miercuri, 7 octombrie 2026

AMIN!

 


Libertatea de voință / Metanoia




Libertatea de voință / Metanoia „Să nu vă tulbure inima și să nu vă sperie; credeți în Dumnezeu și credeți în Mine” – Evanghelia după Ioan, capitolul 14. Ieromonahul Filofei (Magerramov) reflectează asupra modului în care libertatea omului se raportează la voia lui Dumnezeu și cum să învățăm să avem încredere în Dumnezeu.
  De ce Dumnezeu a dat omului libertatea de voință, dacă ar fi putut să ne facă pe noi ascultători?
  Ce s-a întâmplat cu voința umană după cădere?
  De ce Hristos nu se arată tuturor, pentru ca toți să creadă?
  Înseamnă a-ți supune voința lui Dumnezeu să te pierzi pe tine?
  Cum putem deosebi voia lui Dumnezeu de propriile ambiții și merită să căutăm semne? Cum putem învăța să avem încredere în Dumnezeu, când în viață există întuneric?
  Diavolul a venit la Antonie cel Mare pentru a-i cere iertare: cum s-a terminat această poveste?
  De ce mărturisirea este cea mai puternică armă împotriva gândurilor obsesive?


Reflecția Ieromonahul Filofei (Magerramov) despre libertatea de voință și metanoia (schimbarea lăuntrică a minții) explică faptul că Dumnezeu nu ne constrânge niciodată iubirea, ci ne oferă libertatea ca pe o șansă la o relație reală și conștientă cu El.
Tainele libertății și ale relației cu Dumnezeu
  • De ce avem libertate de voință: Iubirea adevărată nu poate fi impusă sau programată; dacă Dumnezeu ne-ar fi făcut ascultători prin constrângere, am fi fost ca niște roboți, nu persoane capabile să iubească liber.
  • Voința umană după cădere: Prin păcat, voința noastră s-a rănit și s-a orientat adesea spre egoism, dar ea nu și-a pierdut complet capacitatea de a alege binele, având nevoie de harul divin pentru vindecare.
  • De ce Hristos nu Se arată în mod văzut tuturor: O arătare copleșitoare și fizică în slava Sa deplină ar anula libertatea omului, transformând credința într-o frică sau o constrângere evidentă, nu într-o alegere din iubire.
  • Supunerea voinței proprii: A-ți lăsa voința în mâinile lui Dumnezeu nu înseamnă să te pierdi pe tine sau să fii anulat, ci înseamnă să ieși din limitele strâmte ale Eului tău rănit și să dobândești adevărata libertate interioară.
  • Deosebirea voiei lui Dumnezeu: Voia lui Dumnezeu se simte prin pacea lăuntrică și smerenie, nu prin căutarea obsesivă de semne exterioare sau prin împlinirea propriilor ambiții mascate în pioșenie.
  • Încrederea în timp de întuneric: Învățăm să ne încredem în Dumnezeu tocmai atunci când nu vedem nicio ieșire, acceptând că iubirea Lui lucrează în ascuns, chiar și în momentele de criză sau suferință.
  • Mărturisirea ca armă: Spovedania deschide ușa harului și sfărâmă cercul vicios al gândurilor obsesive, fiind cel mai sigur mod de a readuce lumina în minte și în inimă.

  • raportul dintre libertatea omului și voia lui Dumnezeu, reflectată prin prisma conceptului de metanoia (transformarea minții și a vieții).
    Iată o sinteză clară și structurată a răspunsurilor la întrebările formulate, bazată pe învățătura patristică și pe reflecțiile teologice ortodoxe:
    1. De ce Dumnezeu a dat omului libertatea de voință?
    • Iubirea cere libertate: Dumnezeu nu a dorit roboți programați pentru ascultare, ci parteneri de dialog. O ascultare impusă anulează capacitatea de a iubi, deoarece iubirea adevărată poate exista doar în deplină libertate. Dumnezeu Își asumă riscul refuzului din partea omului tocmai pentru a-i oferi demnitatea de a alege binele în mod conștient.
    2. Ce s-a întâmplat cu voința umană după cădere?
    • Slăbirea și divizarea voinței: Prin păcatul ancestral, chipul lui Dumnezeu în om s-a întunecat, iar voința umană a devenit predispusă spre păcat și nestatornică. Omul nu a pierdut total libertatea, dar ea a fost slăbită; ne găsim adesea în situația descrisă de Sfântul Apostol Pavel: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc”.
    3. De ce Hristos nu se arată tuturor, pentru ca toți să creadă?
    • Respectul pentru libertate: O arătare copleșitoare a divinității Sale ar forța mintea și conștiința omului. Credința nu trebuie să fie rodul unei constrângeri logice sau vizuale absolute (care ar semăna cu un șantaj spiritual), ci un act de încredere și dragoste liberă. Hristos Se descoperă celor care Îl caută cu inimă smerită.
    4. Înseamnă a-ți supune voința lui Dumnezeu să te pierzi pe tine?
    • Dimpotrivă, înseamnă să te regăsești: Supunerea voinței în fața lui Dumnezeu nu este o anulare a personalității (depersonalizare), ci eliberarea ei de sub dictatura patimilor. Când omul spune „Facă-se voia Ta”, el își aliniază voința cu Sursa vieții și a binelui, devenind cu adevărat el însuși, așa cum a fost proiectat de Creator.
    5. Cum deosebim voia lui Dumnezeu de propriile ambiții și dacă merită să căutăm semne?
    • Pacea inimii și sfatul duhovnicesc: Voia lui Dumnezeu aduce întotdeauna pace adâncă, smerenie și dragoste, în timp ce ambițiile proprii sunt însoțite de tulburare, mândrie și grabă.
    • Căutarea semnelor: Sfinții Părinți ne sfătuiesc să fim foarte precauți cu cererea de semne, pentru a nu cădea în înșelare. Cea mai sigură cale de a afla voia lui Dumnezeu este rugăciunea curată și sfătuirea cu un duhovnic cu experiență.
    6. Cum putem învăța să avem încredere în Dumnezeu când în viață există întuneric?
    • Prin exercițiul credinței în momentele mici: Încrederea se cultivă treptat. Când trecem prin suferință sau „noaptea sufletului”, suntem chemați să ne amintim de cuvintele Mântuitorului: „Să nu vă tulbure inima”. Încrederea înseamnă să știi că Dumnezeu este prezent chiar și atunci când tace, transformând inclusiv suferința într-un instrument de vindecare spirituală.
    7. Povestea diavolului care a venit la Sfântul Antonie cel Mare
    • Imposibilitatea pocăinței din mândrie: Tradiția spune că un demon a venit la Sfântul Antonie sub chip omenesc, întrebând dacă diavolul se mai poate pocăi. Sfântul s-a rugat, iar Dumnezeu i-a descoperit că primește pocăința satanei dacă acesta va sta timp de trei ani orientat spre răsărit, spunând: „Dumnezeule, miluiește-mă pe mine, răutatea cea veche”. Când Sfântul Antonie i-a comunicat condiția, diavolul a izbucnit în râs și a refuzat cu dispreț, considerându-se prea măreț pentru a cere milă. Povestea arată că mândria absolută blochează metanoia (pocăința).
    8. De ce mărturisirea este cea mai puternică armă împotriva gândurilor obsesive?
    • Scoaterea la lumină distruge iluzia: Gândurile obsesive (gândurile de la vrăjmașul) își extrag puterea din secret și izolare. Ele par uriașe și invincibile doar atâta timp cât rămân ascunse în mintea omului. În momentul în care sunt rostite cu voce tare în Taina Spovedaniei, secretul lor este deconspirat, harul lui Dumnezeu intervine, iar gândurile își pierd instantaneu puterea de fascinare și constrângere asupra sufletului.

Unde ești, omule adevărat?




Unde ești, omule adevărat? 
Fățărnicia este cel mai mare păcat, este cea mai mare nenorocire, de care nu ne dăm seama. Suntem bolnavi de falsitatea noastră, nu avem o bucurie adevărată. Ne-am pierdut persoana adevărată și sinceră și prin pocăință trebuie să o căutăm.
Cum să o căutăm? - Prin atenție la omul nostru fals. 
Vom vedea cât de falși, fățarnici și cruzi suntem în felul în care ne comportăm cu aproapele nostru. 
Pocăința este o muncă permanentă o muncă istovitoare, o muncă grea - să ne vedem falsitatea, este greu, de aceea ne ferim de ea, de aceea nu vrem să fim sinceri, pentru că este greu. Dar numai calea grea a Crucii este adevărata cale a vieții. Domnul a spus: "Eu sunt Calea, Adevărul și Viața". Dumnezeu ne conduce la cunoașterea adevărului, adică la cunoașterea de noi înșine, așa cum suntem cu adevărat, nu așa cum ne-am inventat, și trăim, și îi convingem si pe alții că suntem așa, și astfel trebuie să gândească despre noi. Și pe Dumnezeu îl convingem în falsa noastră pocăință. 
Cu toții am venit aici - oameni cumsecade, toți pieptănați și spălați, dar omul lăuntric este atât de murdar și împuțit, iar păcatele - put, și există atâta duhoare în suflet de la gândurile de răutate, invidie, mândrie și toate celelalte murdarii. Și ele sunt o stare normală pentru noi, și suntem obișnuiți cu acestă duhoare și trăim destul de bine, dar timpul trece, și nu există înțelegere și nici dorința de a înțelege. Noi credem că ne vom descurca cumva. Nu ne vom descurca! Și de aceea există Apocalipsa, și există o represiune divină infinită, și toate acestea sunt iubirea lui Dumnezeu, și este pentru a ne trezi la viața adevarata, și a ne cunoaște pe noi înșine, și în aceasta constă adevărata smerenie. Sinceritatea - este omul adevărat este adevărata smerenie, este adevărata viață și adevărata bucurie. Să fii sincer, simplu, firesc, rațional este greu, dar toți înțeleg că aceasta este bine. 
Toți se prefac că sunt sinceri, simpli, firești, rationali, și cu această stare falsă se deprind, și apoi într-atât se deprind de această stare mincinoasă, falsă și nefirească că este adevărată, încât omul se convinge pe el însuți, că acesta este el -omul adevărat. 
Și ca să se întoarcă din această stare mincinoasă este foarte greu. De aici, nu este nimic adevărat în om, întrucât el este tot fățarnic si mincinos. Atunci, unde este adevăratul om? El, este in păcatele sale, în iubirea sa de sine, în imaginatiile sale false despre sine însuși, în faptele sale, măcar că simte ipocrizia și falsitatea sa. Toată esența pocăinței este să-l întoarcă pe om in starea sa inițială. De aici, nu este adevărata dragoste, nu este adevărata prietenie, nu este adevărata pocăință, și nu este adevărata rugăciune. Dacă il pui pe om in fața fățărniciei sale, el se va supăra. 
Ce vrea Dumnezeu de la noi ? El Vrea să se atingă cu Harul Său de inima noastră ca să învie pentru viata duhovnicească, pentru adevărata viață omenească, dar întrucât omul nu este sincer, ci viclean, hâtru și fals, Dumnezeu nu poate să se atingă de el. Dumnezeu nu poate sa se atingă cu Harul Său de falsitate noastră. Dumnezeu îl caută pe adevăratul om ca să-l transforme. 
Și Dumnezeu, este constrâns să ne trimită necazuri, și în aceste necazuri omul trebuie să-l înțeleagă pe Dumnezeu, și Să-I mulțumească pentru aceste necazuri, întrucât el nu mai poate să se ridice din aceste confuzii false și mincinoase. De ce in Evanghelie este scris: ,, Va vor ura pe voi toți.. Va veni așa o vreme când, într-atât oamenii se vor razvrati, și într-atât oamenii se vor deprinde cu confortul, că alt mod de viață nu vor putea să vadă și vor spune: ,,Tu ce vre-i să ne spui nouă?, aceasta este adevărul, altfel nu se poate.... Si atunci, vor începe să urască crucea, iar crucea este adevărata viață Aici este nevoie de o situație specială, și ea se pregătește de Dumnezeu. Iată de exemplu în primul Carantin (,,Pandemie" n.r) nu ne-am găsit pe noi, ne-am jucat, ne-am jucat și iarăși ne-am întors la noi, la plăcerile si dorințele noastre. Dar va fi și al doilea Carantin, el va fi cu mult mai profund, cu mult mai adevărat, și va fi până atunci, până când noi ne vom da seama de falsitatea noastră, și mulți se vor îngrozi la cunoașterea de sine.
Starețul Ioan Gonciariov.

Matematica lui Hristos Poveștile Pașkei

 Poveștile Pașkei

„Cine are milă de sărac împrumută Domnului; și El îi va da înapoi ce a dat”, a anunțat Pașka în loc de „Bună seara!” Și, fără alte formalități, s-a îndreptat spre bucătărie, despachetând niște dulciuri pe drum. Turtă dulce. Cred că, sârbești.

„Gândește-te la asta!”, mi-am zis. „Însuși Solomon a bătut la ușă!”

În așteptarea unei alte doze de înțelepciune, m-am dus după el. A stat acolo, holbându-se la ceainic – cu siguranță nimic regal în aspectul lui, dar am învățat să suportăm asta.

„Deci...”, am îndemnat-o.

„Mmm... da”, a mormăit el. „Deci, l-am îndatorat pe Dumnezeu și apoi m-am înroșit tare. Înroșit până la rădăcina părului.”

Apoi și-a împărtășit povestea:

„Omul are un caracter slab. Acum ceva timp, după o situație urâtă, am început să simt o ostilitate teribilă față de vecinii noștri, finlandezii. În Helsinki, la o cafenea, am dat peste niște fasciști locali care s-au purtat urât cu mine, așa că am început să cred că toți finlandezii sunt la fel; și mi-am transferat cumva dezgustul față de nazism asupra întregii națiuni. Și asta în ciuda faptului că știam foarte bine că există unii oameni cu adevărat vrednici, chiar și discipoli ai Sfântului Paisie - dar pe atunci, răutatea oarbă era mai puternică decât bunul simț. Mă îndepărtam de ei de fiecare dată când îi dădeam peste, pufnind furios: De ce ar trebui eu, creștin ortodox, să mă descurc cu acești oameni ? Recent, Dumnezeu m-a pus la punct.”

„Știi, trebuie să călătoresc mult din cauza serviciului, e un fapt. Așa că s-a întâmplat să fiu la Belgrad cu afaceri. Eram la hotel, în costum și cu cizmele, ca să zic așa. Era dimineață devreme. Apoi, un tip a apărut pe hol, complet zdrențuit. Cu capul în șaluri, pete de sânge pe mâneci, ca după o plimbare frumoasă prin oraș, omule. I-am spus să se ducă să se spele măcar ca să se clătească de sânge și apoi l-am pus să se așeze la masa mea, doar ca să nu sperie pe altcineva care l-ar fi putut vedea. Așa că a stat lângă mine, încercând să țină o ceașcă de cafea nemișcată în mâinile tremurânde. Apoi a început să se vaite:

„— Aaaa... Ieri m-am plimbat prin oraș și am dat întâmplător într-o zonă accidentată.”

„Văd că nu ați fost primit prea elegant.”

„Am fost jefuit, bătut, mi-au luat totul. Am zăcut pe jumătate inconștient jumătate din noapte - și după ce mi-am recăpătat cunoștința, m-am târât înapoi la hotel. Polițiștii m-au oprit de două ori la întoarcere, mă tot întrebau ce s-a întâmplat, dar nu știu limba să le răspund! Și ce pot să le spun? Că am luat-o pe o stradă greșită și am fost bătut?”

Vorbeau în engleză, dar Pașka a observat un ușor accent. Bineînțeles, finlandeză.

„Nu ești cumva din Finlanda”, a întrebat el? „Poate din iubitul meu Helsingfors?”

„Aha! Din Helsink-III!”

Bătut și jefuit, un tip fără bani, la mii de kilometri de casă — era o priveliște jalnică!

„Există dreptate în lumea asta”, era cât pe ce să gândească prietenul meu, dar apoi și-a revenit; a se bucura de nenorocirile altora este o rușine totală! Un tip bătut și jefuit, fără bani, la mii de kilometri de casă – era o priveliște jalnică! I-a sugerat o soluție:

„De ce nu suni acasă după bani, săracul de tine? Folosește-ți telefonul. În timp ce aștepți să sosească, iată cincizeci de euro pentru tine (asta m-a întristat o clipă - acele sancțiuni jalnice se aplică și în Serbia!) pentru medicamente, mâncare și tot ce trebuie. Belgradul nu e deloc ieftin, știu asta!”

Apoi s-a gândit: Cincizeci de euro se transformă în vreo cinci mii de ruble. O, nu contează, voi supraviețui astăzi fără prânz, tur și cină și voi merge pe jos la întâlnirea de afaceri. O să mă descurc. „Apoi, ca să fie o măsură mai bună, i-a venit în minte un gând egoist – de ce nu-L rog pe Dumnezeu să-mi fie dator? Am fost atât de bun astăzi, încât nu m-am răzbunat, sunt pur și simplu remarcabil!”

Bărbatul bătut, îndoit de două ori, a acceptat bancnota cu recunoștință și trepidație, a sunat acasă, i-a descris situația dificilă în care se afla, i-a rugat să-i trimită bani și apoi s-a dus să găsească un punct de prim ajutor și o farmacie.

Pașka stătea cu îndreptățire în cafeneaua hotelului și observa cu umilință realitatea păcătoasă a vieții din jurul său. Dumnezeu îi este acum îndatorat!

Telefonul său a bipat. Un mesaj a anunțat sosirea a cincizeci de mii pe cardul său bancar, marcat „Donație”. Ochii lui Pașka s-au deschis mari ca niște farfurioare, astfel încât un „konobar” (chelner) serviabil a început să se îngrijoreze - avuseseră destule probleme cu un vizitator neconvențional în dimineața aceea, iar acum acesta și-a pierdut stăpânirea de sine. L-a întrebat dacă are nevoie de ceva.

„Apă”, a gâfâit Pașka. „Și, ăăă, unde e cea mai apropiată biserică?”

În biserica cea mai apropiată de hotelul său din Belgrad, Pașka recitea literă cu literă Pilda Bunului Samaritean, înțelegând prea bine că se afla la ani-lumină distanță de acel om bun. Profund îndurerat, i-a iertat chiar și pe toți finlandezii. S-a gândit la ucenicii Sfântului Paisie .

„Hristos are niște calcule interesante, nu-i așa?”, spune el. „Chiar și atunci când facem actele noastre de milă zgârcite și păcătoase, condimentate cu o doză bună de vanitate, El răspunde în asemenea măsură - bună, apăsată, clătinată și revărsată (cf. Luca 6:38). Este adevărat, există și termenii contractului: Nu judecați și nu veți fi judecați; nu condamnați și nu veți fi condamnați; iertați și vi se va ierta; dați și vi se va da (Luca 6:37). Greu, nu-i așa? Uneori trebuie să călătorești câteva mii de kilometri doar ca să obții. Dar merită.”

Peter Davydov
Traducere de Liubov Ambrose

SURSA  https://orthochristian.com/167613.html

marți, 6 octombrie 2026

Rădăcina mândriei:




Mândria este venerarea propriei "eu"-uri, a conștiinței în detrimentul subconștientului și al sufletului. Pentru a depăși mândria, este necesar să ne controlăm ego-ul. Aici pot ajuta postul, abținerea, izolarea. Trebuie să vorbim mai puțin. O persoană mândră încearcă să aibă întotdeauna dreptate și se străduiește să aibă ultimul cuvânt. O persoană mândră vorbește adesea într-un mod "acuzator-mustrător". Uitați-vă cum v-ați comportat în ultimii douăzeci de ani. Dacă a existat judecată și dispreț față de tată, acesta se va transfera automat în judecată și dispreț față de soț, și apoi față de șef. Subconștientul nostru funcționează non-stop, acolo nu există termen de prescripție. Uitați-vă la caracterul părinților voștri – acesta este caracterul vostru în viața anterioară. Uitați-vă cum vă comportați în această viață și apoi încercați să vă schimbați caracterul. Dar nu doar rostind cuvinte de pocăință, ci schimbându-vă în realitate atitudinea față de voi înșivă, față de ceilalți, față de muncă și față de tot restul. 

S.N. Lazarev
Mândria, în această viziune, nu este doar o trăsătură de caracter, ci o eroare fundamentală de poziționare a ego-ului în raport cu legile divine sau universale. Atunci când rațiunea și conștientul pretind controlul absolut, legătura cu sufletul și cu subconștientul se blochează, generând suferință și blocaje în viața de zi cu zi.
Iată principalele direcții de transformare desprinse din acest fragment:
  • Practici de auto-disciplină: Postul, izolarea temporară și abținerea nu au doar un rol fizic, ci acționează ca un „reset” pentru ego. Ele diminuează pretențiile minții și permit sufletului să respire.
  • Tăcerea conștientă: Reducerea cuvintelor și renunțarea la dorința obsesivă de „a avea ultimul cuvânt” sau de a acuza sunt primii pași concreți în reducerea mândriei.
  • Vindecarea tiparelor transgeneraționale: Relația cu tatăl este o matriță. Disprețul sau judecata la adresa lui se oglindesc inevitabil în toate figurile de autoritate sau parteneriatele viitoare (soț, șef). Subconștientul nu uită și nu șterge aceste resentimente de la sine.
  • Schimbarea reală, nu declarativă: Pocăința nu înseamnă doar repetarea unor formule verbale sau un sentiment de vinovăție, ci o modificare structurală a modului în care reacționăm, muncim și iubim.
  •  Transformarea interioară nu este un simplu exercițiu intelectual, ci o restructurare profundă a reflexelor emoționale. Iată o sinteză a ideilor principale exprimate în text:
    • Rădăcina mândriei: Ea apare atunci când punem logica umană, conștiința și ego-ul mai presus de legile divine sau de impulsurile iubirii din suflet.
    • Mecanismul subconștientului: Emoțiile negative pe care le-am simțit în trecut (față de părinți, de exemplu) nu dispar odată cu trecerea timpului. Ele rămân active în subconștient și se proiectează automat asupra partenerului de viață, a superiorilor de la locul de muncă și, în final, asupra propriului destin.
    • Schimbarea reală vs. pocăința formală: Lazarev subliniază adesea că simpla recunoaștere verbală a greșelilor nu este suficientă. Schimbarea autentică înseamnă modificarea reacțiilor automate în momentele de criză: înlocuirea judecății cu înțelegerea și a disprețului cu acceptarea.

Nici o diplomă, prietene, şi nici un titlu nu duce la obţinerea acestui drept


 Revoltă-te împotriva răutății din tine – și abia apoi împotriva lumii


„Lumea este nesărată şi fără gust”, îmi zici, prietene! Repeţi de o sută de ori, că lumea este nesărată şi lipsită de gust şi te revolţi. Te mândreşti de fiecare dată când te numeşti revoluţionar şi ameninţi că vei răsturna lumea. Revoltă-te, prietene, mai întâi împotriva ta, împotriva lipsei de sare din tine şi apoi revoltă-te împotriva lumii.


Îmi zici, prietene, că „oamenii sunt vicleni”, că „sunt adulteri”, că „sunt ucigaşi”. De sute de ori te revolţi împotriva păcatelor altor oameni. Revoltă-te însă mai întâi împotriva păcatelor tale, iar apoi te vei putea revolta şi împotriva păcatelor altora, cu mai multă putere şi dreptate. De te vei revolta mai întâi împotriva eului tău, voi putea crede în reuşita revoluţiei tale. Aceasta este metoda lui Hristos. Revoluţie împotriva răutăţii care este în mine, iar apoi revoluţie împotriva răutăţii care este în jurul meu.


Toţi ucenicii lui Hristos trebuiau să se supună acestei autocritici lăuntrice şi dure, după metoda Învăţătorului lor. Hristos nu se ruga de nimeni să-L urmeze, însă cine se hotăra să urmeze de bunăvoie aceeaşi cale cu El se supunea acestei grele autocritici lăuntrice. Numai cine rezista acestei încercări a revoluţiei lăuntrice împotriva păcatelor şi a slăbiciunilor sale avea dreptul de a se revolta mai departe şi împotriva răutăţii altora.


Nici o diplomă, prietene, şi nici un titlu nu duce la obţinerea acestui drept; dimpotrivă, absolut necesară este cercetarea lăuntrică înaintea lui Dumnezeu şi a conştiinţei personale. 


(Sfântul Nicolae Velimirovici, Omilii despre pocăință, dragoste și optimism, Traducere din limba greacă de prezbitera Iuliana și pr. Iulian Eni, Editura Doxologia, Iași, 2016, pp. 10-11)

luni, 5 octombrie 2026

Foarte bine spus, prietene!! Reflecție grozavă! Salutări!


 

Sunt oameni care intră în viața ta.
Și există oameni care ajung într-un loc mult mai greu de explicat.

Nu știi exact când s-a întâmplat.

Poate a fost o conversație.
O privire.
O tăcere împărtășită.
Sau acea senzație ciudată de a putea fi tu însuți fără să trebuiască să dovedești absolut nimic.

Dar ceva s-a schimbat.

Pentru că unii oameni nu ocupă pur și simplu spațiu în viețile noastre.

Ne transformă.

Ne învață părți din noi pe care nu le știam.
Ne răspund cu întrebări pe care nu ni le pusesem.
Ne amintesc cine eram înainte să începem să ne protejăm atât de mult.

Și atunci înțelegi ceva important:

Nu toate conexiunile profunde sunt menite să dureze pentru totdeauna.

Unii vin să te însoțească.

Alții ca să te trezească.

Alții pentru a te învăța să stabilești limite.

Și unii, chiar și când pleacă, lasă ceva în tine care nu mai este niciodată la fel.

Mult timp am crezut că o relație importantă este una care rămâne.

De-a lungul anilor descoperi că nu este întotdeauna așa.

Sunt oameni care au fost acolo pentru scurt timp și au lăsat o amprentă imensă.

Și alții care au fost ani de zile fără să ne cunoască cu adevărat.

Pentru că profunzimea unei relații nu se măsoară doar în timp.

Este cu adevărat măsurat.

În prezență.

În reciprocitate.

În acea ciudată liniște de a simți că în fața cuiva nu trebuie să joci niciun personaj.

Poate că maturizarea înseamnă și să înveți să faci diferența între cei care sunt pur și simplu apropiați...

și cine este cu adevărat prezent.

Printre cei care ascultă cuvintele tale...

și care înțelege și tăcerile tale.

Între cei care au nevoie de o anumită versiune a ta...

Și cine îți permite să continui să crești.

Așadar, când găsești o conexiune autentică, ai grijă de ea.

Nu din frica de a-l pierde.

Din recunoștința de a fi găsit-o.

Pentru că trăim înconjurați de oameni.

Dar sunt foarte puțini care reușesc să ajungă în punctul în care încetăm să explicăm cine suntem...

Pentru că, într-un fel, ei ne-au înțeles deja.

Și poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase forme de iubire:

Să te simți văzut fără să fii judecat.

Sfântului Varsanufie


 

Venerabilul Barsanuphius al Optinei

Comemorat pe 1 aprilie

Pavel I. Plihankov s-a născut în orașul Samara pe 5 iulie 1845, fiul lui Ioan și al Nataliei Plihankov. Mama sa a murit la naștere, iar tatăl său s-a recăsătorit ulterior pentru ca fiul său să aibă o mamă. Deși mama sa vitregă era foarte strictă, ea a fost o adevărată mamă pentru el și a iubit-o foarte mult.

Ca descendent al cazacilor din Orenburg, Paul a fost înscris în Corpul Cadeților din Polotsk. Și-a terminat studiile la Școala Militară din Orenburg și a primit gradul de ofițer. Ulterior, a absolvit Școala de Ofițeri de Stat Major a Cazacilor din Petersburg și a servit, de asemenea, la sediul districtului militar Kazan, ajungând în cele din urmă la gradul de colonel.

Odată, fiind bolnav de pneumonie, Pavel a simțit că este pe moarte. I-a cerut ordonanței sale să-i citească Evanghelia și a leșinat. Apoi a avut o viziune în care cerurile păreau să se deschidă și s-a speriat din cauza luminii mari. Întreaga sa viață păcătoasă a trecut prin fața lui și a fost copleșit de pocăință. O voce i-a spus că ar trebui să meargă la Mănăstirea Optina, dar medicii nu credeau că se va însănătoși. Sănătatea sa s-a îmbunătățit însă, iar colonelul a vizitat Optina. În august 1889, Starețul Mănăstirii a fost Sfântul Ambrozie (10 octombrie), care i-a spus lui Pavel să-și pună ordine în treburile lumești. Doi ani mai târziu, Sfântul Ambrozie l-a binecuvântat să taie toate legăturile cu lumea și i-a spus să intre în Optina în termen de trei luni.

Nu i-a fost ușor colonelului să demisioneze din funcție în termenul specificat de trei luni, deoarece i s-au pus obstacole în cale. De fapt, i s-a oferit o promovare la gradul de general și i s-a cerut să amâne pensionarea. Unii oameni au încercat chiar să-i aranjeze o căsătorie, râzând de intenția sa de a merge la mănăstire. Doar mama sa vitregă a fost bucuroasă că își dorea să devină călugăr. Chiar în ultima zi a celor trei luni și-a încheiat treburile și a ajuns la Optina. Cu toate acestea, Sfântul Ambrozie era deja înmormântat în sicriul său din biserică.

Sfântul Anatol I (25 ianuarie) l-a succedat Părintelui Ambrozie ca Stareț, iar pe Pavel l-a numit pe Ieromonahul Nectarie (29 aprilie) ca îngrijitor al chiliei sale. A fost acceptat ca novice în 1892 și tuns ca rasofor în 1893. În următorii zece ani, a trecut prin diferite etape ale vieții monahale, inclusiv hirotonirea ca diacon (1902) și ca preot (1903). Călugărul Pavel a fost tuns în secret în mantie în decembrie 1900 din cauza unei boli grave. Când l-au întrebat ce nume dorește să primească, a spus că nu contează. L-au numit în cinstea Sfântului Varsanufie de Tver și Kazan (11 aprilie). Deși și-a revenit, nu i-au dat mantiea decât în ​​decembrie 1902, după Liturghie, când s-a dezvăluit că fusese tuns în patul de boală.

La 1 septembrie 1903, părintele Varsanufie a fost numit să-l asiste pe Starețul Iosif, superiorul schitului, în îndrumarea spirituală a fraților schitului și a surorilor de la mănăstirea Șamordino.

La începutul războiului ruso-japonez din 1904, părintele Varsanufie a fost trimis în Orientul Îndepărtat ca preot militar, unde a îngrijit soldații răniți. Războiul s-a încheiat în august 1905, iar Sfântul Varsanufie s-a întors la Optina pe 1 noiembrie 1905.

Întrucât Starețul Iosif devenise prea bătrân și fragil pentru a administra treburile schitului, Părintele Varsanufie a fost numit Superior al schitului în locul său. Părintele Varsanufie a restabilit curând ordinea și disciplina, a achitat datoriile, a reparat clădirile etc. Ca Superior, a combinat strictețea cu grija și tandrețea părintească pentru cei subordonați.

Sfântul Varsanufie, la fel ca ceilalți Bătrâni din Optina, poseda darurile clarviziunii și vindecării oamenilor afectați de boli trupești și spirituale. Unul dintre fiii săi duhovnicești, Părintele Inochentie Pavlov, și-a amintit de prima sa Spovedanie cu Bătrânul. S-a speriat pentru că Părintele Varsanufie părea să-i cunoască cele mai intime gânduri, amintindu-i de oameni și evenimente pe care le uitase. Sfântul i-a vorbit cu blândețe și i-a spus că Dumnezeu i-a revelat aceste lucruri despre Părintele Inochentie. „În timpul vieții mele, să nu spui nimănui despre ceea ce trăiești acum”, i-a spus el, „dar poți vorbi despre ele după moartea mea”.

Sfântul Varsanufie iubea cărțile duhovnicești, în special Viețile Sfinților. El le spunea adesea oamenilor că cei care citesc aceste Vieți cu credință beneficiază enorm de acest lucru. Răspunsurile la multe dintre întrebările vieții pot fi găsite citind Viețile Sfinților, spunea el. Ele ne învață cum să depășim obstacolele și dificultățile, cum să rămânem fermi în credința noastră și cum să luptăm împotriva răului și să ieșim victorioși. Deși Viețile Sfinților erau disponibile pe scară largă, Bătrânul îl întrista că nu le citeau mai mulți oameni.

Sfântul Varsanufie a pomenit mulți sfinți în fiecare zi în timpul Regulii sale de rugăciune, iar acest lucru nu era întâmplător. Fiecare sfânt, a explicat el odată, avea o anumită importanță în viața sa. Dacă, de exemplu, avea loc un eveniment semnificativ, căuta să vadă care sfinți erau pomeniți în ziua respectivă, apoi începea să-i pomenească în fiecare zi. Mai târziu, a observat că, în ziua sărbătorii lor, aceștia îl scăpau adesea de vreun pericol sau necaz. Pe 17 decembrie 1891, de pomenirea profetului Daniel și a celor trei tineri sfinți, a părăsit Kazanul și nu s-a mai întors niciodată. Aceea a fost ziua în care a decis să părăsească lumea, iar Sfântul Varsanufie a simțit că Dumnezeu l-a izbăvit dintr-un cuptor al patimilor. Așa cum cei trei tineri au fost izbăviți din cuptorul aprins pentru că nu s-au închinat idolilor, Bătrânul a crezut întotdeauna că a părăsit lumea nevătămat pentru că a refuzat să se închine idolilor poftei, mândriei, lăcomiei etc.

Prin 1908, Sfântul Varsanufie părea să se îmbolnăvească mai des și a început să vorbească despre moartea sa care se apropia. În aprilie a acelui an, cineva i-a trimis un pachet care conținea Marea Schemă. Părintele Varsanufie își dorise de mult să fie tuns în Marea Schemă înainte de moartea sa, dar nu spusese nimănui despre acest lucru, cu excepția arhimandritului. Prin urmare, a considerat acest lucru ca un semn că va muri în curând.

Într-o noapte din iulie 1910, Starețul s-a îmbolnăvit atât de tare încât a trebuit să părăsească biserica în timpul priveghiului și să se întoarcă la chilie. În dimineața următoare, 11 iulie, era atât de slăbit încât nu se putea ridica singur. În acea seară a fost tuns în mănăstire în Marea Schimă.

Părintele Varsanufie a început să se recupereze, dar au apărut noi probleme în mănăstire. Noi călugări veneau din medii cu deficit spiritual. Aceștia nu înțelegeau natura ascetică a monahismului sau întreaga noțiune de prezbiterie și, prin urmare, au început să ceară insistent reformă și schimbare. Voiau să își asume poziții de autoritate și să închidă schitul. Din cauza plângerilor lor, Părintele Varsanufie a fost îndepărtat de la Optina și numit egumen al Mănăstirii Golutvinsky. Când a sosit pentru a-și prelua îndatoririle, Părintele Varsanufie a găsit mănăstirea într-o stare de declin fizic și spiritual. Cu toate acestea, nu și-a pierdut curajul și, în curând, mănăstirea a început să reînvie. Tot mai mulți oameni au început să o viziteze, odată ce au auzit că un prezbiter de la Optina venise la Golutvinsky, iar situația financiară a mănăstirii a început, de asemenea, să se îmbunătățească. Cu toate acestea, frații rebeli i-au provocat o mare tristețe și a trebuit să-i expulzeze pe unii dintre ei.

La începutul anului 1913, Sfântul Varsanufie s-a îmbolnăvit din nou și i-a cerut mitropolitului Macarie al Moscovei permisiunea de a se retrage la Optina, dar acest lucru nu s-a întâmplat. A adormit în Domnul pe 1 aprilie, iar trupul său a rămas în biserica din Golotvino până pe 6 aprilie (care era și Sâmbăta lui Lazăr). După înmormântare, trupul său a fost așezat într-un tren și trimis la Optina pentru înmormântare. Trenul a ajuns la gara Kozelsk pe 8 aprilie, iar sicriul a fost dus la Optina de către clerici.

Patriarhia Moscovei a autorizat cinstirea locală a Sfinților Bătrâni de la Optina pe 13 iunie 1996. Lucrările de descoperire a moaștelor Sfinților Leonid, Macarie, Ilarion, Ambrozie, Anatol I, Varsanufie și Anatol al II-lea au început pe 24 iunie/7 iulie 1998 și s-au încheiat a doua zi. Cu toate acestea, din cauza sărbătorilor bisericești (Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul etc.) asociate cu datele reale ale descoperirii moaștelor, Patriarhul Alexei al II-lea a desemnat 27 iunie/10 iulie ca dată pentru comemorarea acestui eveniment. Moaștele sfinților Bătrâni se odihnesc acum în noua biserică a Icoanei Maicii Domnului de la Vladimir.

Bătrânii Optinei au fost glorificați de Patriarhia Moscovei spre venerație universală pe 7 august 2000.

Biserica Ortodoxă din America

4/3/2017

sursa https://orthochristian.com/102392.html   


Sfântul Varsanufie de la Optina a lăsat în urmă sfaturi practice și profunde, culese în special din discuțiile sale cu ucenicii și din scrisorile de îndrumare. Învățăturile sale pun un accent deosebit pe paza minții, smerenie, răbdarea încercărilor și realismul în viața duhovnicească.
Iată o selecție a celor mai importante învățături și citate ale sale, grupate pe teme:
Despre Rugăciune și Paza Minții
Sfântul Varsanufie nu cerea credincioșilor din lume stări mistice înalte, ci o rugăciune stăruitoare, conștientă și smerită.
Rugăciunea ca dialog simplu: „Nu căutați cuvinte înalte în rugăciune. Adesea, un singur cuvânt spus cu zdrobire de inimă – cum ar fi cel al vameșului (Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului) – este mai primit înaintea lui Dumnezeu decât lungi discursuri pline de mândrie ascunsă.”
Lupta cu gândurile în timpul rugăciunii: „Când mintea îți fuge în timpul rugăciunii, nu te deznădăjdui. Întoarce-o înapoi cu blândețe de fiecare dată. Dumnezeu nu cere de la noi o minte perfect nemișcată de la început, ci vede osteneala și sârguința noastră și, la vremea potrivită, ne va dărui harul rugăciunii curate.”
Pregătirea pentru rugăciune: „Înainte de a începe să te rogi, stai câteva clipe în tăcere. Liniștește-ți gândurile, iartă din inimă pe oricine te-a supărat și conștientizează în fața Cui urmează să vorbești.”
Despre Viața Duhovnicească și Încercări
Sensul suferinței: „Nu există viață duhovnicească fără cruce. Încercările și bolile nu sunt semne că Dumnezeu ne-a părăsit, ci sunt doctorii trimise de El pentru a ne curăți sufletul de mândrie și egoism. Primiți-le cu mulțumire!”
Calea de mijloc: „În viața duhovnicească, calea de mijloc este cea mai sigură. Fugiți de extreme. Nici posturile excesive care distrug trupul și nasc mândria, nici lenea și nepăsarea nu sunt plăcute lui Dumnezeu. Totul să fie făcut cu măsură și cu sfat.”
Despre citirea Scripturii: „Citiți Sfânta Scriptură în fiecare zi. Chiar dacă un capitol vi se pare greu de înțeles la început, cuvântul lui Dumnezeu are o putere tainică; el curățește mintea și luminează sufletul treptat, asemenea unei lumini care alungă întunericul dintr-o cameră.”
Despre Smerenie și Relațiile cu Ceilalți

Paza de a nu judeca: „Dacă vrei să dobândești pacea inimii, încetează să mai judeci pe aproapele tău. Când vezi un frate că greșește, spune-ți în gând: Eu sunt mult mai păcătos decât el, iar Dumnezeu îl va ridica, pe când eu s-ar putea să cad și mai rău.”
Smerenia ca temelie: „Poți să postești până la epuizare, poți să dai toată averea săracilor, dar dacă nu ai smerenie și dragoste, toate aceste osteneli sunt goale în fața lui Dumnezeu. Smerenia deschide porțile Raiului, în timp ce mândria a transformat îngerii în demoni.” 
Pentru Sfântul Varsanufie și întregul schit de la Optina, Rugăciunea lui Iisus („Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”) nu era doar o simplă practică monahală, ci respirația sufletului și arma principală în războiul nevăzut cu patimile.
Modul în care Sfântul Varsanufie preda și aplica această metodă se remarca prin trezie, simplitate și multă prudență, adaptată atât călugărilor, cât și credincioșilor din lume.

1. Etapele rugăciunii: De la buze la inimă
Sfântul Varsanufie explica faptul că dobândirea rugăciunii curate este un proces de lungă durată, care trece prin trei etape mari:
  • Rugăciunea verbală (cu gura): Este etapa de început. Omul rostește cuvintele cu voce tare sau în șoaptă. Sfântul sublinia că, deși mintea fuge des în această fază, nu trebuie să abandonăm: „Rostește numele lui Iisus cu buzele. Chiar dacă mintea nu participă pe deplin la început, dracii aud numele de care se tem și fug, iar inima se va îndulci treptat”.
  • Rugăciunea minții: Cuvintele nu mai sunt rostite cu vocea, ci doar în minte. Mintea devine total concentrată pe înțelesul cuvintelor, alungând orice alt gând sau imagine.
  • Rugăciunea inimii (sau a minții în inimă): Aceasta este un dar exclusiv al harului dumnezeiesc. Mintea coboară în inimă, iar rugăciunea devine continuă, adâncă și izvorăște de la sine, chiar și în timpul somnului sau al muncii. Sfântul avertiza că această stare nu se poate forța prin tehnici mecanice, ci se primește doar prin multă smerenie.
2. Reguli practice transmise de Sfântul Varsanufie
Sfântul stareț oferea câteva îndrumări esențiale pentru cei care doreau să practice această rugăciune:
  • Atenția, iar nu ritmul: Cel mai important lucru este ca mintea să fie atentă la cuvinte. Mai bine mai puține rugăciuni spuse cu atenție totală și zdrobire de inimă, decât mii de repetări făcute în grabă, doar pentru a „bifa” o regulă.
  • Respingerea totală a imaginației: Sfântul Varsanufie interzicea cu desăvârșire crearea de imagini în timpul rugăciunii. Nu trebuia vizualizat Hristos, Sfânta Fecioară, raze de lumină sau îngeri. „În timpul rugăciunii, păstrează-ți mintea curată de orice imagini, altfel vei cădea foarte ușor în înșelare (prelest)”, spunea el. Rugăciunea trebuie să fie „fără chip”.
  • Smerenia ca paratrăsnet: Rugăciunea lui Iisus fără smerenie devine o armă periculoasă. Dacă cineva începe să se creadă „sporit” sau „sfânt” pentru că se roagă mult, harul se retrage imediat, lasându-l pradă mândriei.
3. Aplicarea ei în viața de zi cu zi (pentru laici)
Spre deosebire de alți asceți riguroși, Sfântul Varsanufie încuraja cu căldură și oamenii de rând (medici, studenți, muncitori) să practice Rugăciunea lui Iisus.
El îi învăța să folosească „timpii morți” ai zilei: în timp ce mergeau pe stradă, când așteptau undeva, în momentele de rutină sau înainte de a începe o activitate grea. Spunea că această scurtă rugăciune funcționează ca un scut care protejează mintea de murdăria lumii și de gândurile de judecată, mânie sau deznădejde.