Blândetea si lasitatea, economia si zgârcenia Trebuie multã bãgare de seamã sã putem lãmuri ceea ce este una si ceea ce este alta, aceasta pentru cã alãturi de virtuti se aflã viciile, alãturi de usurinta exprimãrii obrãznicia, alãturi de blândete lasitatea. Sã ia aminte bine oricine crede cã este stãpân al unei virtuti, pe când el nu are decât viciul. Asadar, ce este blândetea si ce este lasitatea? Sã nu ajuti pe cei jigniti, sã rãmâi mut când sunt asupriti, aceasta-i lasitate; sã suferim jignirile pe care ni le fac altii, iatã ce este blândetea. Ce este curajul opiniei? Acelasi lucru: a lupta pentru altul. Dar obrãznicia? Când vrei sã te rãzbuni tu însuti. Blândetea si curajul opiniei merg împreunã, si tot împreunã, pe altã parte, obrãznicia si lasitatea. Cine se mâhneste de propriile sale suferinte, greu îi va fi sã se mâhneascã de ale altora, cine nu se rãzbunã pe sine, bine va rãzbuna pe altii...
Mãrinimia este o virtute, dar e vecinã cu risipa. Economia, asemenea e o virtute, alãturi de ea se aflã zgârcenia. Sã apropiem iarãsi virtutile. Risipitorul nu-i mãrinimos. Cum oare!... Cel înlãntuit de mii de patimi va putea avea duh înalt? Nu dispretuieste bogãtiile, ci-i stãpânit de alte patimi. Nu-i mai liber decât omul pe care tâlharii îl silesc sã-i asculte. Nu din dispret pentru bogãtii le risipeste, ci numai din pricinã cã nu stie sã le chiverniseascã cum se cuvine. De ar fi cu putintã sã le si pastreze si sã le si foloseascã, iatã ce ar face. Este mãrinimos acela care-si cheltuieste averea asa cum se cade, cãci duh cu adevãrat înalt are acela care nu-i rob patimii si cãruia putin îi pasã de bogãtii. Economia, si ea este un bine. Cel ce meritã bun nume, este acela care cheltuieste cu întelepciune, nu la întâmplare si fãrã discernãmânt. Cu totul altceva este omul zgârcit. Economul nu cheltuieste decât când trebuie, cel zgârcit nu se atinge de avutul sãu, nici chiar când nevoia cere. Economia, putem zice, este sorã cu mãrinimia. Sã punem asadar, deoparte mãrinimia si economia, de alta risipa si zgârcenia. Unele se tes din micimea de suflet, altele, din mãretia lui.
Câstigul ce-l avem cercetând pe cei necãjiti Dati ascultare întelepciunii lui Solomon, care a fost rãsplãtit cu mângâieri de tot felul - bucurându-se de cea mai desãvârsitã asezare. Ce zice el? "Mai bine este sã mergi în casa unde sãlãsluieste mâhnirea, decât acolo unde se râde". Ce înseamnã aceasta fratilor? E cã una din privelisti zãmisleste tulburare - pe când cealaltã, cumpãtare.
Despre bârfire Sã fugim de bârfire, dragii mei!... Nici o gresealã nu-i mai mare ca ea - si nici mai usor de sãvârsit. De ce? Pentru cã se sãvârseste mai degrabã decât oricare alt pãcat - si cuprinde repede pe cel ce nu bagã de seamã. Celorlalte greseli le trebuie vreme, pregãtire, tovãrãsie si adesea tãrãgãnelile pot aduce împiedicarea lor. De pildã, cineva si-a pus în gând sã ucidã sau sã tâlhãreascã. Pentru aceasta trebuie sã facã unele pregãtiri - si de multe ori, în vreme ce el întârzie, patima îl pãrãseste, pornirea cea rea se mistuie, el se lasã de gândul cel vinovat, ne mai sãvârsindu-l. Nu-i tot asa când e vorba de bârfire. Dacã nu suntem cu totul bãgãtori de seamã, ea ne rãpeste dintr-odatã. Ca sã bârfim, nu-i nevoie nici de vreme, nici de pregãtiri, nici de cheltuieli, nici de alcãtuiri. Numai sã vrem - si de îndatã vointa se preface în faptã. Cãci limba e singura unealtã care ne trebuie.
De aceea, e bine sã ne ferim de aceste vicii!...
Despre dragosteSã cugetãm la tot binele ce s-ar sãvârsi daca dragostea ar fi stãpâna peste tot... N-ar mai fi trebuintã de legi, de tribunale, de pedepse, de temnite - si de toate de felul acesta. Dacã toti ar iubi si ar fi iubiti, nimeni nimanui n-ar face vreun rãu. Ucideri, vrajbe, rãzboaie, tâlhãrii, ruperi, zgârcenii, tot rãul s-ar mistui. Chiar numele rãutãtii n-ar mai fi. Dragostea are acest ascendent : în vreme ce altor merite li s-au adãugat si unele defecte - sãrãciei, mândria de a fi sãrac; vorbirii alese, patima bolnãvicioasã a slavei; umilintei, o mândrã îndestulare lãuntricã- dragostea se detaseazã de toate aceste neajunsuri; cãci nimeni nu s-ar putea ridica împotriva a ceea ce iubeste. Ca sã apreciem virtutea dragostei, sã presupunem cã nu numai o fiintã, ci cã toatã lumea iubeste. Sau, mai degrabã -dacã vreti- "presupuneti" o fiintã iubitã si una care iubeste, dar care iubeste cum trebuie sã iubeascã. Fiinta aceea va trãi pe pãmânt întocmai ca în cer; va gusta o pace netulburatã, împletindu-si mii de cununi. Îsi va pãstra inima neîntinatã de urã, de mânie, de invidie, de trufie, de desartã slavã, de nãzuinte ticãloase, de toatã dragostea cea rea si de toatã stricãciunea. Dupã cum siesi nu ar vrea sã-si facã rãu, tot asemenea altuia. Arhanghelul Gavriil va sta alãturi de ea - si-o va întovãrãsi pe pãmânt.Astfel este acela care are cu sine dragostea. Cel ce ar sãvârsi minuni, cel a cãrui cunoastere ar fi desãvârsitã, dar care n-ar avea dragoste, chiar de ar scula mii de oameni din morti, la nimic de seamã nu va ajunge, despãrtit fiind de toti si nu se va putea apropia niciodatã de semenii lui. De aceea Domnul Hristos a zis cã semnul dragostei desãvârsite pentru El, este dragostea aproapelui.Paiul mai degrabã s-ar împotrivi sã nu fie ars de focul în care l-am aruncat, decât diavolul la flacãra dragostei.Dragostea e mai trainicã decât un zid, mai tare ca diamantul; si dacã am putea închipui un lucru si mai tare încã, dragostea îl întrece si pe acela în tãrie. Nici sãrãcia, nici bogãtia n-o biruiesc - iar de ar fi dragoste, n-ar fi nici sãrãcie si nici bogãtie peste mãsurã, ci numai foloasele amândurora. Din bogãtie am folosi bunãstarea, din sãrãcie lipsa de grijã, fãrã sã avem de îndurat temerea pe care-o dã sãrãcia si nici nelinistile pe care ni le dã bogãtia. Dar ce vorbesc eu despre foloasele dragostei? Sã ne gândim cât e de bunã ea însãsi, câtã bucurie ne prilejuieste, în ce stare de vrajã ne tine sufletul; acestea sunt însusirile ei neasemuite. Celelalte înfãtisãri ale virtutii aduc cu ele unele îngreunãri: postul, cumpãtarea, veghea sunt întovãrãsite de invidie, de pofte, de dispret; dragostea, ea, în afarã de folos, e întovãrãsitã de plãcere, fãrã împovãrare; ca o albinã harnicã, ea culege de pretutindeni ce este bun si-l aseazã în sufletul celui care iubeste. Ea preface firea lucrurilor, cele mai grele sarcini le face usoare si plãcute, ea ne înfãtiseazã virtutea ca usor de sãvârsit, iar viciul mai amar ca orice...sã cugetãm: a cheltui se pare lucru supãrãtor, dragostea îsi face din aceasta o plãcere. A vorbi de rãu pe altul pare multora lucru dulce, dragostea îl gãseste amar, gãsind dulce a vorbi bine de cineva. Nimic nu ne este mai plãcut decât sã lãudãm pe cel pe care-l iubim. De vedem pe cel pe care-l iubim sãvârsind o gresealã, ne întristãm, dar chiar mâhnirea aceasta cuprinde în sine o dulceatã. Lacrimile si tristetea dragostei sunt mai dulci decât bucuria si râsul. Cei ce râd nu se usureazã, cât cei ce plâng pentru prietenii lor.Credinta si nãdejdea sunt hãrãzite sã înceteze, când avem ceea ce credem, ceea ce nãdãjduim. Este ceea ce Pavel arãta prin cuvintele: "Telul nãdejdii pe care-l vedem nu mai este tel al nãdejdii - cum sã nãdãjduim dar, ceea ce si vedem" sau: "Credinta este adeverirea celor nadajduite, dovada lucrurilor ce nu se vãd". Aceste virtuti vor trece când telurile lor s-au atins. Dragostea, dimpotrivã, se încãlzeste atunci, cât se poate de mult si începe sã ardã. Aceasta-i o nouã laudã adusã dragostei. Pavel nu se multumeste numai cu aceasta, ci vrea cu dinadinsul sã caute încã o laudã. S-a zis cã dragostea este un mare dar, o cale aleasã cãtre cer - s-a zis cã, fãrã ea, celelalte daruri sunt zadarnice, îi înfãtisase icoana cu multe amãnnte - acum el vrea s-o proslãveascã si altfel - si sã-i arate mãretia, iesitã din nepierirea ei. De aceea, a zis:"Acum, acestea trei rãmân: credinta, nãdejdea si dragostea; dar cea mai mare este dragostea". De ce, oare, dragostea este mai mare decât toate celelate? Pentru cã toate celelate vor trece...
Despre invidie Nimic nu dezbinã mai mult ca invidia si gelozia: zgârcitul se bucurã când primeste ceva; invidiosul nu când primeste el, ci când nu primeste altul. El socoteste ca un bun al lui nenorocirea ce se întâmplã altuia si nu ceea ce i se întâmplã bun. Dusman al întregii firi omenesti, el merge peste tot si loveste mãdularele lui Hristos. Ce poate fi altceva mai nebunesc decât aceasta? Diavolul e invidios, dar cu privire la oameni si nu fatã de diavol, voi, oamenii, vã invidiati semenii, ridicându-vã, astfel, împotriva sângelui si a neamului vostru, ceea ce diavolul nu face. La ce îndurare veti alerga? Care vã va fi iertarea când vederea izbânzii fratelui vostru vã face sã tremurati, sã vã îngãlbeniti, în loc de a vã umple de bucurie, încingându-vã fruntea cu o cununã, asa cum se cuvine? Vreti sã fiti gelosi? Fie!... Fiti gelosi, dar ca sã luati pildã de la cel care meritã laudele, ca sã te înalti la el, nu sã-l cobori pe el la tine, ca sã sãvârsesti aceleasi virtuti ca el!... Iatã o gelozie de laudã!... A te asemui, nu a pretui. Nu a te mâhni de bunurile altuia, ci a suferi cu el, de relele lui. Invidiosul tocmai dimpotrivã face. El se macinã în sine când vede izbânzile altuia. Fãrã sã-si dea nici o ostenealã ca sã se înalte, plânge când vede pe altul ridicându-se si face orice ca sã-l doboare. Cu cine sã asemuim pe omul sfâsiat de aceastã patimã? E asemenea unui mãgar lenes si plin de osânzã, înhãmat alãturi de un cal plin de vioiciune, care nu vrea sã se punã pe picioare, încercând prin greutatea lui sã tragã în jos pe vrednicul sãu tovarãs. Invidiosul nu cugetã la nimic, nu încearcã sã facã ceva ca sã se despovãreze de aceastã grea toropealã - dar face tot ce poate ca sã izbãveascã si sã doboare la pãmânt pe cel ce se înaltã spre cer. Întru aceasta, este un desãvârsit tovarãs al diavolului.
Dorinta de rãzbunare aduce nefericire Crezi cã te rãzbuni asupra aproapelui dar te chinuiesti pe tine însuti. Te dai în bratele pornirii ca unui cãlãu lãuntric care te împresurã din toate pãrtile; si-ti sfâsii linistea. Ce poate fi mai nefericit decât un om mereu stãpânit de mânie? Ca si nebunul furios care nu se bucurã niciodatã de liniste; care e fãrã încetare în fierbere, zi de zi furtuna gândurilor lui se înteteste si îsi aduce aminte vorbele si faptele celui care l-a jignit. Îi aude numele? Se umple de grea mânie, ca fiara - si se frãmântã în sine fãrã încetare. Îl zãreste cumva? Iatã-l cãzut pradã groazei, tremurului, ca si cum ar suferi cele mai mari rele. Îi vede vecinii, un vesmânt, casa, strada? Toate aceste privelisti sunt un chin pentru el. Când iubim pe cineva, vederea vesmintelor lui, a casei, a strãzii pe care stã, ne face de îndatã sã tresãltãm de bucurie. Asemenea, de vom vedea pe prietenul celor pe care-i urâm si-i detestãm, casa sau strada lor, sau orice ar fi în legãturã cu ei, totul ne sâcâie - si fiecare din aceste lucruri este pentru noi cauzã de rãniri repetate si usturãtoare. Pentru ce, asadar, asemenea împresurãri, atâta chin, atâta asuprire? Chiar dacã rãzbunãtorii n-ar fi amenintati cu chinurile iadului si doar tortura care ne-o prilejuieste dorul de rãzbunare ar trebui sã ne îndemne sã iertãm greselile celor care ne-au jignit.
Greselile mici aduc pe cele mari Diavolul, în rãutatea lui, foloseste multe metode ca sã prindã pe oameni. El îsi începe învãluirile prin ceea ce este mai mic. Vedeti, el voia sã facã pe Saul sã asculte nebuniile Pytonisei, dar dacã l-ar fi sfãtuit dintr-odatã, Saul n-ar fi luat în seamã, el care a gonit de la sine felul acesta de femei. Asa cã el a actionat cu surprindere si progresiv. Dupã ce n-a ascultat de Samuel, si jertfi în lipsa lui, Saul zice, drept rãspuns la imputãrile ce i se fãceau: "Din pricina dusmanilor, nevoit am fost", si în loc sã plângã, cum s-ar fi cuvenit, el se poartã ca unul care nici un rãu n-a sãvârsit. Mai târziu, Domnul dã porunci împotriva Amalecitilor si Saul le calcã. Venirã pe urmã, faptele vinovate împotriva lui David; si asa, pe nesimtite, treptat, alunecând necontenit, ajunse la prãpastia pierzaniei si se prãbusi în ea. Acelasi lucru si cu Cain. Diavolul nu-l îndeamnã, de la început, la uciderea fratelui sãu, cã nu l-ar fi determinat s-o sãvârseascã. Ci, mai întâi, îl sfãtui cã poate sã înfãtiseze lui Dumnezeu jertfe si mai proaste, zicându-i: "Nu-i aceasta o gresealã". Apoi, aprinse în el ura si gelozia, zicându-i mereu: "Încã si aceasta nu poate avea vreo urmare..." Dupã care, hotãrâ sã-l ucidã si sã-si tãgãduiascã fapta - si nu se opri, pânã ce nu înfãptui crima. Asa cã de la început trebuie sã ne împotrivim. Chiar de-am rãmâne la cele dintâi greseli, nici aceste întâi greseli nu trebuie nebãgate în seamã. Dar când vointa nu vegheazã, rãul se mãreste. De aceea nimic nu trebuie sã lãsãm deoparte ci sã-l stârpim dintru început. Nu luati, asadar, în seamã numai însemnãtatea greselii, care poate fi micã, ci cugetati cã de nu veti lua seama, ea va deveni rãdãcina unui mare rãu. Chiar de vã veti mira, vã voi spune cã pãcatele cele grele nu cer atâta bãgare de seamã ca greselile mici si usoare. Greutatea însãsi a celor dintâi ne face sã le înconjurãm, greselile mici, din pricina putinei lor însemnãtãti, ne îndeamnã la nepãsare; ele nu ne îmboldesc sã ne trezim cu bunã veghere ca sã le gonim, si în vreme ce lâncezim, cu grãbire ele se fac mai mari. Întocmai ca si în suferintele cele trupesti... Nimeni nu se aruncã în bratele pãcatului degrabã si dintr-odatã. Zace în duhul omului o rusinare înãscutã, un respect firesc pentru ceea ce este bine. Si el n-ar putea numaidecât sã devinã atât de nerusinat, ca sã tãgãduiascã totul dintr-odatã. Se pierde cu încetul, treptat, uitând de sine. Treptat, idolatria s-a furisat în lume, ca urmare a cinstirilor prea mari ce se dãdeau oamenilor. Treptat, s-a ajuns la adorarea celor vii si a celor morti - treptat a biruit si celelalte vicii. Vedeti!... Cineva râde când nu se cade. Este dojenit, dar altul îl linisteste, zicând: "E un lucru fãrã însemnãtate. Ce rãu este sã râzi? Ce urmãri pot fi?" Ci râsul aduce gustul glumelor proaste, pe acela al vorbirilor rusinoase, însãsi faptele rusinoase... Este tinut de rãu cineva cã-si bârfeste aproapele, cã-l asupreste cu vorbele, cã zice rãu de el. Acela se împacã si zice: "A bârfi nu înseamnã nimic". Cu dusmãnii fãrã odihnã, ocãri fãrã isprãvire. Dupã ocãri urmeazã loviri, dupã loviri, adesea, ucideri. Si asa, duhul rãu ne duce de la micile greseli la cele mari, si de la cele mari la deznadejde...
Patimi proprii diferitelor vârste Viata este ca o nesfârsitã mare. În mãrile cele adevãrate sunt anumite locuri în care putem întâmpina felurite primejdii... Tot asa este si cu viata noastra. Marea care ni se înfãtiseazã cea dintâi este aceea a copilãriei, mult zbuciumatã, prin lipsa de întelepciune si prin nestatornicia vîrstei. De aceea, copiilor le sunt rânduiti îndrumãtori si profesori, pentru ca educatia lor sã facã fatã nedesãvârsirii copilãresti care e fireascã. Iesind din copilãrie intrãm în marea adolescentei, în care vânturile bat încã si mai tare, în vreme ce poftele cãrnii se ridicã în noi. La vârsta aceasta cu greu se poate îndrepta cineva. Nu numai pentru cã vânzolelile sunt mai puternice, ci pentru cã nu se aflã remuscãri pentru greselile fãcute. Profesorii si îndrumãtorii s-au sters. Si atunci când vânturile sunt mai tari, când pilotul este fãrã putere, iar altcineva nu se mai gãseste care sã dea îndrumare, lesne putem cugeta la ce dezlãntuire ajunge furtuna. Dupã acest rãstimp de viatã, se aratã vârsta coaptã, cãreia îi revine sarcina unei gospodãriri. Atunci te însori, îti faci un cãmin, cresti copii, si esti împresurat de nori de griji... Dar si atunci înfloresc mai cu seamã gelozia si zgârcenia...
Privire asupra scurtimii vietii Ar trebui sã hãrãzim lucrurilor duhovnicesti, rugãciunii, întreaga noastrã viatã - iar noi o risipim în fapte nedemne, în tãlãzuiri, în vorbiri rusinoase, în convorbiri si plãceri ticãloase, în vinovate arãtãri mândre, fãrã folos si spre pierzania noastrã. Si dupã toate, ne mai si întrebãm ce rãu este rãu întru acestea - fãrã sã întelegem cã nimic nu trebuie mai bine studiat ca vremea. De vei cheltui bani, e cu putintã sã-i întorci; vremea risipitã se rãscumpãrã cu anevoie si cu trudã. Putinã ni s-a dat pentru aceastã viatã - iar de nu o vom folosi cum trebuie, ce vom zice când vom trece în cealaltã viatã? Dumnezeu ne va zice: "Ti-am dat un rãstimp ca sã înveti îndeletnicirea milei, de ce l-ai prãpãdit cu treburi zadarnice si usuratice?" Dar veti zice: De ce Dumnezeu ne-a dat un rãstimp atât de scurt? O, prostie, o nerecunostintã... Tocmai pentru aceasta ar trebui sã-I fim recunoscãtori, de a ne fi scurtat truda, de a fi pus liman necazurilor - si de a ne fi fãcut, dimpotrivã, lungã si fãrã sfârsit vremea linistirii noastre în viata cealaltã... Pentu aceasta Îl tineti de rãu - si de aceasta vã plângeti?!...
Primejdia relelor întruniri Sã fim convinsi cã adunarea celor rãi este în stare sã ne aducã mari vãtãmãri. Sã ne ferim de ea, mai presus de orice, indiferent de participanti. Ea a fost pierzania multor oameni de seamã. De pildã, Solomon si Samson. Si nici poporul iudeilor n-a pierit în alt chip. Nici fiarele sãlbatice nu-s în stare sã rãneascã precum rãutatea oamenilor. Primejdia lor e vãditã, cãci cei rãi îsi strecoarã veninul în fiecare zi, pe nebãgate de seamã si fãrã zgomot, nãruind putin câte putin tãria virtutii. Când vã pregãtiti sã vã stabiliti undeva, cercetati cu de-amãnuntul cum este clima, dacã-i nesãnãtoasã, dacã-i potrivitã, dacã nu-i prea uscatã; dar când e vorba sã tineti socotealã de sufletul vostru, nu cercetati anturajul în care vreti sã-l lãsati sã pãtrundã, ci îl pãrãsiti nepãsãrii si întâmplãrii. Cum, vã rog, vi s-ar putea ierta o asemenea nepãsare? Dupã a voastrã pãrere, ce i-a fãcut minunati si vrednici de admirare pe cei ce locuiesc în pustie? Nu oare depãrtarea de vãlmãsag si de piata publicã, si asezarea lor departe de tumultul treburilor acestei lumi? Iatã pe cei cu care se cade sã fiti asemãnãtori, cãutând pustia chiar în mijlocul orasului. Si cum asta? Ferindu-vã de rãi, cãutând compania celor buni. În felul acesta, vã veti bucura de o întemeiere mai trainicã decât chiar a celor ce trãiesc în pustie, de vreme ce, nu numai cã vã veti feri de cei ce vã pot vãtãma, dar veti avea legãturi cu cei ce vã pot fi de folos. De fugiti de cei rãi, cãutând a afla pe cei buni, veti avea îndoitã prisosintã: virtutea se va mãri în voi, în vreme ce stricãciunea va pieri...
Primejdia teatrului "Cine privind, pofteste o femeie, a si pãcãtuit cu ea..." Dar - veti zice - dacã n-o poftesc privind-o? Veti putea, oare, sã mã faceti sã cred aceasta? Trupul vã este de piatrã? Din carne sunteti alcãtuiti, din carne omeneascã, mai lesne de aprins decât iarba, la focul poftei. Sunteti de piatrã? De fier? Necontenit vã voi întreba... Cãci voi ardeti în dorintã, asa cã ati pãcãtui cu gândul. Si vã veti întoarce acasã rãnit foarte... Si, oare, nu se zãmislesc de aici, nelinistile cãminelor? Pierderea rusinii? Desfacerea cãsãtoriilor? Discordia, zavistiile si dezgustul care nu au alt temei? Când vã întoarceti acasã, subjugati de femeia aceea, sotia vi se va pãrea stearsã, copiii nesuferiti, casa vã va vãdea pe umeri; grijile cele care de obicei vã umpleau viata, vã vor plictisi - oricine vine la voi, va fi povarã si vã va stânjeni. Pricina? Fiindcã nu v-ati întors singuri acasã - ati adus cu voi pe femeia aceea pãcãtoasã, nu pe fatã si în vãzul tuturor (si rãul, în felul acesta, ar fi fost mai mic, fiindcã nevasta voastrã ar fi gonit-o), ci ati asezat-o în cugetul vostru, în constiinta voastrã. Acolo, ea suflã în focurile Babilonului si, mai degrabã, în alte focuri încã si mai grozave - cãci lucru curat nu-i acest foc - e ceea ce ziceam si, de-aici, cea mai primejdioasã situatie.
Trebuie s-o rupem cu cei rãi Cei ce clãdeau turnul lui Babel se întelegeau bine, pentru rãul lor; si tot ei se despãrtirã pe urmã, împotriva lor însisi, dar spre binele lor. Unirea tovarãsilor lui Core era rea, dezunirea lor fu bunã. Rea, întelegerea lui Iuda cu Iudeii. E cu putintã, asadar, ca dezunirea sã fie un bine, iar unirea un rãu. De aceea este zis: "Dacã ochiul tãu te supãrã, scoate-l; iar de te supãrã picioarul tãu, taie-l!" Asa este si cu prieteniile si cu anturajul - se aleg pentru un scop religios-moral înalt. Se cade sã zicem, asadar, cã întelegerea nu-i totdeauna si în toate împrejurãrile folositoare - dupã cum ruperea nu-i totdeauna vãtãmãtoare.
Zic acestea ca sã fugim de rãi - si sã ne lipim de cei buni.
Tãiem din trupul nostru pãrtile atinse de cangrenã si care nu se mai pot tãmãdui, temându-ne ca nu cumva stricãciunea sã treacã si la cele sãnãtoase. Le tãiem nu fiindcã le dispretuim, ci ca sã pãstrãm pe celelalte. Cu atât mai mult se impune responsabilitatea si cu referire la anturaj. De ne este cu putintã, sã îndreptãm lucrurile cu delicatete, cu întelepciune, dar si cu fermitate.
Trebuie sã ne ferim de tot ceea ce ne
împinge spre pãcat Sã bãgãm de seamã cursele si sã ne depãrtãm de ele. Sã bãgãm de seamã prãpãstiile si sã nu ne apropiem de ele. Va fi dovadã de întelepciune a fugi nu numai de pãcat, dar si de ceea ce, pãrând neînsemnat, ne ademeneste spre greseli. De pildã, râsul, vorbele necugetate, nu sunt tinute drept pãcate grele si totusi din râs ies vorbele rusinoase, si din vorbele rusinoase faptele încã si mai rusinoase. Vorbele zadarnice si râsul zãmislesc adesea ocara si batjocura; ocara si batjocura, loviturile si rãnirile, uciderea. Asa cã, de vreti sã apucati pe o cale înteleaptã, feriti-vã nu numai de vorbele rusinoase, de faptele rusinoase, de lovituri, de rãniri, de ucideri - ci încã si de râsul necuvenit si vorbele necugetate, pentru cã acestea rãdãcini sunt relelor mai mari care vin dupã aceea. De aceea Pavel a zis: "Vorbirea desartã si gluma proastã sã nu iasã de pe buzele voastre". Este aceasta, se pare, putin lucru în sine însusi, dar din el ies, pentru noi, rele mari. Sã ne ferim nu numai de greseli, dar si de ceea ce pare neînsemnat si ne împinge, încetul cu încetul, spre deosebite pãcate. Cel ce merge cãtre prãpastie, chiar de nu cade, dar se cutremurã, se întâmplã ca aceastã cutremurare sã-l facã sã se clatine si sã se prãbuseascã în gol. Tot asa, dacã în loc de a ne depãrta de pãcate, cãlãtorim alãturi de ele, vom trãi necontenit cu teamã si adesea vom ceda lor...
Trufie si hotãrâre - umilintã si josnicie Nimic nu este mai strãin sufletului crestin ca trufia. Zic trufie si câtusi de putin cinstitã vorbire si curaj, care se potrivesc de minune crestinului. Tot asa, una-i umilinta si altceva josnicia, lingusirea si lichelismul. Dar vã limpezesc prin pilde. Firea - se pare - le potriveste si pe cele ce sunt potrivnice. Lângã grâu, neghina, lângã trandafir, spinii. Copiii ar putea fi înselati, dar oamenii maturi, cunoscãtori, ca sã zicem, în aceastã plugãrie duhovniceascã, stiu sã deosebeascã ceea ce-i rãu de ceea ce-i, cu adevãrat, bine. Doriti sã întelegeti convietuirea umilintei si a libertatii? Ascultati pe Sfântul Apostol Pavel: "Îmi pasã prea putin de voi fi judecat de voi sau de lume - iar eu nu mã judec pe mine însumi. Stiu cã n-am fãcut nici un rãu. Dar nu sunt deloc îndreptãtit pentru aceasta..." Voiti acum sã aflati ce-i lingusirea? Ascultati pe nebunii iudei: "Noi n-avem rege decât pe Cezarul..." Într-un cuvânt, obrãznicia este a te lãsa prins de mânie, a te împrãstia în cuvinte de ocarã fãrã temei, a voi sã te rãzbuni sau a te lãsa dus de porniri nedrepte. Fermitatea în grãire, curajul, însemneazã tocmai a înfrunta primejdiile si moartea - a lãsa deoparte, pentru a plãcea lui Dumnezeu, dusmãnia, lingusirea si josnicia. Umilinta este a sluji altora, cu gândul de a fi pe placul lui Dumnezeu, a te coborâ din înãltimea demnitãtii tale, ca sã sãvârsesti o lucrare cu adevãrat mare si admirabilã, iatã ce-l onoreazã pe om. |
