Cuvinte alese

 

Sfântul Ioan Gurã de Aur ~Alba Iulia~ Reîntregirea 2002 -

vBlândetea si lasitatea, economia si zgârcenia vCâstigul ce-l avem cercetând pe cei necãjiti vDespre bârfire v Despre dragoste vDespre invidie vDorinta de rãzbunare aduce nefericire vGreselile mici aduc pe cele mari vPatimi proprii diferitelor vârste vPrivire asupra scurtimii vietii vPrimejdia relelor întruniri vPrimejdia teatrului vTrebuie s-o rupem cu cei rãi vTrebuie sã ne ferim de tot ceea ce ne împinge spre pãcat vTrufie si hotãrâre - umilintã si josnicie

Blândetea si lasitatea, economia si zgârcenia Trebuie multã bãgare de seamã sã putem lãmuri ceea ce este una si ceea ce este alta, aceasta pentru cã alãturi de virtuti se aflã viciile, alãturi de usurinta exprimãrii obrãznicia, alãturi de blândete lasitatea. Sã ia aminte bine oricine crede cã este stãpân al unei virtuti, pe când el nu are decât viciul. Asadar, ce este blândetea si ce este lasitatea? Sã nu ajuti pe cei jigniti, sã rãmâi mut când sunt asupriti, aceasta-i lasitate; sã suferim jignirile pe care ni le fac altii, iatã ce este blândetea. Ce este curajul opiniei? Acelasi lucru: a lupta pentru altul. Dar obrãznicia? Când vrei sã te rãzbuni tu însuti. Blândetea si curajul opiniei merg împreunã, si tot împreunã, pe altã parte, obrãznicia si lasitatea. Cine se mâhneste de propriile sale suferinte, greu îi va fi sã se mâhneascã de ale altora, cine nu se rãzbunã pe sine, bine va rãzbuna pe altii... Mãrinimia este o virtute, dar e vecinã cu risipa. Economia, asemenea e o virtute, alãturi de ea se aflã zgârcenia. Sã apropiem iarãsi virtutile. Risipitorul nu-i mãrinimos. Cum oare!... Cel înlãntuit de mii de patimi va putea avea duh înalt? Nu dispretuieste bogãtiile, ci-i stãpânit de alte patimi. Nu-i mai liber decât omul pe care tâlharii îl silesc sã-i asculte. Nu din dispret pentru bogãtii le risipeste, ci numai din pricinã cã nu stie sã le chiverniseascã cum se cuvine. De ar fi cu putintã sã le si pastreze si sã le si foloseascã, iatã ce ar face. Este mãrinimos acela care-si cheltuieste averea asa cum se cade, cãci duh cu adevãrat înalt are acela care nu-i rob patimii si cãruia putin îi pasã de bogãtii. Economia, si ea este un bine. Cel ce meritã bun nume, este acela care cheltuieste cu întelepciune, nu la întâmplare si fãrã discernãmânt. Cu totul altceva este omul zgârcit. Economul nu cheltuieste decât când trebuie, cel zgârcit nu se atinge de avutul sãu, nici chiar când nevoia cere. Economia, putem zice, este sorã cu mãrinimia. Sã punem asadar, deoparte mãrinimia si economia, de alta risipa si zgârcenia. Unele se tes din micimea de suflet, altele, din mãretia lui. Back to Top Câstigul ce-l avem cercetând pe cei necãjiti Dati ascultare întelepciunii lui Solomon, care a fost rãsplãtit cu mângâieri de tot felul - bucurându-se de cea mai desãvârsitã asezare. Ce zice el? "Mai bine este sã mergi în casa unde sãlãsluieste mâhnirea, decât acolo unde se râde". Ce înseamnã aceasta fratilor? E cã una din privelisti zãmisleste tulburare - pe când cealaltã, cumpãtare. Back to Top Despre bârfire Sã fugim de bârfire, dragii mei!... Nici o gresealã nu-i mai mare ca ea - si nici mai usor de sãvârsit. De ce? Pentru cã se sãvârseste mai degrabã decât oricare alt pãcat - si cuprinde repede pe cel ce nu bagã de seamã. Celorlalte greseli le trebuie vreme, pregãtire, tovãrãsie si adesea tãrãgãnelile pot aduce împiedicarea lor. De pildã, cineva si-a pus în gând sã ucidã sau sã tâlhãreascã. Pentru aceasta trebuie sã facã unele pregãtiri - si de multe ori, în vreme ce el întârzie, patima îl pãrãseste, pornirea cea rea se mistuie, el se lasã de gândul cel vinovat, ne mai sãvârsindu-l. Nu-i tot asa când e vorba de bârfire. Dacã nu suntem cu totul bãgãtori de seamã, ea ne rãpeste dintr-odatã. Ca sã bârfim, nu-i nevoie nici de vreme, nici de pregãtiri, nici de cheltuieli, nici de alcãtuiri. Numai sã vrem - si de îndatã vointa se preface în faptã. Cãci limba e singura unealtã care ne trebuie. De aceea, e bine sã ne ferim de aceste vicii!... Back to Top Despre dragoste Sã cugetãm la tot binele ce s-ar sãvârsi daca dragostea ar fi stãpâna peste tot... N-ar mai fi trebuintã de legi, de tribunale, de pedepse, de temnite - si de toate de felul acesta. Dacã toti ar iubi si ar fi iubiti, nimeni nimanui n-ar face vreun rãu. Ucideri, vrajbe, rãzboaie, tâlhãrii, ruperi, zgârcenii, tot rãul s-ar mistui. Chiar numele rãutãtii n-ar mai fi. Dragostea are acest ascendent : în vreme ce altor merite li s-au adãugat si unele defecte - sãrãciei, mândria de a fi sãrac; vorbirii alese, patima bolnãvicioasã a slavei; umilintei, o mândrã îndestulare lãuntricã- dragostea se detaseazã de toate aceste neajunsuri; cãci nimeni nu s-ar putea ridica împotriva a ceea ce iubeste. Ca sã apreciem virtutea dragostei, sã presupunem cã nu numai o fiintã, ci cã toatã lumea iubeste. Sau, mai degrabã -dacã vreti- "presupuneti" o fiintã iubitã si una care iubeste, dar care iubeste cum trebuie sã iubeascã. Fiinta aceea va trãi pe pãmânt întocmai ca în cer; va gusta o pace netulburatã, împletindu-si mii de cununi. Îsi va pãstra inima neîntinatã de urã, de mânie, de invidie, de trufie, de desartã slavã, de nãzuinte ticãloase, de toatã dragostea cea rea si de toatã stricãciunea. Dupã cum siesi nu ar vrea sã-si facã rãu, tot asemenea altuia. Arhanghelul Gavriil va sta alãturi de ea - si-o va întovãrãsi pe pãmânt. Astfel este acela care are cu sine dragostea. Cel ce ar sãvârsi minuni, cel a cãrui cunoastere ar fi desãvârsitã, dar care n-ar avea dragoste, chiar de ar scula mii de oameni din morti, la nimic de seamã nu va ajunge, despãrtit fiind de toti si nu se va putea apropia niciodatã de semenii lui. De aceea Domnul Hristos a zis cã semnul dragostei desãvârsite pentru El, este dragostea aproapelui. Paiul mai degrabã s-ar împotrivi sã nu fie ars de focul în care l-am aruncat, decât diavolul la flacãra dragostei. Dragostea e mai trainicã decât un zid, mai tare ca diamantul; si dacã am putea închipui un lucru si mai tare încã, dragostea îl întrece si pe acela în tãrie. Nici sãrãcia, nici bogãtia n-o biruiesc - iar de ar fi dragoste, n-ar fi nici sãrãcie si nici bogãtie peste mãsurã, ci numai foloasele amândurora. Din bogãtie am folosi bunãstarea, din sãrãcie lipsa de grijã, fãrã sã avem de îndurat temerea pe care-o dã sãrãcia si nici nelinistile pe care ni le dã bogãtia. Dar ce vorbesc eu despre foloasele dragostei? Sã ne gândim cât e de bunã ea însãsi, câtã bucurie ne prilejuieste, în ce stare de vrajã ne tine sufletul; acestea sunt însusirile ei neasemuite. Celelalte înfãtisãri ale virtutii aduc cu ele unele îngreunãri: postul, cumpãtarea, veghea sunt întovãrãsite de invidie, de pofte, de dispret; dragostea, ea, în afarã de folos, e întovãrãsitã de plãcere, fãrã împovãrare; ca o albinã harnicã, ea culege de pretutindeni ce este bun si-l aseazã în sufletul celui care iubeste. Ea preface firea lucrurilor, cele mai grele sarcini le face usoare si plãcute, ea ne înfãtiseazã virtutea ca usor de sãvârsit, iar viciul mai amar ca orice...sã cugetãm: a cheltui se pare lucru supãrãtor, dragostea îsi face din aceasta o plãcere. A vorbi de rãu pe altul pare multora lucru dulce, dragostea îl gãseste amar, gãsind dulce a vorbi bine de cineva. Nimic nu ne este mai plãcut decât sã lãudãm pe cel pe care-l iubim. De vedem pe cel pe care-l iubim sãvârsind o gresealã, ne întristãm, dar chiar mâhnirea aceasta cuprinde în sine o dulceatã. Lacrimile si tristetea dragostei sunt mai dulci decât bucuria si râsul. Cei ce râd nu se usureazã, cât cei ce plâng pentru prietenii lor. Credinta si nãdejdea sunt hãrãzite sã înceteze, când avem ceea ce credem, ceea ce nãdãjduim. Este ceea ce Pavel arãta prin cuvintele: "Telul nãdejdii pe care-l vedem nu mai este tel al nãdejdii - cum sã nãdãjduim dar, ceea ce si vedem" sau: "Credinta este adeverirea celor nadajduite, dovada lucrurilor ce nu se vãd". Aceste virtuti vor trece când telurile lor s-au atins. Dragostea, dimpotrivã, se încãlzeste atunci, cât se poate de mult si începe sã ardã. Aceasta-i o nouã laudã adusã dragostei. Pavel nu se multumeste numai cu aceasta, ci vrea cu dinadinsul sã caute încã o laudã. S-a zis cã dragostea este un mare dar, o cale aleasã cãtre cer - s-a zis cã, fãrã ea, celelalte daruri sunt zadarnice, îi înfãtisase icoana cu multe amãnnte - acum el vrea s-o proslãveascã si altfel - si sã-i arate mãretia, iesitã din nepierirea ei. De aceea, a zis:"Acum, acestea trei rãmân: credinta, nãdejdea si dragostea; dar cea mai mare este dragostea". De ce, oare, dragostea este mai mare decât toate celelate? Pentru cã toate celelate vor trece... Back to Top Despre invidie Nimic nu dezbinã mai mult ca invidia si gelozia: zgârcitul se bucurã când primeste ceva; invidiosul nu când primeste el, ci când nu primeste altul. El socoteste ca un bun al lui nenorocirea ce se întâmplã altuia si nu ceea ce i se întâmplã bun. Dusman al întregii firi omenesti, el merge peste tot si loveste mãdularele lui Hristos. Ce poate fi altceva mai nebunesc decât aceasta? Diavolul e invidios, dar cu privire la oameni si nu fatã de diavol, voi, oamenii, vã invidiati semenii, ridicându-vã, astfel, împotriva sângelui si a neamului vostru, ceea ce diavolul nu face. La ce îndurare veti alerga? Care vã va fi iertarea când vederea izbânzii fratelui vostru vã face sã tremurati, sã vã îngãlbeniti, în loc de a vã umple de bucurie, încingându-vã fruntea cu o cununã, asa cum se cuvine? Vreti sã fiti gelosi? Fie!... Fiti gelosi, dar ca sã luati pildã de la cel care meritã laudele, ca sã te înalti la el, nu sã-l cobori pe el la tine, ca sã sãvârsesti aceleasi virtuti ca el!... Iatã o gelozie de laudã!... A te asemui, nu a pretui. Nu a te mâhni de bunurile altuia, ci a suferi cu el, de relele lui. Invidiosul tocmai dimpotrivã face. El se macinã în sine când vede izbânzile altuia. Fãrã sã-si dea nici o ostenealã ca sã se înalte, plânge când vede pe altul ridicându-se si face orice ca sã-l doboare. Cu cine sã asemuim pe omul sfâsiat de aceastã patimã? E asemenea unui mãgar lenes si plin de osânzã, înhãmat alãturi de un cal plin de vioiciune, care nu vrea sã se punã pe picioare, încercând prin greutatea lui sã tragã în jos pe vrednicul sãu tovarãs. Invidiosul nu cugetã la nimic, nu încearcã sã facã ceva ca sã se despovãreze de aceastã grea toropealã - dar face tot ce poate ca sã izbãveascã si sã doboare la pãmânt pe cel ce se înaltã spre cer. Întru aceasta, este un desãvârsit tovarãs al diavolului. Back to Top Dorinta de rãzbunare aduce nefericire Crezi cã te rãzbuni asupra aproapelui dar te chinuiesti pe tine însuti. Te dai în bratele pornirii ca unui cãlãu lãuntric care te împresurã din toate pãrtile; si-ti sfâsii linistea. Ce poate fi mai nefericit decât un om mereu stãpânit de mânie? Ca si nebunul furios care nu se bucurã niciodatã de liniste; care e fãrã încetare în fierbere, zi de zi furtuna gândurilor lui se înteteste si îsi aduce aminte vorbele si faptele celui care l-a jignit. Îi aude numele? Se umple de grea mânie, ca fiara - si se frãmântã în sine fãrã încetare. Îl zãreste cumva? Iatã-l cãzut pradã groazei, tremurului, ca si cum ar suferi cele mai mari rele. Îi vede vecinii, un vesmânt, casa, strada? Toate aceste privelisti sunt un chin pentru el. Când iubim pe cineva, vederea vesmintelor lui, a casei, a strãzii pe care stã, ne face de îndatã sã tresãltãm de bucurie. Asemenea, de vom vedea pe prietenul celor pe care-i urâm si-i detestãm, casa sau strada lor, sau orice ar fi în legãturã cu ei, totul ne sâcâie - si fiecare din aceste lucruri este pentru noi cauzã de rãniri repetate si usturãtoare. Pentru ce, asadar, asemenea împresurãri, atâta chin, atâta asuprire? Chiar dacã rãzbunãtorii n-ar fi amenintati cu chinurile iadului si doar tortura care ne-o prilejuieste dorul de rãzbunare ar trebui sã ne îndemne sã iertãm greselile celor care ne-au jignit. Back to Top Greselile mici aduc pe cele mari Diavolul, în rãutatea lui, foloseste multe metode ca sã prindã pe oameni. El îsi începe învãluirile prin ceea ce este mai mic. Vedeti, el voia sã facã pe Saul sã asculte nebuniile Pytonisei, dar dacã l-ar fi sfãtuit dintr-odatã, Saul n-ar fi luat în seamã, el care a gonit de la sine felul acesta de femei. Asa cã el a actionat cu surprindere si progresiv. Dupã ce n-a ascultat de Samuel, si jertfi în lipsa lui, Saul zice, drept rãspuns la imputãrile ce i se fãceau: "Din pricina dusmanilor, nevoit am fost", si în loc sã plângã, cum s-ar fi cuvenit, el se poartã ca unul care nici un rãu n-a sãvârsit. Mai târziu, Domnul dã porunci împotriva Amalecitilor si Saul le calcã. Venirã pe urmã, faptele vinovate împotriva lui David; si asa, pe nesimtite, treptat, alunecând necontenit, ajunse la prãpastia pierzaniei si se prãbusi în ea. Acelasi lucru si cu Cain. Diavolul nu-l îndeamnã, de la început, la uciderea fratelui sãu, cã nu l-ar fi determinat s-o sãvârseascã. Ci, mai întâi, îl sfãtui cã poate sã înfãtiseze lui Dumnezeu jertfe si mai proaste, zicându-i: "Nu-i aceasta o gresealã". Apoi, aprinse în el ura si gelozia, zicându-i mereu: "Încã si aceasta nu poate avea vreo urmare..." Dupã care, hotãrâ sã-l ucidã si sã-si tãgãduiascã fapta - si nu se opri, pânã ce nu înfãptui crima. Asa cã de la început trebuie sã ne împotrivim. Chiar de-am rãmâne la cele dintâi greseli, nici aceste întâi greseli nu trebuie nebãgate în seamã. Dar când vointa nu vegheazã, rãul se mãreste. De aceea nimic nu trebuie sã lãsãm deoparte ci sã-l stârpim dintru început. Nu luati, asadar, în seamã numai însemnãtatea greselii, care poate fi micã, ci cugetati cã de nu veti lua seama, ea va deveni rãdãcina unui mare rãu. Chiar de vã veti mira, vã voi spune cã pãcatele cele grele nu cer atâta bãgare de seamã ca greselile mici si usoare. Greutatea însãsi a celor dintâi ne face sã le înconjurãm, greselile mici, din pricina putinei lor însemnãtãti, ne îndeamnã la nepãsare; ele nu ne îmboldesc sã ne trezim cu bunã veghere ca sã le gonim, si în vreme ce lâncezim, cu grãbire ele se fac mai mari. Întocmai ca si în suferintele cele trupesti... Nimeni nu se aruncã în bratele pãcatului degrabã si dintr-odatã. Zace în duhul omului o rusinare înãscutã, un respect firesc pentru ceea ce este bine. Si el n-ar putea numaidecât sã devinã atât de nerusinat, ca sã tãgãduiascã totul dintr-odatã. Se pierde cu încetul, treptat, uitând de sine. Treptat, idolatria s-a furisat în lume, ca urmare a cinstirilor prea mari ce se dãdeau oamenilor. Treptat, s-a ajuns la adorarea celor vii si a celor morti - treptat a biruit si celelalte vicii. Vedeti!... Cineva râde când nu se cade. Este dojenit, dar altul îl linisteste, zicând: "E un lucru fãrã însemnãtate. Ce rãu este sã râzi? Ce urmãri pot fi?" Ci râsul aduce gustul glumelor proaste, pe acela al vorbirilor rusinoase, însãsi faptele rusinoase... Este tinut de rãu cineva cã-si bârfeste aproapele, cã-l asupreste cu vorbele, cã zice rãu de el. Acela se împacã si zice: "A bârfi nu înseamnã nimic". Cu dusmãnii fãrã odihnã, ocãri fãrã isprãvire. Dupã ocãri urmeazã loviri, dupã loviri, adesea, ucideri. Si asa, duhul rãu ne duce de la micile greseli la cele mari, si de la cele mari la deznadejde... Back to Top Patimi proprii diferitelor vârste Viata este ca o nesfârsitã mare. În mãrile cele adevãrate sunt anumite locuri în care putem întâmpina felurite primejdii... Tot asa este si cu viata noastra. Marea care ni se înfãtiseazã cea dintâi este aceea a copilãriei, mult zbuciumatã, prin lipsa de întelepciune si prin nestatornicia vîrstei. De aceea, copiilor le sunt rânduiti îndrumãtori si profesori, pentru ca educatia lor sã facã fatã nedesãvârsirii copilãresti care e fireascã. Iesind din copilãrie intrãm în marea adolescentei, în care vânturile bat încã si mai tare, în vreme ce poftele cãrnii se ridicã în noi. La vârsta aceasta cu greu se poate îndrepta cineva. Nu numai pentru cã vânzolelile sunt mai puternice, ci pentru cã nu se aflã remuscãri pentru greselile fãcute. Profesorii si îndrumãtorii s-au sters. Si atunci când vânturile sunt mai tari, când pilotul este fãrã putere, iar altcineva nu se mai gãseste care sã dea îndrumare, lesne putem cugeta la ce dezlãntuire ajunge furtuna. Dupã acest rãstimp de viatã, se aratã vârsta coaptã, cãreia îi revine sarcina unei gospodãriri. Atunci te însori, îti faci un cãmin, cresti copii, si esti împresurat de nori de griji... Dar si atunci înfloresc mai cu seamã gelozia si zgârcenia... Back to Top Privire asupra scurtimii vietii Ar trebui sã hãrãzim lucrurilor duhovnicesti, rugãciunii, întreaga noastrã viatã - iar noi o risipim în fapte nedemne, în tãlãzuiri, în vorbiri rusinoase, în convorbiri si plãceri ticãloase, în vinovate arãtãri mândre, fãrã folos si spre pierzania noastrã. Si dupã toate, ne mai si întrebãm ce rãu este rãu întru acestea - fãrã sã întelegem cã nimic nu trebuie mai bine studiat ca vremea. De vei cheltui bani, e cu putintã sã-i întorci; vremea risipitã se rãscumpãrã cu anevoie si cu trudã. Putinã ni s-a dat pentru aceastã viatã - iar de nu o vom folosi cum trebuie, ce vom zice când vom trece în cealaltã viatã? Dumnezeu ne va zice: "Ti-am dat un rãstimp ca sã înveti îndeletnicirea milei, de ce l-ai prãpãdit cu treburi zadarnice si usuratice?" Dar veti zice: De ce Dumnezeu ne-a dat un rãstimp atât de scurt? O, prostie, o nerecunostintã... Tocmai pentru aceasta ar trebui sã-I fim recunoscãtori, de a ne fi scurtat truda, de a fi pus liman necazurilor - si de a ne fi fãcut, dimpotrivã, lungã si fãrã sfârsit vremea linistirii noastre în viata cealaltã... Pentu aceasta Îl tineti de rãu - si de aceasta vã plângeti?!... Back to Top Primejdia relelor întruniri Sã fim convinsi cã adunarea celor rãi este în stare sã ne aducã mari vãtãmãri. Sã ne ferim de ea, mai presus de orice, indiferent de participanti. Ea a fost pierzania multor oameni de seamã. De pildã, Solomon si Samson. Si nici poporul iudeilor n-a pierit în alt chip. Nici fiarele sãlbatice nu-s în stare sã rãneascã precum rãutatea oamenilor. Primejdia lor e vãditã, cãci cei rãi îsi strecoarã veninul în fiecare zi, pe nebãgate de seamã si fãrã zgomot, nãruind putin câte putin tãria virtutii. Când vã pregãtiti sã vã stabiliti undeva, cercetati cu de-amãnuntul cum este clima, dacã-i nesãnãtoasã, dacã-i potrivitã, dacã nu-i prea uscatã; dar când e vorba sã tineti socotealã de sufletul vostru, nu cercetati anturajul în care vreti sã-l lãsati sã pãtrundã, ci îl pãrãsiti nepãsãrii si întâmplãrii. Cum, vã rog, vi s-ar putea ierta o asemenea nepãsare? Dupã a voastrã pãrere, ce i-a fãcut minunati si vrednici de admirare pe cei ce locuiesc în pustie? Nu oare depãrtarea de vãlmãsag si de piata publicã, si asezarea lor departe de tumultul treburilor acestei lumi? Iatã pe cei cu care se cade sã fiti asemãnãtori, cãutând pustia chiar în mijlocul orasului. Si cum asta? Ferindu-vã de rãi, cãutând compania celor buni. În felul acesta, vã veti bucura de o întemeiere mai trainicã decât chiar a celor ce trãiesc în pustie, de vreme ce, nu numai cã vã veti feri de cei ce vã pot vãtãma, dar veti avea legãturi cu cei ce vã pot fi de folos. De fugiti de cei rãi, cãutând a afla pe cei buni, veti avea îndoitã prisosintã: virtutea se va mãri în voi, în vreme ce stricãciunea va pieri... Back to Top Primejdia teatrului "Cine privind, pofteste o femeie, a si pãcãtuit cu ea..." Dar - veti zice - dacã n-o poftesc privind-o? Veti putea, oare, sã mã faceti sã cred aceasta? Trupul vã este de piatrã? Din carne sunteti alcãtuiti, din carne omeneascã, mai lesne de aprins decât iarba, la focul poftei. Sunteti de piatrã? De fier? Necontenit vã voi întreba... Cãci voi ardeti în dorintã, asa cã ati pãcãtui cu gândul. Si vã veti întoarce acasã rãnit foarte... Si, oare, nu se zãmislesc de aici, nelinistile cãminelor? Pierderea rusinii? Desfacerea cãsãtoriilor? Discordia, zavistiile si dezgustul care nu au alt temei? Când vã întoarceti acasã, subjugati de femeia aceea, sotia vi se va pãrea stearsã, copiii nesuferiti, casa vã va vãdea pe umeri; grijile cele care de obicei vã umpleau viata, vã vor plictisi - oricine vine la voi, va fi povarã si vã va stânjeni. Pricina? Fiindcã nu v-ati întors singuri acasã - ati adus cu voi pe femeia aceea pãcãtoasã, nu pe fatã si în vãzul tuturor (si rãul, în felul acesta, ar fi fost mai mic, fiindcã nevasta voastrã ar fi gonit-o), ci ati asezat-o în cugetul vostru, în constiinta voastrã. Acolo, ea suflã în focurile Babilonului si, mai degrabã, în alte focuri încã si mai grozave - cãci lucru curat nu-i acest foc - e ceea ce ziceam si, de-aici, cea mai primejdioasã situatie. Back to Top Trebuie s-o rupem cu cei rãi Cei ce clãdeau turnul lui Babel se întelegeau bine, pentru rãul lor; si tot ei se despãrtirã pe urmã, împotriva lor însisi, dar spre binele lor. Unirea tovarãsilor lui Core era rea, dezunirea lor fu bunã. Rea, întelegerea lui Iuda cu Iudeii. E cu putintã, asadar, ca dezunirea sã fie un bine, iar unirea un rãu. De aceea este zis: "Dacã ochiul tãu te supãrã, scoate-l; iar de te supãrã picioarul tãu, taie-l!" Asa este si cu prieteniile si cu anturajul - se aleg pentru un scop religios-moral înalt. Se cade sã zicem, asadar, cã întelegerea nu-i totdeauna si în toate împrejurãrile folositoare - dupã cum ruperea nu-i totdeauna vãtãmãtoare. Zic acestea ca sã fugim de rãi - si sã ne lipim de cei buni. Tãiem din trupul nostru pãrtile atinse de cangrenã si care nu se mai pot tãmãdui, temându-ne ca nu cumva stricãciunea sã treacã si la cele sãnãtoase. Le tãiem nu fiindcã le dispretuim, ci ca sã pãstrãm pe celelalte. Cu atât mai mult se impune responsabilitatea si cu referire la anturaj. De ne este cu putintã, sã îndreptãm lucrurile cu delicatete, cu întelepciune, dar si cu fermitate. Back to Top Trebuie sã ne ferim de tot ceea ce ne împinge spre pãcat Sã bãgãm de seamã cursele si sã ne depãrtãm de ele. Sã bãgãm de seamã prãpãstiile si sã nu ne apropiem de ele. Va fi dovadã de întelepciune a fugi nu numai de pãcat, dar si de ceea ce, pãrând neînsemnat, ne ademeneste spre greseli. De pildã, râsul, vorbele necugetate, nu sunt tinute drept pãcate grele si totusi din râs ies vorbele rusinoase, si din vorbele rusinoase faptele încã si mai rusinoase. Vorbele zadarnice si râsul zãmislesc adesea ocara si batjocura; ocara si batjocura, loviturile si rãnirile, uciderea. Asa cã, de vreti sã apucati pe o cale înteleaptã, feriti-vã nu numai de vorbele rusinoase, de faptele rusinoase, de lovituri, de rãniri, de ucideri - ci încã si de râsul necuvenit si vorbele necugetate, pentru cã acestea rãdãcini sunt relelor mai mari care vin dupã aceea. De aceea Pavel a zis: "Vorbirea desartã si gluma proastã sã nu iasã de pe buzele voastre". Este aceasta, se pare, putin lucru în sine însusi, dar din el ies, pentru noi, rele mari. Sã ne ferim nu numai de greseli, dar si de ceea ce pare neînsemnat si ne împinge, încetul cu încetul, spre deosebite pãcate. Cel ce merge cãtre prãpastie, chiar de nu cade, dar se cutremurã, se întâmplã ca aceastã cutremurare sã-l facã sã se clatine si sã se prãbuseascã în gol. Tot asa, dacã în loc de a ne depãrta de pãcate, cãlãtorim alãturi de ele, vom trãi necontenit cu teamã si adesea vom ceda lor... Back to Top Trufie si hotãrâre - umilintã si josnicie Nimic nu este mai strãin sufletului crestin ca trufia. Zic trufie si câtusi de putin cinstitã vorbire si curaj, care se potrivesc de minune crestinului. Tot asa, una-i umilinta si altceva josnicia, lingusirea si lichelismul. Dar vã limpezesc prin pilde. Firea - se pare - le potriveste si pe cele ce sunt potrivnice. Lângã grâu, neghina, lângã trandafir, spinii. Copiii ar putea fi înselati, dar oamenii maturi, cunoscãtori, ca sã zicem, în aceastã plugãrie duhovniceascã, stiu sã deosebeascã ceea ce-i rãu de ceea ce-i, cu adevãrat, bine. Doriti sã întelegeti convietuirea umilintei si a libertatii? Ascultati pe Sfântul Apostol Pavel: "Îmi pasã prea putin de voi fi judecat de voi sau de lume - iar eu nu mã judec pe mine însumi. Stiu cã n-am fãcut nici un rãu. Dar nu sunt deloc îndreptãtit pentru aceasta..." Voiti acum sã aflati ce-i lingusirea? Ascultati pe nebunii iudei: "Noi n-avem rege decât pe Cezarul..." Într-un cuvânt, obrãznicia este a te lãsa prins de mânie, a te împrãstia în cuvinte de ocarã fãrã temei, a voi sã te rãzbuni sau a te lãsa dus de porniri nedrepte. Fermitatea în grãire, curajul, însemneazã tocmai a înfrunta primejdiile si moartea - a lãsa deoparte, pentru a plãcea lui Dumnezeu, dusmãnia, lingusirea si josnicia. Umilinta este a sluji altora, cu gândul de a fi pe placul lui Dumnezeu, a te coborâ din înãltimea demnitãtii tale, ca sã sãvârsesti o lucrare cu adevãrat mare si admirabilã, iatã ce-l onoreazã pe om.

Minunile Maicii Domnului

 Protosinghel Nicodim Măndiţa

Editura Bunavestire, Bacău, 1994

Certarea şi miluirea iudeilor necredincioşi, la Adormirea Maicii Domnului

În vremea în care a voit Domnul nostru Iisus Hristos sa mute din lumea aceasta pe Maica Sa cea cu totul Preacurata, la viata cea cereasca si prea fericita, ca sa împarateasca cu Dânsul vesnic, dupa cum I se cuvenea, a poruncit ca sa se adune Apostolii - din toata lumea de pe unde se aflau risipiti, propovaduind cuvântul cel de mântuire, în satul Ghetsimani, unde era Preasfânta ca s-o înmormânteze. Atuncea dar, cu dumnezeiasca voie si chemare, i-au rapit norii si s-au aflat toti într-un minut de ceas înaintea pururea Fecioarei, care vazându-i pe dânsii, s-a bucurat foarte. Si a spus lor cum ca s-a apropiat vremea ca sa se duca sa se veseleasca împreuna cu Fiul ei si Stapânul. Si dupa ce a grait câte a avut de grait, sfatuindu-i si învatându-i si i-a mângâiat, dupa cum se vede la povestirea cea pentru adormirea ei, asezându-se cu trupul ei cel prea slavit, si cu totul prea cinstit pe patul de moarte, i-a binecuvântat pe dânsii, si si-a dat prea sfântul ei suflet în mâinile cele preacurate ale vesnicului Dumnezeu.
Atunci, dupa porunca ei, Apostolii au luat acel prea sfânt pat si mergând cu buna rânduiala si evlavie, cântau într-un glas cântarea cea de iesire. De asemenea si sfintii îngeri împreuna o petreceau pe pe Doamna si Împarateasa lor, si cântau nevazut, si o laudau minunat cu glasuri preadulci, care se auzeau în vazduh.
Iar iudeii cei zavistnici si necredinciosi, aratând ca întotdeauna urîciunea pe care au avut-o catre Domnul si rautatatea lor, s-au pornit asupra patului pe care se purta trupul cel începator de viata al Nascatoarei de Dumnezeu, gândind în mintea lor sa-l arunce la pamânt si sa necinsteasca lacasul cel cu totul cinstit si dumnezeiesc.
Dar îndata i-a ajuns dumnezeiasca osânda pe îndraznetii aceia, caci când s-au apropiat au orbit toti. Iar unul dintre dânsii, mai obraznic, a îndraznit cu nerusinare, nepriceputul, de a apucat acel sfintit pat, vrînd sa-l arunce jos de pe umerii Apostolilor. Însa sfintii îngeri n-au suferit ca sa se faca o ocara ca aceasta la cortul cel împaratesc, ci au pedepsit cu dreptate nerusinarea si obraznicia lui, taindu-i nevazut mâinile lui, care au ramas spânzurate de pat, întru privire prea înfricosata si jalnica a tuturor celor de fata. Iar cel ce a patimit aceasta, plângea tânguindu-se cu amar.
Deci, Petru ca un urmator al Învatatorului sau, s-a milostivit si s-a întristat pentru lacrimile acestuia, si apropiindu-se i-a zis lui: Crede cu toata inima ta ca aceasta este cu adevarat Maica Fiului lui Dumnezeu, Care S-a nascut dintru dânsa fara de samânta, si atunci vei cunoaste puterea ei, ca sa-ti iei iarasi mâinile tale.
Iar el cu lacrimi a strigat, zicând: Cred, Doamna mea, si marturisesc caci cu adevarat si fara de stricaciune ai nascut pe Stapânul si Mântuitorul meu Iisus Hristos, Fiul Adevaratului Dumnezeu si Parintelui. Atunci sfintitul Petru l-a apropiat la mîinile cele taiate, si punându-le pe dânsele la locurile lor (o înfricosata minune!) s-au lipit mai presus de fire, dupa cum si mai înainte cu minune au fost taiate si toti au slavit pe Dumnezeu si pe Preacurata Stapâna.
Iar ceilalti care au orbit, auzind de minunea aceasta mare, desi erau aspri si vârtosi la inima, însa ca sa-si ia vederile au marturisit cu lacrimi pacatul lor, si au crezut în Domnul. Dupa care Petru a zis lor: apropiati-va si voi cu ochii vostri de haina ei, si ca o Maica a milei se va milostivi ca sa va vindece.
Deci, dupa ce au facut asa, si ei de asemenea au vazut. Si cine va putea povesti slava pe care au dat-o lui Dumnezeu, multumirea catre Fecioara? Toti o laudau, pâna ce au ajuns în Ghetsimani, si îngropând trupul cel prea curat, au ramas acolo trei zile auzind laudele îngerilor. Pâna ce s-a luat trupul sau si s-a înaltat la ceruri si a sezut de-a dreapta Fiului ei si Mântuitorului nostru.
Si sa nu i se para cuiva de mirare, cum ca trupul acela primitor de Dumnezeu a murit si a fost pus în mormânt, caci daca Fiul ei a primit a se îngropa, cum sa nu patimeasca asemenea si Preasfânta lui Maica? Cu cuviinta era dar sa intre si ea în mormânt, si de acolo sa se duca în rai, pentru ca sa credem si noi cum ca din pamânt avem sa ne sculam când va veni Domnul. Dar pe când noi intram în mormânt spre dezlegarea trupului si spre stricaiune, pentru ca sa se dsezradacineze pacatul din el, trupul cel prea curat si Sfânt al Fecioarei, ca unul ce a fost din zamislire sfintit de Duhul Sfânt, nimic n-a patimit în mormânt, ci îndata s-a ridicat de Fiul ei la ceruri si împarateste împreuna cu Dânsul vesnic, în slava aceea negraita si netâlcuita veselie de care o! de ne-am învrednici si noi nevrednicii, pentru sfintele ei rugaciuni.
Amin!
(Minunea 85)

***

Împăratul trufaş adus la pocăinţă prin cuvântul Maicii Domnului

Un împarat plin de trufie, a poruncit sa fie sterse din Sfânta Evanghelie, acele cuvinte pe care Maica Domnului le-a rostit catre Elisabeta: "Coborît-a pe cei puternici de pe tronuri si a înaltat pe cei smeriti" (Lc. 1, 52), socotind ca pe dânsul nu-l va surpa nimeni din scaun. Dupa aceea, mergând sa faca baie într-un lac, în timp ce se afla în apa, dezbracat, hainele fiind pe mal, vine un Înger al lui Dumnezeu, care luând chipul împaratului si îmbracându-se cu hainele lui, a plecat cu slugile împaratului la palat. Si s-a urcat pe tron.
Împaratul iesind din apa si negasindu-si hainele lui, s-a îmbracat în niste trente de cersetor ce i-au fost lasate în loc si a plecat spre palatul sau împaratesc. Ajungând aici, a început a se mânia si a striga ca el este împaratul, si ca va pedepsi pe cei ce si-au batut joc de dânsul. Dar slugile necunoscându-l, si crezându-l ca este nebun, râdeau si îsi bateau joc de un asemenea stapân. Acelas lucru s-a întâmplat si cu Iovian împaratul, pe care la fel l-a umilit Dumnezeu.
Împaratul vazând acestea, si-a adus aminte de trufia sa si si-a plâns pacatul sau, caindu-se pentru ceea ce a vrut sa faca. Dupa aceasta umilire, îngerul-împarat l-a chemat la sine, i-a dat hainele înapoi si l-a sfatuit ca de aici înainte sa nu se mai trufeasca. Dupa aceea asezându-l în scaunul sau împaratesc, s-a facut nevazut.

(Minunea 136)

***

Maica Domnului salvează pe monahul patimaş

Un monah oarecare era chelar intr-o chinovie, si impartea vin fratilor. El avea multa evlavie catre Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, nelipsind niciodata de la slujba bisericii, fiind osirdnic la slujbele lui cele sufletesti, dar nelenevos si la cele trupesti ale calugarilor. Insa iubea vinul, sarmanul! Si fiindca avea slujba aceea, de multe ori bea mai mult decat altii.
Intr-una din zile a cinat si a baut pana cand s-a imbatat si a cazut in asternutul sau. In ceasul Utreniei era adormit, insa auzind toaca, s-a sculat cum a putut ca sa se duca la biserica. Pentru ca, dupa cum am zis mai sus, el avea mult dor de cele dumnezeiesti, si nu voia sa se lipseasca niciodata de adunarea cea de mantuire a fratilor.
Deci, mergand putina departare de los, cu greu inainta spre biserica, pentru ca il durea capul de betie, insa pentru dorul pe care il avea, se ducea inainte. Atunci diavolul, prefacandu-se in chipul unui taur, venea inaintea lui si se arata cum ca vrea sa-l loveasca cu coarnele, insa monahul nu s-a speriat si facandu-si cruce, vrajmasul s-a departat putin. Si iarasi inchipuindu-se, s-a facut caine negru si-l impiedeca, sa nu mearga mai departe, dar facandu-si cruce ca si mai inainte, se ducea. Iar cand a ajuns la poarta bisericii, s-a facut dracul leu prea infricosat si s-a pornit asupra lui sa-l rupa. Atunci, aratandu-se o femeie preafrumoasa a izgonit pe dracul, mustrandu-l pe dansul cu ingrozire, cum de a indraznit sa faca rau robului ei. Apoi, apucand pe monah de mana, l-a dus la chilia lui, zicandu-i: "Pazeste-te de acum inainte sa nu te mai imbeti, daca doresti sa te mantuiesti; marturiseste-ti pacatul acesta la cutare duhovnic, si sa faci canonul care ti-l va da". Iar monahul a intrebat-o pe dansa, cine este, de a facut atata bunatate cu el? Iar ea a raspuns: "Eu sunt Maica lui Iisus Hristos!" Acestea auzindu-le el, a cazut la pamant cu frica multa, ca sa I se inchine, dar ea s-a facut nevazuta.
Deci, a plans de bucurie si s-a aflat in ceasul acela sanatos si nevatamat de betie. Marturisindu-se cu sarguinta si cu dinadinsul, dupa porunca cea dumnezeiasca, a pazit canonul si s-a departat de vin, dupa cum s ecada sa faca fiecare crestin care se biruieste de aceasta patima. Si care nu se va marturisi cu de-amanuntul, sa stie ca se va munci.
Toti sunt datori sa se pazeasca de multa bautura, ca de mare desfranare. Deschide-ti ochii vostri, cei ce iubiti betia, si va siliti ca sa va departati de ea, pentru ca sa nu va lipsiti de vesnica veselie si indulcire. Pe care, dea Dumnezeu, ca noi toti sa o dobandim, pentru rugaciunile cele bine primite ale pururea Fecioarei Maria, Nascatoare de Dumnezeu.
Amin.

(Minunea 138)

***

Icoana prea frumoasă a Născătoarei de Dumnezeu

Un monah oarecare se linistea în muntele Eleonului. El avea o icoana prea frumoasa a Nascatoarei de Dumnezeu, în chilia lui, la care avea multa evlavie. Si I se ruga în fiecare zi cerând ca sa-l izbaveasca de dracul curviei. El avea atâta razboi de la aceasta patima, ca nu-l lasa nici ziua nici noaptea si îl avea atât de biruit, încât se primejduia sa cada si în fapta.
Deci, îndata ce se aprindea în inima lui vapaia aceea vatamatoare de suflet a spurcatei pofte, alerga la Sfânta Icoana, si rugându-se în lacrimi, se prapadea sminteala trupului.
Desi bine vedea vrajmasul, cum cu ajutorul Nascatoarei de Dumnezeu, fratele se izbavea, el nu înceta, ci totdeauna îl ispitea. Si într-o zi, stând afara din chilie, i-au venit iarasi viclenele gânduri. Deci, vrând sa alerge catre rugaciune dupa obisnuinta lui, vazu cu ochii aratat pe diavolul, caruia îi zise: "Până când, vrajmasule al adevarului, vrei sa ma ispitesti? Nu ai cunoscut socoteala mea, cum ca nu ma supun? Pentru ce în zadar ma muncesti?"
Raspuns-a lui diavolul: "Eu pe multi altii mai îmbunatatiti decât tine am biruit, si voiesc sa te fac si pe tine sa te biruiesti mai pe urma, caci nu ma lenevesc, nici alta slujba decât aceasta nu am. Însa daca vei face ceea ce îti voi zice tie, voi înceta sa te mai supar".
Iar acela a zis: "Ce voiesti sa fac?"
Raspuns-a lui dracul: "Cu înlesnire si putin lucru este ceea ce îti cer tie. Dar fa juramânt, cum ca nu vei marturisi altcuiva, si îti voi spune".
Iar pustnicul, ca un om neînvatat si fara rautate ce era, pentru dorul ca sa se izbaveasca de acest fel de razboi, s-a jurat ca sa nu spuna altcuiva.
Deci, i-a zis lui vicleanul sarpe: "Sa nu te mai închini de acum icoanei ce o ai în chilia ta; scoate-o pe dânsa afara din chilie, si eu de acum nu te voi mai supara".
Iar monahul a zis: "Mâine îti voi da raspuns pentru aceasta".
Dupa care dracul facându-se nevazut, monahul se sfarâma cu gândurile, nestiind ce sa faca din doua. Si avea mare necaz si scârba, mai ales pentru ca s-a jurat ca sa nu marturiseasca nimanui. Caci divalolul cel prea viclean s-a silit sa-i încuie usa, ca sa nu întrebe pe vreun dascal care sa-l învete despre greseala cea mai mica, sau cea mai mare dintre ele.
Însa în ziua aceea a venit în munte Avva Teodor Eliotul, care era iscusit în Sfintele Scripturi si deprins în faptele bune, din ispitele dracilor, si câti îl întrebau luau mare folos sufletesc. Deci, ducându-se si monahul cel înselat, i-a vestit lui pricina; iar Avva l-a canonisit greu pentru juramânt, apoi i-a zis lui: "Nu stii cum ca vrajmasul nu scoate vreodata, pe cineva din pacat mare ca sa-l arunce în pacat mic, ci totdeauna în mai mare primejdie-l prapastuieste? Care mai mare faradelege este, decât ca sa nu te închini Stapânei celei Prealaudate? Mai mic pacat este sa curvesti de mii de ori, decât sa te lepezi de Nascatoarea de Dumnezeu cea pururea Fecioara. Deci, sa nu asculti de acum mai mult pe vicleanul diavol, ci o roaga pe Dânsa si Ea îti va ajuta, ca sa-l rusinezi pe el."
Dupa aceea plecând pustnicul de la Avva si ajungând la chilie, l-a întâmpinat dracul, zicându-i:"O! Batrânule rau, au nu te-ai jurat mie, ca sa nu spui nimanui orice îti voi zice tie? Sa stii ca pentru calcarea de juramânt ai sa te muncesti, si eu nu voi înceta pâna în sfârsit a te ispiti".
Iar calugarul a raspuns: "Vrajmasule al binelui, si preaînrautatitule, ori curvar de voi fi, ori jurator strâmb, nu me vei judeca tu, ci numai Dumnezeu si Stapânul, Fiul pururea Fecioarei, de care zici sa ma lepad. Însa eu nu te voi asculta. Si acum poti sa faci cu mine ce vrei; darul Ei îmi va ajuta si ma va izbavi de ispitele si crusele tale".
Atunci dracul s-a facut nevazut, iar monahul facând o iconita mica, dupa chipul Icoanei Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu pe care o avea în chilie, o purta cu el totdeauna. Si de atunci n-a mai putut sa-l supere vicleanul, ci a petrecut toata viata lui cu fapte bune, si s-a învrednicit fericirii celei ceresti, pe care sa dea Bunul Dumnezeu ca si noi toti sa o dobândim, cu darul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, caruia I se cuvine slava în veci, Amin.
(Minunea 139)

***

Maica Domnului scoate din iad pe ucenicul Cuviosului Pavel

Acest prea fericit Parinte Sfânt, ne istoriseste aceasta, zicând:

"Am avut un ucenic foarte lenes, care mai cadea si în alte pacate felurite, fara ca eu sa stiu. Dupa ce a murit ma rugam lui Dumnezeu si Maicii Domnului, sa-mi descopere în care loc se afla. Rugându-ma eu asa fierbinte multe zile, am vazut în vedenie pe ucenic tinându-se de doi oarecare. Neferecitul ucenic era ca o piatra, sau caramida, de la cap pâna la picioare, neavând nici cum vreo lucrare, a sufletului sau a trupului. Aceasta vazând-o eu, m-am mâhnit mult. Îndata mi-am adus aminte de cuvinteleStapânesti, când a poruncit sa-i lege mâinile si picioarele aceluia care nu avea haina de nunta si sa-l arunce în întunericul cel mai dinafara. Venindu-mi în sine din uimire, am început sa ma mâhnesc mult si sa ma amarasc. Dadeam milostenie, faceam Liturghii, rugam ziua si noaptea pe prea Puternica Împarateasa si pe iubitorul de oameni Dumnezeu ca sa-l miluiasca. Am postit de multe ori, cu toate batrânetele mele.
Dupa multe zile, vad pe Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu si Pururea Fecioara Maria, zicându-mi: "Ce ai Pavele de te mâhnesti?"
Eu i-am raspuns: "Pentru fratele, stapâna mea, ca l-am vazut muncindu-se". Ea mi-a zis: "Nu m-ai rugat ca sa ti-l arat? Iata am ascultat rugaciunea ta". Eu am raspuns: "Asa este Doamna mea, dar nu vreau sa-l vad si sa ma mâhnesc".
Atunci mi-a zis iarasi prea Laudata: "Du-te dar si pentru ostenelile tale, smerenia, lacrimile si dragostea ta, am sa si-l arat iarasi ca sa te veselesti".
Trecând o zi, vad pe fratele venind catre mine, cu totul vesel si plin de bucurie. El îmi zise plin de veselie: "Rugaciunile tale Parinte au mijlocit catre Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu (ca mult te iubeste), si a rugat pe Mântuitorul si m-a dezlegat din legaturile vrajmasului, în care eram legat mai înainte. Acestea zicându-mi, văd si pe Preasfânta, zicând catre mine: „Te-ai încredintat acum, rugatorule pentru fiul tau?" Eu am zis: "Asa Stapâna! Foarte multumesc iubirii Tale de oameni". Atunci iarasi mi-a zis: "Du-te, dar adu-ti aminte totdeauna de fratele tau, în rugaciunile tale, milostenii si aduceri (de jertfe) facând ca pre mult foloseste pe mort milostenia si aducerea (de jertfa la Sfântul Altar) cu credinta."

(Minunea 149)

Biruind razboiul curviei de cinci ori, de cinci ori s-a încununat

Doi frati au fost trimisi de la manastire, la ascultare. Ei calatoreau împreuna, rugându-se fiecare lui Dumnezeu. Ajungând la locul destinat, s-au apucat de lucru, asupra unuia din ei, s-a ridicat razboi de la diavolul, de cinci ori, ca sa pacatuiasca. El sculându-se facea rugaciune, si nu s-a lasat biruit de gânduri, dar a fost suparat tare de patima. Întorcându-se ei catre Parintele lor duhovnicesc, fata fratelui aceluia era tulburata.
Fiind întrebat despre cauza tulburarii, acela a pus metanie si a raspuns: "Roaga-te Parinte pentru mine, ca am cazut în curvie". Apoi I-a povestit, cum a fost luptat de gânduri. Batrânul fiind vazator cu mintea, vedea pe capul ucenicului sau, cinci cununi. Cunoscându-I lupta si biruinta lui asupra patimii si a diavolului, care o ridicase asupra lui, i-a zis: "Îndrazneste fiule, ca nu te-ai biruit; ci, mai vârtos, ai biruit cu acea împotrivire, ca n-ai savârsit pacatul".
Fratele, prin credinta în Dumnezeu si evlavia ce o avea catre Maica Domnului, a fost ajutat sa biruiasca de cinci ori, ispita divoleasca si astfel, s-a încununat de cinci ori, cu darul lui Dumnezeu.
Orice patima sau ispita diavoleasca biruita de noi cu ajutorul lui Dumnezeu si osârdia noastra bine chibzuita, este o cununa stralucita, cu care ne încununam de sus.

(Minunea 188)

***

Maica Domnului salvează din înec o femeie săracă care a născut

În largul oceanului este un ostrov ce se cheama Tumva. În acel ostrov era o biserica, zidita în cinstea Sfântului Arhanghel Mihail. La praznuirea hramului acestei Manastiri, se aduna mult popor, de prin multe parti. În aceea vreme, la un praznic, mersera pe mare multi oameni si femei. Între ele era si o femeie sarca, însarcinata, care era aproape sa nasca. Deodata se stârni o furtuna mare. Oamenii înspaimântându-se cumplit s-au coborât în barci si s-au îndreptat spre ostrov, lasând pe acea femeie în mijlocul valurilor.
Fiind învaluita de mare primejdie, plângea si se ruga lui Dumnezeu, Maicii Domnului si Sfântului Arhanghel Mihail sa o scape din primejdie. În acel moment i s-a aratat ei Maica Precista, care a scos-o din valurile marii si a dus-o într-un loc fara de grija, unde a nascut prunc. Dupa ce s-a asezat marea, femeia vazându-se scoasa pe mal, a spus oamenilor toate. A spus cum n-a lasat-o Maica Precista sa se înnece în mare; ci ca o milostiva a mântuit-o de la moarte.

(Minunea 211)

***

Maica Domnului îndeamnă la pocăinţă, pe calugărul ce a facut mult bine bisericii Sale

Sfântul Ierasm, calugarul de la Pecersca, a avut multe comori mostenite de la parintii sai, pe care le-a dat bisericii Maicii Domnului. Dupa aceea, cu îndemnarea vrasmasului sufletesc, a început a petrece viata necuvioasa, lenevindu-se la rugaciune, la post si la alte bunatati sufletesti. În acea vreme îmbolnavindu-se, era aproape sa moara. Atunci i s-a aratat lui Maica Domnului tinând în brate pe Hristos ca Prunc si i-a zis lui: "Ierasme, fiindca tu ai împodobit biserica mea cu icoane, eu înca voi cere Fiului meu, ca sa te primeasca si sa vietuiesti în Împaratia lui, numai scoala-te din starea în care te afli si te pocaieste de pacatele tale, facându-te schimnic, caci peste trei zile te vor lua la mine".
Auzind acestea, Ierasm si-a marturisit pacatele sale în fata tuturor fratilor calugari, parându-i rau de tot ce a facut. A treia zi, dupa fagaduinta Maicii lui Dumnezeu, a plecat din aceasta viata urcându-se la cer, pentru a intra în locasul cel de veci.

(Minunea 230)

***

Maica Domnului salvează prin Sfânta Icoana pe pictorul ce era să se prabuşească

În tara Flandrei, un pictor evlavios picta icoana Maicii Domnului, pe cât putea mai frumos; iar pe capetenia diavolilor, cum putea mai urât. Odinioara s-a aratat lui duhul cel necurat si s-a laudat cu mare mânie, ca-l va pedepsi de va mai zugravi chipul lui atât de urât.
Pictorul, din acel ceas si mai mult s-a îndemnat a supara pe duhul cel rau prin acest lucru. Într-una din zile, pe când lucra la pictarea unei biserici si se afla sus pe schela, avea de executat chipul Maicii Domnului cu Dumnezeiescul Prunc în brate.
El lucra cu multa râvna si dragoste, cautând sa redea Chipului Sfânt, cele mai nobile si placte trasaturi; iar pe mai-marele diavolilor din contra, l-a pictat cât s-a putut mai monstruos, sub picoarele Sfintiei Sale.
Pe când lucra la terminarea acestei Icoane, aflându-se sus pe schela, deodata, din ispita diavoleasca, s-a pornit în biserica un vifor mare, care i-a surpat toata schelaria de sub el, fiind în pericol sa se prabuseasca. Vazând pericolul în care se afla, mai înainte de a cadea a strigat cu glas mare catre Maica Domnului sa-l salveze. În acea clipa, chipul ei din Icoana a întins mâna si l-a sutinut pe pictor, pâna ce oamenii au venit în ajutorul lui.
Astfel, intervenind grabnic, Maica Domnului salveaza de la moarte sigura pe robul ei, care, ca drept multumire, a lucrat cu si mai mare dragoste si râvna, la împodobirea bisericii cu Chipuri Sfinte.

(Minunea 254)

***

Fraţi certaţi împăcaţi de Maica Domnului

Într-o chinovie, din îndemnarea diavolului, s-au certat doi fraţi. Deci unul, ca un îmbunătăţit şi dreptcredincios ce era, îl iertase pe celălalt şi se ruga pentru sufletul lui, pe când acesta se mândrea şi spunea egumenului minciuni, a zis că tovarăşul lui ar fi făcut un păcat de ruşine. De aceasta luând cunoştinţă monahul cel cucernic, s-a mâhnit foarte şi s-a ruşinat, neputând să sufere o clevetire ca aceea. însă neavând în oameni nădejde, ci la Atotputernicul Dumnezeu şi la Preacurata lui Maică, a alergat la darul lor ca sa-i ajute, pentru ca să nu se ruşineze de fraţii săi.

Deci într-o dimineaţă, când se cânta Utrenia, văzu pe clevetitorul său stând în strană cu neruşinare, aproape de el, nicidecum căindu-se pentru nedreapta lui clevetire. Atunci fratele fiind biruit de mâhnire, neputând să-l vadă, a plecat din biserică şi ducându-se într-un Paraclis, a căzut la pământ rugându-se cu lacrimi şi zicând: "Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, nădejdea celor deznădăjduiţi şi ajutorul celor neajutoraţi, grăbeşte şi mă izbăveşte de clevetirea cea nedreaptă, că dacă nu va apuca înainte darul tău, nu găsesc alt ajutor". Acestea zicând, a văzut pe Preasfânta că şedea aproape de sfinţita masă, împreună cu un drept şi încuviinţat bărbat. Iar fratele privind la ei cu frică şi cu evlavie, i-a văzut că s-au închinat către răsărit când au cântat cântăreţii: "Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh". După care întorcându-se Stăpâna către dânsul, i-a zis privind cu faţa lină: "Să nu te mâhneşti mai mult, că m-am rugat pentru tine Fiului meu şi a luminat pe vrăjmaşul tău ca să se căiască de păcatul lui, pentru ca să nu se muncească, iar tu ca să te izbăveşti de nedreapta clevetire". Iar el a zis: "Te rog pe Tine, Doamna mea, spune-mi cine este Sfântul acesta care şade împreună cu Tine şi pentru ce acum vă închinaţi?" Preasfânta i-a răspuns: "Acesta este Ioan Evanghelistul, fiul meu cel dăruit de Stăpânul când era pe Cruce. Şi să nu te miri că ne-am închinat lui Dumnezeu, pentru că totdeauna când voi oamenii cântaţi aici pe pământ laude şi slavoslovii Sfintei Treimi şi noi cei din Împărăţia Cerească ne închinăm şi împreună ne bucurăm pentru slava cea care cu cuviinţă şi după datorie se dă Preaslăvitului Dumnezeu; şi ne aplecăm cu evlavie capetele, închinându-ne Făcătorului şi Mântuitorului nostru". Acestea zicând, s-a înălţat la ceruri Împărăteasa Atoate, lăsând în urma ei o aşa bună mireasmă, încât toţi s-au minunat. Iar clevetitorul acela, din mirosul acelei bune miresme desăvârşit umplându-se, a mărturisit înaintea tuturor nedreapta clevetire.

Deci, monahul cel cucernic, povestindu-le cu de-amănuntul vedenia şi ducându-se la biserică unde s-a arătat Stăpâna, ieşea încă bună mireasmă din marmura pe care stătuse cu preacuratele sale picioare; pe care marmoră scoţând-o, a păstrat-o şi păzit-o totdeauna ca pe nişte moaşte sfinte, pentru aducerea aminte de minunea pe care a făcut-o Preaslăvita Născătoare de Dumnezeu.
Pentru ale cărei rugăciuni, o! de am dobândi fericirea cerească! Amin (M.M.D. 34 d. Neamţ).

Acatistul Cuviosului Părintelui nostru Paisie Aghioritul

 Dupa obisnuitul inceput, se zic:

CONDACELE SI ICOASELE

Condacul 1:

Să-l lăudăm toţi credincioşii într-un glas, pe cel trimis de Dumnezeu în aceste vremuri de cernere, spre mângâierea şi îndrumarea noastră, pe cel ce s-a nevoit în chip bineplăcut Stăpânului, arzând de dragoste pentru întreaga lume, pe Paisie mult minunatul, care inima şi-a pus pentru noi şi pentru mântuirea noastră, şi să-i cântăm cu mulţumire zicând: Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Icosul 1:

Dumnezeu a rânduit ca să te naşti, Părinte, în binecuvântatul pământ al Capadociei, cel ce a odrăslit mulţime nenumărată de sfinţi. Cărora şi tu te-ai adăugat, întru deplină vrednicie, luminând alături de ei şi neobosit povăţuindu-ne spre pocăinţă. Pentru care te şi lăudăm, cu întreagă bucurie, aşa:
Bucură-te, că te-ai făcut urmaş ales al tuturor sfinţilor capadocieni;
Bucură-te, că acelora te-ai asemănat întru totul, ca un de-Dumnezeu-purtător;
Bucură-te, floare preafrumoasă şi mult înmiresmată, care ai răsărit spre luminarea noastră;
Bucură-te, izvor de har dumnezeiesc, care răcoreşti lumea întreagă;
Bucură-te, hrană preadulce care saturi sufletele cele înfometate de dreaptă învăţătură;
Bucură-te, vasule care ai adunat toate neputinţele, scârbele şi durerile noastre;
Bucură-te, stâlp de foc, care eşti reazem neclintit pentru cei ce vor să câştige mântuirea;
Bucură-te, stea care luminezi pe cerul Bisericii, călăuzindu-ne spre veşnicele lăcaşuri;
Bucură-te, că te-ai dovedit a fi o binecuvântare a lui Dumnezeu şi un semn al negrăitei Lui milostiviri;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 2-lea:

Ales ai fost din pântecele maicii tale, Cuvioase, ca să te dăruieşti lui Dumnezeu cu totul şi astfel să ajungi vas ales al Lui, spre mântuirea şi povăţuirea tuturor celor ce au nădăjduit în tine. Pentru o binecuvântare ca aceasta Îi cântăm cu toţii, Celui ce a lucrat prin tine minuni şi îndurări mari, cântarea: Aliluia!

Icosul al 2-lea:

Semnul harului lui Dumnezeu ce se odihnea asupra ta, Părinte, a fost botezul pe care l-ai primit din mâinile Sfântului lui Dumnezeu, Arsenie. Că acesta văzând cu duhul darurile tale cele multe, încă din fragedă pruncie te-a binecuvântat spre a-i fi lui urmaş şi a-i purta numele. Te fericim, aşadar, cu nevrednicie, zicând:
Bucură-te, că te-ai învrednicit a fi botezat de Sfântul Arsenie Capadocianul;
Bucură-te, că el a proorocit cele ce aveau să fie cu tine;
Bucură-te, că s-a bucurat duhul lui văzând aşa rod ales ieşind din turma cea păstorită de el;
Bucură-te, că pentru aceasta ţi-a purtat de grijă neîncetat, câtă vreme a fost în viaţa aceasta pământească;
Bucură-te, că nici după ce s-a mutat în cereştile locaşuri nu te-a lăsat, ci mai vârtos a mijlocit pentru tine;
Bucură-te, că şi tu l-ai cinstit după cuviinţă, socotindu-l cu evlavie ca fiind Părintele tău în Hristos;
Bucură-te, că te-ai ostenit fără zăbavă spre preaslăvirea lui, adunând mărturii despre viaţa sa cea minunată;
Bucură-te, că Sfântul lui Dumnezeu te-a binecuvântat să descoperi moaştele lui cele slăvite, care s-au făcut pricină de nenumărate vindecări;
Bucură-te, că trupul lui cel cinstit cu mare dragoste l-ai aşezat în obştea întemeiată de tine la Suroti;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 3-lea:

După ce părinţii tăi au ajuns în pământul Koniţei, Cuvioase, mutându-se în Grecia din pricina prigoanei turcilor celor tirani, ai început a urca cu jertfelnicie pe scara dumnezeiască a desăvârşirii. Că încă din copilărie te-ai dovedit a fi o lumină pentru toţi cei din jur, care văzând darurile tale cele alese, slăveau pe Dumnezeu, zicând: Aliluia!

Icosul al 3-lea:

Povăţuit de pilda părinţilor tăi, te-ai nevoit de mic cu râvnă aprinsă spre dragostea lui Hristos, arătând fapte de om desăvârşit. Că urmând mamei tale celei binecuvântate, îndată ai început să posteşti cu asprime şi să te rogi neîncetat, pustnic fiind cu trăirea, însă copil cu vârsta. Minunându-ne noi de bărbăţia sufletului tău, îţi cântăm cu bucurie, aşa:
Bucură-te, că încă tânăr fiind, te-ai lepădat cu totul de poftele trecătoare ale acestei lumi;
Bucură-te, că prin post desăvârşit ţi-ai păzit nestricată cununa fecioriei;
Bucură-te, că vârsta nu te-a oprit a te deprinde cu rugăciunea neîncetată în singurătate;
Bucură-te, că în loc să te desfeţi cu jocuri copilăreşti, te desfătai petrecând mereu cu Hristos şi cu sfinţii Săi;
Bucură-te, că pentru aceasta fugeai de prietenia celor care te îndepărtau de la dragostea ta cea înflăcărată;
Bucură-te, că nu doar în lucrurile din afară te-ai nevoit, ci şi sufletul ţi l-ai împodobit cu toată virtutea;
Bucură-te, că ai urmat bunătăţii şi smereniei mamei tale celei binecuvântate;
Bucură-te, că ea ţi-a fost nesmintită pildă de dragoste şi de jertfire deplină de sine;
Bucură-te, că ne uimim cu toţii de vitejia cu care ai început a purta lupta cea bună;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 4-lea:

În război fiind chemat pentru a-ţi apăra ţara de cei fără de Dumnezeu, Părinte, ai strălucit prin vitejia ta cea fără margini. Că întru totul lepădându-te de iubirea de sine, căutai mereu să fii acolo unde era primejdia mai mare, pentru a-i scăpa pe cei ce luptau împreună cu tine. Iar ei văzând aceasta, Îi mulţumeau lui Dumnezeu pentru aşa un sprijin, zicând cu toţii: Aliluia!

Icosul al 4-lea:

Ai folosit războiul, Cuvioase, ca prilej de sfinţire, că neîncetat ai sporit în dragoste mai presus de patimă, punându-ţi sufletul pentru prietenii tăi. Şi astfel ai câştigat cununi nepieritoare de la Cel ce se face răsplată însutită a toată jertfa, de la Hristos Dumnezeu. Aceasta înţelegând-o şi noi, ne grăbim a-ţi aduce, spre laudă, unele ca acestea:
Bucură-te, că în luptă ai fost chip minunat de întreagă jertfire de sine;
Bucură-te, că ţi-ai dispreţuit până la capăt viaţa aceasta pământească, câştigând-o astfel pe cea cerească;
Bucură-te, că nu ai lepădat chipul evlaviei nici în vâltoarea cea cumplită a primejdiilor;
Bucură-te, că prin mărimea ta de suflet te-ai făcut lumină spre sfinţire şi celor din jur;
Bucură-te, că ajutai cu timp şi fără timp pe toţi cei ce se aflau în nevoi şi-n necazuri;
Bucură-te, că ai biruit desăvârşit frica cea omenească înarmându-te cu bărbăţie de fier;
Bucură-te, că războindu-te împotriva duşmanilor ţării, în ascuns luptai şi împotriva vrăjmaşilor sufletului tău;
Bucură-te, că deşi vroiai să mori tu în locul prietenilor tăi, Dumnezeu te-a păzit ca pe un preaiubit al Său;
Bucură-te, că şi nouă ne arăţi, prin tăria cea minunată a sufletului tău, calea spre desăvârşire;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 5-lea:

Cu râvnă aprinsă ai lepădat lumea, Părinte, şi te-ai închinat lui Hristos în întregime, alăturându-te obştii monahilor, care pururea se luptă pentru a-şi birui firea. Şi în scurtă vreme te-ai făcut înger în trup, întru toate îmbrăcându-te în Cel Căruia şi noi Îi cântăm cu umilinţă: Aliluia!

Icosul al 5-lea:

Te-ai retras în pustia cea minunată a Sinaiului pentru a-I sluji Stăpânului Hristos, Cuvioase, şi biruind poftele lumii, ai ajuns bărbat desăvârşit, strălucind în toată virtutea şi arzând de dragoste adevărată pentru Dumnezeu, Care prin tine a pogorât asupra noastră mila Sa cea bogată. Pentru aceasta şi noi, cu slabe puteri, îţi mulţumim zicând:
Bucură-te, bărbat îngeresc, că toate poftele lumii le-ai socotit deşertăciune;
Bucură-te, că vreme de trei ani te-ai nevoit în pustia cea aspră a Sinaiului;
Bucură-te, că neştiut de nimeni ai trăit într-o peşteră ascunsă, îndurând arşiţa şi gerul;
Bucură-te, că acolo ai luptat până la sânge împotriva a toată patima;
Bucură-te, că prin smerenia ta cea adâncă, ai biruit desăvârşit pe dracii cei vicleni;
Bucură-te, că te-ai curăţat de toată stricăciunea păcatului, ajungând lumină a lui Hristos;
Bucură-te, că ai început a te ruga cu lacrimi fierbinţi pentru întreaga lume;
Bucură-te, că văzând jertfa ta cea peste putere, Dumnezeu te-a umplut de daruri mai presus de fire;
Bucură-te, că în peştera ta cea strâmtă te-ai învrednicit de nenumărate descoperiri ale harului dumnezeiesc;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 6-lea:

După ce în Sinai te-ai luptat în bun chip, Părinte, ai fost chemat de Maica Domnului în Grădina ei cea pământească, în Sfântul Munte Athos, cel ce este floarea şi lumina Ortodoxiei. Şi înainte-văzând tu că acela va fi locul desăvârşirii tale, i-ai mulţumit Preasfintei Împărătese pentru acoperământul ei cel minunat, cu care pururea păzeşte întreaga lume de răutatea necazurilor; iar Fiului ei I-ai cântat, cu bucurie, dulcea cântare: Aliluia!

Icosul al 6-lea:

Ajungând în Sfântul Munte şi fiind purtat în multe locuri de harul lui Dumnezeu, ai urcat mereu pe scara sfinţeniei, Cuvioase, culegând de peste tot, ca o albină înţeleaptă, nectarul duhovnicesc cel mai dulce. Iar mai apoi ai ajuns fiu al Părintelui Tihon, stareţ purtător-de-Duh şi plin de toată virtutea, pe care l-ai urmat în deplină ascultare. Pentru aceasta îţi cântăm şi noi, cu glasuri neputincioase, aşa:
Bucură-te, că Dumnezeu ţi-a rânduit preaslăvirea în Muntele cel binecuvântat al Athosului;
Bucură-te, că pentru aceasta El te-a dat în grija Preacuratei Maicii Sale, care te-a ocrotit ca pe un fiu al ei;
Bucură-te, că umbrit de Duhul Sfânt ai colindat întregul Munte, căutând Părinţi cu viaţă sfântă;
Bucură-te, că te-ai minunat de rugăciunile neîncetate ale lor, prin care Dumnezeu trimite mila Sa asupra lumii;
Bucură-te, că te-ai nevoit să le scrii şi viaţa, spre slava lui Dumnezeu şi folosul oamenilor;
Bucură-te, că apoi ai ajuns ucenic al Cuviosului Părinte Tihon, cel desăvârşit în sfinţenie;
Bucură-te, că pe acesta l-ai slujit cu dragoste neţărmurită, în toate încredinţându-te povăţuirii lui celei înţelepte;
Bucură-te, că pentru ascultarea ta cea până la capăt, Dumnezeu ţi-a dăruit şi ţie harul ce se sălăşluia în Părintele tău;
Bucură-te, că după moartea sa, Cuviosul Tihon ţi-a descoperit că se va ruga mereu pentru tine;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 7-lea:

Întru deplină dragoste desăvârşindu-te, te-ai făcut unealtă a lui Dumnezeu, Carele a început a lucra prin tine cu putere multă. Că te-a făcut un mângâietor al tuturor celor necăjiţi şi un povăţuitor al celor întunecaţi de păcate. Îi mulţumim lui Dumnezeu, Părinte, pentru că te-a dăruit nouă pe tine spre mântuirea noastră, cântându-I cu toţii: Aliluia!

Icosul al 7-lea:

"Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să-L slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri", a zis Mântuitorul lumii cu glas nemincinos. Că şi întru tine, Părinte, cuvântul Lui s-a împlinit cu întreagă putere. Iar pentru aceasta te lăudăm şi noi, zicând:
Bucură-te, cel ce ai învăţat lumea prin cărţi luminate de Duhul Sfânt;
Bucură-te, cel ce prin cuvinte cu mult folos sufletesc ai risipit neştiinţa vremurilor noastre;
Bucură-te, trâmbiţă a Duhului, care ai vestit tuturor bucuria pocăinţei;
Bucură-te, proorocule minunat, care ne-ai arătat că trăim vremurile sfârşitului;
Bucură-te, tămăduitorule milostiv al bolilor celor cu neputinţă de vindecat;
Bucură-te, îngrijitorule preaales al celor cu sufletul apăsat de necazuri;
Bucură-te, untdelemn dumnezeiesc, care ai curăţat toate rănile noastre;
Bucură-te, pace de sus, care ai împăcat nenumărate familii destrămate;
Bucură-te, povăţuitorule iscusit, că ai îndepărtat de la oameni toate cursele diavolului;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 8-lea:

Văzând lupta cea înfricoşătoare pe care o duce vrăjmaşul mântuirii împotriva familiei celei binecuvântate de Dumnezeu, te-ai încins cu arma cuvântului, învăţându-i pe soţi că pentru a putea câştiga liniştea caselor lor, trebuie să aibă răbdare şi îndelungă-răbdare, şi jertfire de sine cu dragoste. Îl slăvim pe Dumnezeu neîncetat, Cuvioase, pentru că te-a trimis să ne arăţi calea cea dreaptă, cântând: Aliluia!

Icosul al 8-lea:

"Daţi-mi mame creştine şi vă voi da sfinţi care să schimbe lumea", a spus dumnezeiescul Gură de Aur. Iar tu, pătruns fiind de acest adevăr, te-ai ostenit cu timp şi fără timp, prin rugăciuni şi îndemnuri, să le arăţi soţilor celor credincioşi că pacea familiei este roadă a Duhului Sfânt, şi că trebuie să lupte pentru ea cu străduinţă şi înţelepciune. Pentru că te-ai nevoit ca să aduci vindecare familiilor noastre celor atât de crunt lovite de ispite, îţi mulţumim cu toţii, zicând:
Bucură-te, mijlocitorule înaintea lui Dumnezeu pentru bunaînţelegere a celor căsătoriţi;
Bucură-te, că pe soţii cei binecredincioşi i-ai povăţuit să trăiască în înfrânare şi sfinţenie;
Bucură-te, că pe aceştia i-ai învăţat să-şi poarte neputinţele unul altuia, cu dragoste şi cu mărime de suflet;
Bucură-te, că părinţilor le-ai arătat că prin rugăciune harul lui Dumnezeu se pogoară asupra întregii familii, aducând bucurie şi pace;
Bucură-te, că ai luptat împotriva tuturor păcatelor, văzând că prin ele vine destrămarea căsniciei;
Bucură-te, că te-ai făcut mustrător aprig al înspăimântătoarei ucideri de prunci;
Bucură-te, că mamelor celor credincioase le-ai spus că prin pilda vieţii lor îşi pot face copiii sfinţi;
Bucură-te, că tinerilor le-ai arătat că prin ascultare câştigă milă de la Dumnezeu şi viaţă liniştită;
Bucură-te, că pe aceştia i-ai îndemnat să dobândească binecuvântarea părinţilor, prin care vine şi binecuvântarea Duhului Sfânt;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 9-lea:

Pe cel ce în chip minunat a tămăduit bolile noastre cele trupeşti şi sufleteşti, prin rugăciunile lui cele făcute din adâncul inimii, pe Paisie, mijlocitorul nostru, să-l lăudăm noi toţi cu bucurie. Iar lui Dumnezeu, cel slăvit în Sfânta Treime, să-I cântăm cu mulţumire, zicând: Aliluia!

Icosul al 9-lea:

Vindecător a toată boala te-ai făcut, Părinte, prin darul de care te-a învrednicit Dumnezeu. Că arzând de dragoste şi de milă pentru oamenii ce se chinuiau în dureri, te-ai rugat cu jertfire de sine pentru izbăvirea lor, învăţându-i să mulţumească lui Dumnezeu pentru toate. Te fericim într-un glas, noi credincioşii, zicând:
Bucură-te, armă preatare împotriva bolii celei înfricoşătoare a cancerului;
Bucură-te, neobositule îngrijitor al celor ce se chinuiesc în dureri cumplite;
Bucură-te, izvor de vindecare în care se răcoresc toţi cei răniţi sufleteşte;
Bucură-te, izgonitorule de demoni, că ai zdrobit cu smerenia ta toată viclenia şi asuprirea diavolului;
Bucură-te, preamilostive părinte, că n-ai îndurat să-i vezi pe oameni sfârşindu-se sub greutatea chinurilor trupeşti şi sufleteşti;
Bucură-te, că pentru aceasta toate scârbele şi bolile noastre le-ai luat asupra ta;
Bucură-te, că te-ai rugat cu mărime de suflet ca Dumnezeu să-ţi trimită ţie neputinţele noastre;
Bucură-te, că ne-ai învăţat că toate necazurile vin prin depărtarea de Dumnezeu şi de poruncile Sale;
Bucură-te, cel ce ne-ai arătat că negrăită este răsplata celor ce-şi duc boala cu răbdare, aducând slavă lui Dumnezeu;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 10-lea:

Domnul şi Mântuitorul lumii a făgăduit mare răsplată celor ce se vor osteni în bun chip spre desăvârşirea altora. Iar tu, Cuvioase, deşi călugăr simplu şi neînvăţat în cele lumeşti, ai fost înţelepţit de Însuşi Duhul Domnului ca să povăţuieşti mii de oameni pe calea mântuirii. Iar pentru aceştia te rogi până acum lui Dumnezeu, Căruia şi noi Îi cântăm cu bucurie: Aliluia!

Icosul al 10-lea:

Pentru întreaga ta virtute, Dumnezeu te-a împodobit cu daruri mai presus de fire, pe care tu le-ai folosit spre slava Lui şi spre folosul oamenilor. Că te-ai făcut părintele a mulţimi nenumărate de credincioşi, care luptaţi fiind de ispitele cele cumplite ale vremurilor noastre, căutau la tine ca la un liman dumnezeiesc. Iar pentru aceasta, te rugăm să ne primeşti şi pe noi în rândul fiilor tăi duhovniceşti, şi să ne îngădui să-ţi cântăm, cu mulţumire, aşa:
Bucură-te, că i-ai învăţat pe oameni să lupte cu gândurile cele rele sădite în minte de vrăjmaşul mântuirii noastre;
Bucură-te, că strălucind de darul deosebirii duhurilor, fiilor tăi le arătai îndată dacă gândurile lor sunt de la Dumnezeu sau de la diavol;
Bucură-te, că prin harul lui Dumnezeu cunoşteai adâncul inimilor oamenilor;
Bucură-te, că având deplină înţelepciune, ai zădărnicit toate cursele cele meşteşugite ale celui viclean;
Bucură-te, că pe mulţi i-ai întors la pocăinţă adevărată prin dragostea ta cea nefăţarnică;
Bucură-te, că te-ai făcut mustrare înţeleaptă a celor îndărătnici şi mândri;
Bucură-te, că ai fost mângâiere blândă a celor deznădăjduiţi şi covârşiţi de ispite;
Bucură-te, că ai plâns neîncetat pentru toţi cei ce vedeau în tine nemincinoasă nădejde de mântuire;
Bucură-te, că la Judecată o să-I spui lui Dumnezeu, cu dulce bucurie: „Iată, eu şi fii pe care i-ai dat mie!”;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 11-lea:

Ajungând călugăr desăvârşit, Părinte, şi plin fiind de harul lui Dumnezeu, te-ai făcut nădejde tare pentru sufletele nemângâiate ale celor ce vroiau să se închine lui Hristos în întregime. Iar pentru darurile tale, toţi vedeau în tine un îndrumător luminat de Duhul Sfânt. Pentru aceasta Îl lăudăm pe Dumnezeu, Cel ce turma Sa nu a lipsit-o de păstori cu viaţă sfântă, zicând: Aliluia!

Icosul al 11-lea:

Ai întemeiat la Suroti o mănăstire de maici, unde fiicele tale cele mai sporite puteau să se dăruiască Mirelui Hristos cu dragoste deplină. Iar mai apoi le-ai povăţuit spre desăvârşire, ca un părinte mult iubitor şi îndelung răbdător, prin sfaturile tale cele preaminunate, care ne sunt şi nouă îndrumare nemincinoasă. Te binecuvântăm cu toţii pentru aceasta, zicând:
Bucură-te, că ai ctitorit Mănăstirea Sfântului Ioan Teologul de la Suroti;
Bucură-te, că aceasta s-a făcut liman de mântuire pentru sufletele cele însetate de Hristos;
Bucură-te, că te-ai străduit cu timp şi fără timp a le face pe maici mirese desăvârşite ale Domnului nostru;
Bucură-te, că le-ai învăţat călugăria cea adevărată, care înseamnă lepădare de lume şi de poftele ei;
Bucură-te, că neîncetat te-ai străduit să le aprinzi râvna spre nevoinţa cea binecuvântată;
Bucură-te, că le-ai călăuzit spre mărturisirea cât mai deasă a păcatelor, prin carea se strică întru totul lucrările diavolului;
Bucură-te, că povăţuirile tale au căzut pe pământ roditor şi au răcorit lumea întreagă;
Bucură-te, că ai luptat cu putere împotriva duhului lumesc care vatămă cumplit viaţa de mănăstire;
Bucură-te, că prin vitejia şi dragostea ta te-ai făcut tuturor călugărilor pildă de biruinţă duhovnicească;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 12-lea:

Mare a fost harul lui Dumnezeu care s-a revărsat peste tine, Cuvioase, şi mari şi milele Lui, că pentru multa ta jertfă, Cel Atotbun te-a învrednicit de descoperiri minunate şi de bucurii mai presus de fire. Ne bucurăm şi noi văzând răsplata pe care Dumnezeu o dă sfinţilor Săi, şi rugându-L să ne facă şi pe noi părtaşi ei, Îi cântăm: Aliluia!

Icosul al 12-lea:

Ai gustat, Părinte, încă de aici din bucuriile raiului, cele gătite de Mult-milostivul Dumnezeu tuturor celor ce slujesc Lui cu dragoste. Că deşi au fost mari luptele pe care vrăjmaşul cel viclean le-a dus cu tine, cu mult mai mari au fost mângâierile prin care Dumnezeu te-a întărit în virtute. Pentru aceasta, întru smerită laudă, îţi cântăm:
Bucură-te, lumină preadulce prin care Hristos străluceşte lumii întregi;
Bucură-te, flacără minunată, care ne aprinzi şi pe noi de dragostea lui Dumnezeu;
Bucură-te, că te-ai făcut sălaş deplin al harului celui dumnezeiesc;
Bucură-te, că acesta a născut în tine toate roadele sfinţeniei;
Bucură-te, că Dumnezeu te-a copleşit cu darurile Sale cele mai presus de fire;
Bucură-te, că ai gustat din lumina cea necreată şi pururea fiitoare;
Bucură-te, că ai trăit cu Sfinţii ca şi cu nişte prieteni apropiaţi;
Bucură-te, că Maica Preabună a Domnului nostru ţi s-a arătat pentru a te întări în necazuri;
Bucură-te, minune negrăită, că te-ai învrednicit a vorbi cu Însuşi Hristos, Stăpânul şi Dumnezeul nostru;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 13-lea:

"Mulţi sfinţi ar fi dorit să trăiască în vremea noastră, ca să se nevoiască", grăit-ai, Părinte, luminat fiind de Duhul Sfânt. Că ne-ai vestit nouă, celor întunecaţi, că vremurile sunt spre plinire şi că cei ce acum se luptă cu vitejie ca să-şi câştige mântuirea, au plată de mucenic. Pentru aceasta, Îi mulţumim lui Dumnezeu, Cel ce cu milă şi-a cercetat poporul, trimiţând pe Sfântul Său spre luminarea noastră, şi Îi cântăm Preabunului Stăpân, în glas de bucurie, cântarea: Aliluia!

Acest Condac se zice de trei ori.
Şi iarăşi Icosul 1: Dumnezeu a rânduit... şi Condacul 1: Să-l lăudăm...

Apoi această

Rugăciune către Cuviosul Părintele nostru Paisie Aghioritul

Iubite Părinte Paisie, tu, care ai urcat pe treptele sfinţeniei şi ai ajuns desăvârşit în virtute, şi pentru aceasta ai câştigat îndrăzneală deplină către Milostivul Dumnezeu, roagă-L pe Acela Căruia I-ai slujit neîncetat în viaţă, să nu ne piardă pentru păcatele noastre cele multe, ci să ne întoarcă la pocăinţa cea binecuvântată.
Tu, care cât ai fost pe pământ ai tămăduit cu atâta dragoste neputinţele noastre nenumărate, boli trupeşti şi sufleteşti, cu mult mai mult poţi acum să ne ajuţi şi să ne izbăveşti de toate greutăţile. Deci miluieşte-ne, Părinte, pentru dragostea ta cea nemăsurată, pentru bunătatea ta cea dumnezeiască, şi nu ne lăsa pe noi, cei plini de atâtea păcate.
Tu, care nu ai obosit a ne povăţui spre mântuire şi a ne purta neputinţele câtă vreme ai fost aici cu noi, înţelepţeşte-ne şi acum ca să putem birui ispitele pe care vicleanul diavol le ţese neîncetat în jurul nostru, şi cu care vrea să ne piardă sufletele pentru veşnicie. Luminează-ne ca să putem cunoaşte voia lui Dumnezeu pentru noi, şi roagă-te Stăpânului ca să ne dea putere să o împlinim cu mulţumire.
Tu, care ne-ai fost o pildă nesmintită de vitejie şi de jertfire de sine, întăreşte-ne şi pe noi ca să putem să-ţi urmăm în virtute, pentru a câştiga cununa cea nepieritoare, de care şi tu te-ai învrednicit cu prisosinţă.
Aşa, Părinte, nu ne lepăda pe noi, cei ce neîncetat Îl mâniem pe Îndelung-răbdătorul nostru Dumnezeu, ci stai cu îndrăzneală înaintea tronului Aceluia, mijlocind pentru noi cu lacrimi, ca Dumnezeu să ne dea, pentru tine, scumpa mântuire. Şi astfel, mulţumindu-ţi din adâncul inimii pentru toate câte le-ai făcut pentru noi, şi încă le mai faci, să-I mulţumim şi Dumnezeului nostru preabun, cel închinat în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.