Cuvântul „nebun” este un cuvânt interzis

 Cuvântul „nebun” este un cuvânt interzis. Cine zice fratelui său „nebunule” se pedepseşte cu matca focului. De ce? Fiindcă şi numai simpla alunecare a acestui cuvânt în obrazul unui om este în stare să-i desfigureze fizionomia minţii.

Este cunoscută experienţa mai multor inşi care au organizat odată următorul complot psihologic: şi-au ales victima şi s-au prezentat, pe rând, la intervale neregulate şi-au început a se nedumeri înaintea omului: Ce-i cu tine, parcă te-ai schimbat cumva! Şi s-au dus. Altă dată, al treilea îi spune marea sa uimire, că-l găseşte aşa de schimbat şi nu îndeajuns normal. Următorul îl găseşte cu totul curios la minte. Şi aşa şi ceilalţi, până când ultimul i-a propus să se ducă la un spital de boli nervoase şi să-şi repare deranjurile la minte. Şi biata victimă, pierzându-şi treptat liniştea şi neştiind capcana, a ajuns la nebuni. A trebuit să vină apoi toţi ca să-şi descopere complotul şi cu mare greutate i-a revenit omului mintea la loc. Adevărul abia a putut limpezi mintea zăpăcită sistematic de minciună.

Cuvintele interzise orientează greşit sau dezorientează. Deci, trebuie să fii mai presus de cuvintele oamenilor: să nu te atingă nici lauda, nici ocara din ele. Cuvintele sunt fiinţe vii, capabile să facă treaba la care au fost trimise. Şi fiindcă sunt fiinţe vii, viaţă din viaţă, pe cel care le-a creat ele-l însoţesc până la judecata de apoi, ca nişte copii ai lui, cu toate consecinţele lor. Mărturisirea lor cu pocăinţă mai poate schimba situaţia. Taina pocăinţei este o judecată milostivă. Aici, ce opreşte aceasta nu mai ajunge la cealaltă. "Zece porunci are înţelepciunea: de 10 ori să taci şi o dată să vorbeşti şi atunci puţin."

Din Părintele Arsenie Boca mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002

Sfântul Cuvios Pavel de la Xiropotamu 28 Iulie

    

Lucrul mâinilor lui era umilința, lacrimile, dragostea către toți și smerenia cea rară de măsură. Pe acestea isprăvindu-le cuviosul cu multă osteneală și nevoință, s-a făcut cunoscut tuturor părinților, încât toți se minunau de dânsul și îl lăudau.

Cuviosul Părintele nostru Pavel se trăgea cu neamul din Constantinopol. Tatăl lui a fost împăratul Mihail Curopalatul, care se numea și Rangabe. Acela nesuferind să vadă nerânduielile din zilele lui, care se făceau de cei fără de rânduială, ca un iubitor de pace și temător de Dumnezeu, s-a lepădat de împărăție și s-a făcut monah într-o mănăstire zidită de dânsul, cu numele Mireleia, și viețuind cu plăcere de Dumnezeu, s-a odihnit în Domnul. Iar maica sa a fost Procopia cea minunată în fapte bune, fiica împăratului Nichifor, ce se mai numea Ghenicos, și sora împăratului Stavrachie. Aceea, pe când era îngreunată cu sfântul de care ne este vorba, în noaptea în care era să-l nască, a văzut în vedenie că a născut deasupra unui stog de grâu, un miel de parte bărbătească. Iar după ce s-a pogorât de pe stog, au venit doi lei ca să-l sfâșie, iar mielul se lupta cu ei. Deci, văzând împărăteasa un lucru ca acesta, a alergat cu mare sârguință să ajute mielului. Dar, când s-a apropiat de el, a văzut că nu era miel, ci un copil de parte bărbătească, care ținea în mâinile lui o cruce, cu a cărei putere a omorât leii. Deci, deșteptându-se din somn maica lui, a născut pe fericitul Procopie, căci așa s-a numit din Sfântul Botez.

Iar acea vedenie are înțelegerea următoare: mielul însemna nerăutatea și blândețea copilului, iar partea bărbătească însemna bărbăția și vitejia sa. Iar că a omorât pe amândoi leii cu crucea, închipuia că are să fie monah și are să ia asupra sa Crucea lui Hristos, adică omorârea patimilor și necazurile cele multe care au venit asupra lui, și cu crucea va birui și va omorî pe cei doi lei înfricoșați, adică pe cei doi vrăjmași ai monahului, pe diavolul cu toate puterile lui și lumea cu toate slavele și îndulcirile ei. Iar stogul de grâu însemna că prin cuvântul său cel dăscălesc și prin pilda vieții lui celei îngerești, multe suflete flămânde va hrăni și pe mulți neroditori și netrebnici îi va face vrednici a se încuia în hambarul cel ceresc și a se arăta lui Dumnezeu pâine dulce.

Deci s-a făcut bucurie mare în toată cetatea pentru nașterea pruncului, fiindcă de mic se arăta cum va fi când se va face mare. Și după ce pruncul a fost înțărcat, tatăl său a lăsat scaunul împărătesc, după cum am zis, și a împărățit în locul lui Leon Armeanul, care, temându-se ca nu cumva și Procopie, după ce va veni în vârstă, să ia împărăția tatălui său, a trimis de l-a scopit.

Și când a ajuns Procopie la vârsta de 12 ani, s-a dat cu totul la învățătura Sfintelor Scripturi și, cu istețimea cea firească pe care o avea, cu sârguința și cu ostenelile sale, care le-a pus la învățătură, a covârșit pe toți înțelepții vremii, după cum mărturisește împăratul Roman în hrisovul sau, numindu-l „consul al filosofilor”, și după cum adeveresc scrierile lui: Cuvântul cel făcut de dânsul la Intrarea în Biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu; Canoanele cele după opt glasuri la Sfinții Patruzeci de Mucenici, și Canonul cel iambicesc, pe care îl are la cinstita Cruce.

Deci după ce a ajuns el la o desăvârșire ca aceasta, s-a învrednicit și de fericita vedere, care i s-a pricinuit lui din lucrarea faptei bune, pe care o săvârșea din copilărie. Și socotind el deșertăciunea lumii și învârtind în mintea sa cuvântul Sfântului Macarie, care zice: „Sufletul care nu s-a izbăvit de grijile lumești, nici pe Dumnezeu nu-L va iubi cu adevărat, nici pe diavolul nu-l va urî după vrednicie”, a judecat să fugă de lume și mai mult, căci toți, în fiecare zi, aveau în gura lor pe minunatul Procopie. Unul îl lăuda pentru dragostea pe care o avea către toți, altul pentru smerenia lui; altul pentru înțelepciune, altul pentru înfrânare, pentru întreaga înțelepciune, pentru milostenie și pentru trecerea cu vedere a slavei și a nălucirii cele lumești. Pe scurt, altceva nimic nu auzeai, decât laudele pentru Procopie.

Deci fericitul, ca să scape de laudele oamenilor, a fugit din Constantinopol, schimbându-și hainele sale și îmbrăcându-se cu niște rase rupte, ca un cerșetor. Așa a alergat, necunoscut, ca un cerb însetat, la Sfântul Munte al Atonului și, înconjurând tot muntele, a venit la mănăstirea pururea pomenitei fecioare, împărăteasa Pulheria. Acea mănăstire, care acum se numește Xeropotamu, fusese stricată cu puțin timp mai înainte de arabi, care veniseră tâlhărește la Sfântul Munte și, stricând multe mănăstiri, pe mulți monahi i-au făcut mucenici, precum pe cei din Sinai și din Rait. Iar fericitul Procopie, văzând așezarea locului frumoasă și liniștită, și-a făcut o colibă mică în zidurile mănăstirii celei surpate și a șezut acolo singur, vorbind cu Dumnezeu.

În apropierea colibei sale era un om liniștit, preabun și îmbunătățit, cu numele Cosma, care l-a tuns monah, numindu-l Pavel. De atunci s-a pus pe sine în mare rânduială și în bună așezare: postea, se ruga; alt așternut nu avea decât pământul, iar la căpătâi avea o piatră. Lucrul mâinilor lui era umilința, lacrimile, dragostea către toți și smerenia cea rară de măsură. El a mai socotit că monahul, pentru a ajunge la desăvârșire, are trebuință să câștige și roadele Sfântului Duh pe care le pomenește Sfântul Apostol Pavel, adică: dragostea cea duhovnicească, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea și înfrânarea poftelor. Pe acestea isprăvindu-le cuviosul cu multă osteneală și nevoință, s-a făcut cunoscut tuturor părinților, încât toți se minunau de dânsul și îl lăudau, precum îl lăuda și Sfântul Atanasie din Aton, după cum se arată în viața lui.

Și cu toate că preaînțeleptul Pavel se închipuia și se arăta ca un necărturar și ca un țăran simplu, dar s-a arătat ca o cetate ce stă deasupra muntelui. Drept aceea, a ajuns vestea despre dânsul până și la Protatul, adică la mai-marele Muntelui Athos. Și avea Cuviosul Pavel obiceiul de a merge de trei ori într-un an, la cele trei praznice mari, la mănăstirea chiliilor, care se numește a Protatului. Deci, mergând el odată, după obicei, la unul din cele trei praznice, Protatul l-a întrebat aparte, cine și de unde este. Iar el a răspuns cu glas lin și cu față veselă: „Preasfinte părinte, eu sunt un monah sărac, precum mă vezi, dintr-un loc vechi ce se numește Xeropotamu”. De aici a luat și numirea de Pavel Xeropotamianul, iar acea mănăstire a Pulheriei, pe care el a înnoit-o, se numește Xeropotamu.

Iar înnoirea s-a petrecut astfel: Făcându-se împărat de-a pururea pomenitul Roman cel Bătrân, care era rudenie cu sfântul, a făcut mare cercetare, ca să-l afle. Deci, trimițând oameni împărătești să-l caute pretutindeni, l-a aflat în Sfântul Munte. Astfel, cu mare rugăminte și silire, încă și cu îndemnare din partea Protatului, s-a înduplecat Cuviosul Pavel și s-a dus la Constantinopol. O, dar cine poate să spună bucuria pe care au avut-o rudeniile lui și toată cetatea, văzând înger în trup și auzind cuvânt dăscălesc! Toate fețele cele împărătești și boierești au căzut și s-au închinat săracului aceluia, care nu avea altceva decât o rasă veche și o cruce. Lucru vrednic de minune este fapta bună, și în acest fel face pe lucrătorii săi.

Și s-a întâmplat atunci că împăratul Roman zăcea la pat și era bolnav de moarte. Dar îndată ce cuviosul s-a dus la dânsul și și-a pus mâinile sale peste el, împăratul s-a făcut sănătos, după cum scrie aceasta el însuși în hrisovul său. Această minune a preamărit pe sfântul mai mult. Deci a rămas în Constantinopol pentru rugămințile cele multe ale împăratului și, păzindu-și toate rânduielile sale cele monahicești și nevoințele cele sihăstrești, învăța pe copiii împăratului.

Iar când s-a împlinit vremea care a fost hotărâtă să șadă acolo, s-a dus la împărat și a zis către dânsul: „împărate, precum peștele, când iese din apă, nu poate să trăiască mai mult, așa și monahul care iese din coliba lui, nu este chip a rămâne viu în lucrarea poruncilor lui Dumnezeu. Pentru aceasta vă las cu sănătate și mă duc la coliba mea, ca să mă aflu de-a pururea împreună cu Dumnezeu, Impăratul meu”.

Dacă a auzit împăratul aceasta, s-a întristat foarte mult; însă nu a putut să-l împiedice, fiindcă avea și mare evlavie către dânsul. Deci a zis către el: „Doream și socoteam, sfinte părinte, să nu ne despărțim niciodată, cât voi trăi, pentru ca să te am mângâiere și dascăl spre mântuirea mea; însă nu te pot opri. Te rog numai să iei bogăție câtă voiești, ca să o împărți pentru sufletul meu”. Atunci sfântul a zis către dânsul: „Eu n-am trebuință de bogăție, nici nu știu să o împart; aici ai mulți scăpătați, deci împarte cât voiești. Atât numai îți zic: dacă voiești, înnoiește mănăstirea de-a pururea pomenitei împărătese Pulheria, care este surpată, ca astfel să ai pomenire veșnică”. Iar împăratul a primit cu mare bucurie cuvântul cuviosului și a trimis îndată oameni împărătești cu cheltuială și a zidit din temelie sfânta mănăstire, cu frumusețe neasemănată. După aceea, a trimis pe însuși fiul său, Teofilact, care era atunci patriarh, și a sfințit biserica. Iar când Sfântul Pavel a vrut să plece din cetate, l-a luat împăratul și l-a dus în vistieria împărătească.

Însă se cuvine să pun înainte chiar graiurile împăratului, așa cum sunt scrise în hrisovul lui: „Am intrat cu unii din sfatul nostru în vistieria împărăției mele și am luat partea cea mai mare și vrednică de minune a cinstitelor lemne ale Crucii de viață făcătoare, care purta întru sine pomenirile patimii celei stăpânești - o gaură din acelea cu care s-a pironit Trupul cel îndumnezeit al Domnului, și curgerea cea curățitoare a păcatelor noastre, căci pe ea a curs Preasfântul Sânge.

Ea avea lungimea ca de un cot și o palmă, lățimea ca de două degete, grosimea ca de un deget, iar toată greutatea ei era de o sută de dramuri. Din ea s-au făcut acum două cruci.

Și luând în mâini această preasfântă vistierie, pe înfricoșata însemnare a Impăratului ceresc, semnul care se va arăta în cer al Fiului Omului, Cel ce va judeca vii și morții, deci pe acest preadum-nezeiesc semn al mântuirii noastre l-am pus cu evlavie în sfintele mâini ale Preacuviosului Pavel Xeropotamianul, ca să fie odor și afierosire nejefuită preasfintei mănăstiri, cea mai sus pomenită, a împărăției mele, până când va veni Domnul. Apoi l-am întovărășit pe dânsul cu petrecere bisericească și ostășească, ca să-l așeze în Sfântul Altar al mănăstirii, spre sfințirea și întărirea monahiceștii noastre mănăstiri”.

Deci fericitul Pavel, luând cinstitul Lemn, a venit la Sfântul Munte, iar după înnoirea cea desăvârșită a mănăstirii și după sfințirea ei de către patriarh, a pus acel cinstit lemn al Sfintei Cruci în Sfântul Altar, după porunca împărătească. Și fiindcă vestea cuviosului a ieșit în tot pământul, s-a adunat mulțime mare de monahi care lucrau fapta bună. Insă cuviosul, fugind de tulburare, le-a pus egumen pe un oarecare monah foarte îmbunătățit, iar el, lăsând mănăstirea și ducându-se la un loc care se afla la poalele Atonului, își petrecea viața sa în sihăstrie.

Cu toate acestea, aflându-l pe el, s-au adunat mulți călugări și acolo, încât pustia s-a făcut ca o cetate. Apoi, fiind ca la șaizeci numărul ucenicilor lui care se adunaseră acolo și temându-se să nu-i robească sau să-i omoare arabii, care năvăleau adeseori asupra Sfântului Munte și-l prădau, au zidit și o altă mănăstire, prin mijlocirea binecredincioșilor împărați, în numele și în cinstea Sfântului și Marelui Mucenic Gheorghe, care și până astăzi păstrează numirea cuviosului, căci se numește „Sfântul Pavel”.

Însă când a sfârșit de zidit mănăstirea, era foarte bătrân și se apropia vremea să treacă către părinții săi. Deci, cunoscând din dumnezeiască descoperire sfârșitul său, a chemat la sine pe toți ucenicii săi și pe cei ai mănăstirii Xeropotamu și, deschizându-și sfânta sa gură, i-a învățat mult, cu învățături folositoare de suflet.

La urmă a adăugat și aceste cuvinte, zicând: „Fiilor, după două zile sufletul meu va ieși din acest trup ticălos și știți cum am petrecut eu în locul acesta sfânt, și cum, din tinerețile mele, toate poruncile părinților mei le-am păzit. Tot așa vă rog și pe voi, iubiții mei, să le păziți și voi până la sânge. Pentru că eu, în vremea tinereților mele, pe când era eresul luptătorilor de icoane, atât de mult m-am nevoit, încât eram gata să-mi vărs sângele meu pentru dragostea lui Hristos. Deci am răbdat multe bătăi cu toiege și răni, până când cu dovezi ale Scripturii și cu mărturii ale părinților, am pierdut pângăritul eres al luptătorilor de icoane. Acestea vi le spun vouă nu mândrindu-mă, ci îndemnându-vă să suferiți toată ispita și necazul cu mărime de suflet, așteptând cununile de la Dumnezeu”.

Auzind frații acestea, au plâns cu amar și cu lacrimi au zis către dânsul: „Părinte, să nu ne lași pe noi sărmani și lipsiți de duhovniceștile tale învățături. O, părinte, noi, din dragostea care o avem către sfinția ta, socoteam că nu vei muri niciodată, iar acum, auzind acest amar cuvânt, inima noastră s-a întristat foarte, pentru că te aveam pe tine mângâiere întru necazuri și ajutor întru ispitele noastre, încât și tată, și mamă, și frate pe tine te-am cunoscut”. Acestea și multe alte cuvinte auzindu-le cuviosul, a lăcrimat, pentru că era lesne plecat spre umilință și în toată viața sa a avut darul lacrimilor.

Și odată, un frate întrebându-l: „Ce să fac, părinte, ca să dobândesc lacrimi de umilință?”, el i-a zis: „Să ai totdeauna în minte înfricoșata judecată a lui Hristos și păcatele tale, și nu vor lipsi de la tine lacrimile”. Iar după ce a lăcrimat - după cum am spus -, a zis către cei ce stăteau de față: „Nu plângeți, fraților, ci iertați-mă, că a sosit vremea pe care sufletul meu o dorea totdeauna și de care trupul se temea”. Apoi, sculându-se, s-a îmbrăcat cu mantia de biserică și, făcând multe rugăciuni, s-a împărtășit cu Preacuratele Taine. Atunci îndată a strălucit fața lui ca soarele, încât cei ce se aflau acolo au căzut la pământ, neputând să vadă atâta lumină care fulgera pe fața cuviosului. Și după ce s-a împărtășit, a șezut schimbat cu schimbarea cea bună și a zis obișnuita rugăciune, pe care totdeauna o zicea, adică: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt; Treime Sfântă, slavă Ție!”. Apoi a început iarăși să le grăiască multe sfaturi, dar mai înainte de toate le-a zis: „Fiilor și fraților, să aveți dragoste, rugăciune, smerenie și ascultare, căci monahul care nu are aceste fapte bune, nu se cuvine să se numească monah, ci mirean”. Și când a săvârșit cuvintele acestea, a zis: „Vai monahului care are împreună petrecerea sa cu cei fără de barbă, căci unul ca acesta nu va vedea niciodată fața lui Dumnezeu”.

Și întinzându-și picioarele sale și așezându-se în bună rânduială, și-a înălțat mâinile și ochii către cer și și-a dat fericitul său suflet în mâinile lui Dumnezeu, în ziua de 28 iulie.

După aceasta, monahii sfintei mănăstiri, gătind caicul și pogorând la malul mării sfintele lui moaște, cu laude și cu cântări duhovnicești, le-au pus în caic ca să le ducă în pădure și acolo să le îngroape, precum a poruncit sfântul. Deci, fiind atunci seară, au pornit cu corabia noaptea, ca să meargă în pădure. Dar dimineața, o, minunile Tale, Iisuse Impărate! S-au aflat în Constantinopol și, înștiințându-se de aceasta împăratul, sfatul, patriarhul și tot clerul bisericesc, s-au îmbrăcat cu sfintele podoabe și, aprinzând lumânări cu tămâieri, au ridicat cu laude și cu cântări de psalmi sfintele moaște ale cuviosului și le-au pus în biserica cea mare, sărutându-le cu mare evlavie și mulțumind Domnului, Care i-a îmbogățit pe dânșii cu o vistierie ca aceasta.

Iar ucenicii sfântului, după ce au sărutat sfintele moaște și după ce au chemat rugăciunile cuviosului în ajutor, au cumpărat pâini calde; și, intrând în corabie, au plecat înapoi, vorbind despre sfânt. Dar, o, cât sunt de minunate lucrurile Tale, Doamne! In puțină vreme s-au aflat în portul mănăstirii lor. Apoi, ducându-se în sfânta mănăstire, au povestit părinților cele întâmplate, arătându-le pâinile că încă erau calde. Și auzind ei acestea, s-au înspăimântat, minunându-se de îndrăzneala cea mare, pe care o avea de-a pururea pomenitul Pavel către Dumnezeu, Căruia se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Canon de rugăciune către Sfântul Cuvios Pavel de la Xiropotamu

Troparul Sfântului Cuvios Pavel de la Xiropotamu

Glasul al 4 lea

Înger în trup, temelie a sihaştrilor, Sfântul Pavel Măritul, împodobitorul cel dintâi al Mănăstirii Xiropotamului, cheamă de sus mulţimea îngerilor; iar de jos adună cetele ucenicilor săi, ca să cânte cu cântări, dumnezeiască pomenirea sa.

 

Cântarea 1

Glasul al 8-lea

Irmos: Pe Faraon cel ce se purta în căruţă l-a afundat toiagul lui Moise, cel ce a făcut minuni de demult, în chipul Crucii lovind şi despărţind marea şi pe Israel cel ce fugea, mergătorul cel pedestru, l-a mântuit, pe cel ce cânta cântare lui Dumnezeu.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Toată dăruirea la oameni de sus se pogoară, de la Tine, Părintele luminilor; pentru aceasta şi mie, celui ce doresc a lăuda cu cântări prealuminată pomenirea Preaînţeleptului Pavel, dăruieşte-mi harul Dumnezeiescului Duh, Iubitorule de oameni.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Avut-ai adevărată purtare de nume, Sfinte Pavel, părintele nostru, suind-te spre dumnezeiască sporire a sihăstriei şi de tulburările lumeşti, ca un ascuţit la minte, depărtându-te, te-ai învrednicit cu cuvioşie de dumnezeiasca odihnă, cuvioase.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Noi, ca unii care te ştim pe tine, cămara înţelepciunii celei înalte, cei ce avem prin ajutorul tău spre sălăşluire dumnezeieştile tale osteneli, încununând capul tău cu cântări înalte, toţi ne rugăm, ca să ne mântuim cu rugăciunile tale.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Avându-te pe tine Apărătoare, Născătoare de Dumnezeu, nu ne vom înfricoşa de mulţimea vrămaşilor ce dau război împotriva celor ce, prin buna cinstire, slăvesc pe Cel Întrupat din tine, pe Dumnezeul tuturor şi Domnul, pe Care pentru noi roagă-L.

 

Cântarea a 3-a

Irmos: Cel Ce ai întărit dintru început cerurile întru pricepere şi pământul pe ape l-ai întemeiat, pe piatra poruncilor Tale mă întăreşte, că nu este sfânt afară de tine, Unule, Iubitorule de oameni.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Precum marele Moise în Muntele Sinai, te-ai suit la Muntele Atosului, părinte cuvioase şi ai primit din mâinile lui Dumnezeu tablele şi noului Israel ai legiuit cele preabune.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Prietenă şi împreună locuitoare luând din pruncie bunătatea, ca pe nişte gunoaie le-ai socotit pe toate, noul Pavel odrăslind, cu numele şi cu fapta. Şi Crucea pe umeri ridicând, ai urmat lui Hristos.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

În loc de sceptru, Crucea; în loc de porfiră, rasa; şi în loc de împărăţia cea cu multă odihnă alegând asprimea cea monahicească, te-ai sălăşluit împreună cu sfinţii în cereştile locaşuri.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Dumnezeu sălăşluindu-Se în Sfânt pântecele tău, S-a Întrupat precum ştie, Născătoare de Dumnezeu şi ne-a mântuit pe noi, cu patimile Sale cele purtătoare de viaţă. Pentru aceasta, Uşă de mântuire te cunoaştem pe tine, Fecioară.

Irmos: Cel Ce ai întărit dintru început cerurile întru pricepere şi pământul pe ape l-ai întemeiat, pe piatra poruncilor Tale mă întăreşte, că nu este sfânt afară de tine, Unule, Iubitorule de oameni.

 

Cântarea a 4-a

Irmos: Auzit-am, Doamne, Taina iconomiei Tale, înţeles-am lucrurile Tale şi am preaslăvit Dumnezeirea Ta.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Mai presus decât soarele a strălucit faţa ta, Sfinte Pavel, vrednicule de laudă, în timp ce ţi-ai dat sufletul, arătându-i strălucirea.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Rugăciune şi smerenie învăţai, Sfinte Pavel, pe ucenicii tăi, să aibă. Căci le ziceai că, fără de acestea, nimeni nu va vedea pe Domnul.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Ogorând brazda minţii tale, însutit spic ai dat, de dumnezeieşti bunătăţi şi de vindecări, de trei ori fericite.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ca o Iubitoare de bine, ajută-mi mie, celui ce zac pe patul durerii şi al bolii, Născătoare de Dumnezeu, Singură pururea Fecioară.

Irmos: Auzit-am, Doamne, Taina iconomiei Tale, înţeles-am lucrurile Tale şi am preaslăvit Dumnezeirea Ta.

 

Cântarea a 5-a

Irmos: Pentru ce m-ai lepădat de la faţa Ta, Cel Ce eşti Lumină Neapusă şi m-a acoperit întunericul cel străin pe mine, ticălosul? Te rog întoarce-mă şi la lumina poruncilor Tale îndreptează căile mele.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Nici înălţimea împărăţiei, nici lipsirea de aceea, nici ostenelile cele peste măsură întru postire şi altele pe care bucurându-te, le săvârşeai, nici despărţirea de cele îndulcitoare, nu au tocit năzuirea ta cea către Domnul, Sfinte Pavel, de trei ori Fericite.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Îmbogăţit fiind tu, Preacuvioase Pavel, cu preamulta răbdare a lui Iov, cu plângerea lui Ieremia în toată viaţa ta, cu întreagă înţelepciune a lui Iosif şi cu iubirea de străini a lui Avraam, te-ai împărtăşit de darurile Duhului.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Următor după toate făcându-te celui de un nume cu tine, Sfinte Pavel, acum câştigi împreună cu el nenumărate daruri în locaşurile sfinţilor. Pe acelea, roagă-te să le dobândesc şi eu, locuitorule împreună cu îngerii, cuvioase.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ne îmbogăţim, avându-te pe tine Zid şi suntem păziţi cu apărarea ta şi lăudându-ne cu dumnezeiasca ta slavă, te fericim pe tine; căci tu, Preasfântă, izvorăşti Veselia şi Bucuria sufletelor noastre.

Irmos: Pentru ce m-ai lepădat de la faţa Ta, Cel Ce eşti Lumină Neapusă şi m-a acoperit întunericul cel străin pe mine, ticălosul? Te rog întoarce-mă şi la lumina poruncilor Tale îndreptează căile mele.

 

Cântarea a 6-a

Irmos: Curăţeşte-mă, Mântuitorule, că multe sunt fărădelegile mele; şi Te rog, ridică-mă dintru adâncul răutăţilor, căci către Tine m-am rugat şi mă auzi, Dumnezeul mântuirii mele.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Se laudă Bizanţul cu bucurie, ca unul care are scutecele tale. Iar Mănăstirea Xiropotamului se veseleşte, ca una care are multele tale osteneli. Pe care păzeşte-o de primejdii, Preacuvioase Pavel.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Porfira împărătească ca gunoaie ai socotit-o, pentru viaţa cea adevărată, pe care ai câştigat-o, înţelepte, prin posturi şi lacrimi, ca unul care ai defăimat împărăţia pământească, Cuvioase Pavel.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Păzindu-ţi cugetul netulburat de lumeştile zarve, ai trecut furtuna cea tulburătoare a patimilor. Pentru aceasta, te-ai şi liniştit, la odihnele cele netulburătoare, ca un purtător de asemenea nume.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

O, de ne-am izbăvi de cumplitele greşeli cu rugăciunile tale, Născătoare de Dumnezeu Curată şi de am dobândi, Preasfântă, dumnezeiasca strălucire a Fiului lui Dumnezeu, Cel Ce în chip de negrăit S-a Întrupat din tine.

Irmos: Curăţeşte-mă, Mântuitorule, că multe sunt fărădelegile mele; şi Te rog, ridică-mă dintru adâncul răutăţilor, căci către Tine m-am rugat şi mă auzi, Dumnezeul mântuirii mele.

 

CONDAC

Glasul al 8-lea

Podobie: Apărătoare Doamnă...

Ca unul care ai fost sfinţit şi dumnezeiesc locaş al Treimii, prin viaţa cea întocmai cu a îngerilor, te lăudăm noi, fiii tăi, de Dumnezeu purtătorule. Ci, ca unul care ai îndrăzneală spre aceasta, roagă-te Sfintei Treimi să ne mântuiască degrab din tot felul de mâhniri, ca să cântăm ţie: Bucură-te, Sfinte Pavel, Părintele nostru.

 

Cântarea a 7-a

Irmos: Tinerii evreieşti au călcat în cuptor văpaia cu îndrăzneală şi focul în rouă l-au schimbat, cântând: Binecuvântat eşti, Doamne Dum­nezeule, în veci.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Tot cugetul tău din pruncie îndreptându-l către Mântuitorul, purtătorule de Dumnezeu, ca nişte desfătări socoteai multele postiri, cântând: Binecuvântat eşti, Doamne, în veci.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

În ceasul venirii celei de a doua a Stăpânului, apără-ne pe toţi cei ce prin credinţă te avem pe tine păzitor şi apărător şi mântuitor, preafericite, scăpându-ne de gheena.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Porţile cerului s-au deschis ţie, ca unuia care ai umblat calea cea strâmtă în lume şi cetele îngerilor te-au întâmpinat pe tine, de trei ori fericite, grăind: intră în cămara cea de mire, Sfinte Pavel, bucurându-te.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ca Una care ai născut Lumina, de Dumnezeu Născătoare, pe mine, cel întunecat în noaptea păcatelor, luminează-mă tu, fiind Primitoare de lumină, Curată şi fără prihană, ca să te slăvesc pe tine cu dragoste.

Irmos: Tinerii evreieşti au călcat în cuptor văpaia cu îndrăzneală şi focul în rouă l-au schimbat, cântând: Binecuvântat eşti, Doamne Dum­nezeule, în veci.

 

Cântarea a 8-a

Irmos: De şapte ori cuptorul, chinuitorul caldeilor l-a ars nebuneşte pentru cinstitorii de Dumnezeu; dar, văzându-i pe aceştia mântuiţi de o putere mai mare, Făcătorului şi Mântuitorului a strigat: tineri, binecuvântaţi-L, preoţi, lăudaţi-L, popoare, preaînălţaţi-L întru toţi vecii.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cei de un obicei, ce se află în mănăstirea ta, toate ce­rerile cu cucernicie le primesc, de trei ori fericite, Dumnezeu pururea slăvindu-te pe tine şi mărindu-te, Cel ce a primit su­dorile ostenelilor tale; către Care zici neîncetat: Preoţi, bi­necuvântaţi, popoare, preaînălţaţi pe Hristos în veci.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ceea ce te-a născut pe tine mai înainte de naşterea ta, te-a văzut pe tine ca pe un miel, cuvioase, ţinând în mâini Crucea şi luptându-te cu doi lei sălbatici, aflându-te deasupra stogului de grâu: semn prealămurit al sporirii tale celei desăvârşite, biruind trupul şi războiul demonilor.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu.

Cerul cel prealuminos, soarele cel din înălţime cu multe raze, îngerul cel pământesc, omul cel ceresc, vistieria Duhului, vârful cel plin de lumină al celor din Atos, Sfântul Pavel după Pavel, ctitorul şi împodobitorul turmei Xiropotamului, să fie lăudat cu bucurie.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Sufletul meu cel omorât întru greşeli şi stricat de otrăvitoarele muşcări, Preacurată, Ceea ce, fără de ispită de nuntă, mai presus de fire, ai născut pe Dumnezeu, Cel Ce dă viaţă tuturor, înviază-l ca să cânte: preoţi, binecuvântaţi, popoare, preaînălţaţi pe Hristos în veci.

Să lăudăm, să binecuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Irmos: De şapte ori cuptorul, chinuitorul caldeilor l-a ars nebuneşte pentru cinstitorii de Dumnezeu; dar, văzându-i pe aceştia mântuiţi de o putere mai mare, Făcătorului şi Mântuitorului a strigat: tineri, binecuvântaţi-L, preoţi, lăudaţi-L, popoare, preaînălţaţi-L întru toţi vecii.

 

Cântarea a 9-a

Irmos: Spăimântatu-s-a de aceasta cerul şi marginile pământului s-au minunat; că Dumnezeu S-a arătat oamenilor trupeşte şi pântecele tău s-a făcut mai Desfătat decât cerurile. Pentru aceea, pe tine, Născătoare de Dumnezeu, Începătoriile cetelor îngereşti şi muceniceşti te slăvim.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu adevărat moartea ta este cinstită înaintea Făcătorului, Sfinte Pavel; căci împreună cu sfinţii s-a numărat toarta ta cu bună cinstire şi ai fost întocmai numărat cu cei patru zeci de nevoitori; cu care împreună roagă-te lui Dumnezeu pentru turma ce te cinsteşte pe tine.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Păstoria Xiropotamului, pe care, din temelie, prin ostenelile tale ai ridicat-o împărătesei Pulheria, Sfinte Pavel Înţelepte şi s-a împărtăşit de numirea ta, înţelegându-se aur bunătatea, păzeşte-o, părinte, înverzită, până la săvârşire, cu rugăciunile tale.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Turma pe care ai ridicat-o, prin multe osteneli, spre mărirea celor patruzeci de nevoitori ai lui Hristos şi ai înzestrat-o cu chip minunat, cu înzestrare preacinstită, cu Preasfânt Lemnul Crucii, pe care l-ai luat din vistieriile împărăteşti, păzeşte-o, ca să te cinstească pe tine, Sfinte Pavel.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Primeşte rugăciunea mea cea săracă şi nu trece cu vederea plângerea şi lacrimile şi suspinarea mea; ci ajută-mi, ca o Bună şi împlineşte-mi cererile, căci poţi toate câte le voieşti, Maică a lui Dumnezeu Stăpânul, de vei lua aminte numai spre jalnica mea smerenie.

Irmos: Spăimântatu-s-a de aceasta cerul şi marginile pământului s-au minunat; că Dumnezeu S-a arătat oamenilor trupeşte şi pântecele tău s-a făcut mai Desfătat decât cerurile. Pentru aceea, pe tine, Născătoare de Dumnezeu, Începătoriile cetelor îngereşti şi muceniceşti te slăvim.

 

SEDELNA

Glasul al 4-lea

Podobie: Degrab ne întâmpină...

Dorind viaţa cea nestricăcioasă, înţelepte, ai trecut cu vederea podoaba cea împărătească, ca pe o vrăjmaşă şi ca pe nişte gunoaie. Pentru aceasta, cu veselie, Preacuvioase Pavel, ai venit la Muntele Atosului ca un străin. Pentru aceasta adu-ţi aminte pururea de noi, cei ce te pomenim pe tine.

 

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

Glasul al 4-lea

Podobie: Degrab ne întâmpină...

Ceea ce Singură ai născut pe Făcătorul a toate, Care S-a Întrupat din tine şi Ceea ce Singură ai împodobit omenirea prin naştera ta, Preacurată, miluieşte-mă de cursele vicleanului Veliar, întăreşte-mă pe piatra voilor lui Hristos, rugându-L pe Dânsul neîncetat.

LEGENDA LUNII AUGUST

Legenda lunii august se împarte între istoria Romei Antice și bogatele tradiții folclorice românești, unde luna este personificată sub numele de Gustar. 

Numele oficial provine de la împăratul roman Cezar Augustus, în timp ce în tradiția populară românească, legenda se leagă de strânsul roadelor și gustul primelor fructe coapte. [

Istoria numelui: Împăratul Cezar Augustus

• În trecut, luna august era a șasea lună din calendarul roman și se numea Sextilis.
• În anul 8 î.Hr., Senatul roman a schimbat numele în Augustus, în onoarea primului împărat roman.
• Împăratul a cerut ca luna sa să aibă 31 de zile, la fel ca luna iulie (dedicată lui Iulius Cezar), luând o zi din luna februarie. 

Legenda populară românească: Povestea lui Gustar

În mitologia populară, cele 12 luni ale anului sunt privite ca cei 12 fii ai anului. August este numit Gustar, Măselar sau Secerar. 

• Semnificația numelui: Numele de „Gustar” vine de la faptul că acum se „gustă” primele roade ale pământului: strugurii, murele, pepenii și primele miere de albine din stupi. [1]
• Tranziția timpului: Legenda spune că Gustar este o lună de hotar. Deși este o lună plină de belșug, de la jumătatea ei cerul începe să se răcească, iar păsările migratoare se pregătesc de plecare. 

 Datini, tradiții și obiceiuri românești în luna august

Gustar, faguri retezați și fructe

Luna a VIII-a a calendarului gregorian este perioada în care se coc și se gustă cele mai multe fructe. În popor, luna august se mai numește: Augustru, Măselariu sau Gustar.

Gustar (gustatul ritual al boabelor de struguri) sau Secerar (luna secerișului) este una din lunile în care abundă recolte de tot soiul. Acum se încheie secerișul, satul se pregătește pentru arăturile de toamnă, femeile pregătesc rezervele pentru iarnă. 

August este luna în care florile, legumele, fructele, natura însăși explodează în emoții de culoare, intensitate și gust, cu toată forța și energia pe care o are înainte ca toamna să pună stăpânire peste tot ce ne înconjoară. August este luna în care lanurile de floarea soarelui umplu orizontul de un galben electrizant și aleargă după soare, refuzând să își plece capul în fața întunericului. Pentru că iubim lumina, i-am dedicat o căsuță în formă de floarea soarelui, care indiferent de anotimp sau de momentul zilei nu-și pleacă defel capul, ci îl ține mereu, surâzător și drept. Căsuța lunii august privește mereu cerul, fie însorit, înstelat sau înnegurat, lucru pe care ne dorim să îl facă toții oaspeții noștri, de îndată ce intră pe tărâmul Poveștii. Căsuța strânge în buchete, alături de floarea soarelui, maci și flori de câmp, într-un curcubeu de arome care urcă din pământ, luminează perdele căsuței și apoi zâmbește soarelui, lunii, norilor, universului așa cum este el.Cunoscută în popor drept Gustar, luna august este luna aromelor copilăriei, când fructele și legumele au gustul dulceag și molcom de altă dată. Ce alt cadru mai bun putea găzdui, deci, atelierele gastronomice din parcul tematic Povestea Calendarului? De îndată ce intri în Căsuța lui Gustar, te vei simți transportat în lumea colorată și caldă a copilăriei, în care aștepți nerăbdător ca bunica sa îți pregătească ceva bun. Interiorul acestei căsuțe este ca un mic muzeu al bucătăriilor de demult, în care fiecare obiect avea o întrebuințare, dar și o frumusețe aparte. Omul era cel care își muncea instrumentele, astfel că se asigura nu doar de trăinicia lor, cât și căuta să fie cele mai frumoase din sat, că nu se știa niciodată cine pică la masă. Mobilierul recondiționat, soba de pe vremuri, toate pictate în culorile explozive ale câmpului înflorit din luna august, pereții care le țin isonul și poveștile scrise în vechimea lor, toate o așteaptă pe bunica, pentru a aduce cu adevărat visul copilăriei în prezent.

Sărbători importante:

1 august – Macaveii; Ziua Crucii;

6 august – Probejenia (Schimbarea la Față);

15 august – Sfânta Maria Mare;

29 august – Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul.

Începutul lunii este marcat de un amalgam de sărbători, cele mai multe făcând parte din calendarul agricol şi cel pastoral. Se realiza sfinţirea grădinilor, a boabelor de grâu pentru semănat, a altor recolte. Acum începe un ciclu de sărbători consacrate urşilor (Macaveiul ursului, Ziua ursului), declanşat o dată cu începerea perioadei de împerechere a urşilor.

Scoaterea cinstitei şi de viaţă făcătoare Sfintei Cruci a Domnului. ”Pentru pomenirea puterii sfintei cruci, prin care fiind înarmaţi a biruit pre vrăjmaşi, erhiereii au poruncit ca, cu mâinile preoţilor să scoată cinstita cruce din altar şi să o puie pre ea în mijlocul bisericii, ca să se închine ei toate popoarele creştineşti, şi cu dragoste să o sărute pre ea, preamărind pre Hristos Domnul cel ce a fost răstignit pre dânsa. Arhiereii au mai poruncit ca să se facă încă şi sfinţirea apei”.

Sfinţii 7 Mucenici Macabei. Au fost prinşi împreună cu maica lor şapte fraţi de neam cinstit şi au fost trimişi la împărat. Ei au fost, împrotiva legii evreieşti, ca să mănânce came de porc. Mâncarea cărnii de porc, pentru evrei, era într-acea vreme semn de depărtare de la Domnul Savaot, în care credeau evreii, şi dovadă de păgânătate.

Tradiţii:  - Macavei are şapte capete iscusite, pe care păgânii, cu toată iscusința sa, l-au ars în cuptor de viu.

- Ziua ursului se crede că provine de la faptul că în acest timp coboară vitele de pe munți şi deci urşii, nemaiavând hrană, vin în sate şi mănâncă porumbul.

- Începe perioada de împerechere a urşilor – Macaveiul sau Împuiatul urşilor. Când a mâncat ursul miere din postava Domnului, l-a tras de coadă şi a rupt-o, de-a rămas ciont. Cine-l prăznuieşte şi-l cinsteşte, nu-i mănâncă ursul stupii şi vitele. O familie n-a ţinut Macoveiul ursului şi până toamna i-a şi mâncat ursul o vacă din turmă, la munte.

- Se zice că până atunci roiesc albinele. De aici înainte se retează stupii.

- La Macavei se învârte frunza-n tei.

Obiceiuri: în această zi este datina de a se reteza, de a se tăia fagurii, luându-se mierea şi lăsându-se albinelor numai atât cât le-ar trebui pentru hrana lor de peste iarnă. Această zi este hotărâtă stupilor, când se curăţă pentru iarnă. E ultima zi când se mai colectează mierea în stupi. Sătenii se ospătează cu vinuri îndulcite cu miere şi cu turtiță caldă. Lumânările făcute din ceară la Macaveiul ursului sunt mai bune de ars.

Pentru bunul mers al vieţii şi al treburilor: Se face agheasmă pentru grădini, pentru insecte şi viermi dăunători şi se stropeşte grădina. Erau sfinţite la biserică spice de grâu, ale căror boabe erau amestecate cu sămânţa ce urma a fi semănată. Macul sfinţit în această zi nu face viermi. Macoveiul ursului se ţine pentru boli. Se sfinţesc ierburi, izmă etc, care sunt bune pentru leacuri.

Apărător de rele şi durere: Se scot fagurii de miere şi trebuie să guste toţi din ea, ca să fie feriţi de lupi şi urşi.  Ţinută cu sfinţenie, ca să nu facă ursul pagubă, în această zi se aruncă o bucată de carne afară, cu cuvintele: „Na, ursule!”. Nu se bagă cânepa în baltă, că vine ursul şi o scoate. S-a pomenit din bătrâni păstrând această zi, din cauza vântului care culcă fânul, surpă şi mută clăile. E rău de piatră. Se ţine de către femei, pentru a feri copiii de boli, friguri, de lovituri de moarte. Se ţine pentru a nu face albeaţă (a orbi)

Despre muncile câmpului: Este interzisă culegerea cânepei, nu se lucrează, nu mulg nici vacile, ci slobod viţeii să sugă. Atunci îs Paştile viţeilor (Viciu-3, p. 3).

Schimbarea la Față (Probejaniile) a Domnului este prăznuită pe 6 august.

Ziua are ca semnificație momentul în care apostolii Mântuitorului, s-au convins că acesta nu este doar un prooroc al lui Dumnezeu, ci fiul lui Dumnezeu. Mântuitorul a luat pe Ioan, Petru și Iacob și au urcat pe Muntele Tabor. Acolo, pe când se ruga, Domnul S-a schimbat la Față. Chipul radia lumina ca soarele, iar hainele I s-au făcut albe ca zăpada. Au apărut și cei doi mari Proroci: Moise și Ilie, iar dintr-un nor s-a auzit: ”Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit; pe Acesta să-L ascultați”. Mântuitorul le descoperă Apostolilor slava Sa, pregătindu-i pentru Patima cea de bunăvoie.

Denumirea de Probojanii vine de la verbul popular ”a probăzi” – care înseamnă a ocărî sau a certa și care vine din slavonă. Acum se ”proboze” frunza și iarba, adică s-au copt, nu mai crește iarba și începe să îngălbenească frunza. Se consideră că până la această sărbătoare trebuie terminat cositul și făcutul fânului, pentru că se trec florile și iarba îmbătrânește, diminuând calitatea furajelor.

Sărbătoarea "Schimbarea la Față a Domnului" aduce și alte transformări în natură: păsările migratoare se pregătesc să plece, iar insectele și târâtoarele își caută adăpost în pământ, pentru perioada rece.

În această zi se duc struguri la biserică, pentru a fi sfințiți. Boabele de struguri sfințite erau numite "coliva de struguri". Începând cu această zi, oamenii puteau consuma struguri. La gustarea primei boabe de strugure se rostea: "Boabă nouă în gură veche". Există credința că cei care mâncau struguri înainte de 6 august își afuriseau mațele.

În credința populară, 6 august înseamnă începutul toamnei. În colecția Parascăi Făt, "Memoria Etnologică", se menționează: "Numa' atâta-i vara, vară/ Până-i patu' mândrii-afară/ Dacă mândra patu-și mută/ Poți să știi, vara-i trecută". Există și credința că începând cu această zi nu mai este bine să te mai scalzi în apele de râu.

De Schimbarea la Față a Domnului se culeg și ultimele plante de leac: "Părul Maicii Domnului", "Palma Maicii Domnului", "Rugul sântămăresc", busuiocul etc.

Foarte important este ca în această zi oamenii să fie împăcați cu ei înșiși și cu semenii.

Dacă în Ziua Schimbării la Față vremea este însorită, toamna va fi una roditoare și îmbelșugată. În schimb, dacă plouă, toamna va fi una mohorâtă.

În această zi se aduc în biserici prinoase din struguri, se binecuvântează și se împart. De acum se schimbă fructele, care până la această vreme fuseseră ”veninoase”, apare ”prima ” dulceață a lor. Acum se gustă pomana nouă din rodul viilor, spunându-se: ”boabă nouă în gură veche”.
În unele părți (Biserica rusă) în această zi se face în biserici și la cimitire pomenirea generală a morților și mai ales a eroilor morți pentru apărarea țării.

Sfânta Maria Mare, Adormirea Maicii Domnului

În fiecare an, între 1 și 14 august, credincioșii țin postul Maicii Domnului iar la 15 august, se slăvește momentul în care Născătoarea de Dumnezeu și-a dat sufletul în mâinile fiului său, Iisus. Cărțile spun că atunci când a binevoit să o ia pe Maica Sa în ceruri, Iisus a trimis un înger care să o pregătească. Mesagerul lui Dumnezeu a fost Arhanghelul Gavriil, cel care îi dăduse și vestea minunată că a fost aleasă pentru a-l naște pe Mântuitorul lumii. Dacă atunci Gavriil purta în mâini un crin alb, de data aceasta el i-a adus Fecioarei Maria o ramură de finic (semn al biruinței asupra morții). Când a primit vestea, Maica Domnului a mers să se roage pe Muntele Măslinilor, locul înălțării lui Iisus la Cer, iar pomii se plecau în fața ei, cinstind-o. După ce s-a rugat, Fecioara Maria s-a întors acasă. A aprins lumânări și tămâie, a dăruit veșminte unor văduve sărace și a pregătit toate ce se cuveneau pentru înmormântarea sa. Atunci, pe un nor, a venit Apostolul Ioan, urmat de Petru, Pavel, de Iacob și de ceilalți ucenici, aduși la rândul lor, de câte un alt nor. Maica Domnului și-a luat rămas bun de la toți cei de față, i-a binecuvântat și le-a promis că se va ruga pentru ei și îi va ocroti. Și-a dat apoi sufletul în mâinile lui Iisus, care a apărut pe un tron înconjurat de heruvimi. Maica Domnului a fost dusă de către apostoli în mormântul din Grădina Ghetsimani, acolo unde Iisus s-a rugat în Joia Mare, înainte de a fi trădat, judecat și răstignit.

Obiceiuri de Sfânta Maria

În dimineața zilei de Sfânta Maria Mare (Adormirea Maicii Domnului), prăznuită în fiecare an la 15 august, femeile merg la biserică și împart struguri, prune și faguri de miere. Apoi, femeile merg în cimitir și tămâiază mormintele rudelor.

Ciobanii coboară oile de la munte (La Sântamaria Mare / Tulesc oile la vale!), bărbații își schimbă pălăria cu căciula, se interzice scăldatul în apa râurilor spurcată de cerb și dormitul pe prispă sau în târnațul casei.

De Sfânta Marie, fetele purtau o planta numita "năvalnic", care avea puterea să aducă pețitori.
Dacă în apropierea zilei Sfintei Marii înfloreau trandafirii, era un semn că toamna va fi lungă.

În sudul țării se angajau pândarii la vii și se luau măsuri de protecție magică a podgoriilor împotriva păsărilor.

De pe 15 august se deschidea, în satul tradițional, un important sezon al nunților, sezon care ținea până la intrarea în postul Crăciunului. În această zi începea și sezonul târgurilor și iarmaroacelor de toamnă.

Perioada dintre cele două Sântămării, Sântămăria Mare (15 august) și Sântămăria Mică (8 septembrie), era considerată perioada cea mai potrivită pentru semănaturile de toamnă.

În această zi erau adunate ultimele plante de leac.

În perioada postului Sfintei Marii, fetele își coseau costume speciale, lucrate numai în alb, pentru pelerinajul din zilele de 14-15 august la mânăstirile care poartă hramul Sfânta Maria (Ciosa, Nicula, Moisei, Mânăstirea Hodoș, Bodrog, Mânăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, Tismana, Rohia, Bixad, etc).

Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, la 29 august, este praznic de întristare pentru uciderea celui mai aprins vestitor al pocăinței. Această zi este una de post, în care, potrivit tradiției, este bine să nu se mănânce o serie de alimente a căror forma amintesc de cea a capului, precum roșiile, pepenii și alte fructe, și să nu se bea băuturi de culoare roșie, ca sângele care a fost vărsat la tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. Unii mănâncă în această zi doar struguri, în timp ce alții țin post negru toată ziua. În lumea tradițională a satului nu se tăia nimic cu cuțitul, toate alimentele de la masă se rupeau cu mâna, iar farfuriile, blidele sau tipsiile erau lăsate deoparte.

De asemenea, nu se mânca varză, deoarece, așa cum spune o legendă, Sfântului Ioan Botezătorul de șapte ori i s-a tăiat capul pe varză și iar a înviat.

Și în lumea satului contemporan se știe că de ziua Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul se postește. Oamenii se feresc să mănânce legume sau fructe de formă rotundă sau care au culoare roșie și orice aliment care amintește de forma capului sau de culoarea roșie a sângelui.

"În popor există numeroase legende despre Sfântul Ioan Botezătorul", a menționat Marcel Lutic, etnolog din cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei Iași. O asemenea legendă îl înfățișează pe Sfântul Ioan ca pe un singuratic care se refugiază într-o pădure pentru reculegere și răscumpărarea păcatelor. "De aici pleca uneori, cu crucea în mană, în lume. Așa s-a întâlnit cu Domnul Iisus, codindu-se mult până Să-l boteze. Într-o altă legendă, Dumnezeu îl îndrăgește nespus datorită modului extrem de simplu în care-și făcea rugăciunea, tocmai de aceea alegându-l să-i boteze fiul, Sfântul Ioan devenind astfel nănașul Domnului Hristos", a arătat Marcel Lutic.

O altă legendă a devenit între timp colind, și este cunoscută în tot spațiul romanesc. "Aceasta ne arată un sfânt blestemat de mama sa să se transforme în animal sălbatic, ca atare, Sfântul Ioan ar fi fost vreme de nouă ani și nouă zile cerb. Redevenind om, a ridicat o mănăstire și mai apoi l-a botezat pe Domnul Iisus", arată colindul.

În zonele de sud ale României se crede că Sfântul Ioan Botezătorul este unul dintre sfinții cei mai apropiați de Dumnezeu, în timp ce bucovinenii îl consideră - alături de Sfântul Neculai, patronul pruncilor, cel ce are grijă ca aceștia să nu moară nebotezați.

În tradiția populară, această zi tristă a Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul era cunoscută și ca "Sfântul Ioan cap tăiat", "Santion de toamnă", "Sfântul Ioan taie capul pe varză (curechi)", "Crucea mică" sau "Brumariul".

Tot în legătură cu această sărbătoare, o legendă amintește că "Sântion ar fi fost un tânăr sărac de o rară frumusețe. Într-o zi, o femeie bogată l-a invitat peste noapte la ea, dar sfântul, nevrând să intre în păcat, s-a rugat stăruitor la Dumnezeu să-i ia frumusețea cea ademenitoare. Se spune că Dumnezeu i-a ascultat ruga și l-a învățat să-și taie capul! Făcând Sântion acest lucru s-a pomenit cu un cap de ... oaie în locul frumosului său cap, scăpând astfel de păcat", a spus Marcel Lutic.

O altă legendă, care circula prin Bucovina, "este inspirată din episodul evanghelic al omorârii Sfântului Ioan și arată cum însuși împăratul Irod, atunci când era adus capul sfântului pe un blid, și-ar fi blestemat fiica: "De amu, draga mea, tot să joci!". Potrivit acestei legende, de atunci fata împăratului joacă într-una, ea întruchipând, conform mentalității arhaice, frigurile sau malaria, un bolnav de friguri tremurând mereu, asemenea unui om care joacă", a mai spus Marcel Lutic. Din acest motiv, "Sântionul de toamnă era ținut în special pentru friguri", a spus specialistul de la Muzeul Etnografic al Moldovei, care a mai adăugat că "erau multe interdicții privitoare la tăiatul fructelor și legumelor cu formă rotundă care le aminteau oamenilor de la sate de tristul episod al tocării (ciopârțirii) capului sfântului (ca) pe varză. Astfel, mulți oameni mănâncă numai struguri, evitând să mănânce curechi, fructe cu formă rotundă și/sau roșii, usturoi, legume roșii sau vin roșu; nu se mănâncă din blid, nu se taie cu cuțitul, totul rupându-se cu mâna, pe 29 august fiind interzis cu desăvârșire să se taie ceva cu cuțitul. Excepții de la aceste interdicții făceau numai femeile însărcinate".

Postul care ține "de la cruce până la cruce"

De asemenea, o datină foarte răspândită pe vremuri presupunea începerea unui post mai special, aproape negru, post ce dura aproximativ două săptămâni, adică până la Ziua Crucii care era menționată în calendarul religios pe 14 septembrie, aceasta fiind și explicația pentru vorba din popor care spunea despre acest post că tine "de la cruce până la cruce".

Motivul pentru care acest post era atât de special, era acela că "potrivit concepției arhaice, se putea mântui sufletul de cele mai grele păcate făcute în viață, precum furturi sau ucideri, (...) omoruri, aprinderi sau, ceea ce des se întâmplă la femei, omorârea pruncilor micuți noaptea, în somn, fără știre și voie, lepădarea pruncilor fără vreme". Interesant e că postul acesta putea fi ținut și pentru alții, de regulă rude apropiate, a spus Marcel Lutic care a adăugat că "tradiția amintește de aceste două săptămâni de post, neconsemnate în calendarul creștin, care îi puteau ușura mai ales pe părinți de "blestemățiile și vorbele urâte și grele, vorbite în ceasuri necurate, în mânie și furie contra copiilor".

Astfel, cei care doreau să țină postul "de la cruce până la cruce" aveau voie să mănânce în fiecare zi numai o turtă de grâu sau de mălai pe care trebuia să o coacă postitorul, iar celor care nu săvârșiseră păcate foarte grele li se permitea să mănânce și poame. "Se dormea direct pe pământ și, dacă se putea, fără așternut. Postul se termina printr-o pomană dusă la biserică".

Pomenirea morților era respectată de  Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul.
În această zi tristă, lucrurile erau folosite cu atenție, printre interdicțiile specifice fiind și cea a folosirii maturii. "Măturile nu puteau fi nicidecum folosite pe 29 august, folosirea lor "deranjând" liniștea morților. Însă spiritele morților puteau fi îmbunate dând de pomană mere, pere sau castraveți", a arătat Marcel Lutic. Astfel, "varianta" de toamnă a sărbătorii Sântionului era așadar, în primul rând, un prilej de pomenire a morților și a strămoșilor, o zi de post și de reculegere pentru oamenii cu dragoste de Dumnezeu, început al unui post mântuitor de grele păcate.

Taine - Căsătoria și nunta

Nunta este un moment de sărbătoare în viața omului, dar critic totodată, întrucât ”trecerea” de la un statut social la altul presupune armonizarea unor noi relații între două familii sau neamuri diferite.

Nunta este considerată a fi o taină, ca și nașterea și moartea. Dacă nașterea este atribuită zorilor zilei, iar moartea amurgului, nunta corespunde miezului zilei. Comparația are rolul de a sugera că decizia nunții este luată în momentul în care omul atinge maturitatea.

În accepțiunea populară, căsătoria este un element obligatoriu în ciclul vieții. Pețitul, cererea în căsătorie, tocmirea zestrei, logodna, căsătoria religioasă și petrecerea de nuntă se derulau în cadrul comunității, fiind un eveniment major.

Fetele erau considerate proprietatea tatălui lor, iar acesta din urmă era cel care hotăra în privința celui cu care fata urma să se căsătorească. Decizia era luată doar în funcție de propunerile financiare pe care le făceau pețitorii, iar opțiunea ei nu conta sub nici o formă. Tocmai de aceea, au fost situații în care tinerii au fugit din fața altarului, renunțând la căsătorie. De altfel, așa se explică și unele momente ale nunții tradiționale care se regăsesc azi în cursul evenimentului, spre exemplu furatul miresei.

În satul tradițional românesc, căsătoria însuma un număr mare de rituri de trecere ”la maturitate”, rituri de purificare și rituri menite să aducă fertilitatea în noul cuplu. Obiceiurile erau diferențiate, în funcție de diferitele regiuni ale țării. Elementele esențiale ale nunții erau însă, peste tot, aceleași.

Scenariul nunții se derula pe parcursul a patru sau cinci zile, începând de joi, iar ceremonialul se desfășura pe etape ritualice, culminând cu desfășurarea nunții propriu-zise, care era concentrată în ziua de duminică.

Pețitul

Pețitul era inițiativa părinților feciorului, care aflau într-un fel sau altul de ”aleasa” fiului. Ca urmare, tatăl, însoțit de un om de încredere și de fecior, își anunțau din vreme prezența la casa părinților fetei. Fără a intra în amănunte, dacă se cădea de acord, inclusiv în privința zestrei celor doi tineri, părinții fetei întorceau vizita la casa viitorului mire, când se fixau detaliile nunții propriu-zise: data, nașii, grăitorii, chemătorii, obligațiile celor două familii, conform datinii.

La nuntă era invitat tot satul, vornicii chemau pe toată lumea, plimbând plosca de la o casă la alta.

Pregătirea bucatelor

În săptămâna premergătoare nunții, mai ales joia, la gazdă soseau femeile din partea familiilor invitate. Era o formă de întrajutorare, un fel de a fi împreună la evenimente majore. ”Cinstile” constau în diverse produse necesare pregătirii mâncărurilor pentru nuntă: găini, ouă, zahăr, făină, miez de nucă ș.a. unele dintre femeile care veneau ”cu cinste” rămâneau să ajute la făcutul tăițeilor și sarmalelor, la ciupilitul găinilor și la alte treburi.

Momentele nunții

Vineri după amiaza, flăcăii încălecați pe cai, cu căruțe, cu ploști pline cu vin, mergeau la casa miresei, unde erau întâmpinați de fete, domnișoarele de onoare, cum ar veni în zilele noastre. În multe zone, după tratația de rigoare, cea mai bună prietenă a miresei ieșea din casă cu o icoană și se urca în prima căruță. Urma o altă fată, ce ducea oglinda, apoi celelalte, scoteau din casă perne, plapumă, cearșafuri, covoare, țoale etc. Băieții scoteau mobila și o încărcau în căruțe. Apoi, cu toții se urcau în căruțe și, în chiote și cântece, alaiul se îndrepta spre casa mirelui, unde tinerii așezau lucrurile la locul lor.

Muzica se face auzită la casa mirelui

În fine, sosea și duminica, ziua tradițională a nunții românești. Prietenii mirelui luau cu ei lăutarii și se duceau la el acasă, unde se ocupau de bărbieritul lui, semn al transformării flăcăului în bărbat. După ce era bărbierit, mirele și părinții acestuia, împreună cu cavalerii de onoare și urmați de lăutari, porneau cu alaiul spre casa nașilor. Nașul mare îi cinstea pe cei din alai cu vin și bucate alese, apoi, împreună cu nașa, lua lumânările de nuntă și voalul și porneau, în fruntea alaiului, spre casa miresei.

La casa miresei

Alaiul mirelui găsea poarta încuiată. După câteva replici ironice, venea înțelegerea, se cinstea toată lumea din carafa cu vin și nuntașii intrau în curtea miresei, pe sub o pâine rotundă înfiptă în doi araci. Aici, în timp ce tinerii dansau și serveau din bucatele oferite de soacra mică, avea loc gătitul miresei, de către nașă și domnișoarele de onoare, și prinsul voalului de către nașă. După ce acest lucru era îndeplinit, se ieșea cu ”dansul”. La ușă, dansul era întrerupt de copii, rude sau vecini, care barau ușa cu un băț pe care îl dădeau la o parte numai după ce mirele le dădea bani.

Odată ce mireasa ieșea din casă, se întâlnea cu mirele, care îi dăruia buchetul. În semn de apreciere, mireasa prindea cocardele: nașului, nașei și mirelui (exact în această ordine). Nuntașii prezenți în alai încingeau apoi hora miresei, în bătătura casei acesteia. După dans, nașa închina paharul cu vin și lua colacul miresei, pe care îl rupea în patru, apoi arunca bucățile spre punctele cardinale, începând cu răsăritul.

La biserică

Pe drum, copiii ieșeau cu găleți pline cu apă și flori, în semn de noroc, și primeau bani de la mire. Nunta se celebra în zona centrală a bisericii, în naos. Pe durata cununiei, cei doi tineri erau cinstiți așa cum sunt cinstiți împărații. Acesta era sensul încoronării lor. În timpul ceremoniei, mirii și nașii erau ”bătuți” cu bomboane și bani, la ”Isaia dănțuiește”, fapt ce simboliza dorința nuntașilor ca acești tineri să aibă parte de belșug.

Masa mare

După terminarea slujbei religioase, alaiul, cu lumânările aprinse, se îndrepta spre locul petrecerii. La venire, nuntașii erau primiți cu pâine și sare sau cu dar de colaci. Mai nou, stau chelnerițele la intrarea în cârciumă, cu tăvi cu pișcoturi și șampanie. Miezul simbolic e același. Muzicanții cântă un marș de bucurie și de bun sosit, iar mirii își întâmpină oaspeții.

După antreuri, pește, sarmale și fripturi, nuntașii continuau dansul și petrecerea până spre dimineață, când era tăiat și servit tortul de nuntă și când mirii erau din nou felicitați de către toți nuntașii. Imediat după servirea tortului, nașa se ocupa de scoaterea voalului miresei și înlocuirea acestuia cu o eșarfă roșie (de regulă, pe ritmul cântecului popular ”Ia-ți mireasă ziua bună”). Astfel se marca transformarea tinerei fete în femeie măritată. Voalul miresei și cocarda mirelui se puneau la o altă pereche de tineri care urmau să se căsătorească. Tradiția era ca nașa, însoțită de mire și mireasă, să se retragă într-o cameră unde avea loc schimbarea portului sau ”învălitul miresii”: mirii erau puși să stea pe un jug, ca să ducă o viață conjugală fericită, iar miresei i se punea un prunc în brațe, ca simbol al maternității. Din acest moment, perechea era considerată ca soț și soție, constituind o nouă familie în comunitate.

Aducerea găinii era o atenționare pentru nuntași, să se pregătească de dar. Dansul găinii era însoțit de diferite cântări sau strigături cu tentă satirică, la adresa nașilor.

Luni, tinerii căsătoriți mergeau la nași, îi spălau pe mâini, se dau cadouri, apoi mergeau la mire acasă, unde se spălau pe mâini socrii mari și socrii mici. De obicei se mânjeau pe față cu pulbere de cenușă, se atârnau de gâtul lor o “salbă” cu ardei iute, funii de usturoi, spre deliciul invitaților, apoi începea spălatul cu adevărat. Se servește masa și se continuă petrecerea împreună cu “alergătorii” (cei care au ajutat la pregătiri).

Durata nunții s-a redus treptat, de la o săptămână (de joi până miercuri dimineața), la trei zile (sâmbătă, duminică și luni), apoi la două zile (sâmbăta și duminica) sau chiar la o masă festivă de câteva ore.