"măcar ai o zi liberă" eu în ziua mea liberă:

 

Legenda populară a lui Cireșar

 Vara, echilibru între muncă și odihnă

Vara începe cu Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (2 iunie) și durează până la Sfânta Maria Mică (8 septembrie).

Alături de calendarul oficial recunoscut de către Stat și Biserică, oamenii au utilizat de-a lungul timpului, în raport cu ocupațiile, educația și convingerile lor, calendare neoficiale, care sunt elemente foarte vechi: respectarea obiceiurilor, practicarea lor după rânduiala îndătinată imprimă vieții colective, familiei și în general vieții sociale a satului, o anumită cadență. În perioada muncilor agricole, ele stabileau un echilibru între muncă și odihnă, prin etapele care marcau sfârșitul anumitor munci și pregătirea pentru altele. Chiar în timpul unei zile de muncă, la coasă și la seceră, se respecta cu multă rigoare prânzul mic și prânzul mare, odihna de după prânzul mare – la care se cânta și se spuneau povești – și cina. Obiceiurile tradiționale ale verii se înfiripă și evoluează pe un calendar neoficial care cuprinde câteva sute de personaje reale sau imaginare, ierarhizate. Calendarul planifică practic întreaga activitate din spațiul tradițional pe sezoane, săptămâni, zile și chiar momente ale acestora, precizând timpul optim pentru arat, semănat, culesul roadelor, formarea turmelor, tunsul pomilor și al viei, zile favorabile pentru pețit, logodit, vrăji, farmece, culegerea plantelor de leac, etc.

Folclorul populațiilor rurale păstrează încă reprezentări, mituri și rituri de mare vechime. Ele înfățișează succesiunea anotimpurilor. Anotimpul aducător de roade al verii, scăldat în energii solare, a determinat ceremonialuri specifice marcând încheierea cu bine a secerișului, al rodului seminței ajunsă holdă.

Vara, Soarele se află pe boltă în cel mai înalt punct deasupra Ecuatorului, iar pe Pământ ziua este cea mai lungă și noapte cea mai scurtă. Cerul se înalță și el după Soare și ziua se transformă în eternitate. Timpul se face bun, îngăduitor, crește și cuprinde gândul omului, purtându-l peste câmpurile și poienile pline de flori de Sânziene, parfumate cu miros de Rai. Este momentul în care orice muritor care bate la vămile nevăzutului și neștiutului poate să intre, doar purtând pe cap o coroniță galbenă de flori sau folosind un fir de Sânziană. Sărbătorile verii sunt cu totul speciale, iar noaptea de Sânziene este magică.

Cireșar și zânele lui bune

Numele lunii iunie (în latină – Iunius) vine de la zeița Iuno, soția lui Jupiter și protectoarea femeilor măritate. Poate de asta se crede că nunțile făcute în iunie duc la cupluri durabile. Luna iunie, popular, se numește Iuniu, Cireșar sau Cireșariu.

Sărbători importante în luna iunie:

2 iunie – Sf. Ioan cel Nou de la Suceava;

10 iunie 2021 – Înălțarea Domnului (Ispasul) – Ziua Eroilor

20 iunie 2021 – Pogorârea Duhului Sfânt – Rusaliile; Sfânta Treime;

24 iunie – Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul (Sânzienele sau Drăgaica);

29 iunie – Sf. Apostoli Petru și Pavel (Sânpetru de Vară).

Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava s-a născut în Trapezunt (Asia Mică), în jurul anului 1300. Sfântul Ioan își câștiga existența făcând negoț împreună cu tatăl său. Vindeau icoane, smirnă, mătăsuri de proveniență bizantină și cumpărau grâu, vite, miere sau diverse roade ale pământului.

Într-una dintre călătoriile sale spre Cetatea Alba, a discutat în contradictoriu pe teme religioase cu catolicul Reiz. La sfârșitul acestei călătorii, catolicul i-a spus conducătorului tătar al cetății că Ioan dorește să devină musulman.

Dar în fața tătarului, Ioan mărturisește că Hristos este singurul Dumnezeu. După multe chinuri, Ioan cel Nou de la Suceava a fost târât prin cetate de coada unui cal. În urma acestei pedepse, Ioan se roagă Lui Dumnezeu: "Îți mulțumesc, Stăpâne, Doamne, că m-ai învrednicit pe mine, ticălosul, să-mi spăl păcatele cu însuși sângele meu și curat a mă face de fărădelegile mele cele multe ce am săvârșit înaintea Ta, din pricina neputinței omenești”.

Unul dintre chinuitori, uimit de puterea cu care Ioan primea chinurile, a scos sabia și i-a tăiat capul. Deși nu s-a permis îngroparea lui, acest lucru a fost posibil după ce, prin minune, trei îngeri au tămâiat trupul său. Mai târziu, Ioan i s-a arătat în vis unui preot, care i-a luat moaștele și le-a așezat în altarul bisericii în care slujea. Acolo au stat până când sfintele sale moaște au fost luate de Alexandru cel Bun (1400-1432) și aduse la Suceava, pe 24 iunie 1402. Moaștele Sfântului Ioan cel Nou au fost așezate în biserica Mirautilor, pe atunci catedrala mitropolitană.

Amintim ca în anul 1950, la propunerea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe, între sfinții cu moaște din Romania al căror cult a fost generalizat în toată Biserica, s-a aflat și Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava. Acest sfânt este cinstit și ca ocrotitor al negustorilor.

Înălțarea Domnului, Ziua Eroilor – 10 iunie 2021

În fiecare an, la 40 de zile de la Sfintele Paști, Biserica Ortodoxă sărbătorește praznicul Înălțării Domnului. Prin hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din anii 1999 și 2001, sărbatoarea Înălțării Domnului a fost consacrată ca Zi a Eroilor și sărbătoare națională bisericească. Astfel, în toate bisericile, mănăstirile și catedralele ortodoxe din țară și străinătate se face pomenirea tuturor eroilor români căzuți de-a lungul veacurilor, pe toate câmpurile de luptă, pentru credință, libertate, dreptate, pentru apărarea țării și întregirea neamului, se arată într-un comunicat al Patriarhiei.

Adesea, Înălțarea Lui Hristos, ca și Învierea Sa au fost înțelese ca fiind niste lucrări ale Tatălui asupra Fiului Său. Trebuie să avem în vedere că moartea Lui Hristos nu a avut ca țintă satisfacerea onoarei jignite a Tatălui, ci transfigurarea firii omenești. De aceea, atât în Înviere cât și în Înălțarea Sa, Hristos nu este pasiv.

Evanghelistul Luca spune că Hristos i-a luat pe ucenicii Săi, i-a dus spre Betania și acolo Și-a ridicat mâinile, i-a binecuvântat și pe când îi binecuvanta, S-a depărtat de ei și S-a înălțat la cer (Luca 24,50-51). Prin aceste cuvinte nu trebuie să înțelegem că acesta a fost ultimul act al Lui Hristos în lume, El nu devine absent în creație. Înălțarea Lui Hristos nu înseamnă retragerea din creație, El continuă să fie prezent și lucrător prin Sfântul Duh.

Temei pentru credința în Înălțarea lui Hristos avem și în Evanghelia lui Marcu, în versetul 19 din capitolul 16, unde se spune că Iisus Hristos S-a înălțat la cer și a șezut de-a dreapta Tatălui. Astfel, Tatăl îl iubește pe Fiul în Sfântul Duh, nu doar ca Dumnezeu ci și ca om. Prin acesta trebuie să înțelegem că toți cei care ne-am unit cu Hristos, devenim părtași la această iubire dumnezeiască.

Obiceiuri de Înălțarea Domnului

În popor există credința că odată cu Înălțarea Domnului, se înalță și sufletele celor adormiți de la Săptămâna Luminată încoace. Sufletele care rătăceau, deveneau strigoi și provocau neajunsuri oamenilor și animalelor. De aceea, în această zi se practicau ritualuri magice de apărare: erau culese și sfințite plante despre care se crede că au proprietăți apotropaice (leuștean, alun, paltin); se buciumă la răspântia drumurilor și pe dealuri; oamenii se incingeau peste brâu cu ramuri de leuștean; și erau date de pomană bucate pentru morți.

Sărbătoarea grâului de Sfântul Bartolomeu (Vartolomeu)

În calendarul popular, Sărbătoarea Grâului este prezentă în ziua de prăznuire a Sfântului Vartolomeu, în data de 11 iunie.

Sfântul Vartolomeu a fost unul dintre cei doisprezece ucenici ai Lui Hristos. El a vestit Evanghelia în Arabia, Persia, India și Armenia. Din porunca fratelui împăratului armean, Astiagis, sfântului i s-a tăiat capul. Creștinii au luat trupul sfântului și l-au îngropat cu cinste într-un sicriu de plumb. Pentru că la sfintele lui moaște se săvârșeau multe minuni, păgânii au luat sicriul și l-au aruncat în mare, dar apa marii l-a purtat până în Insula Lipara, unde Episcopul Agathon, după o descoperire făcută în vis, a mers și l-a întâmpinat la marginea mării, apoi l-a luat și l-a înmormântat cu cinste în biserică. După un timp, sfintele sale moaște au ajuns la Benevento, iar de acolo, la Roma.

Țăranii credeau că Sfântul Vartolomeu bagă bob spicului de grâu, îl împârguiește și îi grăbește coacerea. Ca personificare a zilei ce-i poartă numele, Vartolomeul Grâului îi pedepsea pe cei care îi nesocoteau ziua: bătea piatra, stârnea furtunile și vijeliile (Banat, Oltenia, Muntenia, sudul Transilvaniei).

Astfel, bunicii noștri nu munceau, iar prin multe zone ale țării nu se muncește nici în prezent. Țăranii se fereau de tot ceea ce putea amenința recolta. Femeile nu torceau, ca să nu vină furtuna, iar bărbații încetau orice activitate, ca nu cumva grâul să dea înapoi, să nu mai crească.

În această zi, țăranii mergeau cu grâul la biserică, pentru a fi binecuvântat.  Din acest grâu se făcea pâinea, dar ei hrăneau cu el și animalele și pasările, pentru a fi ferite de boli. Cei mai săraci din sat păstrau grâul pentru sărbători.

Mulți cred și acum că pe bobul de grâu se vede chipul Lui Hristos. Pâinea era considerată "fața Lui Hristos", iar cine o călca în picioare săvârșea un mare păcat. Țăranii mai știau un lucru: din grâu se face pâinea, iar din pâine se preface Trupul Lui Hristos în Liturghie.

 

Sărbătoarea Rusaliilor este cunoscută și sub denumirea de Duminica Cincizecimii sau a Pogorârii Sfântului Duh. Anul acesta este prăznuită pe data de 7 iunie. A fost numită "Rusalii" de la sărbătoarea trandafirilor din lumea romană "Rosalia", consacrată cultului morților. Nu întâmplător, sâmbăta dinaintea Rusaliilor este destinată pomenirii celor morți, zi cunoscută și sub denumirea de Moșii de vară. Denumirea de Cincizecime vine de la faptul că se prăznuiește la cincizeci de zile după Paști.

Pogorârea Sfântului Duh nu are o dată fixă, face parte din sărbătorile cu dată schimbătoare. Este prăznuită totdeauna la zece zile după Înălțare sau Ia cincizeci de zile după Paști. Este ziua in care Duhul Sfânt S-a pogorât în chip de limbi ca de foc asupra Apostolilor. Sfântul Grigorie Palama spune că Duhul Sfânt S-a revelat la Cincizecime în chip de limbi ca de foc, pentru a ne descoperi "că este de aceeași ființă cu Dumnezeu-Cuvântul, căci nimic nu este mai înrudit cu cuvântul decât limba". Pogorârea Sfântului Duh a fost făgăduită de Mântuitorul înainte de patima Sa: "De folos este ca Eu să Mă duc; că de nu Mă voi duce Eu, Mângâietorul nu va veni». Și iarăși: "Voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor va trimite vouă: Duhul adevărului, Care din Tatăl purcede" (In.14,16-17). Iar înainte de înălțarea Sa la cer, din nou le promite venirea Duhului: "Iar voi să rămâneți în Ierusalim, până când vă veți îmbrăca cu putere de sus". Împlinirea promisiunii a avut loc la zece zile după Înălțare, în dimineața zilei în care evreii din toată lumea serbau la Ierusalim Cincizecimea, ziua primirii Legii de către Moise, pe Muntele Sinai. Din momentul împărtășirii de Duhul Sfânt, ucenicii au început să vorbească în limbi neștiute de ei până atunci.

Rusaliile - scurt istoric

Părintele profesor Ene Braniște menționează în Liturgica Generală că Rusaliile este cea mai veche sărbătoare creștină împreună cu cea a Paștilor, fiind prăznuită încă din vremea Sfinților Apostoli. În primele secole creștine, praznicul Cincizecimii era o dublă sărbătoare: a Pogorârii Duhului Sfânt și a Înălțării lui Hristos. În jurul anului 400, cele două sărbători s-au despărțit una de cealaltă.

În vechime, în această zi, catehumenii primeau botezul într-un cadru solemn și festiv. Aceasta sărbătoare este menționată în canonul 20 al Sinodului I Ecumenic de la Niceea, din anul 325.

Rusaliile - ziua în care Biserica ia ființă

Dacă prin lucrarea Duhului Sfânt, Dumnezeu Fiul S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat, tot prin Duhul Sfânt ni se împărtășește viața dumnezeiască și omenească a Lui Hristos. Pogorârea Sfântului Duh este actul de trecere a lucrării mântuitoare a Lui Hristos, din umanitatea Sa în oameni. Astfel, Biserica se constituie prin această extindere a vieții Lui Hristos în noi. Având în vedere că prin Duhul ne împărtășim de Hristos, în Biserica Ortodoxă sfintele slujbe încep cu rugăciunea adresată Sfântului Duh.

Frunzele de tei sau de nuc, binecuvântate de Rusalii

Există obiceiul ca în ziua de Rusalii, să se aducă în biserică frunze de nuc sau de tei, simbol al limbilor ca de foc, semne ale coborârii Sfântului Duh. Ele sunt binecuvântate și împărțite credincioșilor.

Prezența acestor frunze la Sărbătoarea Rusaliilor sunt chipul darurilor Duhului Sfânt, daruri nenumărate, diverse și totuși unitare și unificatoare.

 

Cel mai important fenomen astronomic ce are loc în această lună este solstițiul de vară (21 iunie), cea mai lungă zi din an. În calendarul popular, luna iunie este una dintre cele mai importante din an, cu multe sărbători și evenimente folclorice, însoțite de practici rituale care au semnificații profunde asupra omului și relațiilor lui cu natura, cu lumea înconjurătoare.

Sărbătorilor lui Cireșar, fie ele creștine sau ritualice, se adaugă adeseori și sărbători cu dată variabilă cum ar fi Călușul, Rusaliile, Lăsatul Secului de Sânpetru și altele. Târgurile Drăgaicei și Sânzienelor, organizate în a doua jumătate a lunii iunie, păstrează amintirea unei divinități preistorice a agriculturii, celebrate la solstițiul de vară. Timpul calendaristic și vegetația ajung la maturitate. Totuși recoltele, oricât de promițătoare ar părea, sunt numai o făgăduință, nu o certitudine. Căci dacă fulgeră și tună, vara va fi ploioasă și belșug la grâu; dacă plouă prea mult strică via și strugurii; dacă e uscat, va fi belșug la mălai și struguri mulți; dacă sunt omizi, va fi recoltă bună la grâu și struguri.

 

Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul este prăznuită pe 24 iunie. Această sărbătoare este cunoscută în popor și sub denumirea de Sânziene sau Drăgaica.

”De obicei, Biserica sărbătorește ziua morții sfinților, adică ziua nașterii lor pentru viața veșnică. Uneori însă e sărbătorită și ziua de naștere a sfîntului. Este cazul Sfîntului Ioan Botezătorul, cel numit în cărțile religioase ”Luceafărul” pentru felul în care pregătește nașterea ”Soarelui”, Iisus Hristos. Sărbătorită în 24 iunie, nașterea cea peste fire a lui Ioan – căci Elisabeta îl aduce pe lume la bătrânețe – pregătește apropiata minune a nașterii din Fecioară” (sursa: Ghidul sărbătorilor românești de Irina Nicolau).

Sfântul Ioan Botezătorul s-a născut în cetatea Orini, în familia preotului Zaharia. Elisabeta, mama sa, era descendentă a seminției lui Aaron. Nașterea proorocului Ioan s-a petrecut cu șase luni înaintea nașterii Lui Iisus. Nașterea sa a fost vestită de către îngerul Gavriil lui Zaharia, în timp ce acesta slujea la templu. Pentru că nu va da crezare celor vestite de îngerul Gavriil, Zaharia va rămâne mut până la punerea numelui fiului său.

Există o lungă perioadă din viața Sfântului Ioan Botezătorul despre care nu avem informații. Cunoaștem că s-a retras în pustiu, unde a dus o viată de aspre nevoințe, până în momentul în care a primit porunca să înceapă să predice. Rolul lui Ioan nu a fost numai acela de a pregăti poporul pentru venirea Lui Hristos, ci și acela de a-L descoperi lumii ca Mesia și Fiul Lui Dumnezeu. Mesajul principal pe care îl transmitea Sfântul Ioan era "Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor!". Cei care renunțau la păcate erau botezați în Iordan. Sfântul Ioan le atrăgea atenția celor care ascultau cuvântul său, că el boteaza cu apă spre pocăință, dar va veni Mesia care va boteza cu Duh Sfânt, pregătind venirea Mântuitorului. Acesta este și motivul pentru care Sfântul Ioan apare în unele icoane ca înger cu aripi. Această reprezentare își are originea în profeția lui Maleahi, unde cel care pregătește calea Domnului este numit îngerul Domnului.

Ioan este nume iudaic - "Iohanan" prescurtare din Iehohanan și înseamnă "Dumnezeu s-a milostivit".

Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul - data sărbătorii

Data de 24 iunie nu a fost fixată într-un mod întâmplător ca zi a nașterii Sfântului Ioan Botezătorul. Potrivit Sfintei Scripturi, zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul a avut loc după ce Zaharia, tatăl său, a tămâiat în sfântul altar - loc în care numai arhiereul intra o singură dată pe an, în luna a șaptea, ziua a 10 a (cf. Levitic 16, 29). Această lună din calendarul iudaic cuprindea o parte din septembrie și alta din octombrie. Având în vedere cele descoperite în Sfânta Scriptură, Sfinții Părinți au rânduit ca ziua zămislirii Sfântului Ioan să fie pe 23 septembrie, iar ziua de 24 iunie ca zi de naștere.

Pe de altă parte, trebuie să avem în vedere că după solstițiul de vară din 21 iunie, ziua începe să scadă și noaptea să crească. De aici putem înțelege că Sfântul Ioan Botezătorul, persoana care reprezintă Legea Veche, se naște într-un timp când ziua se micșorează, ca semn că Legea Vechiului Testament începe să apună pentru că vine Legea Harului, Legea Lui Hristos. Să nu uităm că Nașterea Mântuitorului este prăznuită pe 25 decembrie, după solstițiul de iarnă din 22 decembrie, când ziua începe să crească.

Ioan Botezătorul - "cel mai mare între cei născuți, cel mai mic în împărăția cerurilor"

Textul din evanghelia de la Matei 11, 11: "Adevărat zic vouă: nu s-a ridicat între cei născuți din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul; totuși, cel mai mic în împărăția cerurilor este mai mare decât el" (Matei 11, 11), este mărturisirea Lui Hristos despre Ioan.

Nu există contradicție în cele afirmate de Hristos. Ca să înțelegem că Ioan Botezătorul este "cel mai mare între cei născuți din femei”, ne este de ajuns să știm că a săltat în pântecele maicii sale, în momentul în care Elisabeta se întâlnește cu Fecioara Maria atunci când aceasta Îl purta în pântece pe Domnul, că a viețuit în pustie precum un înger, că L-a botezat pe Hristos la râul Iordan, etc. Iar ca să înțelegem ce înseamnă cuvintele "cel mai mic în împărăția cerurilor este mai mare decât el", ne vom opri asupra tâlcuirii pe care o dau Sfinții Părinți.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că "teologul cel mai înalt e mai mic decât cel de pe urmă dintre îngeri". El face această afirmație pentru că rezuma "împărăția cerurilor" la lumea îngerilor, căci Împărăția cerurilor nu era încă deschisă oamenilor în vremea lui Ioan. Astfel, Sfântul Ioan este mai mic decât orice înger.

O altă tâlcuire a Sfântul Maxim Mărturisitorul este aceasta: "Fiindcă se credea că Ioan a dobândit prin contemplație toată cunoștința îngăduită aici, cunoștința cea mai mică și cea mai de pe urmă în viața viitoare e mai mare decât cea de aici". De aici reiese că orice cunoaștere a Lui Dumnezeu în această lume, este doar "în parte" sau "ca în oglindă, în ghicitură", pe când în lumea de dincolo, cunoașterea va fi "față către față", "deplină", după cum spune Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 13, 12).

Al treilea înțeles pe care îl oferă Sfântul Maxim Mărturisitorul este rezumat la cuvintele: "Cel ce stă pe treapta cea mai de pe urma în viețuirea evanghelică, e mai mare ca cel înălțat în treapta Legii". De aici reiese că Sfântul Ioan Botezătorul, neîmpărtășindu-se de harul revărsat la Cincizecime, neprimind "botezul cu Duh Sfânt și cu foc" este "mai mic decât cel mai mic în împărăția Lui Dumnezeu".

Înțelesul duhovnicesc al îmbrăcămintei și hranei Sfântului Ioan Botezătorul

Din Evanghelia după Marcu, aflăm că Sfântul Ioan Botezătorul era îmbrăcat în haină din păr de cămilă, încins cu o curea de piele și că se hrănea cu lăcuste și miere sălbatică.

Cămila poate simboliza atât curăția, cât și necurăția. Dacă în Vechiul Testament ea putea fi privită ca un animal curat pentru că era rumegător, ea putea fi văzută și ca necurată, dacă ținem seama că avea copita despicată. Dacă rămânem la prima semnificație, cea de animal curat, cămila simbolizează poporul ales, în timp ce necurăția prefigura neamurile păgâne.

Faptul că Ioan purta o haină din păr de cămilă, simbolizează chemarea evreilor și a păgânilor la Hristos. Cureaua, provenită de la un animal mort, semnifica prin încingerea cu ea, omorârea patimilor.

Cât privește hrana sa, trebuie să știm că albinele și lăcustele erau considerate a fi curate în Vechiul Testament, semn că Ioan se hrănea doar cu cele plăcute Domnului.

Moartea Sfântului Ioan Botezătorul

Din Evanghelie cunoaștem că Irod, la un ospăț prilejuit de sărbătorirea zilei de naștere, a tăiat capul Sfântului Ioan Botezătorul, la cererea Irodiadei. În acea vreme, Sfântul Ioan era întemnițat în castelul lui Irod de la Maherus. Ioan îl mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, care era soția fratelui său. În ura ei de moarte, Irodiada a sfătuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase și plăcuse oaspeților și îndeosebi lui Irod, să ceară de la acesta capul Botezătorului ca răsplată.

Potrivit Tradiției, Sfântul Ioan a fost înmormântat în Samaria. Rufinus și Teodoret au afirmat că în vremea împăratului Iulian Apostatul, în anul 362, mormântul Sfântului Ioan a fost profanat și o parte din sfintele sale moaște au fost arse. Restul sfintelor sale moaște au fost duse în Ierusalim și apoi în Alexandria. Despre capul acestuia, Nichifor și Simeon Metafrastul au mărturisit că a fost îngropat separat, în fortăreața Machaerus ori chiar în palatul lui Irod din Ierusalim. Astăzi, capul Sfântului este prezent la Roma.

Sărbătorile închinate Sfântului Ioan Botezătorul

Biserica a închinat lui Ioan șase sărbători: zămislirea lui (23 septembrie), nașterea (24 iunie), soborul lui (7 ianuarie), tăierea capului (29 august), prima și a doua aflare a capului lui (24 februarie) și a treia aflare a capului său (25 mai).

Noaptea de Sânziene

Sânzienele sunt sărbătorite pe 24 iunie, ziua în care se face pomenirea nașterii Sfântului Ioan Botezătorul. În calendarul popular, ziua de 24 iunie este cunoscută și sub denumirea de "Cap de vară”, pentru că acum soarele ajunge la apogeu.

Potrivit tradiției, Sânzienele plutesc în aer sau umblă pe pământ în noaptea de 23 spre 24 iunie, cântă și dansează, împart rod holdelor, umplu de fecunditate femeile căsătorite, înmulțesc animalele și pasările, umplu de leac și miros florile, tămăduiesc bolnavii și apară semănăturile de grindină.

În ajunul Sânzienelor, pe 23 iunie, fetele culegeau de pe câmp flori de sânziene și împleteau cununi pe care le aruncau peste case. Dacă acestea se agățau de horn, era semn că se apropie cununia. Cei în vârstă aruncau coronițe peste casă, pentru a afla când vor muri. Se credea că atunci când coronița va cădea de pe acoperiș, moartea este aproape.

Tot în noaptea de Sânziene, fetele își puneau sub pernă flori de sânziene pentru a-și visa ursitul. În unele zone ale țării, fetele agățau coronițele în diferite locuri și dacă a doua zi le găseau pline de rouă, era semn că se vor mărita în vara care urma să înceapă. Exista și obiceiul ca florile împletite în cununi să fie duse în ocolul vitelor, unde, cu ochii închiși, să fie date spre mâncare vitelor. Se credea că după cum va arăta vita venită să mănânce cununa, așa va fi și viitorul soț!

În noaptea de Sânziene, flăcăii aprindeau focuri, învârteau făclii și strigau: "Du-te soare, vină lună,/ Sânzienele îmbună, Să le crească floarea-floare,/ Galbenă, mirositoare, fetele să o adune, să le așeze în cunune, Să le prindă-n pălărie,/ Struțuri pentru cununie, Boabele să le rostească,/ Până-n toamnă să nuntească!“.

Gospodarii puneau în seara din ajunul sărbătorii nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, flori de Sânziene la colțul casei dinspre răsărit. Dacă în următoarea zi găseau în coronițe păr de la animale, era semn că vor avea parte de un an sănătos și roditor pentru animale.

Bătrânele satului adunau în zorii zilei de 24 iunie, din locuri necălcate, roua Sânzienelor. La întoarcerea spre casă, dacă nu vorbeau și nu întâlneau pe nimeni, puteau oferi roua ca leac pentru sănătate și dragoste.

Numele de Sânziene desemnează pe de o parte zânele bune, dar și florile galbene ce înfloresc în preajma zilei de 24 iunie.

Sânzienele ca zâne, pot fi aducătoare de rele dacă oamenii lucrează în ziua de 24 iunie. Dacă nu sunt cinstite, stârnesc vijelii și lasă câmpul fără rod și florile fără leac.

Florile de culoare galbenă - sânzienele, erau considerate a fi plante de leac. În vechime, ele erau vândute cu ușurință pe 24 iunie. Cei care vindeau flori strigau în această zi: "Ia sânzienele, sunt bune de leac, aduc noroc!“ sau "Apără de toate relele, de toate bolile!“.

Sânziana, planta erbacee din familia Rubiaceae, are două denumiri zonale: sânziana (Oltenia, Banat, Transilvania, Bucovina, Maramureș, nordul Moldovei) și drăgaica (Dobrogea, Moldova de sud și centrală, Muntenia).

Dansul Drăgaicei

Zeița agrară, protectoare a lanurilor înspicate de grâu și a femeilor măritate, sinonimă cu Sânziana este, în Muntenia, sudul Moldovei și Dobrogea, Drăgaica. Aceasta se naște la 9 martie, echinocțiul de primăvară în Calendarul iulian, la moartea Babei Dochia, creste și se maturizează miraculos până la 24 iunie, ziua solstițiului de vară în Calendarul gregorian, când înflorește planta ce-i poartă numele, sânziana sau drăgaica și este invocată de fecioare la vârsta căsătoriei și de neveste cu copii în brațe în timpul dansului ei nupțial, Jocul Drăgaicei. În obiceiurile, credințele și folclorul românesc, Drăgaica păstrează amintirea Marii Zeițe neolitice, divinitate lunară, echinocțială și agrară, identificată cu Diana și Iuno în Panteonul roman și cu Hera și Artemis în Panteonul grec.

Drăgaica sau Sânziana, numită în diferite zone etnografice Dardaica, Împărăteasa, Stăpâna Surorilor, Regina Holdelor, Mireasa, ar umbla pe Pământ sau ar pluti prin aer în ziua solstițiului de vară și s-ar desfăta, cântând și dansând; împreună cu alaiul său nupțial format din zâne fecioare și fete frumoase, peste câmpuri și păduri. În cetele de Drăgaică din sudul Munteniei, fata care joacă rolul zeiței este îmbrăcată ca o mireasă, cu rochie albă și cu cunună împletită din flori de sânziene (drăgaica) pe cap, însemn al cununiei.

În timpul ceremoniei nupțiale, zeița bagă bob spicului de grâu și miros plantelor de leac, vindecă bolile și suferințele oamenilor, în special bolile copiilor, apără holdele de grindină, furtuni și vijelie, ursește fetele de măritat, etc. Dar, când i se nesocotește ziua, ea stârnește vârtejuri și vijelii, aduce grindina, ia oamenii pe sus și îi îmbolnăvește, lasă florile fără leac și miros. După Dansul Drăgaicei din ziua când și soarele joacă pe cer la amiază, apar primele semne că vara se întoarce spre iarnă: începe să scadă lungimea zilelor și să sporească nopțile, se usucă rădăcina grâului paralel cu coacerea bobului în spic, răsare pe cer constelația Găinușei (Cloșca cu Pui), florile își pierd din miros și din puterea tămăduitoare de boala, cucul încetează să mai cânte, apar licuricii în păduri, se întoarce frunza pe ulm, plop și tei, etc.

Manifestările cultice de altădată, de cinstire a zeiței agrare, au devenit ocazii de întâlnire și cunoaștere a tinerilor în vederea căsătoriei și apoi, vestite târguri, bâlciuri și iarmaroace de Drăgaică, Sânziene și de Fete.

Jocul Drăgaicelor a fost atestat pentru prima dată în Moldova de către Dimitrie Cantemir și apoi în Muntenia și Dobrogea. Ovidiu Bârlea aprecia că, spre deosebire de Lazăr, unde ritualul este dedus din textul folcloric, ritualul Drăgaicei a fost reconstituit numai din informațiile de natură etnografică. Versurile, atunci când apar, sunt numai un indemn la joc.

Ceata era formată din fecioare, două sau patru la număr, din care una sau două îmbrăcate băiețește. Când avea și steag, ceata număra cinci persoane. Fetele se numeau Drăgaicuțe sau, în Teleorman, Drăgan și Drăgaica. Flăcăul care le cânta din fluier sau cimpoi nu avea nici un rol în desfășurarea jocului. Din recuzita Drăgaicei nu lipsea năframa, marama, basmaua, ce se flutura în timpul dansului. În unele sate din sudul țării cetele purtau un steag împodobit cu basmale colorate, usturoi, spice de grâu, asemănător steagului purtat de călușari. Steagul Drăgaicelor în județul Teleorman, era făcut dintr-o prăjină de 2-3 m căreia i se atașa în vârf o cruce de lemn. Pe steag, în vârf, se legau usturoi și flori de drăgaică (sânziene), iar pe brațele crucii se agățau mărgele, brățări, multe tichiuțe și hăinuțe de copii. Când jucau Drăgaicele, mamele le dădeau diferite piese de îmbrăcăminte ale copiilor să le pună pe steag și să le joace. Pelinul și florile de sânziene îi confereau steagului purtat de fetele teleormănence calități apotropaice și purificatoare captate prin acte magice în favoarea copiilor.

În unele sate, participantele purtau câte o coasă sau o seceră, amănunt important pentru descifrarea funcției rito-magice a dansului. În scenariul ritual care însoțea cultivarea grâului, începând cu aratul și semănatul și terminând cu recoltatul și pregătirea pâinii, Drăgaicei îi aparținea secvența când holdele de grâu erau "în pârg", înainte de recoltat. Semnificațiile inițiale ale obiceiului sunt legate de compararea fecioarelor din ceata Drăgaicei cu holdele de grâu aflate în pragul rodirii și transferul fertilității în dublu sens: vegetal și uman. Poziția solstițială a obiceiului îi conferea însă și o valoare rituală în scurgerea timpului. De-a lungul unei îndelungate evoluții, jocul Drăgaicei a devenit un ritual pol funcțional: ajută "să bage bob grâul", "să coacă holdele"', să apere copiii de boli și altele.

După informațiile mai vechi, ceata colinda mai multe sate, în timp ce sursele documentare recente limitează acțiunea ei la nivelul unui singur sat, în vatra sau în vatra și moșia acesteia. Drăgaicele făceau pași dansanți, săreau și se duelau cu coasele, mai ales atunci când se întâlneau două cete, rupeau bucăți din năframele purtate și le împărțeau pe la casele colindate. Data de desfășurare a Drăgaicei (jocul este atestat în sudul și estul țării unde Sânzienele se numesc Drăgaice) este fixă, 24 iunie, în imediata apropiere a solstițiului de vară, când, după credința populară, soarele joaca de bucurie în momentul răsăritului.

Timpul care se naște la solstițiul de iarnă, marcat de creșterea zilei,  ajunge la maturitate la solstițiul de vară. O dată cu maturizarea timpului, se maturiza însă și recolta, în special grâul, care urma să fie recoltat. Apariția coasei nu poate avea altă semnificație în acest străvechi obicei decât secerarea (omorârea) plantelor care și-au împlinit menirea parcurgând drumul de la sămânță semănată, la sămânță recoltată. De aici până la reprezentarea morții cu coasa în spate, cu care seceră neîncetat viețile omenești, este numai un pas. Moartea cu coasa este simbolul introducerii omului în marele ritm al naturii: omul este o sămânță care germinează, crește, se înmulțește și moare. Duelul cosmic dintre vară și iarnă, dintre zi și noapte este câștigat într-un an de două ori de forțele benefice și de două ori de forțele malefice. Lupta cu coasele, ca și opoziția dintre dansatoarele perechi, amintesc de ceea ce se petrece în alt dans ritual, jucat inițial la echinocțiul de primăvară, Călușarii. Drăgaicele par a reprezenta cele două forțe aflate în permanentă opoziție, dar care își împart victoriile cu exactitate astronomică.

Sfinții Apostoli Petru si Pavel

În fiecare an, pe data de 29 iunie, facem pomenirea Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Cei doi apostoli sunt sărbătoriți împreună pentru că au murit în aceeași zi, de 29 iunie a anului 67, în timpul prigoanei creștine declanșată de împăratul roman Nero.

Sfântul Petru, fratele apostolului Andrei, a fost de origine din Bethsaida, localitate în apropierea Lacului Tiberiadei. Când și-a început activitatea publică, Petru era deja căsătorit și se mutase la Capernaum, unde trăia împreună cu soacra sa. Nicăieri nu se face mențiune în legătura cu soția sa, deși din Epistola întâi către Corinteni, se poate deduce că el și-a luat soția în călătoriile sale misionare. Textele canonice nu ne spun dacă Petru a avut sau nu copii, doar Faptele apocrife ale lui Petru vorbesc despre fiica sa. Adeseori, Petru devine purtătorul de cuvânt al celorlalți apostoli. Deși privilegiul prioritar de a fi descoperit că Iisus este Mesia îi revine Sf. Apostol Andrei, Petru este cel care afirma cu mai multă tărie acest lucru, fapt pentru care Mântuitorul îl evidențiază. Cu toate acestea, el este cel care fluctuează în credința sa în Hristos, de la afirmare și până la negare sau lepădare de El.

Petru este între primii ucenici care au sosit la mormântul Mântuitorului, după ce femeile anunță învierea Sa, iar după înălțarea la Cer, se erijează, fără a fi ales de cineva, în conducător al apostolilor, își exercită rolul de conducător în numirea celui care îl înlocuia pe Iuda; vorbește la Pogorârea Duhului Sfânt; este unul din cei dintâi apostoli care săvârșește o minune în numele Lui Iisus; îi condamnă pe Anania și Safira; săvârșește multe minuni; îl primește pe Cornetius în Biserică, ceea ce a fost interpretat ca un prim gest de deschidere a învățăturii creștine către neamuri, deși în disputa cu Sf. Apostol Pavel este cel care susține cererile iudeo-creștinilor privind observarea practicilor impuse de Lege; iese în evidență cu ocazia sinodului apostolilor de la Ierusalim. S-a săvârșit la Roma, prin moarte martirică, alături de Sf. Pavel, în timpul persecuției neroniene.

Petru (nume corespunzând gr. pétros și aram. kepha, cu întelesul de "piatră, stâncă") se lămurește prin Evanghelie: "Iisus, privind la el [la Simon, fratele lui Andrei], i-a zis: Tu ești Simon, fiul Iona; tu te vei numi Chifa [Chefa] (ce se tâlcuiește: Petru)" . "Și Eu iți zic ție că tu ești Petru, și pe această piatră voi zidi Biserica Mea, și porțile iadului nu o vor birui"  loc invocat abuziv de catolici pentru fundamentarea "primatului papal".

Moștenit din latina populară în forma Chetru (Sânchetru, de la Sanctus Petrus), numele a fost reintrodus ulterior pe filiera greco-slavă, formele lui românești cele mai răspândite fiind Petru, Patru și Petre (diminutive: Petruț, Pătruț, Petrus, Pătruș, Petrică, Petrișor, etc.), cu femininul Petra (diminutive: Petruța, Pătruța, Petrica, s.a.). Numele mic Petru sta la originea multor nume de familie (dintre care unele au fost inițial tot nume de botez: Petrea, Petrache, Patrașcu, etc.). Petroniu și Petronela (nume rare la noi, cu caracter neologic și livresc) n-au legătură etimologică cu numele grecesc al apostolului, ci provin din vechiul nume latin Petronius (de la petro, "berbec").

Sfantul Apostol Pavel, "Apostolul neamurilor", s-a născut într-o familie de evrei descendentă din tribul lui Beniamin, în Tarsul Ciliciei, probabil în primii ani ai erei creștine, primind numele de Saul. A fost crescut și educat în tradiția fariseică, se pare, la Ierusalim, desăvârșindu-și educația sub îndrumarea vestitului rabin Gamaliei. În zelul său față de religia părinților săi, Saul devine persecutor al creștinilor, văzând în credința creștină un dușman de moarte al tradiției legaliste iudaice. În drum spre Damasc, unde se îndrepta pentru a-i aresta pe creștinii de acolo și a-i aduce la Ierusalim spre a fi judecați, Saul trăiește momentul de răscruce care îi va schimba definitiv viața. Mântuitorul Iisus Hristos i se arată, învăluit de o lumină strălucitoare, atrăgându-i atenția că cei persecutați nu sunt doar creștinii, ci El însuși, în această identificare a Lui Hristos cu cei care cred în El rezidă temeiul învățăturii pauline despre Biserică, înțeleasă ca Trup mistic al Lui Hristos. Este botezat de Anania, episcopul Damascului, schimbându-i-se numele din Saul în Pavel. După o perioadă de trei ani în Arabia, merge în Antiohia Siriei, de unde întreprinde cele trei călătorii misionare - în Cipru, Asia Mică, Pamfilia, Frigia, Galatia, Macedonia, Tesalia și Ahaia (Grecia) - după care urmează captivitatea sa din Cezareea și Roma din anii 61-63. A fost martirizat în timpul împăratului Nero prin decapitare, ca cetățean roman, în același timp cu Petru.

Pavel este forma românească a lui Paul (lat. Paullus, explicat prin adjectivul paullus, "mic"), încetățenită sub influența greco-slavă. La noi, formele cele mai răspândite ale numelui au fost Pavel, Pavăl, Pavlu, Pavle (ultimele trei ieșite azi din uz), cu diminutive ca Pavelică, Pavălaș, Pavu, etc. (pentru femei: Pavelina, Paulina, Polina, cu diminutive rare ca Paulica, Paulița, Pavelica, Pavelița, Pavaluța, Paveluța, etc.). Paul (pronuntat uneori Pol și diminutivat mai ales Paulica) și Paula sunt forme neologice, ajunse la noi sub influenta occidentală, mai ales catolică. La fel și Paulin (care apare însă mult mai rar) și chiar Paulina (deși acesta din urmă are și unele precedente locale). Ca și numele Petru, Pavel/Paul stă la baza multor nume de familie (Pavelescu, Pavlovici, Paulescu, Paulian, etc.).

Obiceiuri de Sfinții Apostoli Petru și Pavel

Sânpetru de vară

În ceea ce privește Sânpetru, nu transformarea celor doi sfinți creștini (Pavel și Petru) într-unul păgân este esențială, ci atribuțiile primite de acesta în Calendarul popular, întrucât marchează miezul verii agrare și perioada secerișului. Sânpetrul de Vară a preluat data (29 iunie) și numele Sfântului Apostol Petru din Calendarul creștin. În Panteonul românesc, Sânpetru de Vară este despărțit de fratele său, Sânpetru de Iarnă, patron al lupilor, de aproximativ o jumătate de an. În tradiția populară Sânpetru apare fie ca personaj pământean, fie ca divinitate celestă. În vremurile imemoriale, când oamenii erau foarte credincioși, Sânpetru de Vară umblă pe Pământ, singur sau însoțit de Dumnezeu. Adesea, Dumnezeu îl consultă la luarea unor decizii. În povestirile și snoavele populare Sânpetru este un om obișnuit: se îmbracă în straie țărănești; se ocupă cu agricultura, creșterea animalelor și, mai ales, cu pescuitul. Fiind credincios, foarte harnic și bun sfetnic, Sânpetru este luat de Dumnezeu în cer unde îi încredințează porțile și cheile Raiului. Acolo, fiind mai mare peste cămările cerești, împarte hrana animalelor sălbatice, în special lupilor, fierbe grindina pentru a o mărunți prin topire și a deveni mai puțin periculoasă, etc. La marile sărbători calendaristice (Crăciun, Anul Nou, Boboteaza, Măcinici, Sângeorz, Sânziene) Sânpetru poate fi văzut de pământeni la miezul nopții, când se deschide pentru o singură clipă cerul, stând la masa împărătească în dreapta Lui Dumnezeu.

Sânpetru este cel mai cunoscut "sfânt" al Calendarului popular. Importanța sărbătorii este subliniată de postul care o precede, Postul lui Sânpetru care, spre deosebire de Postul Paștelui, Postul Crăciunului și Postul Sântămăriei, are număr variabil de zile. Local, sărbătoarea era anunțată de anumite repere cosmice și terestre: apariția licuricilor, amuțitul cucului, răsăritul constelației Găinușei și altele.

Mitologie românească: Pasărea-Nepasăre sau Cucul

Cucul (Epoch Times România)

Cucul (Cuculus canorus) este o pasăre migratoare, care face parte din ordinul Cuculiformes, familia Cuculidae. Pasărea nu cloceşte, ci femela îşi depune ouăle în cuiburi străine, care sunt de obicei ale unor păsări cântătoare mai mici. Cucul este răspândit mai ales în emisfera nordică, dar iernează în regiunile de savană din Sudul Africii şi din Sudul Asiei, cu temperaturi variind între 15 şi 19 grade.

În dialectele geto-dacice, cucului i se spunea KUKO şi KOIKO, ceea ce sugera şi glasul acestei păsări, dar şi harul de prevestitor (cf. rom. ghioc), şi aşa a rămas şi în mitofolclorul românesc. Denumirea lui este atestată în lista plantelor medicinale dacice, sub formele KUKO-LIDA, KOIKO-LIDA şi KOIKO-DILA.

Numele cucului s-a păstrat şi în etnobotanica românească, unde există plante ca: laptele cucului, ciuboţica-cucului, grâul-cucului, limba-cucului, mălaiul-cucului, mărgica-cucului, mărul cucului, măzărichea-cucului, mierea-cucului, porumbul-cucului, scaunul-cucului, stupitul-cucului, umbra-cucului, etc.

În tradiţiile româneşti, cucul este considerat pasăre sacră, aducătoare de bucurie, plăcută Lui Dumnezeu, fiind un mare păcat s-o ucizi: ”E păcat să-l omori, căci nu face niciun rău; îţi seacă mâna, dacă l-ai omorât”. Această deosebită situaţie a cucului îi acordă şi un rol primordial, aşa cum se observă şi într-o doină, unde se spune:

De când s-a urzit pământul

De-atuncea ne bate vântul,

De-atuncea ne cântă cucul.

Cântecul cucului are însă uneori efecte teribile, prevestitoare de nenorociri, mai ales când este acompaniat de maica lui:

Frunzuleană de nagară,

Este-un nuc între hotară

Şi cu nucele amară,

Şi-un cuc cântă de se-omoară.

Dară muma cucului

Şade-n vârful nucului,

Şi-aşa de tare cânta,

Crengele în jos pleca,

Mare foc şi mare vânt,

De lua frunza de pe câmp.

În cadrul unor obiceiuri magice, cucul este ”plătit” să cânte, cum se înţelege dintr-o altă doină:

Frunzuleană pui de nuc,

Bată-te pustia, cuc,

Ţi-am plătit să cânţi un an,

Nu mi-ai cântat nici de-un ban!

În general, cucul este înzestrat nu numai cu darul cântecului, ci şi cu cel al vorbirii. El aduce veşti bune:

- Cucule, de unde vii?

- De pe Jii, de peste Jii,

De pe cei codri pustii.

- De-a mea maică ce mai ştii?

- Ia, ţi-oi spune veste bună,

Că maica ţi-e sănătoasă;

Pâine albă frământa

Şi la tine se gândea.

În continuarea cântecului, cucul aduce ştiri liniştitoare despre sora şi fratele celui ce întreabă.

Se crede că primul cântat al cucului vesteşte anii pe care-i mai are de trăit cel care-l aude, sau câţi ani mai are până la căsătorie cel care-l ascultă şi nu s-a căsătorit încă. De obicei, cucul participă ca mesager şi la farmecele de dragoste.

În tradiţiile populare se practică Răscucitul, prin repetarea cântecului acestei păsări, pentru apărarea manei vacilor. Primăvara, de Lăsatul Secului, începe Jocul Cucilor, când tinerii se deghizează în cuci, dansând în cadrul unei nunţi simulate şi lovind sătenii cu beţe sau cu bice. Se crede că prin intermediul măştilor acestui joc şi cu ajutorul zgomotului de clopote, cucul alungă duhurile rele, iar prin atingerea cu opinca ori prin arderea fulgilor din glugă se alungă boala. La sfârşit, măştile se distrug.

Conform calendarului popular, cucul se face auzit la Buna Vestire, când se consideră că începe primăvara. Atunci i se dezleagă limba, fiindcă a mâncat din primii muguri ori pentru că a cântat în Poarta Raiului. Se şi spune: Cucul, până nu vede mugur, nu cântă.

El cântă până la Sânziene sau până la Sân-Petru, când ”răguşeşte”, pentru că s-a hrănit cu boabe de cireş sau de orz, ori pentru că a auzit şuieratul coasei. Atunci, se spune că a mâncat cucul cireşe. Se mai zice: A tăcut cucul, a trecut primăvara. Iată şi un cântec despre plecarea cucului:

Câte păsări îs pe munte

Nu-i ca cucul de cuminte;

Cât aude glas de coasă,

Se duce din ţara noastră.

Tăcerea cucului, după Sânziene, se mai explică şi prin pribegia la Curţile Dorului:

Zis-a Dorul să mă duc

După cântecul de cuc,

Sus în vârful muntelui,

La Curţile Dorului,

Unde-s porţile de pară

Şi oameni fără tihneală,

Unde-s porţile de foc

Şi oameni fără noroc.

Se mai crede că între Sânziene şi Buna Vestire cucul se preface în uliu.

Fiind o pasăre neobişnuită, cucul este scos din regnul care ar trebui să-i fie firesc. Într-o poveste-ghicitoare, la întrebarea ”ce este pasăre-nepasăre”, răspunsul este ”Cucul, pentru ca el nu vărează, nu iernează, iar puii, dacă vrea să-i aibă, nu-i vrednic să-i crească”. Datorită obiceiurilor sale, această pasăre este simbol al singurătăţii, de unde şi expresiile ”singur-cuc” şi ”a fi frate cu cucul”.

Se zice: Cucul cântă, dar tânjeşte după cuib. Cântecul lui, deosebit de frumos, a dus la mai multe zicale: Cioara vrea să cânte ca un cuc, piticul vrea să pună mâna pe Lună; Oricât ar ţipa, bufniţa nu poate cânta cum cântă cucul; N-ai văzut din porc stup şi din cioară cuc; Cucul îşi cântă numele. El nu pare a avea vreo grijă:

Cucul cântă, te-asurzeşte,

Vrabia ouăle cloceşte.

A avea ”casa cucului”, adică a nu avea nicio casă înseamnă a fi blestemat:

Cine iubeşte şi lasă

Dumnezeu să-i dea pedeapsă:

Aibă casa cucului,

Târâişul şarpelui

Şi liniştea vântului,

Pulberea pământului!

Obiceiurile sale de ”pasăre-nepasăre” au dus la multe alte expresii sugestive: de florile cucului, adică ”degeaba, inutil”; a umbla de flori de cuc – ”fără rost”; cântă cucu-n punga lui; bată-l cucul!;ascultă cucul până îţi cântă!; rău i-a cântat cucul; a-i cânta cucul în spate (din stânga, rău); a-i cânta cucul în casă; a aduce cuiva lapte de cuc; a avea mila cucului.

Aşa are să-i cânte cucul, se spune despre cineva care nu se va mai întoarce niciodată. La fel, cât cucul sau cât îi cucul înseamnă ”niciodată, cât îi hăul”.

Aceleaşi obiceiuri de ”pasăre-nepasăre” îl alătură... beţivilor: a fi cap de cuc, a fi cuc, a se face cuc; a fi cuc şi altă pasăre. De asemenea, a-i aduce cuiva şi lapte de cuc înseamnă ”imposibil”. Totuşi, se spune despre cel căruia îi cântă cucul în faţă că prosperă.

Folclorul nostru remarcă mereu calităţile deosebite ale acestei păsări: ”Cum este cucul ales între toate păsările şi busuiocul dintre toate florile”. (sursa: internet)

Denumirea lunii iunie provine fie de la numele zeiței romane Iuno, soția lui Jupiter, echivalenta zeiței grecești Hera, fie din cuvântul latin “iuniores”, care înseamnă “cei tineri”. Zeița Iuno era considerată și protectoarea femeilor măritate – poate de aceea se crede că nunțile făcute în iunie duc la cupluri durabile.

Luna iunie se mai numește popular Cireșar, Cireșariu sau Iuniu.

Grecii numeau luna iunie Skirophorion.

La începutul lunii iunie, soarele se înalță în constelația Taurului, iar către sfârșitul acestei luni ajunge în constelația Gemenilor. Datorită procesiunii echinocțiilor, luna iunie începe cu Soarele aflat în semnul astrologic al Gemenilor și se sfârșește în semnul Racului.

Iunie este luna cu cele mai lungi zile ale anului, în emisfera nordică și cu cele mai scurte zile, în emisfera sudică.

Cel mai important fenomen astronomic care are loc în această lună este solstițiul de vară (21 iunie), cea mai lungă zi din an.

În calendarul popular, luna iunie este una dintre cele mai importante din an, cu multe sărbători și evenimente folclorice, însoțite de practici rituale care au semnificații profunde asupra omului și relațiilor lui cu natura, cu lumea înconjurătoare.

Sărbătorilor lui Cireșar, fie ele creștine sau ritualice, se adaugă adeseori și sărbători cu dată variabilă cum ar fi Călușul, Rusaliile, Lăsatul Secului de Sânpetru și altele. Târgurile Drăgaicei și Sânzienelor, organizate în a doua jumătate a lunii iunie, păstrează amintirea unei divinități preistorice a agriculturii, celebrate la solstițiul de vară. Timpul calendaristic și vegetația ajung la maturitate în această perioadă. Totuși recoltele, oricât de promițătoare ar părea, sunt numai o promisiune, nu o certitudine. Căci dacă fulgeră și tună, vara va fi ploioasă și belșug la grâu; dacă plouă prea mult, se strică via și strugurii; dacă e uscat, va fi belșug de mălai și struguri; dacă sunt omizi, va fi recoltă bună la grâu și struguri.

Florile lunii iunie sunt trandafirul și caprifoiul.

Trandafirul

Conform unui mit grecesc, trandafirul a fost creat de zeița florilor, Chloris, care i-a adus multe daruri acestei flori, primind ajutor și de la alți zei. Trandafirul a primit frumusețea de la Afrodita și parfumul de la Dionysus.

Floarea de caprifoi

O floare semnificând dragostea nepieritoare și generozitatea, al cărei parfum se spune că provoacă vise încărcate de pasiunea iubirii. De asemenea, simbolizează puterile magice, dar și banii.

În mitologia greacă, celebrii iubiți Daphnis și Chloe nu se puteau întâlni decât atunci când era înflorit caprifoiul. Daphnis i-a cerut zeiței dragostei ca planta să își păstreze înflorirea o perioada mai lungă, astfel încât caprifoiul a ajuns să înflorească de-a lungul întregului sezon cald al anului.

În unele țări, aducerea de flori de caprifoi în casă înseamnă că se va face o nuntă în acel an.

Pietrele/gemele specifice celor născuți în luna iunie sunt perla, alexandritul și piatra lunii.

Arborii lunii iunie sunt mesteacănul și mărul și carpenul.

În multe tradiții europene, mesteacănul simbolizează lumina, puritatea și feminitatea.

Mărul este pomul învăluit de simbolistica roadelor sale, numite “fructele păcatului” sau “fructele zeilor”, asociate cu imortalitatea, dragostea și sexualitatea, simbolizând magia, tinerețea și fericirea.

Simbol al statorniciei, carpenul era înzestrat, potrivit sistemului de vindecare a plantelor al englezului Edward Bach, cu calitatea de a alunga oboseală și epuizarea psihică.

În tradiția românească, Legenda lunii iunie (Cireșar) se bazează pe povestea celor 12 frați (lunile anului), în care iunie este cel mai harnic și mai darnic.

Legenda populară a lui Cireșar

Conform mitologiei populare, Cireșar este fratele cel mic și plin de viață.

• Misiunea: Primește de la Dumnezeu sarcina de a coace primele fructe ale anului.
• Hărnicia: Muncește zi și noapte pentru a aduce căldura necesară holdelor.
• Podoaba: Umblă mereu cu cireșe coapte la urechi, împărțind bucurie copiilor. 

Vă dorim o lună iunie magică și o vară foarte fericită și frumoasă!

Pacea ta este cea mai puternică rugăciune.

 Apărarea principală a copiilor tăi este în tine

Ne dorim ca totul să fie bine pentru copii: sănătate, familie, fericire. Dar, uneori, soarta lor pare să se prăbușească și nu știm cum să-i ajutăm. Karmă nu înseamnă doar acțiuni, ci și sentimente. Răutatea noastră ascunsă, tristețea, nemulțumirea față de viață — toate acestea se așează ca o greutate invizibilă asupra verigii cele mai slabe, asupra celor pe care îi iubim cel mai mult. Îmbunătățirea soartei copiilor începe cu curățarea propriei noastre inimi. Aceasta este o practică pe care este important să o trăim.

🎯 Impactul spiritual asupra copiilor

• Părinții sunt scutul. Starea ta interioară blochează sau atrage probleme.
• Karma înseamnă emoții. Sentimentele ascunse dor mai mult decât faptele.
• Copiii sunt veriga slabă. Ei absorb primii toxicitatea din familie.
• Gândurile devin destin. Tristețea ta le blochează succesul viitor.

🛑 Capcane emoționale invizibile

• Răutatea ascunsă. Resentimentele nespuse otrăvesc atmosfera casei.
• Nemulțumirea cronică. Lipsa de recunoștință le taie aripile copiilor.
• Frica exagerată. Anxietatea parentală devine fobia lor cotidiană.
• Vinovăția personală. Autocriticarea ta distruge stima lor de sine.

🛡️ Pași pentru curățarea inimii

• Iertarea totală. Eliberează trecutul pentru a le ușura viitorul.
• Recunoștința zilnică. Apreciază ce ai pentru a le aduce noroc.
• Gândirea curată. Înlocuiește frica cu încrederea în destinul lor.
• Liniștea interioară. Pacea ta este cea mai puternică rugăciune.

Bunătatea și acceptarea interioară sunt cea mai bună protecție pentru copiii și nepoții tăi. Nu aștepta lecțiile dure ale soartei, începe schimbările chiar acum.