Pr. Nicolae Steinhardt – păcatul bănuielii și neîncrederii

 Pentru creştinism, bănuiala e un păcat grav şi oribil. Pentru creştinism încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul îşi făureşte semenii proporţional cu încrederea pe care le-o acordă şi le-o dovedeşte. Neîncrederea e ucigătoare ca şi pruncuciderea; desfiinţează ca om pe cel asupra căruia este manifestată. Omul însuşi, făurit de Dumnezeu, îşi transformă pe aproapele său în persoană – printr-un act creator secund – datorită încrederii pe care i-o arată. Dând nume animalelor, potrivit poruncii dumnezeieşti, omul le rânduieşte în cuprinsul creaţiei: purtând aproapelui dragoste şi acordându-i încredere, face din el o Persoană, altceva decât un individ. Iată pentru ce bănuiala este atât de nocivă. Din persoană omenească ea îl transformă pe cel bănuit în – în ce? Nu în brută, ar fi prea bine, ci în ceva nespus mai făcător de rău, în făptura cea mai abjectă, mai pernicioasă, mai cancerigenă ce poate fi – în şmecher. La şmecheri, reacția numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacție – putința de a ști că semenul lor e tot atât de întinat ca și ei. Hristos iartă uşor şi pe deplin. 

Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (iară ca să ierte), o face greu, în silă, cu ţârâita. Pe când Domnul: Nici Eu nu te osândesc. Mergi şi nu mai păcătui. Situaţia de creştin e totuna cu statutul de aristocrat pentru că îşi are temeiul în cele mai senioriale însuşiri: libertatea şi încrederea (credinţa). Creștinii pot scăpa din cercul vrăjit al bănuielii, pot da crezare binelui pe care-l văd, pot crede în existenţa binelui ca atare, pot ieşi din ferecătura propriei răutăţi. Fariseii s-au încuiat în iadul neîncrederii totale, al suspiciunii mereu alterate, al răutăţii neconcesive, al opacităţii desăvârşite. De acolo scrâşnesc cu dinţii lor. Împroaşcă fiere, rânjesc sarcastic şi neputincios. Le revine creştinilor a nu judeca pe semenii lor aşa cum L-au perceput şi preţuit fariseii pe Hristos. Să nu vadă în ceilalţi oameni numai lucrătura diavolului şi izvoare de energie ale răului. Să contrazică nediferenţiata formulă sartreană: Ceilalţi, iată iadul! În camerele din închisori – pentru că acolo e violent amplificată, am înţeles cât de mizerabilă e situaţia noastră în lume: prin simpla noastră existenţă deranjăm pe alţii. N-avem încotro. Orice am face şi oricât ne-am strădui, tot supărăm. Singura soluţie e resemnarea. Ce putem face? Să tăcem. Să nu facem răul, şi nici binele cu sila. Dar şi tăcând, tot nemulţumim. Trebuie să recunoaştem că şi ei ne deranjează pe noi! Gând înfiorător: nu suntem mai buni ca ceilalţi, tot în aceeaşi oală ne aflăm şi fierbem înăbuşit. Ieşim din obezi prin dragostea de Hristos, cale ocolită, dar sigură către iubirea de aproapele şi îndurarea prezenţei lui. La diavolul-contabil nu încape nici ştersătura cea mai mică. Hristos, dintr-odată, şterge un întreg registru de păcate. Hristos, boier, iartă totul. A şti să ierţi, a şti să dăruieşti, a şti să uiţi. Hristos nu numai că iartă, dar şi uită. Odată iertat, nu mai eşti sluga păcatului şi fiu de roabă; eşti liber şi prieten al Domnului. Răutatea gratuită nu e de la lut, ci de la diavol. Răutatea combinată cu prostia dă un produs mai dens ca oţelul îmbogăţit cu wolfram, tungsten, mangan… Biserica întotdeauna a mers pe drumul echilibrului şi al bunului simţ, uneori niţel comun. Pe cărările sofisticate au mers ereziile. Fiind rafinate, au şi părut superioare şi au cucerit îndeosebi minţile ascuţite, cărora nu le vin a crede că dreapta socotinţă este, ea, în simplitatea ei, suveranul rafinament. Extrase din Jurnalul fericirii, Dăruind vei dobândi, Monologul polifonic, de N. Steinhardt; preluate din Revista Atitudini.

„Gândul cel bun”

 Pentru Cuviosul Paisie Aghioritul, tăierea voii proprii reprezintă cheia păcii interioare și a conviețuirii armonioase în comunitate (obște). El sublinia că renunțarea la propriile pretenții aduce harul lui Dumnezeu, transformând tensiunile în dragoste și unire între frați. 

Sfaturile sale specifice pentru viața în comunitate includ:

• Smerenia ca temelie: Tăierea voii nu trebuie să fie o simplă impunere mecanică, ci un act de dragoste și încredere în Dumnezeu. Omul care își taie voia dobândește smerenie și nu mai ține cont de „dreptatea sa” omenească. 
• Renunțarea la „eu vreau”: Când fiecare membru al comunității încearcă să-și impună propriile idei sau moduri de a face lucrurile, apare conflictul. Călugărul sau creștinul care alege tăierea voii renunță la pretenția de a avea mereu ultimul cuvânt. 
• Ascultarea de duhovnic: O formă practică a tăierii voii este ascultarea plină de încredere față de stareț sau duhovnic, considerată o cale sigură de a scăpa de capcanele egocentrismului. 
• Dragostea care acoperă greșelile: În comunitate, tăierea voii se traduce prin răbdarea neajunsurilor celuilalt și prin evitarea judecării aproapelui. 
• Asemănarea cu caracatița: Părintele folosea o imagine sugestivă, asemănând tăierea voii cu pescarul care lovește caracatița de stâncă pentru a o înmuia. În mod similar, prin încercări și prin renunțarea la propriul ego, sufletul omului se înmoaie, devenind capabil să primească iubirea și voia lui Dumnezeu. 

Aceste învățături sunt detaliate în seria de volume „Cuvinte Duhovnicești” ale Sfântului Paisie Aghioritul, publicate de edituri ortodoxe precum Doxologia sau Editura Evanghelismos.

Sfântul Paisie Aghioritul consideră că tăierea voii în comunitate este temelia păcii sufletești și singura cale eficientă de zdrobire a egoismului. În scrierile și dialogurile sale (în special în volumele Cuvinte duhovnicești), el explică faptul că viața de obște (fie în mănăstire, familie sau societate) devine un „iad” sau un Rai în funcție de disponibilitatea omului de a renunța la propria încăpățânare.

Iată sfaturile sale specifice și practice despre cum se aplică tăierea voii în comunitate:

1. Renunțarea la „părerea proprie” și la argumente

• Evitarea justificărilor: Sfântul Paisie spunea că cel care vrea să își taie voia nu trebuie să aducă argumente logice pentru a-și susține punctul de vedere, chiar dacă are dreptate.
• Cedarea în fața celuilalt: În neînțelegerile zilnice, cel mai sporit duhovnicește este cel care cedează primul și spune: „Să fie cum zici tu, iartă-mă”.
• Alungarea duhului de contrazicere: Contrazicerea aduce tulburare și îndepărtează harul lui Dumnezeu. Tăierea voii înseamnă să nu vrei ca totul să se facă după mintea ta.

2. Primirea observațiilor ca pe niște „medicamente”

• Folosul mustrărilor: Când cineva din comunitate te corectează sau te nedreptățește, Sfântul Paisie te îndeamnă să nu te jignești. El consideră că acei oameni sunt „binefăcătorii” noștri, deoarece ne ajută să vedem unde suntem mândri.
• Fără autojustificare: Justificarea în fața unei acuzații blochează tăierea voii. Omul trebuie să primească observația cu smerenie, lăsând judecata în seama lui Dumnezeu.

3. „Gândul cel bun” (Gândirea pozitivă duhovnicească)

• Interpretarea în favoarea aproapelui: Pentru a-ți putea tăia voia fără să acumulezi frustrare, Sfântul Paisie spune că trebuie să pui întotdeauna „gândul cel bun”.
• Dacă cineva îți cere un lucru absurd sau te pune să faci o muncă greă, nu te gândi că o face din răutate, ci gândește-te că Dumnezeu îngăduie asta pentru a te încerca și a te încununa.

4. Executarea ascultării cu bucurie, nu din obligație

• Ascultarea de dragul lui Hristos: Tăierea voii nu trebuie să fie o simplă supunere militară sau mecanică. Dacă faci ce zice comunitatea, dar cârtești în interiorul tău, nu ai nicio plată duhovnicească.
• Smerenia aduce odihnă: Cel care își taie voia de bunăvoie simte o mare ușurare și libertate, deoarece scapă de responsabilitatea și stresul de a conduce sau de a avea mereu dreptate.

5. Prioritatea păcii în fața perfecțiunii lucrului

• Oamenii sunt mai importanți decât treburile: Sfântul Paisie insista că este de o mie de ori mai bine să se strice o treabă sau o ascultare din comunitate, decât să se strice pacea dintre frați din cauza insistenței cuiva de a face lucrul „perfect” după voia sa.

În concluzie, pentru Sfântul Paisie, tăierea voii nu înseamnă anularea personalității omului, ci eliberarea lui de sub dictatura propriului ego. Ea transformă conviețuirea cu ceilalți dintr-un motiv de stres într-un atelier de sfințire. 

Cum să rupi lanțul păcatelor moștenite – Sf. Paisie Aghioritul

 

Sfântul Paisie Aghioritul explică faptul că „păcatul moștenit” nu înseamnă că fiii sunt pedepsiți pentru greșelile biologice ale părinților. În schimb, copiii moștenesc înclinațiile, patimile și rănile sufletești ale strămoșilor lor.

Pentru a rupe acest lanț spiritual și a opri transmiterea patimilor către generațiile următoare, Sfântul Paisie oferă câteva îndrumări clare:

1. Conștientizarea și asumarea

• Nu da vina pe părinți. Acuzarea strămoșilor blochează harul lui Dumnezeu.
• Recunoaște-ți propriile slăbiciuni. Identifică patimile moștenite (mândrie, mânie, patima alcoolului) ca pe niște boli ce trebuie vindecate.
• Acceptă realitatea cu smerenie. Smerenia este primul pas spre tăierea nodului ereditar.

2. Tainele Bisericii (Spovedania și Împărtășania)

• Spovedania sinceră este cheia. Taina Spovedaniei șterge complet datoria spirituală și rupe legăturile nevăzute ale păcatului.
• Mărturisește înclinațiile, nu doar faptele. Spune duhovnicului care sunt tendințele negative pe care le simți cel mai des.
• Împărtășania frecventă. Sângele lui Hristos înnoiește sângele alterat de păcat al neamului tău.

3. Jertfa personală și nevoința

• Luptă împotriva tendințelor. Dacă ai moștenit mânia, exersează tăcerea și răbdarea cu orice preț.
• Răstignirea propriilor dorințe. Lanțul se rupe când o generație refuză să mai hrănească patima strămoșească.
• Răbdarea în suferință. Uneori, Dumnezeu îngăduie să duci povara unei înclinații grele pentru a te încununa pentru efortul tău.

4. Rugăciunea pentru strămoși

• Pomenește-ți părinții și bunicii. Roagă-te intens pentru iertarea păcatelor celor adormiți din neamul tău.
• Milostenia în numele lor. Faptele bune făcute în amintirea lor le ușurează sufletul și curăță rădăcina arborelui genealogic.
• Rugăciunea curăță trecutul. Când strămoșii primesc ușurare prin rugăciunile tale, povara spirituală de pe umerii tăi scade.

5. Schimbarea mediului spiritual al familiei

• Introdu sfințenia în casă. Trăiește o viață de rugăciune zilnică și respectă posturile.
• Oferă un nou exemplu copiilor. Lanțul se rupe definitiv când copiii tăi văd la tine virtuți, nu patimile bunicilor lor.
• Încrederea în pronia divină. Dumnezeu nu lasă niciun suflet să piară din cauza altuia, dacă acel suflet cere ajutorul Său.

Sf. Cuv. Paisie Aghioritul: Cu munca şi grija multă se uită de Dumnezeu

Sf. Cuv. Paisie Aghioritul: Cu munca şi grija multă se uită de Dumnezeu

 

 

În ziua de azi, oamenii sunt foarte zăpăciti, fiindcă nu trăiesc simplu. Deschid multe fronturi şi se pierd în grija cea multă. Eu pun în randuială un lucru-două şi abia apoi mă gândesc la altele.

 

Niciodată nu fac mai multe lucruri deodată. Acum mă gandesc să fac lucrul cutare. Îl termin, şi abia după aceea mă gandesc să fac altceva – pentru că dacă încep altul fără să îl fi terminat pe primul, nu am linişte. Când cineva are de făcut mai multe deodată, o ia razna – şi numai ce se gândeşte la ele, ca îl şi apucă schizofrenia.

 

A venit la coliba mea un tânăr care avea probleme psihice. Mi-a spus că este chinuit, pentru că este supărat de problema moştenirii etc. „Despre ce moştenire vorbeşti?“, i-am spus. „Mai întâi ai nevoie de odihnă. Apoi trebuie să îţi iei diploma de absolvire, după care vei merge în armată, şi apoi să îţi cauţi un loc de muncă“. M-a ascultat, sărmanul, şi si-a aflat calea. Aşa se află pe sine oamenii.

- Părinte, şi eu obosesc repede când lucrez. Nu înţeleg care-i pricina.

 

– Ceea ce îţi lipseşte ţie este răbdarea. Şi pricina pentru care nu poţi să ai rabdare este că te apuci de multe. Te împrăştii în multe părti şi oboseşti. Asta îţi pricinuieste şi o nervozitate, fiindcă ai mărime de suflet şi îţi dai osteneala. Când eram în mănăstire, aveam un slujitor la tâmplărie – pe bătrânul Isidor. Sărmanul de el, nu avea deloc răbdare. Începea să facă o fereastră, se descuraja; se apuca să facă uşi, se supăra şi le lăsa. După aceea, se apuca să facă acoperişuri. Pe toate le lasă neterminate. Nimic nu scotea la capăt. O parte din lemn se pierdea, altă parte se tăia greşit. Aşa se omoară câte unul fără să reuşească nimic. Sunt unii care, deşi au puteri limitate, putând face numai un lucru-două, se apucă şi se încurcă în multe – însă nu fac nimic cum se cuvine şi îi trag după ei şi pe altii. Pe cât se poate, să facă omul numai un lucru-două, să le termine cum se cuvine având mintea curată şi odihnită şi după aceea să înceapă altceva: căci dacă mintea se împrăştie, ce lucruri duhovnicesti va face omul după aceea? Cum îşi va aduce aminte de Hristos? (…)

 

- Părinte, oare nu e mai bine ca un lucru să fie facut mai pe îndelete, ca să ne putem câştiga liniştea?

 

- Da, fiindcă atunci când lucrează cineva cu linişte îşi păstrează pacea şi îşi sfinţeste întreaga zi. Din păcate, n-am înţeles că atunci când lucrăm ceva prea repede dobândim o nervozitate iar lucrarea care se face cu nervozitate nu e sfinţită. Scopul nostru nu trebuie să fie a face multe într-o continuă nelinişte. Aceasta e o stare diavolească. Lucrul de mână care se face cu linişte şi rugăciune se sfinţeşte şi sfinţeste şi pe cei care îl folosesc – şi așa are sens atunci când mirenii cer lucru de mână de la monahi ca binecuvântare; în timp ce lucrul făcut cu grabă şi nervozitate transmite această stare diavolească şi celorlalţi. Treaba grăbită, făcută cu nelinişte, este caracteristica oamenilor celor mai lumeşti. Sufletele tulburate care lucrează transmit tulburare şi prin lucrul lor de mână, iar nu binecuvântare. Mult influenţează starea omului lucrul de mână pe care îl face, până şi lemnul! Înfricoşat lucru! Rezultatul muncii omului e pe potriva stării în care se află când o face. Dacă este nervos şi se mânie şi înjură, ceea ce face nu va avea binecuvântare; iar de cântă, de spune rugăciunea, se sfinţeste şi lucrul lui. Unul e lucru diavolesc, iar celălalt dumnezeiesc. Dacă vă purtaţi cu evlavie şi lucraţi cu rugăciune, vă veţi sfinţi mereu şi toate se vor sfinţi. Atunci când cineva are mintea la Dumnezeu i se sfinţeste lucrul său, rucodelia sa. Dacă, de pildă, fac o cutie şi spun şi rugăciunea, mă rog şi în acelasi timp lucrez spre slava lui Dumnezeu. Scopul meu nu e să fac cutii şi să le fac repede, ca să fac multe şi totodată să fiu neliniştit. Asta e o stare demonică. Nu pentru asta am venit în mănăstire: am venit ca să ne sfinţim şi să sfinţim ceea ce facem. Aceasta e pricina pentru care uneori te simţi ca o funcţionară zeloasă în îndatoririle tale, pentru că atunci când alergi să-ţi pui în rânduială treburile, uiţi să-l iei şi pe Hristos. În schimb, dacă porneşti cu rugăciunea, te vei simţi ca o slujitoare a lui Hristos. De aceea, bagă şi rugăciunea în lucrul tău, ca să va sfinţiti şi tu, şi lucrul tău. Ştii cum binecuvântează atunci Dumnezeu şi câte bunătăti şi binecuvântări trimite?

 

- Părinte, când lucrarea este intelectuală (de pildă o lucrare de traducere), cum este cu putinţă să spui rugăciunea în aşa fel incât lucrarea pe care o faci să se sfinţeasca?

 

– Atunci când lucrarea e intelectuală, dacă mintea ta este la Dumnezeu lucrarea se sfinţeste, fiindcă trăieşti în atmosfera lui Dumnezeu, deşi nu poţi spune rugăciunea. Când cineva e într-o stare duhovnicească, se ajută mult pe sine. Nu încearcă să înţeleagă noimele cu mintea, ci se luminează şi le află prin luminarea dumnezeiască.

 

- Dar când nu am această stare duhovnicească şi trebuie să fac o astfel de lucrare?

 

- Atunci să o faci, dar să te rogi şi să ceri luminare de la Dumnezeu. Să cauţi să te ajuţi, pe cât poţi, cu noimele dumnezeieşti şi să lucrezi cu evlavie. Să faci la fiecare oră sau din două în două, câteva minute, câteva minute întrerupere, în care să spui rugăciunea.

 

- Mai ales în lucrarea de traducere eşti foarte împrăştiat, Părinte. Trebuie să cauţi cuvinte, să citeşti comentarii…

 

- Am spus şi în alte dăţi: ceea ce ajută cel mai mult la traduceri este nevoinţa cu gânduri curate, care îl fac pe om vas al harului. Atunci tâlcuirile dumnezeieşti ies din luminarea dumnezeiască, nu din minte, din dicţionar şi din călimara cu cerneală. Vreau să spun că trebuie să ne sprijinim pe ceea ce e mai însemnat, adica pe dumnezeiesc, nu pe ceea ce vine în rândul al doilea, adică pe omenesc.

 

- Părinte, grija departează totdeauna de Dumnezeu?

 

- Ascultă de la mine următorul lucru. Când un copil se joacă şi este absorbit de jucării, nu-şi mai dă seama dacă tatăl lui este alături şi-l mângâie; dar dacă-şi întrerupe puţin joaca, atunci îşi dă seama. Aşa şi când avem vreo grijă, nu putem pricepe dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu dă, iar noi nu simţim. Ia aminte să nu risipeşti puterile tale preţioase în griji de prisos şi în lucruri deşarte, care într-o bună zi se vor face toate praf. Aşa te oboseşti şi trupeşte şi mintea ţi-o împrăştii fără rost, iar după aceea, Îi dai lui Dumnezeu oboseala şi căscăturile în vremea rugăciunii, la fel cu jertfa pe care a făcut-o Cain. În mod firesc şi starea ta lăuntrică va fi la fel ca starea lui Cain, cu nelinişte şi oftaturi pe care ţi le va pricinui aghiuţă, care va fi alături de tine. Să nu risipim fără rost rodul, miezul puterilor noastre, lăsând după aceea cojile pentru Dumnezeu. Grija trage toată măduva inimii şi nu lasă nimic pentru Hristos. Dacă vezi că mintea ta fuge mereu şi se duce la treburi etc., trebuie să înţelegi că nu mergi bine şi să te neliniştesti, căci te-ai îndepărtat de Dumnezeu. Să înţelegi că eşti mai aproape de lucruri decât de Dumnezeu, de zidire decât de Ziditor. De multe ori, din păcate, o satisfacţie lumească înşala chiar şi pe monah atunci când face o lucrare. Omul este zidit să facă binele în mod firesc, pentru că Ziditorul lui e Bun. Dar monahul se nevoieşte ca să se facă din om înger. De aceea, lucrarea lui în cele materiale trebuie să se limiteze doar la cele absolut necesare, ca să lucreze în cele duhovniceşti. Atunci şi bucuria lui, ce va izvorî din roadele duhovniceşti pe care le va produce, va fi duhovnicească, iar unul ca acesta se va hrăni şi va hrăni cu îmbelşugare.

 

Cu munca şi grija multă se uită de Dumnezeu. Părintele Tihon spunea: ‘Faraon dădea multă muncă şi mâncare multă israeliţilor, ca să uite de Dumnezeu‘. În vremea noastră, diavolul i-a absorbit pe oameni prin materie, în multe lucruri. Munca multă, mâncare multă, ca să uite de Dumnezeu (Ieşire 1, 13-14), şi astfel să nu poată – sau mai bine zis, să nu vrea – să pună în valoare libertatea ce li se dă, ca să-şi sfinţească sufletul…

 

Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești I – Cu durere și cu dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 62