Părintele Arsenie Boca – Învățătură despre post

 Cand protivnicul mantuirii noastre se vede batut la prima piedica – cea mai usoara – ce o ridica in calea robilor lui Dumnezeu prin lume, mandria nu-l lasa sa se dea batut, ci le starneste a doua piedica prin viciile trupului, sau o iubire trupeasca de sine. La o atare inaintare a luptei pentru mantuire se tanguie trupul, ca sa te milostivesti de el; e tanguirea vicleana a stricaciunii, care nu trebuie ascultata, ci scoasa din radacina si firea facuta iarasi curata. De aceea Parintii i-au zis trupului: vrajmas milostiv si prieten viclean. In vremea negrijei de mantuire trupul se naravise cu patimile si poftele, iar acestea l-au desfranat si l-au scos de sub conducerea mintii, sau, mai bine zis, au scos mintea de la conducere, incat se rascoala cu nerusinare impotriva sufletului, chinuindu-l in tot felul, si se intarata pana si impotriva lui Dumnezeu. “Caci pofta carnii este vrajmasie impotriva lui Dumnezeu, fiindca nu se supune legii lui Dumnezeu, si nici nu poate.” Asa vine ca fiecare ducem o povara in spate – trupul de pe noi. De la starea asta si pana la a-l face sa fie templu sau Biserica a Duhului Sfant e de luptat de cele mai multe ori viata intreaga.

Firea trupului fiind surda, oarba si muta, nu te poti intelege cu el decat prin osteneala si foame, acestea insa trebuie conduse dupa dreapta socoteala, ca sa nu dauneze sanatatii. Acestea il imblanzesc, incat nu se mai tine vrajmas lui Dumnezeu. Rugaciunea si postul scot dracii poftei si ai maniei din trup. Foamea imblanzeste fiarele.

Postul e vechi şi începe o dată cu omul. E prima poruncă de stăpânire de sine. Postul şi rugăciunea sunt două mijloace prin care curăţim firea de patimi. Toţi oamenii care s-au apropiat de Dumnezeu şi-au smerit sufletul cu rugăciune şi post. Şi Iisus a postit 40 de zile, punând postul
începătură a vestirii împărăţiei lui Dumnezeu, deşi Lui nu-I trebuia, fiind
nepătimaş. Temeiurile mai adânci ale postului şi rugăciunii le găsim tot la Botez. Adâncul fiinţei noastre se îmbracă în Hristos. În acest adânc al minţii sau în altarul inimii, după expresia Părinţilor, se sălăşluieşte Hristos, izgonind afară pe satana, care se retrage în simţiri. De aici puterile potrivnicului, patimile, se silesc să învăluie şi să prindă voinţa din nou în mrejele sale.
Cu trupul însă nu putem trata decât prin post. El nu ştie şi nu recunoaşte convingerile. De aceea el trebuie uscat, încet şi cu socoteală, fiindcă în mocirla uscată porcii patimilor nu mai vin să se scalde.
Ca să zădărnicim puterea potrivnică care lucrează prin simţuri patimile plăcerii, slăbim prin post aceste simţuri şi închinarea lor către plăcere. Un organism topit cu postul nu mai are putere să
schimbe convingerile conştiinţei. Dar mai bine de jumătate din numărul patimilor sunt ale minţii. Postul lucrează şi asupra acestora. E lucru de mirare, zice Sfântul Ioan Scărarul, că mintea fiind
netrupească, de la trup se spurcă şi se întunecă şi că, dimpotrivă, cea nematerialnică de la ţarină se subţiază şi se curăţă.
Ochii văd lucrurile, mintea vede gândurile. Postul curăţeşte ochiul, rugăciunea curăţeşte mintea. Aici nu vorbim de rugăciuni care cer lucruri materiale, nici de rugăciunea care dă drumul închipuirii, după cum nu vorbim nici de rugăciunea liturgică, ci numai de rugăciunea minţii. La
intrarea în călugărie, rugăciunea vameşului, completată poate chiar de Iisus, e numită deodată cu metaniile „Sabia Duhului Sfânt”. Rugăciunea minţii este:
„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Cu numele lui Iisus spus întâi cu gura, apoi cu mintea, pătrundem din afară spre înlăuntrul nostru către Iisus,
Care la rugăciunea noastră bate război cu potrivnicul din gânduri şi ne izbăveşte de asupririle patimilor. Rugăciunea minţii sau rugăciunea inimii are temeiul acesta, descoperit de însuşi Iisus, că „fără Mine nu puteţi face nimic” în privinţa izbăvirii de patimi, deci în privinţa mântuirii.
Rugăciunea minţii are şi stări superioare, când izbăvindu-se patimile, se deapănă de la sine fără cuvinte, într-o nesfârşită dragoste de Dumnezeu, de oameni şi de toată făptura.
 Parintele Arsenie Boca — Despre Invidie

“Invidiosul nu primeste doctor pentru boala lui si nu poate gasi leac tamaduitor al suferintei, desi Sfanta Scriptura e plina de ele. El asteapta usurarea bolii numai intr-un singur fel : sa vada prabusit pe unul din cei invidiati. Capatul urii lui este sa vada pe cel invidiat , din fericit , nefericit , din norocos, nenorocit. Pe unii oameni cu totul potrivnici , binefacerile ii imblanzesc. Pe invidios insa, binefacerile mai mult il inraiesc , cu cat invidiosul are parte de mai mari faceri de bine , cu atat mai tare fierbe de ciuda , mai mult se supara si se manie. Multumind pentru darurile primite si mai mult se catraneste de purtarea binefacatorului. Ce fiara nu intrece invidiosul prin rautatea naravului lui? Ce salbaticie nu depaseste el prin cruzimea lui? Cainii , carora li se arunca o coaja se domesticesc. Leii carora li se poarta de grija se imblanzesc. Invidiosii insa, mai mult se irita cand li se arata ingrijire si atentie.
Ranile invidiei sunt adanci si ascunse si ele nu sufera vindecare , ca unele ce s-au inchis in durerea lor oarba , in ascunzisurile propriei sale suferinti. Cel invidiat poate sa scape si sa ocoleasca pe invidios , dar invidiosul nu poate scapa de sine insusi. Tu , invidiosule , dusmanul tau este cu tine , vrajmasul ti-e continuu in inima , primejdia e inchisa in adancul tau : esti legat cu un lant neindurat , esti prizonierul invidiei si nici o mangaiere nu-ti vine in ajutor. A prigoni pe un binecuvantat de Dumnezeu si a ura pe cel fericit , iata o nenorocire fara leac.”

Parintele Iustin Parvu: "Un crestin ortodox se pregateste pentru sarbatoarea Nasterii Domnului ca pentru Mantuire". Indrumatorul Arsenie Boca

 "Un crestin ortodox se pregateste pentru sarbatoarea Nasterii Domnului ca pentru Mantuire. Este permanent treaz, ca intr-o zi de sarbatoare, indiferent ca este bogat sau sarac. A fi crestin inseamna a te rastigni mereu, a spune Adevarul si a te mentine pe calea Credintei".

Parintele Arsenie Boca despre minciuna si adevar, despre vorba si fapta

“Iata cum, “puiul de drac” al iubirii de sine, facandu-se barbat si ajutat prin vedenii mincinoase de tatal sau, tatal minciunii, stramba mintea bietului om, incat i se va parea pacatul virtute dumnezeiasca".
"Caci simpla gandire la bine si chiar simpla vointa de a face binele, fara trecerea deasa - si aceea o vreme regulata - la facerea binelui, nu numai ca e departe de a realiza aceasta armonie, unitate si siguranta, ci, dimpotriva, trezeste opozitia tendintelor contrare. Un om de teorie se stie ca e un om slab, macinat de contradictii interne, mereu sporite prin reflexiunea care nu trece la fapte. De abia fapta arunca o decizie in cumpana acestor balansari si care, mai ales prin repetare, aduce definitiv castig la cauza tendintelor bune. Nu degeaba virtutea insemneaza etimologic barbatie. Ea a adus o solutie barbateasca a vietii”. 

Spunând adevărul şi propovăduind îndreptarea îţi poţi pune viaţa în primejdie de moarte

 

Sunt vremuri, şi împrejurări în toate vremurile, când spunând adevărul şi propovăduind îndreptarea îţi poţi pune viaţa în primejdie de moarte. Aşa s-au întâmplat lucrurile în zilele lui Ioan Botezătorul şi a lui Irod şi aşa s-a întâmplat în zilele Sfântului Ioan Gură de Aur şi a împărătesei Eudoxia, fiindcă Ioan cerea dreptul văduvei împotriva împărătesei. Sfântul Ioan Gură de Aur a zis odată, apărând văduva, cuvintele acestea: „iarăşi se tulbură Irodiada, iarăşi cere pe tipsie capul lui Ioan„. Pentru curajul său de a apăra săracul împotriva bogatului Sfântul Ioan a trebuit să ia calea exilului, prigonit de împărăteasă, până când, sfârşit de puteri, a murit pe drum. Iar Eudoxia era ariană.

Un creştinism fără recunoaşterea lui Iisus Hristos ca Dumnezeu şi stăpân al lumii nu-ţi obligă viaţa la a o face mai curată. Iar cu cât viaţa se face mai necurată cu atât te întuneci dinspre Dumnezeu, până la a-L tăgădui cu totul şi a I te face vrăjmaş declarat. Viaţa trăită fără grijă, numai pământeşte, la asta te duce.

Spre o atare stăvilire a răutăţii a trimis Dumnezeu pe Sfinţii Trei Ierarhi. Ei sunt sarea care opreşte firea omului de a se împuţi cu totul. E de la sine înţeles că firea omenească, povârnită spre păcat, tocmai de aceea nu-i prea poate suferi. Dar lor nu le pasă că nu-s pe placul lumii. În ei arde luminos înainte misiunea pe care le-a dat-o Dumnezeu, de a fi sare făpturii şi martorii lui Dumnezeu între oameni.

Ca să scurtez vorba, aleg din viaţa Sfântului Vasile câteva momente de mare înălţime morală prin care se dovedeşte a fi cu adevărat mare dascăl al lumii şi ierarh. Era prin anul 372 când însuşi împăratul Valent a mers în Cezareea Capadociei unde păstorea Sfântul Vasile cu gând să-l abată de la dreapta credinţă la arianism. Sfântul Vasile i-a răspuns liniştit şi cuviincios că ţine credinţa pe care au mărturisit-o Sfinţii Părinţi la Niceea (325) şi că nimeni nu are putere să dea altă mărturisire de credinţă peste aceea. Primind un atare răspuns împăratul Valens căuta pricina ca să-l exileze pe Sfântul Vasile ştiin că numai el susţine dreapta credinţă în Asia Mică şi că dacă n-ar fi el pe ceilalţi uşor i-ar putea câştiga fie prin momeli fie prin înfricoşări.

Împăratul l-a dus cu sine pe Modestus, prefectul pretorienilor (siguranţa împăratului) şi pe episcopul Evippius din Galatia care era arian. Pe acesta l-a dus ca să provoace scandalul ca apoi prefectul să poată interveni cu armata. Evippius a vrut să slujească într-o biserică din Cezareea dar Sfântul Vasile nu l-a lăsat până când nu va subscrie afuriseniile date de soborul de la Niceea asupra arienilor. Acela s-a plâns împăratului care a trimis la Sfântul Vasile pe prefectul pretorienilor ca să-l atragă la arianism iar dacă nu va putea cu binele să-l înfricoşeze cu ameninţări.

„Ce îndrăzneală ai tu să te împotriveşti religiei împăratului?” – îi zise prefectul. „Eu nu văd nici o îndrăzneală şi nu văd care este religia împăratului ca să mă împotrivesc ei. Eu ştiu că şi împăratul e creat de Dumnezeu ca şi mine şi prin urmare şi el trebuie să aibă aceeaşi religie pe care o am şi eu şi credincioşii mei„. Prefectul începu cu ademeniri zicând: „Uite n-ai vrea tu să fii în mărire asemenea împăratului? O vei putea avea dacă vei mărturisi şi tu credinţa împăratului„. Sfântul Vasile îi răspunse: „Amândoi suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu dacă suntem asemenea împăratului. În ce priveşte mărirea, aceasta se va vedea numai în viaţa viitoare. Apoi spune tu dacă o va avea acela care face voia lui Dumnezeu sau acela care lucrează împotriva Lui„. „Dar nu te temi de relele ce pot să vină asupra ta?” – îi zise prefectul. „Eu nu mă tem de rele pentru că ştiu că Dumnezeu nu va îngădui mai multe decât sunt de trebuinţă pentru ispăşirea păcatelor mele„. „Dar ştii că împăratul poate să-ţi facă atâta rău cât tu nu vei putea răbda?” „Ce anume ar putea să-mi facă împăratul” – întreabă Sfântul Vasile liniştit? „Să te despoaie de averi, să te exileze, să te ucidă chiar„. La acestea Sfântul Vasile râse zicând: „Toate acestea împăratul nu mi le poate face. Astfel nu mă poate despuia de averi fiindcă m-am despuiat demult eu însumi, aşa că azi n-am nimic. Nu mă poate exila unde să nu fie Dumnezeu de faţă. Apoi cu moartea nu-mi poate face alta decât să mă trimită mai degrabă la viaţa pe care atât de mult o doresc. Spune deci stăpânului tău, împăratului, că dacă n-are alte rele cu care să mă înfricoşeze, de acestea de până acum nu mă tem şi nici gând n-am să-i fac lui pe voie împotriva lui Dumnezeu„.

Prefectul pretorienilor spuse împăratului totul şi încheie cu aceste cuvinte: „De către căpetenia acestei Biserici suntem biruiţi: Ameninţărilor este superior, decât cuvintele e mai tare, iar decât ademenirile este mai puternic” (Minis superior est, sermonibus firucior, verbogum blandi, tiis fortior). Dacă i-am zis: „Niciodată n-am văzut om ca dumneata” ştiţi ce mi-a răspuns? „Poate că niciodată n-ai văzut episcop„!

Împăratul se aprinse de mânie şi zbieră înfuriat: „Să fie exilat numaidecât!!” Şi însuşi se apucă să scrie mandatul de exilare, dar de trei ori i se rupse peniţa şi nu putu scrie. Împăratul crezu că acesta este un semn de sus şi de data aceasta lăsă mânia pentru mai târziu. Reîntors la Constantinopol, din nou încercă să scrie mandatul de exilare pentru Sfântul Vasile dar fără de veste i se îmbolnăvi copilul cel mai mare şi se zbătea ca-n ghearele morţii şi nu se linişti până ce nu-şi propuse să lase pe arhiepiscopul din Cezareea în pace.

Iată părinte al Bisericii, mare dascăl al lumii şi ierarh. Iată ucenic umblând liniştit pe marea înfuriată. Iată stâlp nemişcat de talazuri, iată linişte şi modestie neclintită de vifor, iată om dintre noi străbătând veacurile şi întărindu-ne pe noi în liniştea cea mai presus de fire, că tot Dumnezeu este la cârma lumii„



Părintele Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei

O saptamana binecuvantata cu ajutor de la Dumnezeu in toate !

 

CUVINTE VII – „Un om nou se naşte. «Carele pentru noi oamenii... s-a făcut om»”

„Cu Iisus începe era păcii.
Cântecul început de îngeri trebuia continuat de istorie.
Pacea pe pământ e condiționată de mărirea care se dă sau se refuză lui Dumnezeu. De asemenea și pacea sufletului atârnă de aceeași condiție. Autonomia rațiunii, autonomia societății omenești nu se poate constitui ca atare decât cu prețul pierderii păcii; - ceea ce e de fapt o înfrângere sau, mai sincer, o mărturisire a neajunsului, a tragediei inerente construcțiilor fără Dumnezeu.
Pacea de frică e o reală pierdere a păcii. Iisus aduce omului pacea care vine de la Dumnezeu. Aceasta e un bun spiritual, care nu poate fi creat sau menținut de arme.”

Sursa: Părintele Arsenie Boca, Cuvinte Vii, Editura Charisma, Deva, 2006.

Cuvinte vii ale Parintelui Arsenie Boca - Credinta orbilor

„- Oare de ce suntem mai credincioși lui Dumnezeu numai când pățim câte ceva? De ce numai atunci ne rugăm mai din adâncul ființei? Grea e orbia orbilor, dar nu-s ușoare deloc nici celelalte orbii, care ne țin legați pe fundul mării recunoștinței. – Ca să ne împăcăm prestigiul rănit îi zicem : «marea misterului», «marele mister» al existenței, «ignoramus et ignorabimus». Dar care din orbii aceștia ai rațiunii a rupt-o cu colegii lui, oamenii, și să cheme «misterul» pe numele lui adevărat: Dumnezeu, și de la El să ceară lumina rațiunii.

Nu vedem până nu cerem lui Dumnezeu să vedem. Am pierdut simplitatea copiilor, deși mulți înțelepți mărturisesc că au înțeles mai adânc lucrurile, când s-au constituit copii.
Dar când vedem, ne luăm după Iisus (- dacă mai întâi am strigat după El și am înfruntat opreliștile oamenilor). Când ni s-au deschis, în sfârșit ochii, ne facem ucenicii Luminii.
Iisus a aprins și luminile stinse ale cunoașterii.”

Sursa: Părintele Arsenie Boca, Cuvinte Vii, Editura Charisma, Deva, 2006.

Care sunt patimile sufleteşti și trupeşti – Sfântul Ioan Damaschin

Patimi sufleteşti sunt acestea: uitarea, nepăsarea şi neştiinţa. Când ochiul sufletului, sau mintea, e întunecat de acestea trei, e luat apoi în stăpânire de toate patimile. Folosind acelaşi criteriu de clasificare, Sfântul Ioan Damaschin ne oferă o listă aproape completă a patimilor trupeşti şi sufleteşti: „Patimi sufleteşti sunt acestea: uitarea, nepăsarea şi neştiinţa. Când ochiul sufletului, sau mintea, e întunecat de acestea trei, e luat apoi în stăpânire de toate patimile care sunt acestea: neevlavia, credinţa strâmbă sau toată erezia, blasfemia, iuţimea, mânia, amărăciunea, înfurierea năpraznică, ura de oameni, pomenirea răului, vorbirea de rău, osândirea, întristarea fără temei, frica, laşitatea, cearta, rivalitatea, pizma, slava deşartă, mândria, făţărnicia, minciuna, necredinţa, zgârcenia, iubirea de materie, împătimirea, afecţiunea pentru cele pământeşti, trândăvia, micimea de suflet, nemulţumirea, cârtirea, înfumurarea, părerea de sine, trufia, îngâmfarea, iubirea de stăpânire, dorinţa de a plăcea oamenilor, viclenia, neruşinarea, nesimţirea, linguşirea, înşelăciunea, ironia, duplicitatea, învoirea cu păcatele părţii pătimaşe şi gândirea deasă la ele, rătăcirea gândurilor, iubirea de sine, care este maica şi rădăcina tuturor relelor, iubirea de argint, reaua nărăvire şi răutatea. „Iar patimi trupeşti sunt: lăcomia pântecelui, nesăturarea, desfătarea, beţia, mâncarea pe ascuns, iubirea de plăceri felurite, curvia, preacurvia, desfrâul, necurăţia, amestecarea sângelui (incestul), stricarea pruncilor, împreunarea cu dobitoacele, poftele rele şi toate patimile urâte şi potrivnice firii, furtul, jefuirea celor sfinte (sacrilegiul), hoţia, uciderea, orice moleşeală sufletească şi bucurie de voile trupului, mai ales când trupul e sănătos, ghicirile, descântecele, farmecele, prezicerile, iubirea de podoabe, uşurătatea, moliciunile, înfrumuseţările, vopsirea feţei, pierderea vremii, umblarea fără rost, jocurile de noroc, reaua şi pătimaşa întrebuinţare a lucrurilor dulci ale lumii, viaţa iubitoare de trup, care, îngroşând mintea, o face pământească şi dobitocească şi nu o lasă niciodată să tindă spre Dumnezeu şi spre lucrarea virtuţilor.”

DESPRE PATIMILE SUFLETEȘTI ȘI TRUPEȘTI

Patima omului este o cădere sufletească într-o groapă fără fund. Patima este o mică moarte a sufletului, este, ca să zicem așa, o moarte temporară. 

Semnul patimii, fie că este vorba de mânie sau de poftă, este stingerea minții, atașamentul excesiv față de cineva sau ceva, gândul că nu putem trăi fără asta. Mai mult, în subconștient, obiectul patimii capătă pentru om semnificația unei zeități pământești. Patimile sunt forțele sufletului denaturate; ele pot fi comparate cu plantele parazite care s-au înrădăcinat în copac și îi sug sucurile vitale. 

Patima își creează un idol. Cel prins de patimă își pierde simțul realității în percepția obiectului ei – o altă persoană – și începe să-i atribuie acestei persoane perfecțiuni care nu-i aparțin. De aceea se poate spune că patima este întotdeauna oarbă, întotdeauna înșală. Fiind ea însăși oarbă, ea orbește mintea, și ambii orbi cad într-o singură groapă. 

Prin patimi, omul pierde experiența mistică a comuniunii cu Dumnezeu. El încetează să-L simtă pe Dumnezeu în sufletul său. Patima este iubirea față de un demon care construiește în suflet un idol – gol pe dinăuntru. 

Patima face din om un idolatru. El atribuie obiectului închinării sale o demnitate inexistentă și chiar divină, de aceea înșală întotdeauna. Arhimandritul Rafail (Karelin)

Ajută-ţi sufletul să guste şi el din pâinea îngerilor.

 Omule, trebuie să-ţi schimbi viaţa - retează cu foarfeca voile tale - crengile rele: sudalmele, neascultările şi va rămâne un pom care nu va putrezi în veac - este cuvântul lui Dumnezeu.

În fiecare zi citeşte, de poţi măcar un verset, un capitol sau un psalm, de care să-ţi legi gândurile mutându-te de la cele stricăcioase la cele veşnice; dând astfel de lucru gândului, nu-l vei mai lăsa să zămislească păcatul care să nască fapte ruşinoase.
Rugăciunea şi postul, aceste aripi sufleteşti; puternice arme de luptă duhovnicească, cu care-ţi poţi câştiga biruinţa a tot păcatul, le cunoşti şi tu omule şi şti cât de folositoare sunt.
Da! rugăciunea şi postul sunt minunatele unelte duhovniceşti cu care îţi strângi laolaltă roada ostenelilor, ca şi pe altă parte uneltele gospodăreşti - când trebuie să coseşti păcatul, când să aduni virtuţile şi când să nimiceşti buruiana gândurilor sălbatice.
Foloseşte-te de ele când trebuie, căci nimeni nu cunoaşte unde să aduni şi unde să tai, numai tu omule ştii.
Căci scris este: vreme este să plângi şi vreme este să grăieşti şi vreme este să taci şi toate la vremea lor - şi toate cu aleasă înţelepciune.
„Eu aş vrea (zice Sf. Ap. Pavel) ca toţi oamenii să fie cum sunt eu.”
Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui.
Mai degrabă, cât faci, fă cu duh de smerenie, pentru că Dumnezeu, celor trufaşi le stă împotrivă, iar la cei smeriţi le dă dar.
Te afli în post; nu uita că postul te ajută şi este sală de aşteptare în care creştinul îmbolnăvit de păcate trebuie să cugete până-i vine rândul, cum să-şi dezvăluiască boala mai sincer, înaintea duhovnicului său la spovedanie pentru că de vreme ce ai venit la doctor să nu te întorci nevindecat, ci să ai parte în mod folositor de cereştile doctorii ale Sfintei Taine.
Rugăciunea este respiraţia sufletului, iar postul este apa care stinge văpaia patimilor.
Orice unealtă e cu două tăişuri. Dacă nu o foloseşti cum trebuie, în loc să taie, te taie, în loc să clădească, te dărâmă. Deci fii cu nădejdea în Domnul când foloseşti uneltele Lui. Adu-ţi aminte de acel sobar tainic care a pus la cale trădarea şi prinderea lui Iisus.
Era într-o zi de miercuri şi a treia zi, vinerea, a fost străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre.
El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui, noi toţi ne-am vindecat.
Chinuit a fost şi supus şi nu şi-a deschis gura Sa, ca o oaie spre junghiere s-a dus şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce-L tunde, aşa nu şi-a deschis gura Sa.
Deci a fost răstignit pentru păcatele noastre. Şi fiindcă în aceste două zile a pătimit Iisus în chip deosebit pentru noi toţi, dorind să ne scoată din mocirla (păcatului) patimilor, a pieirii veşnice, vrând să ne mântuiască.
Vom rămâne totuşi nepăsători la marea Lui jertfă?
Să nu ne jertfim şi noi măcar atât, prin înfrânare?
Dacă nu poţi mai mult fii atent la tine însuţi. Pentru propria ta salvare cinsteşte toată viaţa ta aceste două zile din săptămână, şi ţi se va schimba viaţa ta sufletească şi trupească.
De ce să-ţi dărâmi propria ta viaţă înainte de vreme - ajută-te şi nu uita că mântuirea e funia împletită cu harul lui Dumnezeu (adică mila şi ajutorul Lui şi voia ta liberă; întinde mâinile tale spre Hristos.
Credinţa fortifică voinţa.
El vrea să te ajute.
Lasă-te înfăşurat sufleteşte cu o asemenea funie şi vei fi ridicat spre împărăţia lui Dumnezeu, care împărăţie nu este de mâncare şi băutură, ci pace şi dreptate şi bucurie întru Duhul Sfânt.
Nu uita deci că Cel ce s-a jertfit pentru a noastră mântuire, ne-a îndemnat să ne jertfim şi noi.
Mântuirea sufletului are un revers hotărât.
Ce dar binecuvântat de Dumnezeu este apa pentru viaţa oamenilor. O bem şi ne stâmpărăm setea cu ea - dar mai ales ne răcoreşte trupul înfierbântat de trudă şi ne spălăm hainele murdare şi ce minunat te simţi când eşti curat.
Un creştin ştie că are şi suflet - oare sufletul nu se murdăreşte trăind în viaţă? Dar ce este păcatul dacă nu groaznica murdărie sufletească ce întunecă până şi ochiul minţii.
Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi.
Dacă ne mărturisim păcatele noastre, spovedania este tocmai baia curăţitoare a sufletului omenesc.
Omule spală-ţi sufletul ca să-l poţi hrăni cu pâinea vieţii celei veşnice.
Nu doreşti să-l îmbraci cu cămaşa lui Hristos?
Să ne aducem aminte - câţi în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am şi îmbrăcat.
Ajută-ţi sufletul să guste şi el din pâinea îngerilor.
Să ştii şi aceasta, că o bucată de pâine mâncată cu supărare, ţi se face gol în gură.
O! dacă ai iubi mai mult pe Dumnezeu, va spori şi bucuria lăuntrică şi vei simţi atunci adevărata dulceaţă a Sfintei Cuminecături.
Iar cine mănâncă din pâinea aceasta, viu va fi în veci.
Un suflet zbuciumat de vârtejul patimilor şi al urii, nu poate primi sămânţa harului şi nici pe Hristos în Sfânta Taină.
De aceea mult se luminează puterea minţii printr-o inimă liniştită. Iar un suflet drept, e semnul bucuriilor nesfârşite.
Încearcă deci să stingi furtuna din mica împărăţie a sufletului, şi viaţa ta întreagă se va desfăşura ca o adiere peste dureri. Nu ştii că orice faptă, fie bună fie rea, îndulceşte sau amărăşte mai întâi pe autorul ei?
Şi lumina pe care o aprinzi spre a risipi întunericul dimprejur, îţi luminează propria ta faţă şi apoi mai departe? Nu stinge o astfel de lumină.
Nu uita că o apă răscolită de furtună nu se poate îmblânzi lovindu-o cu bâta, dar nici un vrăjmaş a se potoli urându-l şi blestemându-l.
Abia rugându-te pentru el, cu pace şi pentru a lui mântuire vei smulge pe vrăjmaşul tău din stăpânirea vicleanului, şi apoi rămas el singur, oricât ar fi de înrăit, e numai om şi omul nu-i atât de vătămos ca atunci când bagi în el un legheon de diavoli, pe seama cărora l-ai dat prin blestemul tău, prin sudalma ta, prin ura ta şi cu care viclenii împreună te şi atacă pe urmă.
Roagă-te pentru vrăjmaş şi se va ruşina diavolul, lăsându-l singur pe istovitul om. Nu-l mai urâ, ci fie-ţi milă de el că e om, e fratele tău, e fiu al aceluiaşi Părinte Ceresc. Doreşte-i vrăjmaşului tău ce-ţi ceri în rugăciune şi pentru tine. E greu la început căci eşti om pătimaş ca toţi oamenii. Dar stăruinţa despică piatra; de la o vreme simţi nevoia de a te ruga pentru el, din milă. Nu-l mai poţi urâ pe vrăjmaşul tău, nu mai eşti în stare să urăşti nici un om.
Vezi, abia atunci ai biruit pe diavolul cel a toată lumea vrăjmaş, stricătorul păcii şi rău făcătorul al tuturor oamenilor.
Ai vrea să-ţi vezi soarele lăuntric urcând dintr-un frumos răsărit pe cerul propriei tale vieţi? Încearcă atunci să simţi seară de seară stând de vorbă cu tine, întăreşte-te cu mătănii, cu un psalm, cu o rugăciune, cu smerenie, uşurându-ţi sufletul şi sporind astfel în dragoste pentru tot omul.
Fiecare zi să-ţi fie în faţa ta - vei câştiga curajul şi vei simţi mâna harului Dumnezeiesc că lucrează împreună cu tine.
Viaţa oamenilor este o brazdă de plug trasă peste ogorul anilor ajunşi spre capătul de hotar.
De aceea trage brazda propriei tale vieţi cât mai dreaptă; înlătură greşelile, abaterile; iar de le-ai săvârşit, îndreaptă-le până nu înnoptează şi până nu îngheaţă, făcând tot binele de care eşti capabil, până când plugul sufletului mai poate trage brazda pe curmătura vieţii tale. Sub îndrumarea gândurilor curate şi a milei Marelui Dumnezeu, adu-ţi mereu aminte cât de plăcuţi sunt cei ce voiesc pacea.
Până la Dumnezeu, nu este nici jos, nici sus, nici aproape, nici departe, pentru că Dumnezeu este pretutindeni şi de aceea este mai aproape de tine decât sufletul şi trupul tău, numai să ştii să afli această apropiere prin credinţă şi rugăciune.
Domnul este aproape de toţi cei ce-L cheamă cu toată inima.

Parintele Arsenie Boca despre cum aprinde Dumnezeu candela si lumineaza toata viata noastra

 Cand cineva se ‘incumeta’ sa se lase in conducerea Providentei, printr-un elan de iubire de Dumnezeu, adica sa-si depaseasca constient conditia sa umana – sub actiunea Harului de sus, bineinteles -, poate vedea inca de aici arvuna desavarsirii sale, intr-un sentiment de liberare, ca o inviere din morti. Timpul, cauzalitatea, lumea, viata si toate vamile cunoasterii, pline de chinul contrazicerilor, raman la pamant, ca o gaoace de ou cand iese din ea un pui viu, sau cand iese dintr-o omida paroasa – trecuta aparent prin moartea unei crisalide -, iese si zboara un fluture, in culorile curcubelui. Asa suntem si noi in conditiile vietii acesteia, o candela cu untdelemn si fitil, dar inca neaprinsa.

Cand ajungem la cunostinta a ceea ce suntem de fapt, ca avem o inrudire cu Dumnezeu, ca locuieste chiar in structura noastra spirituala, ca suntem in pragul liberei alegeri a unei conceptii de viata de care sa ne tinem chiar de n-om fi pe placul lumii, atunci Dumnezeu aprinde candela si lumineaza toata viata noastra cu conceptia crestina despre lume si viata.

Obisnuit conceptia crestina nu prea e dusa, nici chiar de credinciosi si nici chiar de cei ce o cunosc teologic destul de bine, pana la finalitatea sa, – mai pastrand si pentru egoism o buna parte de ‘viata’. Cu alte cuvinte sunt putine exemplarele omenesti care isi ‘risca’ toata viata lor pentru Dumnezeu, pentru cauza lui Dumnezeu in lume. Aceasta dovedeste numai slabirea omului – prin boala egoismului – nicidecum slabirea crestinismului in sine, ca valoare sau ca lumina a vietii.

Parintele Arsenie Boca - “Cararea Imparatiei“

Cuvinte vii ale Parintelui Arsenie Boca - Credinta orbilor

„- Oare de ce suntem mai credincioși lui Dumnezeu numai când pățim câte ceva? De ce numai atunci ne rugăm mai din adâncul ființei? Grea e orbia orbilor, dar nu-s ușoare deloc nici celelalte orbii, care ne țin legați pe fundul mării recunoștinței. – Ca să ne împăcăm prestigiul rănit îi zicem : «marea misterului», «marele mister» al existenței, «ignoramus et ignorabimus». Dar care din orbii aceștia ai rațiunii a rupt-o cu colegii lui, oamenii, și să cheme «misterul» pe numele lui adevărat: Dumnezeu, și de la El să ceară lumina rațiunii.

Nu vedem până nu cerem lui Dumnezeu să vedem. Am pierdut simplitatea copiilor, deși mulți înțelepți mărturisesc că au înțeles mai adânc lucrurile, când s-au constituit copii.
Dar când vedem, ne luăm după Iisus (- dacă mai întâi am strigat după El și am înfruntat opreliștile oamenilor). Când ni s-au deschis, în sfârșit ochii, ne facem ucenicii Luminii.
Iisus a aprins și luminile stinse ale cunoașterii.”

Sursa: Părintele Arsenie Boca, Cuvinte Vii, Editura Charisma, Deva, 2006.
 

TAINA CREŞTINĂTĂŢII
Părintele Arsenie

Mântuitorul nostru nevăzut se îmbracă cu noi, şi pe noi ne îmbracă cu Sine: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat! (Galateni 3, 27).

Fiecare dintre noi, ori ştim, ori nu ştim, ori credem, ori nu credem, purtăm pe Hristos Iisus şi pe Duhul cel Sfânt în temelia făpturii noastre celei duhovniceşti. Hristos Iisus Cel cu Cruce, este aşadar piatra unghiulară, temelia zidirii noastre celei duhovniceşti. Aceasta e adevărat pentru toţi cei botezaţi.

Temeiurile mai adânci ale postului şi rugăciunii le găsim la Botez. Adâncul fiinţei noastre se îmbracă în Hristos. În acest adânc al minţii, sau în altarul inimii, după expresia Părinţilor, Se sălăşluieşte Hristos, izgonind afară pe satana, care se retrage în simţiri. De aici puterile potrivnicului, patimile, se silesc să învăluie şi să prindă voinţa din nou în mrejele sale.

În veacul al VIII-lea al erei creştine a fost, printre altele, o mare luptă pentru icoane. A trebuit un sobor ecumenic, ultimul sobor, al VII-lea, să apere cinstirea sfintelor icoane. Atunci erau iudeii care pârau icoanele la împăraţi, precum că sunt chipuri cioplite şi închinare la lemne. Deşi atunci s-a pus capăt răutăţii şi multe veacuri icoanele au fost în cinste, astăzi iarăşi li se găseşte vină. Atunci li se zicea că-s o închinare greşită lui Dumnezeu. Azi vina lor e că amintesc de Dumnezeu.

Dar mai e o icoană în primejdie: icoana lui Iisus, pe care o avem în noi, în fiecare – căci de la Botez fiecare suntem destinaţi să fim o icoană a lui Iisus. Împotriva acestei icoane a lui Iisus în noi se dă azi o luptă mai vrăjmaşă ca odinioară împotriva sfintelor icoane. Se dă o luptă împotriva icoanei omului! Unde-i sunt apărătorii!?

Părintele Arsenie Boca, Părintele Arsenie Boca – mare îndrumător de suflete din secolul XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 56-57, 133. 

Să vă învăţaţi să vorbiţi puţin şi esenţial.
Aşa să fie vorba între voi: ca la rugăciune.Decât ceartă mai bine pagubă.Ajungi la bătrâneţe şi puterile scad şi te trezeşti că n-ai adunat nimic.
Pentru valoarea mântuirii nici o suferinţă nu e imposibilă aici pe pământ, numai şi numai să poţi câştiga mântuirea.
Dumnezeu iubeşte Ţara Românească şi pe ea vrea intai să o spele de păcate.La mulţi le-a zis: nu plecaţi din ţară că ţara noastră are destinul ei şi va da cei mai mulţi mucenici.
Să vă rugaţi să nu vină şi peste voi necazurile care vin pe oameni, că vor veni vremuri foarte grele.Să nu credeţi că voi n-o să răbdaţi foame.Să vă pregătiţi pentru martiraj.
În rugăciunea "Tatăl nostru", "şi nu ne duce pe noi în ispită", se referă la ispita lepădării de Dumnezeu.
Prin încercări se spală menajarea de sine. Când eşti asuprit, răstignit pe nedrept, să te bucuri.
Unde ne merge bine, acolo nu sporim; unde-i mai greu, acolo te curăţeşti mai sigur; acolo unde nu eşti cioplit, eşti un necioplit.Să vă aşteptaţi la întâmplări venite din senin. Că nu tu întrebare, nu tu ascultare, nu tu nimic din cele ale căii acesteia.Să nu ai nici un amestec cu ai tăi, ca să nu se răcească în inima ta dragostea de Dumnezeu.
Aşa cum ne purtăm cu aproapele, tot aşa se va purta Dumnezeu cu noi.Nu greşelile altora ne scot din răbdări, ci puţina noastră răbdare; ne cheltuie şi răbdarea pe care o mai avem. 

DESPRE DRAGOSTE

 Nu dori să fi stimat şi iubit de oameni cu deosebire, că aceasta se cuvine numai lui Dumnezeu care n-are Luişi asemănare. Nu dori a avea întâiul loc în inima ta cuiva, că aceasta se cuvine să fie închinată numai lui Dumnezeu; nici altul să cuprindă în inima ta

locul acesta ci Hristos să-l cuprindă în tine şi-n tot omul bun.
În vremea ispitelor să nu părăseşti mănăstirea ta, ci suferă cu vitejie valurile gândurilor şi mai ales pe cele ale deznădejdii şi ale moleşelii. Căci aşa fiind probat cu bun rost prin necazuri, vei dobândi o nădejde şi mai întărită în Dumnezeu. Iar de-o vei
părăsi, te ve afla neprobat, lipsit de bărbăţie şi nestatornic.
De vrei să nu cazi din dragostea cea după Dumnezeu, să nu laşi nici pe fratele tău să se culce întristat împotriva ta, nici tu să nu te culci scârbit împotriva lui, ci "mergi şi te împacă cu fratele tău" şi venind adu lui Hristos, cunoştinţă curată prin rugăciune
stăruitoare, darul dragostei.
Nu da urechea ta limbii celui ce defaimă, nici limba ta urechii iubitorului de ponegrire, ascultând sau grăind cu plăcere cele rele împotriva aproapelui, ca să nu cazi din dragostea dumnezeiescă şi să te afli străin de viaţa veşnică.
Nu primi bârfa împotriva părintelui tău, nici nu-l încuraja pe cel ce-l necinsteşte pe el ca să nu se mânie Domnul pentru faptele tale şi să te stârpească din pământul celor vii.
Închide-i gura celui ce bârfeşte la urechile tale, ca să nu săvârşeşti păcat îndoit împreună cu acela: pe tine obişnuindu-te cu patima pierzătoare iar pe acela neoprindu-l de a flecări împotriva aproapelui. Să nu loveşti vreodată pe vreunul din fraţi, mai ales fără pricină şi fără judecată, ca nu cumva, nerăbdând jignirea, să plece şi să nu mai scapi niciodată de mustrarea conştiinţei, aducându-ţi (aminte) pururea întristarea în vremea rugăciunii şi răpindu-ţi mintea de la dumnezeiasca îndrăznire.
Să nu suferi bănuieli, sau măcar oameni care îţi aduc sminteli împotriva altuia. Căci cei ce primesc smintelile în orice chip, faţă de cele ce se întâmplă cu voie sau fără de voie, nu cunosc calea păcii, care duce prin dragoste la cunoştinţa lui Dumnezeu pe cei
ce o iubesc pe ea. Încă nu are dragoste desăvârşită cel ce se mai ia încă după părerile oamenilor. De pildă pe unul iubindu-l şi pe altul urându-l pentru pricina aceasta sau aceea; sau pe acelaşi odată iubindu-l, altădată urându-l, pentru aceleaşi pricini. Oamenii se iubesc unii pe alţii, fie în chip vrednic de laudă, fie în chip vrednic de ocară, pentru cinci pricini: sau pentru Dumnezeu, cum iubeşte cel virtuos pe toţi, atât pe cel virtuos cât şi pe cel ce încă nu este virtuos; sau pentru fire, cum iubesc părinţii pe copii şi invers; sau pentru slava deşartă, cum iubeşte cel slăvit pe cel ce-lslăveşte; sau pentru iubirea de argint, cum iubeşte cineva pe cel bogat pentru a primi banii; sau pentru plăcere, ca cel ce-şi slujeşte stomacul şi cele de sub stomac. Dragostea cea dintâi este
vrednică de laudă, a doua este mijlocie, celelalte sunt pătimaşe.
Dacă pe unii îi urăşti, pe alţii nici nu-i iubeşti, nici nu-i urăşti, pe alţii iarăşi îi iubeşti dar potrivit, şi în sfârşit pe alţii îi iubeşti foarte tare, din această neegalitate cunoaşte că eşti departe de dragostea desăvârşită care cere să iubeşti pe tot omul la fel deopotrivă.
Dragostea ne face să iubim pe Dumnezeu deasupra tuturor lucrurilor, şi aceasta nu se poate decât numai prin lepădarea de sine şi de toate. Fiecare din voi dacă se leapădă de tot ce are, nu poate să nu fie Mie ucenic. "Iată acum ce este bun sau ce este
frumos, fără numai a locui fraţii împreună", că întru aceasta a făgăduit Domnul viaţa de veci.

MĂSURILE VREMILOR

Providenţa vede timpul în funcţie de om.Iar fiindcă omul are darul excepţional al libertăţii deciziei şi timpul are o funcţie variabilă în Providenţă. Dacă: „Înaintea lui Dumnezeu o mie de ani sunt ca o zi,
şi o zica o mie de ani” (Psalmul 89,4;II Petru 3,8) aceasta se datoreşte şi marilor decizii ale libertăţii omului pe pământ. Libertatea omului înclină orienările sale, undeva în centrul timpului, iar urmările acestei înclinări sunt mai neprevăzute ca a unei linii ce descrie diferite unghiuri mici la centru, dar nemăsurat de mari, la infinit.Aşa sunt răspunderile libertăţii.Omul nu mai poate interveni, cu aceeaşi uşurinţă, în urmările cu necesitate, ale
deciziilor sale.Şi în multe, cât n-ar vrea să intervină.De aceea omul are nevoie de Dumnezeu, garant al libertăţii sale,şi care are libertatea absolută, a armonizării totului. De aceea libertatea omului e îngrădită în „soroacele”timpului. Numai libertatea lui Dumnezeu e neîngrădită în nici un fel de timp, ciîntrucâtva de libertatea omului.Libertatea omului cu libertatea lui Dumnezeu stau în acela şi raport ca timpul cu eternitatea.Timpul i s-a dat omului când s-a ispitit să iasă din starea eternităţii paradisiace. De
atunci a început omul bejenia sa în istorie: în „măsurile timpului”, în „împlinirile vremilor”. Iar vremile se umplu cu faptele oamenilor. „Soroacele” vremilor însă, sunt în mâna lui Dumnezeu. El rezolvă
„crizele vremilor”, puroaiele istoriei. El a cufundat slava Egiptului în fundul Mării Roşii, El a cufundat Sodoma în fundul Mării Moarte,iar în vechime, tot pământul sub potop.Iar acum Ierusalimul Îşi încarcă
în socoteală blestemul pustiiriişi risipirea neamului acestuia în toată
lumea, căci n-a învăţat nimic din soroacele robiei babilonice de 70 de anişi a robiei egiptene de 400 de ani „Ierusalimul va fi călcat în picioare de păgâni, pânăcând se vor împlini vremile păgânilor.” Acestea sunt urmările deciziilor libertăţii omeneşti, în timp, în pietre chiar,când deciziile omului sunt împotriva Domnului.Iudeii cunoşteau mersul vremii, dar nu cunoşteau vremea în care a venit Mesia,vremea, era pe care a adus-oIisus. N-au vrut s-o cunoască. De aceea Dumnezeu a consfinţit împietrirea lor, dând loc păgânilor să intre în creştinism, ca cei dintâi să fie pe urmăşi cei de pe urmă, întâi. De atunci iudeii nu caută altceva cu mintea lor, decât cum să înfunde istoria în crize, să implice toatălumea în criza sufletului lor.Semnele umplerii măsurilor sunt limitele naturii omeneşti,şi anume: cât bine şi cât rău poate face şi răbda firea omenească. Limitele răului sunt limitele naturii. Stavila aceasta a pus-o Dumnezeu. Ca răutatea sănu fie infinită, să nu fie nemuritoare, a vămuit-o cu moartea. De aceea războaiele sunt din ce în ce mai catastrofale încât, la unuldin ultimele războaie scrie că
va muri a treia parte din omenire (Apocalipsă9,15). Ca şi cum cazanul timpului nu mai dăinuieşte decât până când omul se va desăvârşi în fărădelegi, iar atunci se va transforma - pentru cei ce l-au umplut - într-un cazan metafizic de conştiinţe chinuite (Înţelepciunea lui Solomon 5,2-9).Ideile acestea nu se pot lega prea strâns şi prea cu înţeles, din cauză că au fost spuse sub presiune profetică, nu logică, nici măcar istorică.Putem spune doar că Dumnezeu, întrucât prevede mişcă libertăţii omeneşti, singur El ştie şi deţine etapele timpului, cât va mai fi timp, căci umplerea timpului de răutăţi atrage un mod necunoscut de existenţă a omului în timp, când „timp nu va mai fi”(Apocalipsă
10,6).Înţelegem apoi că:Cele bune lungesc „ziua omului” la mii de
ani înaintea Domnului, pe când cele rele scurtează mia de ani (mia de ani poate că insemnează toată istoria omului pe pământ) a
omului, la „Ziua Domnului”, căci: Fărădelegile strigă Judecata şi rugăciunile sfinţilor.

Prislop,
Miercuri XXIX
6.XII.949 Luca 21,5-8 şi 20-24 

Parintele Arsenie Boca - Despre cele doua duhuri

Băgaţi de seamă că sunt două duhuri: Duhul lui Dumnezeu şi duhul satanei, duhul mândriei, care te ridică împotriva lui Dumnezeu. Dacă omul nu bagă de seamă, se întâmplă ca la grădină: se umple de mărăcini, se umple de păcate. Şi atunci, bietul om începe să se îmbolnăvească la suflet, la minte, se apropie de doaga nebuniei. Asta-i „binefacerea” pe care ţi-o dau păcatele!Ştiţi, sunt şerpi care sug vacile. Tot aşa-i şi păcatul; e un fel de dulceaţă, dar în ea e venin şi otravă. Toate păcatele au ceva îndemnător în ele, pe urmă găseşti că-i venin şi otravă. Măi, fraţilor, nu fiţi ca vacile! Omul are minte. Şi dacă te tot duci după păcate, te întuneci la minte: slăbeşti dinspre Dumnezeu, şi la necaz vine satana şi-ţi aruncă ştreangul de gât ca să te câştige total. Biserica e oprită a se ruga pentru cei ce cu voia lor s-au dat satanei. Vedeţi, omul, în prostia lui, vrea să fie al „aceluia” şi satana se foloseşte de omul prost.

Nu vă lăsaţi încărcaţi de păcate, căci cu cât te laşi mai mult, cu atât te trezeşti mai neputincios la vreme de necaz. Şi atunci, în loc să zici „Doamne ajută!” îţi umblă prin cap gărgăuni să te omori, să te pierzi, să nu te mai poată scăpa nici sfinţii lui Dumnezeu.

Asta este prezenţa Sfântului Duh. Ori de câte ori ceri iertare, Duhul lui Dumnezeu se roagă pentru mântuirea omului, Duhul care sălăşluieşte în noi de la Botez. Această sălăşluire a Sfântului Duh se înnoieşte cu fiecare împărtăşanie. De aceea, creştinii primelor veacuri se împărtăşeau în fiecare zi şi, de aceea, nu se temeau de prigoană. În ei nu era frică. Până şi copiii erau mai curajoşi, decât mulţi oameni mari de azi.

Pr. Arsenie Boca - Lupta duhovniceasca cu lumea, trupul si diavolul

O întâmplare minunată din Sfântul Munte Athos povestită de Părintele Arsenie Boca (pe atunci tânărul diacon celib Zian Boca)

Lucram de cateva zile sa reconstruim treptele care coboara dinspre schitul Prodromu la pestera Sfantului Athanasie. Pestera se afla aproape in buza marii, la vreo 50 de trepte deasupra ei. Foloseam materialul existent chiar de acolo, bucati de roca destul de tare si pe care o fasonam cu dalta si cu barosul. Lucram cu Porfirie si Dometie de la chilia Sfantul Ipatie, dar primisem ascultarea de la Parintele Arsenie Mandrea, staretul Prodromului. Pentru mine era un fel de plata sau troc ca sa mi se ingaduie sa copiez din biblioteca bogata in manuscrise pe Parintii Filocaliei. Era o misiune pe care am primit-o de la Vladica Nicolae Balan si de la Parintele Profesor Dumitru Staniloae. Trebuia sa facem munca de ocnasi, spargeam si fasonam dalele de piatra apoi le trageam cum puteam de la vale la deal. Mai foloseam bate rotunde din lemn de castan si niste capete de funii foste parâme ale corabiilor din cea trecuta vreme, ce miroseau a mare, a alge si a peste. Mi-era o sete si o foame, gura mi-era năclăită si amară, soarele ne batea dar nu ne prea incalzea in timpul ce greu se desprimăvăra, de inceput de aprilie. Ma gandeam la sfintii de pe Muntele Sinai care si ei au carari in trepte pe drumul spre piscul muntelui unde Moise a primit tablele legii – Tora. Incercam sa-mi aduc aminte din liceu cate trepte erau pe muntele Sinai. Aici aveam de lucrat vreo 300. Porfirie care era mai solid ca mine imi striga in ureche:
- Pune mana Ziane, ca-mi rupe bolovanul laba piciorului; tu Dometie ce faci? Te-o batut soarele in cap? Tine cu forta!
M-am trezit din reverie si mi-am opintit muschii din toate puterile. Greu canon aveam. Canonul nu e greu daca te ajuta Maica Domnului- Panaghia, Doamna si Stapana Muntelui sfant. Dometie incepu sa cante: Axion Estin. Vrednica esti, un fel de Ave Maria.
- Si cu rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si a Sfantului Athanasie Athonitul, care si el a murit cand s-a dărâmat schela si i-a cazut bolta in cap, Doamne miluieste-ne si ne mantuieste pe noi pacatosii. Prinde bine, Ziane, ca deseara mancam o ciorba de radacini indulcita cu miere din butoiul fratelui Gavriil, daca ne facem treaba.
- Amin, rosti sec Porfirie. Dometie, tu vrei sa fii al doilea Cucuzel pe Sfantul Munte? Daca vrei sa te indumnezeiesti, bine, fa-o, ca si eu vreau, dar nu mi se pare corect sa ne tii fara un strop de apa. Omul trebuie sa bea zilnic doi litri de apa, asa zice medicul de la Vatoped, Siluan, noi nu am avut toti trei un litru astazi. Du-te si adu niste apa de mare sa-mi ud gura, fugi! Inca n-ai venit?
- Esti prea dur frate Porfirie cu Parintele Dometie, e mai slabut el de constitutie, am intervenit eu. Priveam in jos dupa Dometie care mergea de parca zbura. Marea se involbura si lovea in valuri inspumate stancaria de pe faleza. Cred ca va trebui sa ne ducem sa facem o baie de apa sarata pana mai e soare. Ma dor si pe mine oasele, mi-a intrat igrasia si raceala zidurilor pe care le-am pictat. Chiar vroiam sa te intreb frate Porfirie, ce meserie ai avut inainte sa te tunda in calugarie?
- Am fost mecanic de utilaj greu! Parintele staret Arsenie m-a intrebat ce meserie am si asa am ajuns maistru constructor de trepte in piatra. Ai grija Ziane cum te proptesti in coada ţapinului ca daca o rupi nu mai am alta aici, si o sa te trimit sus in paduricea schitului sa tai una noua.
- Am taiat vreo cinci cozi si le-am pus la uscat luni cand tu erai la moara de lemn, adica la gater, langa Manastirea Iviron, asa ca maine o sa mai montam doua ţapine!
- Stii ca imi placi diacone de la Sibiu, chit ca nu prea ai voce sa canti, dar te duce mintea!
- Am vrut sa ma fac aviator. Dar ca sa intru la Cotroceni la scoala de aviatie imi trebuiau bani multi si mama nu avea de unde sa-mi dea nici daca-si vindea casa! Singura scoala unde urma sa primesc bursa a fost la teologie. Si cu toate ca eram un copil credincios de mic nu m-am simtit vrednic sa ma fac preot. Mama voia sa ma insoare.
- Dar tu nu si nu! Nu te-ai insurat, dar cum esti diacon? Te-a hirotonit celibatar?
- Da, m-a hirotonit pe incredere ca nu o sa ma insor dupa ce am primit treapta diaconiei. Ia spune ai adus scripetele pe care ti l-am cerut daca tot ai fost la moara de lemn de langa Iviru? M-am gandit ca daca nu gasim acest scripete, trebuie sa facem unul, lucram cu unelte rudimentare.
- Cum ai zis? Nu am auzit acest cuvant si nu l-am gasit in nici un ceaslov!
- Rudimentum, pavimentum, ornamentum, postamentum, testamentum, instrumentum, sacramentum…
- Esti poet? Nu te juca! Tine bine coada ca se dezvârte vârtejul si ne plezneste de ne rupe mainile. Crezi ca e usoara calugaria aici la Sfantul Munte? Si mai ducem si o saracie lucie ca ne tin grecii cum vor ei, in ciuda ajutoarelor pe care voievozii nostri romani le-au trimis aici la Sfantul Munte. Imi place sa cred ca daca facem scripetele pe care mi l-ai desenat o sa ridicam mai usor lespezile astea. Am sa ma duc maine si am sa fur un scripete de la Meghisti Lavra, am vazut eu ca aveau vreo trei in depozitul de langa Arsana unde acosteaza vaporul cand vine cu butoaiele cu ulei si vin de la Atena.
- Dar furtul este un pacat, intervine Dometie care tocmai ajunse cu caldarea in care avea apa de mare.
- Bine ai venit cu apa sarata, ia da sa-mi spal putin gura.
Porfirie isi scufunda palmele in galeata si bău din pumni apa sarata.
Mai lasa-mi si mie, am zis, nu o bea toata.
In vreme ce Porfirie se spala, Dometie recita: “Cand vine Domnul la tine te dezlegi de toate, nu numai de nedreptatile tale ci si de toata dreptatea ta! Cand stai in fata Domnului esti mai presus de lumea aceasta, mai presus de trancaneala si carteala vietii; ai, cu un cuvant, ceva din linistea mai presus de lume a lui Dumnezeu.
- Amin, zise Porfirie, nu te stiam asa patericos, din ce Parinte al patericului ai scos cuvantul acesta de folos? Parca nu ai fi fiu de cioban de la Tilişca, măi Dometie!
- Din Sfantul Arsenie care a pustnicit in pustia Sketica de langa Nil din Egipt. El era unul care tacea mult si asa, prin trezvie, isi alegea gandurile si vorbele indepartandu-le pe cele rele si fara de folos. Cu harul Prea Sfantului Duh a ajuns la isihie inca de tanar.
Se lăsă o tacere placută, Porfirie nu mai zicea nimic, mai mult ca sigur că, cugeta in mintea lui mai putin scolita in ale teologiei, cumpanea vorbele pe care le rostise Dometie। Erau vorbe cu greutate. Dometie rupse tacerea:
- Mă trimitea tata cu oile pe la noi pe sub munte. Acolo intr-o viroagă era casa unui calugar plecat de la Foltea din Sălişte. Era un fel de stână din piatră acoperită cu niste capriori de brad pusi unul langa altul si acoperiti cu pamant batut. Parintele Achim era mic de statura, cam crăcănat si cu o barbă până la genunchi. Avea niste ochi albastri ca marea, asa cum ii are Parintele diacon Zian!
- Mama mea, Creştina avea ochii albaştri, (mama Parintelui Arsenie Boca n.n.) ea m-a harazit din pântecele ei să mă fac preot. Acum mi-am adus aminte de ea că nu i-am scris de peste un an de zile. I-am spus că vreau să mă călugăresc şi s-a supărat. Nu-i mai scriu pentru că vreau să o învăţ să uite de mine. Nu ştiu dacă e bine sau e rău, voi ce ziceţi?
- Nu stiu, răspunse Porfirie, tu eşti cu mai multă şcoală ca mine। Ori îi scrii ori nu-i scrii ea tot se gândeşte la tine, că e mamă .
- Trimite-i o scrisoare ca se va bucura sa primeasca din Grecia si se va lauda la vecini cu baiatul ei care a ajuns la Sfantul Munte, Gradina Maicii Domnului।
- Asa o sa fac, daca zici tu, Dometie.
- Parintele acela de la noi, Achim, m-a invatat sa citesc si mi-a dat cartile lui sa ma uit prin ele. Cand mergeam cu oile, iesea si el la deal cu traista, ne opream si ma invata. A fost tatal meu duhovnicesc. La el a venit un Parinte de aici de la Sfantul Munte ca sa mearga prin sate sa adune pomeni si pomelnice pentru restaurarea manastirii Zografu unde este steagul lui Stefan cel Mare cu Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Asa am auzit eu de Sfantul Munte pentru prima oara, aveam doar 13 ani. El era roman si traia intre greci. Mai intai a fost la chilia Nasterii Maicii Domnului pe mosia Manastirii Vatoped, si l-a avut duhovnicesc pe Nicodim ucenicul schivnicului Arsenie. Acest Arsenie era mare sculptor in lemn si marmura. De la el au ramas multe obiecte frumos lucrate, cruci, candele, potire, felinare, vase de flori… a lucrat si doua sculpturi legendare: Rastignirea si A doua venire, vreme de 15 ani.
- Am auzit si eu de Arsenie acesta dar nu l-am vazut, vorbi si Porfirie! Se spune ca pe Arsenie l-a luat Maica Domnului sub mantie si l-a dus pe varful Athonului ca sa completeze numarul celor 7 pustnici care se roaga pentru pacea lumii si traiesc fara mancare si fara apa, doar cu cuvantul lui Dumnezeu.
- Te cred, interveni Dometie, am auzit si eu intr-o zi de hramul Sfantului Munte si de aceasta traditie, pe 6 august, cand am urcat in vârf. Vorbeau niste pustnici care stateau la lumina unui opaiţ chiar sub varf intr-o pestera sa se odihneasca. Era pe la ora 4 dimineata, eu eram cu Pelaghie, un ucenic al lui Evghenie Vulgaris. Acesta citea dintr-o carte scrisa de Ilie Miniat. Parintele Evghenie avea vreo 80 de ani si s-a suit pe munte pana in varf. El s-a dus la sihastrii care povesteau in pestera si am auzit ca a murit Parintele Hrisogan din cei 7 stalpi neclintiti ai Athosului si ca va fi inlocuit de Arsenie sculptorul. Se zice ca printre cei 7 stalpi ai Ortodoxiei era si veghetorul Parinte Varnava, dascal al rugaciunii lui Iisus si românii Martinian, Iona si Teofilact care s-au randuit unul pe altul in ceata celor 7. Acestia toti erau sculptori: faceau linguri, faceau căni si doniţe, cofăiaşe pentru ulei sau vin.
- Dar de Părintele Iona ai auzit tu, intrebă Porfirie, a fost un om cu scoala multa, a tradus doua carti ale Sfantului Nicodim Aghioritul: Războiul nevăzut si Paza celor 5 simturi. Desena si frumos! Am vazut desenat trupul omului si inima scoasa din trup si plamanii. Practică rugăciunea inima, pe respiratie si pe şezutul în scăunel .
- Zise Dometie: oamenii din ziua de astazi nu au harul lui Dumnezeu। Si daca uneori au putin har ei il indeparteaza prin gandurile rele. Atunci diavolii stau cu ei.
- Ptiuhh, ucigă-l Sfânta Cruce ! rosti Porfirie! Nu e bine să amintesti de necuratul, că uite m-am lovit la picior si mi-am spart si bocancul. Părinte Ziane, de ce n-ai adus o pereche de bocanci noi din România?
Eu taceam, si ascultam pe acesti parinti minunati athoniti। Soarele apunea dinspre varful mutelui. In lumina lui puteam vedea undeva pe peretele muntelui o chilie atârnată ca un cuib de rândunea. Se vedea si o figura de om care intra si iesea in acel cuib minunat atarnat de peretele muntelui. Din pozitia de unde lucram noi nu prea puteai vedea multe. Inspre mare nu aveai ce vedea pentru ca marea aici este foarte nelinistita, sunt curenti marini si vapoarele nu se apropie caci s-ar scufunda. Daca ne imaginam Sfantul Munte ca un vapor, locul unde lucram noi la pestera Sfantului Athanasie ar fi prora vaporului, adică vârful acestuia. Parcă citindu-mi gândurile Dometie spuse cu glasul lui dulce si cântat:
- Mari si minunate sunt lucrurile tale, Doamne, că Tu toate cu intelepciune le-ai facut! Aici e un loc sfânt, aici a venit Maica Domnului cu Sfantul Ioan Evanghelistul purtati de furtuna. In loc sa ajunga in Cipru la Lazăr cel inviat a patra zi de Domnul Iisus care era Episcop acolo, au ajuns cu corabia aici. Au cazut statuile idolesti si dracii au iesit din ele strigand: A venit Maica Domnului, sa fugim!
- Doamne, miluieste si ajuta-ne sa terminam treptele, zise Porfirie!
- Maica Domnului face multe minuni, zise Dometie। Maica Domnului din icoana Portăriţa, care a venit plutind pe mare, i-a redat vederea unui Părinte, Nectarie. Iar Maica Domnului din icoana Axion Estin l-a scăpat de la înec pe călugărul Dorotei cand se rasturnase luntrea in care pescuia si el era inghitit de valuri. Dar sa vedeti cum s-a intamplat : Dorotei era păzitorul si lumânărarul acestei icoane in biserica Protatonului din Karies. Când se scufunda în mare a strigat din adâncul inimii: Maica Domnului, eu, slujitorul tău, mai mulţi ani te-am slujit si te-am păzit, acum auzi-mă si Tu pe mine că mă prăpădesc in valuri.
- Se inserase de-a binelea si mai aveam de transportat două lespezi। Cand te rogi si vorbesti despre sfinti si mai ales despre minunile Maicii Domnului munca ta are un spor nebanuit. Lucrul sporea ca in povesti. Asa fac toti calugarii athoniti, in timp ce lucreaza la ascultarea pe care le-a randuit-o staretul si vorbesc despre oameni luminati si sfinti. Lucrul sporeste cand Dumnezu miluieste.
Dometie zise:
- Am ajunat toata ziua, mi-i sete cred că am vedenii, vad mereu o făptură acolo sus pe zid la chilia aceea si stiam ca e părăsită! Este curios sau este o minune. Acum parcă are figură de leu, acum parcă are de om, voi nu vedeti?
- Să te lămurească diaconul Zian că el e pictor, eu sunt un simplu călugăr fără scoală!
- Da, am intrat si eu in discutie, cei 4 Sfinti evanghelisti au cate o fiintă lângă ei ca simbol si chintesenţă a mesajului din Sfanta Evanghelie pe care a scris-o fiecare! Sfăntul Matei, care a fost vameş inainte sa-L cunoască pe Mântuitorul are simbolul Ingerul. Marcul are viţelul, Luca are leul, Ioan are vulturul.
Se auzi o bubuitură ca atunci când s-a rostogolit un bolovan pe pietrele de jos. O voce tulburătoare rosti “Zian Boca, din România să-i scrii mamei tale scrisoare că, dacă nu, va muri si o ai pe suflet. Stiu ca esti fecior si că nu te-ai atins de femei dar eşti mândru ca eşti pictor şi că ai tăiat cadavre la facultatea de medicină din Bucureşti, va trebui să posteşti, să te rogi şi să tai 100 de beţe din castan ca şi canon de ispăsire”. Noi tocmai ne opinteam toti trei să impingem un bolovan mare pe două beţe de castan puse ca role. Dar să impingi la deal este neasemanat de greu. Am simtit deodata ca se usureaza povara si bolovanul merge la deal ca tras cu o funie de sus de către cineva sau de o maşinărie cerească!
Dometie sesiza si el ce se intampla si exclama: Nascatoare de Dumnezeu! A venit Sfantul. Intr-adevar langa noi era o faptura parca om, para fiara, cu barba pana la pamant si un par ca o coama de leu. Impingea cu noi la bolovan. El era cel care facea ca bolovanul sa mearga parca tras de cineva de sus. Rosti:
- Cuvine-se cu adevarat sa te fericim pe tine Nascatoare de Dumnezeu…
Avea o voce ingereasca, nici tipatoare, nici ragusita dar placuta. Mi-am adus aminte de un tenor care canta in corul catedralei mitropolitane din Bucuresti. Toti cantam “Cuvine-se cu Adevarat” Vocea mea care nu era exersata la cantat a capatat inflexiuni melodice si scotea sunete placute pe care nici eu nu le cunoasteam pana atunci. Canta si Porfirie cu vocea lui de bas iar Dometie ne intrecea pe toti. Eram ca in rai. Patru fapturi care pe buza unei prapastii o preacinsteam pe Maica Domnului. Mintea insa imi zbura in satul meu natal la Vata de Sus. O vedeam pe mama ingenunchiata la icoana Preacuratei Fecioarei Maria cum se roaga si cum plange cu poza mea in mana. Faptura de langa mine, cu barba lunga imi spuse:
- Pe mama ta o cheama Creştina si e vaduva! Cand te-a adus pe lume, te-a afierosit Domnului si bisericii.
M-am cutremurat, ca aveam langa mine un Sfant, un Prooroc care-mi stie trecutul si numele.
- Parinte, cum te cheamă si cine esti? intreba Porfirie.
Strainul nu raspunse.
- “Nu va temeti de Parintele Staret Arsenie ca nu va pedepseste pentru ca nu v-ati dus la vecernie. Stiati ca cei noua stalpi ai Athosului vin anul acesta de Sfintele Pasti sa slujeasca Sfanta Liturghie in schitul Prodromul? Unul dintre ei este Parintele Matei din Caracalu, un om foarte smerit care slujeste Liturghia zilnic prin chilii si prin colibe unde este un Sfant Antimis. Va sluji Liturghia pana la ultima lui suflare. Anul acesta de Pasti va ninge pe varful Athonului. O sa ne vedem de Inviere. Frate Zian, nu uita sa-i scrii mamei tale”.
Eu nu ma mai puteam minuna de cele ce se petreceau. Parintele sau fratele care vorbise s-a facut nevazut dintr-o data. Parca ma atragea ca un magnet sa ma uit dupa el. Era deja noapte. Nu mai puteam sa ma uit dupa el. Porfirie punea uneltele una langa alta, ca sa le avem maine dimineata in ordine. Dometie era cuprins de o placuta emotie si ca intotdeauna, canta un imn. Se auzi vocea fapturii care tocmai plecase, a preabunului Parinte. Nu stiam cum il chema, dar eram atras inspre in sus si am inceput sa urc repede. Poteca se lumina de o lumina albastruie ca de arc electric, lumina care venea de la faptura minunata ca de la un rug ce ardea pe munte deasupra noastra. Dupa mine urca Porfirie gafaind, si apoi Dometie cantand. Sfantul nostru ne lumina drumul spre varful Muntelui. Era un dar dumnezeiesc nesperat caci noaptea se lasase si fara lumina ne-am fi pravalit in abis si ne-am fi pierdut vietile. Porfirie zise:
- Sunt de zece ani pe Sfantul Munte si nu am trait nici o minune pana astazi, dar astazi mi s-a aratat mila lui Dumnezeu prin acest Sfant! Stai Preasfinte, si nu fugi, caci vedem lumina ta ca pe un far calauzitor si putem urca muntele fara sa cadem in prapastie.
- Minunat este Dumnezeu intru Sfintii sai, vorbi si Dometie in psalmi। Frate Ziane, azi ai primit botezul cu foc si cu proorocie, caci ti s-a vorbit tie de sus.
Eu nu vorbeam nimic, eram cuprins de o sfanta emotie si de o caldura nemaitraita. Imi facea bine, caci din pricina frigului care se lasase la malul marii, eram inghetat. Am ajuns pe buza Muntelui, la crucea din lemn de dafin. Sfantul nostru se departa dar inca ne lumina cu faptura lui Indumnezeita. Vedeam poteca ce duce catre schitul Prodromul. Sfantul mergea inaintea noastra, dar parca sarea ca o roata de foc, ca o pasare inrosita. In spatele meu, Parintele Porfirie se inchina si recita ritmic, gafaind: “Iisuse, Fiul Lui Dumnezeu, miluieste-ma”. Dometie canta: “Cu noi este Dumnezeu, intelegeti neamuri si va plecati”. Dâra de lumina intra inaintea noastra pe poarta manastirii, si noi dupa ea. Ajunsi in poarta care tocmai se inchidea, ne trezi din revelatie vocea barbateasca a Parintelui staret Arsenie Mandrea, venit el insusi sa inchida portile manastirii.
- Cate trepte ati lucrat, parintilor?
- Unsprezece, raspunse Porfirie!
- Bine, consemna staretul Arsenie. Puteti merge sa cinati la trapeză. Domnul sa fie cu voi. Sa va treziti cand incepe utrenia cu catismele.
- Amin, concluziona Dometie.
Am alergat la spalator si ne-am spalat cu apa rece, inghitind si cateva guri, dar parca nu mi-era sete, desi nu bausem toata ziua nici o gura de apa. Nu bausem nici din apa sarata, aceea pe care o adusese Dometie din mare. M-am dus in camera mea si m-am intins pe patul tare, athonit, pe burta, ca ciobanii, caci si oasele ma dureau si muschii de efortul zilei.
Sufletul insa imi era luminat si fericit. Astazi pe Sfantul Munte al Athosului am trait prima minune, am intalnit un sfant. O para de foc.
Mi-am zis in gand “Tatal nostru”, si mi-am insemnat patul, facand cu mana dreapta semnul sfintei cruci! Apoi m-am cufundat intr-un somn adanc.

Fragment din “Catisme ale Părintelui Arsenie Boca pe Muntele Athos”, Editura Credinţa Strămoşească