cu Maria, mama lui Iisus, şi cu fraţii Lui (Fapte 1, 14). Şi arătând că pe lângă rugăciune erau ascultând învăţăturile sfinţilor apostoli şi trăind în mare dragoste şi unire cu fraţii, zice: Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în viaţă frăţeas că, în frângerea pâinii şi în rugăciuni (Fapte 2, 42). Vezi, frate, la primii creştini petrecere îngerească? În toată vremea se îngrijeau numai de cele cereşti, de ascultarea cuvântului lui Dumnezeu şi de a trăi în dragoste şi în frăţie şi de a zăbovi în împărtăşirea Preacuratelor Taine şi în rugăciuni. Oare câtă deosebire are viaţa creştinilor de azi faţă de a acelor fericiţi creştini? Pe care din creştinii de azi îi vezi în toată vremea numai la ascultarea cuvintelor lui Dumnezeu? Care din creştini trăiesc în dragoste duhovnicească şi se iubesc ca fraţii? Care se văd zăbovind întru rugăciuni şi în laude şi întru privegheri, cum aţi auzit că trăiau cei dintâi creştini? Care din creştinii de azi se leapădă de ţarine şi de moşii pentru ca să le vândă, iar banii de pe ele să-i dea spre folosul de obşte al creştinilor celor săraci şi scăpătaţi? PĂRINTELE CLEOPA 95 Multă lepădare de sine, multă frăţie, multă îndurare, multă dragoste şi milă de nevoile altora se vedea în viaţa acelor fericiţi creştini. Aceasta o arată nouă prealuminat Sfânta Scriptură, zicând: Şi toţi cei ce au crezut erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi moşiile şi averile le vindeau şi le împărţeau pe ele tuturor, după cum fiecare avea lipsă (Fapte 2, 44-45). Apoi zice că pe lângă aceste mari milostenii pe care le făceau spre folosul de obşte erau în toate zilele la slujbele din biserică. Şi în toate zilele erau aşteptând cu un cuget în biserică (Fapte 2, 46). Pricina care m-a făcut să aduc aici puţine mărturii despre viaţa primilor creştini a fost spre a lămuri pe unii din creştinii care m-au întrebat de ce azi preoţii opresc pe creştini de la împărtăşirea mai deasă cu Preacuratele Taine şi de ce nu le dau voie a urma cu împărtăşirea pe primii creştini. Citind cineva cele scrise de aici şi făcând asemănare între viaţa creştinilor de azi şi a celor de atunci, de va fi om cu frică Dumnezeu, singur va înţelege care este pricina pentru că care duhovnicii nu îngăduie acum împărtăşirea deasă ca atunci. Încă trebuie să ştie oricine această scumpătate pentru împărtăşirea Preacuratelor Taine nu a fost pusă acum de curând, ci chiar din vremile cele vechi ale Sfinţilor Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi. Aceasta o va înţelege cineva prealuminat dacă va citi Părinţi canoanele Sfinţilor Apostoli şi ale Sfinţilor care s-au făcut la sinoadele Ecumenice şi locale, încă şi canoanele care s-au scris în parte de Sfinţii Părinţi. Şi fiindcă aceste sfinte canoane nu le 96 NE VORBEŞTE poate avea în casă orice creştin, spre a le citi şi a se orienta, este bine ca el să se mărturisească curat de toate păcatele sale la părintele său duhovnic şi de la el să ceară sfat dacă se poate sau nu se poate împărtăşi cu Preacuratele lui Hristos Taine. Să aibă încredere că preoţilor li s-a dat a fi iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu, şi ei, orientându-se după scumpătatea şi iconomia sfintelor canoane, au putere de a hotărî în Biserică vremea când poate cineva a se apropia de împărtăşirea cu Preacuratele Taine ale Trupului şi Sângelui Domnului. Iar pentru a adeveri cele de mai sus, că din cele mai vechi timpuri s-a pus mare stricteţe şi pază în Biserică spre a nu se da Sfânta Împărtăşanie celor nevrednici şi nepregătiţi, scriu aici puţine despre cele patru trepte de canonisire pentru cei ce păcătuiau. Iată în ce constau acestea: 1. Plângerea - era ca omul păcătos să stea afară de biserică şi afară de curtea sau tinda bisericii; şi să cadă înaintea tuturor celor ce intrau în biserică, cerându-le cu lacrimi să se roage pentru dânsul. El era lepădat afară de curtea sau tinda bisericii ca să se pocăiască atâta vreme cât îi era poruncit. 2. Ascultarea - era ca omul cel păcătos să as culte dumnezeiasca Scriptură stând lângă uşile bisericii, în curte sau în tindă, iar în biserică nu-i era iertat şi n-avea voie să intre, până ce se sfârşea timpul poruncit lui. 3. Sfânta Căderea - adică posluşania. Cel ce greşea stătea înăuntru în Biserică, mai înapoi de amvon, până la Evanghelie, când zice diaconul: „Cei chemaţi ieşiţi”. Atunci ieşea şi el cu cei chemaţi şi PĂRINTELE CLEOPA 97 stătea afară de biserică până ce se sfârşea dumne zeiasca slujbă. 4. Starea cu credincioşii - omul stătea cu credincioşii înăuntrul bisericii până la sfârşitul dumnezeieştii slujbe, dar nu se împărtăşea până ce îşi împlinea poruncită lui vreme. Iar dacă îşi împlinea vremea stând cu credincioşii atunci se învrednicea împărtăşirii cu Preasfântul Trup şi Preacuratul Sânge al Domnului Iisus Hristos. „Deci cu aceste patru lucruri se săvârşeşte şi se împlineşte toată pocăinţa. Drept aceea cade-se episcopilor sau preoţilor duhovnici, să împartă toată vremea canonisirii, ori multă, ori puţină, pe aceste patru lucruri şi aşa să cureţe de păcate pe cel ce se căieşte şi se pocăieşte” (Vezi P.M.B., p. 498; Sf. Grigorie de Nyssa, can. 4; Sf. Vasile cel Mare, can. 59). Am scris acestea aici pentru ca să vă puteţi da seama câtă grijă au avut Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi pentru a păstra cu mare scumpătate cinstirea Preacuratelor Taine şi ca nimenea să nu se apropie de ele până nu se va curăţi cu împătrita pocăinţă arătată mai sus. Dar poate vor zice unii: „Dacă atâta stricteţe s-a pus pentru cel ce greşeşte, spre a nu se apropia de Sfintele Taine, apoi mai bine să nu mă împărtăşesc deloc, sau tocmai la sfârşitul vieţii”. Mare păcat vei face de vei judeca aşa: stricteţea sfintelor canoane nu s-a pus ca să oprească pe cineva de a se împărtăşi, ci pentru a nu se apropia cineva nepregătit şi pentru ca toţi să facă roadele pocăinţei. Căci cine face fapte vrednice de pocăinţă, duhovnicul are dreptul a-i scurta 98 NE VORBEŞTE vremea pocăinţei şi a-l apropia de Preacuratele Taine. Aşa că nimeni să nu aleagă ce este rău, adică sau să se apropie prea des de Sfintele Taine, fără evlavie şi fără pregătire, sau din lene sau deznădejde să se depărteze prea mult de ele, ci cu smerenie şi cu dreaptă soco teală să ţină calea de mijloc, de vreme ce la toată fapta bună - zic Sfinţii Părinţi - marginile sunt ale dracilor, iar mijlocul este al lui Hristos. Deci calea de mijloc este cale împărătească pe care au călătorit toţi sfinţii spre cer. Şi poate va zice cineva: „Care ar fi calea de mijloc în vederea împărtăşirii cu Preacuratele Taine ale lui Hristos?”. La aceasta răspundem aşa: Fiindcă împărtăşirea este strâns legată de spovedanie, iar spovedania, după porunca a patra a Bisericii, trebuie a se face pentru mireni de patru ori pe an, adică în cele patru posturi, atunci şi împărtăşirea cu Sfintele Taine, dacă cineva din creştini nu are vreo oprire canonică, este bine a se face în toate sfintele posturi. Iar dacă unii duc o viaţă de post, de rugăciune şi curăţie, se pot împărtăşi şi o dată pe lună sau la 40 de zile. Însă toate, atât depărtarea cât şi apropierea, rămân la chibzuinţa duhovnicului, care are puterea să amâne sau să dezlege, orientându-se după sfintele canoane şi după cât cunoaşte el că a sporit cineva întru îndreptarea sufletului său, făcând roadele pocăinţei (Vezi Sf. Ioan Hrisostom, Comentariu la II Cor. XIV; Sf. Simeon Tes. V, 251-264). Un lucru să rămână însă de ţinut minte, mai ales pentru cei care voiesc adesea a se împărtăşi, că acelea pe care ei le doresc sunt Sfintele Sfinţilor şi să audă PĂRINTELE CLEOPA 99 ce zice dumnezeiescul Hrisostom: „Vezi, zice el, că atunci când zice preotul «Sfintele Sfinţilor», aceasta zice: «dacă nu este cineva sfânt, să nu se apropie». Nu numai curat de păcate, ci şi sfânt”. Apoi adaugă: „...dumnezeieştile Taine se fac pricinuitoare de mare muncă la cei care se împărtăşesc cu nevrednicie” (Cuvântul 27 la epistola I către Corinteni). Şi dumnezeieştile canoane acelaşi lucru hotărăsc, zicând: „Sfintele se dau celor sfinţi, iar sfinţenia se capătă prin post şi rugăciune” (Vezi Sinodul VI ecumenic, can. 29 şi Cartagina 48)
Ce ai, omule? De ce plângi aşa? -PĂRINTELE CLEOPA
Pentru a arăta că adevărata pocăinţă trebuie a fi însoţită de lacrimile pocăinţei şi plângerea şi durerea inimii pentru păcatele ce le-am făcut înaintea lui Dumnezeu, voi spune aici o istorioară adevărată din cartea ce se cheamă Pateric: „Era un frate călugăr care şedea singur, aparte, în Mănăstirea Monidriilor. Acesta pururi se ruga cu această rugăciune către Dumnezeu: Doamne, nu mă tem de Tine, şi pentru aceasta trimite-mi săgeată de fulger, sau alt chin, sau boală, sau draci, ca măcar aşa sufletul meu cel împietrit să vină întru frică. Apoi, rugându-se, iarăşi zicea: Ştiu că multe am greşit Ţie, Stăpâne, şi nenumărate sunt greşelile mele. Pentru aceea nu îndrăznesc să zic să mă ierţi, dar, de se poate, pentru îndurările Tale, iartă-mă. Iar de nu se poate, pedepseşte-mă aici şi nu acolo. Iar dacă şi aceasta este cu neputinţă, dă-mi aici o parte din muncă şi acolo să-mi faci mai uşor chinul. Numai să începi de acum să mă pedepseşti, însă cu milă şi nu cu mânia Ta, Stăpâne. Deci s-a pocăit el aşa un an întreg şi s-a rugat cu lacrimi fierbinţi, zdrobindu-şi trupul cu post şi cu privegheri şi în rea pătimire şi smerindu-şi sufletul său. Iar într-o zi, stând el jos şi plângând după obicei şi el, tare tânguindu-se, din multa supărare i-a venit lui somn şi a adormit. Şi iată, stătea de faţă Hristos, zicând cu glas blând:
Ce ai, omule? De ce plângi aşa? Iar cunoscându-L pe Iisus cine este, a răspuns înspăimântat: Am greşit, Doamne! I-a zis lui Cel ce S-a arătat: Scoală-te! Dar el a zis: Nu pot, Stăpâne, de nu-mi vei da mâna. Şi Iisus, întinzând mâna şi apucându-l, l-a sculat.
PĂRINTELE CLEOPA
Dar acela, sculându-se, foarte tare plângea. Atunci i-a zis iarăşi Cel ce S-a arătat, de asemenea cu glas lin şi blând: De ce plângi, omule? De ce te mâhneşti? Răspuns-a fratele: Nu vrei, Doamne, să plâng şi să mă mâhnesc, căci cu atâtea Te-am mâhnit, eu, cel ce am dobândit de la Tine atâtea bunătăţi? Iar Acela întinzându-Şi din nou mâna, a pus-o pe capul fratelui şi i-a zis: De acum nu te mai întrista, că, de vreme ce tu te-ai întristat pentru Mine, nu Mă voi mai scârbi asupra ta! Căci dacă Sângele Meu l-am dat pentru tine, cu mult mai mult îţi voi da iertare şi ţie şi la tot sufletul care se pocăieşte curat. Deci, venindu-şi în sine fratele, din acea vedere şi-a aflat inima plină de toată bucuria şi s-a încredinţat că a făcut Dumnezeu milă cu dânsul. De atunci a petrecut totdeauna în multă smerenie, mulţumindu-I lui Dumnezeu”
Am amintit această istorisire sfântă şi adevărată, pentru un suflet care s-a pocăit cu adevărată pocăinţă şi care a arătat cu adevărat pocăinţa lui şi roadele pocăinţei, adică mare mulţime de lacrimi, întristare, post, priveghere şi mare mâhnire pentru păcatele sale, şi care, pentru această pocăinţă adevărată şi plângere necontenită, s-a învrednicit de la Însuşi Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos de iertarea păcatelor lui şi de mare mângâiere de la Acela care a zis: Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Amin.
Icoana Maicii Domnului „Portărița” (Panagia Portaitissa)
Istoria și Călătoria pe Mare
Istoria documentată și legendele sfinte împletesc originea acestei icoane cu perioada iconoclastă (secolul al IX-lea): [1, 2]
- Salvarea din Niceea: O văduvă evlavioasă din Niceea deținea icoana în casa ei. Când soldații împăratului iconoclast Teofil au descoperit-o, unul dintre ei a lovit icoana cu sulița, moment în care din fața pictată a țâșnit sânge adevărat. Speriată și dornică să o salveze, femeia a pus icoana pe valurile mării, rugându-se. Icoana a rămas în poziție verticală și a plutit pe apă. [1, 2, 3, 4, 5, 6]
- Arătarea la Muntele Athos: După o perioadă lungă, călugării de la Mănăstirea Iviron au văzut pe mare un stâlp de foc ce ajungea până la cer. În focurile acelea se afla icoana. Singurul care a putut merge pe apă să o ridice a fost un pustnic bătrân pe nume Gavriil.
- Alegerea locului (De ce se numește „Portărița”): Monahii au așezat inițial icoana în altarul bisericii centrale. Cu toate acestea, în mod repetat și miraculos, icoana dispărea din biserică și era găsită pe zidul de la poarta mănăstirii. Maica Domnului i s-a arătat în vis monahului Gavriil, transmițându-i că nu dorește să fie păzită de călugări, ci ea însăși a venit să fie păzitoarea (Portărița) lor. Călugării i-au construit un paraclis special chiar la poarta mănăstirii, unde se află și astăzi.
Semnificație Spirituală și Profeții
Conform tradiției athonite detaliate în articolul dedicat de pe platforma Mount Athos, icoana nu a părăsit niciodată Sfântul Munte de la apariția sa. Există o profeție locală lăsată de bătrânii mănăstirii care spune că, înainte de sfârșitul lumii, icoana Portărița va părăsi Muntele Athos în același mod misterios în care a venit, acesta fiind un semn pentru călugări că trebuie și ei să părăsească mănăstirile.
Sărbătoarea principală (sinaxa) dedicată acestei icoane este celebrată în Marțea din Săptămâna Luminată (a doua zi după Paște), zi ce amintește de momentul în care icoana a fost scoasă din mare de către monahul Gavriil.
Tradiția de la Muntele Athos despre icoană, Sfântul Gavriil și numele acesteia.
https://eeod.gr/news/90488-i-sygklonistik-istora-tis-thaumatourgs-eiknos-tis-panagas-portatissas
Fecioara Maria de la Portaitisa este una dintre cele mai venerate icoane ale Muntelui Athos și este păstrată într-o capelă lângă poarta centrală a Sfintei Mănăstiri Iviron.
Conform tradiției de la Muntele Athos, istoria icoanei începe în perioada iconoclasmului. O văduvă pioasă din Niceea Bitiniei, dorind să protejeze icoana Maicii Domnului de iconoclaști, a încredințat-o mării. Tradiția spune că icoana a stat în picioare în ape și a fost luată de vânt.
Apariția icoanei pe Muntele Athos
Mulți ani mai târziu, călugării Mănăstirii Iveron au văzut icoana în mare, într-un stâlp de lumină. Fiecare încercare de a se apropia de ea s-a dovedit zadarnică, deoarece, conform tradiției, icoana s-a îndepărtat.
Maicea Maicii Domnului i s-a arătat apoi Sfântului Gavriil, care era ascet lângă Mănăstire, și l-a îndemnat să primească icoana. Călugărul a intrat în mare și a mers pe ape până a dus-o la țărm. În locul în care a atins icoana, a țâșnit un izvor de apă sfințită.
De ce a fost numită Portaitissa?
Călugării au mutat icoana în Catholiconul Mănăstirii și au așezat-o într-o altar. A doua zi însă, au găsit-o deasupra porții. Același eveniment, conform istoriei Mănăstirii, s-a repetat de trei ori.
Fecioara Maria i s-a arătat din nou Sfântului Gavriil și l-a înștiințat că nu venise să fie păzită de călugări, ci să păzească acea Mănăstire și întregul Munte Athos.
Din acest motiv, lângă poartă a fost ridicată o capelă, unde a fost așezată icoana. Din cauza poziției sale de gardian al intrării, a primit numele Portaitissa .
Icoana a rămas de atunci în capela Mănăstirii Iviron și este un punct de referință pentru călugării și pelerinii athoniți. Copii ale acesteia sunt venerate în biserici și mănăstiri din multe țări.
Anterior, Muzeul Național de Arheologie a scris că icoana miraculoasă a Panagiei Phaneromeni a plecat spre Edipsos.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)