Iertarea nu înseamnă să accepți pasiv comportamentul greșit, ci să elimini ura și dorința de a distruge spiritual sau fizic persoana care a greșit.

 

   

Iertarea trebuie înțeleasă ca o **încetare a urii și a dorinței de a distruge o persoană din cauza greșelilor sale.** Când mă simt ofensat de cineva și îl pedepsesc sever, \ această persoană nu se va dezvolta. În cel mai bun caz, nu va mai face ceea ce făcea înainte. Se subînțelege că pedeapsa va determina persoana să nu mai repete greșelile comise. Dar acesta este doar primul pas în educația sa. Pedeapsa trebuie să fie dozată, trebuie să corespundă capacității persoanei de a se schimba, dorinței sale de a iubi și de a cunoaște. Ofensa poate fi considerată o pregătire pentru pedeapsă. Dacă nu mă simt ofensat, nu voi pedepsi pe altcineva. Dar pedeapsa este necesară – este o formă de educație, o modalitate de a-l ajuta să se dezvolte. </em id="3"></em id="4"> De aceea, când încerc să nu mă simt ofensat, de fapt, devin o ființă lipsită de formă, și dezvoltarea mea se oprește. </tg-emoji> Ofensa care se referă la trecut trebuie, fără îndoială, eliminată. Dar în prezent, ofensa mă determină să acționez pentru a opri comportamentul incorect al altei persoane, aceasta este o oportunitate de a-l educa. De aceea, nu trebuie să eliminăm ofensa, ci să înțelegem că ofensa este o formă imperfectă de a educa pe alții, și că **trebuie să învățăm să educăm corect.** S.N. Lazarev. "Munca asupra de sine. Transformarea sentimentelor.

Adevărata iertare: Iertarea nu înseamnă să accepți pasiv comportamentul greșit, ci să elimini ura și dorința de a distruge spiritual sau fizic persoana care a greșit.
Rolul limitat al pedepsei: O pedeapsă severă bazată doar pe răzbunare poate opri un comportament pe moment, dar nu ajută la evoluția reală a omului. Pedeapsa trebuie să fie mereu dozată, ghidată de iubire și adaptată la capacitatea celuilalt de a înțelege și de a se schimba.
Ofensa ca motor al acțiunii în prezent: Autorul explică faptul că a respinge total ofensa în prezent te poate transforma într-o ființă pasivă, lipsită de reacție. Ofensa din prezent este un semnal de alarmă care te obligă să acționezi pentru a opri un rău și pentru a-l ajuta pe celălalt să se corecteze.
Diferența dintre trecut și prezent: Ofensa legată de trecut (resentimentul acumulat) trebuie eliminată definitiv, deoarece ea distruge sufletul. În schimb, reacția din prezent trebuie transformată dintr-o ofensă oarbă într-un act conștient de educație.

În esență, mesajul este că nu trebuie să mimăm o bunătate falsă prin care tolerăm răul, ci să învățăm să educăm corect în prezent, înlocuind agresivitatea interioară cu dorința sinceră de a ajuta la dezvoltarea celuilalt.

Iertarea ca eliberare: A ierta nu înseamnă a tolera greșeala, ci a elimina ura și dorința de distrugere. Păstrarea resentimentelor blochează atât pe cel care a greșit, cât și pe cel ofensat.

Ofensa ca motor al acțiunii în prezent: În timp ce ofensa legată de trecut trebuie curățată (pentru că devine distructivă), ofensa resimțită în prezent funcționează ca un semnal de alarmă. Ea ne impulsionează să reacționăm și să punem limite în fața unui comportament incorect.

Pedeapsa ca formă de educație, nu de răzbunare: Pedeapsa nu trebuie să distrugă omul, ci să fie dozată în funcție de capacitatea lui de a înțelege și de a se schimba. Scopul ei final este dezvoltarea celuilalt, nu simpla interdicție.

Pericolul pasivității absolute: Încercarea de a suprima complet orice reacție sau sentiment de ofensă ne poate transforma în ființe fără formă, incapabile să își apere valorile sau să îi ajute pe ceilalți să evolueze.

Ce calități sunt cele mai apropiate de iubire?

  

     

Ce calități sunt cele mai apropiate de iubire? Acestea sunt umilința și iertarea. Umilința este acceptarea voii divine. Oricine consideră că umilința înseamnă lipsa de ură, resentimente, judecăți. Și într-o anumită măsură, este așa. Dar umilința, pe care o percepem ca pe o pasivitate, nu a fost niciodată prezentă la Hristos. El nu avea umilința în sensul obișnuit, dar în același timp, avea o umilință supremă, absolută, înaintea lui Dumnezeu. În același timp, față de oameni, El a fost ferm și principial. Aici se află dialectica – combinarea logicii divine și umane. Din punctul meu de vedere, umilința este o atitudine corectă față de conflict: abilitatea de a intra în conflict cu o persoană fără ură și judecăți, educând-o. Nepotrivirea cu răul este o chestiune externă. Intern, nu se poate lupta cu răul, pentru că răul provine, de asemenea, de la Dumnezeu. Dar în exterior, trebuie să ne împotrivim. Ce este iertarea? În percepția noastră obișnuită, iertarea este anularea pedepsei: Dumnezeu a iertat, ceea ce înseamnă că nu va pedepsi. Dar există două niveluri de iertare. Primul – divin: este legat de suflet și de sentimente. Dacă iert pe cineva, înseamnă că nu-l mai judec, nu simt ură față de el, nu vreau să mă răzbun pe el. Al doilea – extern: este absența pedepsei. Am subliniat întotdeauna că iertarea nu exclude pedepsirea. Pot ierta o persoană, înțelegând că este imperfectă, dar trebuie să o pedepsesc, să o educ, altfel va fi o degradare, o încurajare a imoralității. S.N. Lazarev. Pe baza materialelor de cercetare.

Acest fragment reprezintă o sinteză profundă a filozofiei lui S.N. Lazarev privind natura spirituală a sentimentelor umane și legătura lor cu divinitatea. Autorul redefinește două concepte fundamentale – umilința și iertarea – desprinzându-le de sensul lor comun, adesea înțeles ca pasivitate sau slăbiciune.

Iată principalele idei structurate din text:

1. Umilința ca acceptare și dialectică

Sensul profund: Umilința adevărată nu înseamnă doar lipsa urii sau a judecății, ci acceptarea absolută a voii divine.
Modelul lui Iisus Hristos: El a demonstrat o umilință totală în fața lui Dumnezeu, dar în relațiile cu oamenii a rămas ferm și principial. Aceasta este o dialectică: unirea logicii divine (interioare) cu cea umană (exterioară).
Atitudinea în conflict: Umilința înseamnă să poți intra într-un conflict fără ură, având ca scop educarea celuilalt, nu distrugerea lui. Textul subliniază că, deși răul are o origine îngăduită divin și nu trebuie urât interior, în exterior avem datoria să ne împotrivim lui.

2. Cele două niveluri ale iertării

Lazarev împarte iertarea în două planuri distincte pentru a evita capcana indulgenței oarbe:

Nivelul divin (interior): Se referă strict la suflet. A ierta înseamnă a renunța la judecată, ură și dorința de răzbunare. Este curățarea sentimentelor.
Nivelul uman (exterior): Se referă la acțiune și la consecințe. Iertarea nu exclude pedepsirea.


1. Umilința: Dincolo de pasivitate
• Definiție profundă: Umilința nu înseamnă slăbiciune sau lipsă de reacție, ci acceptarea voii divine și păstrarea iubirii în momentele de încercare.
• Modelul christic: Iisus Hristos a manifestat o umilință absolută în fața lui Dumnezeu, dar în relațiile cu oamenii a rămas ferm, principial și activ.
• Abordarea conflictului: Umilința reprezintă capacitatea de a intra într-un dezacord sau conflict fără a simți ură, resentimente sau dorință de judecată, având ca scop educația celuilalt.
2. Iertarea: Cele două niveluri
Conceptul de iertare este împărțit în două planuri distincte care funcționează în paralel:
• Nivelul intern (Divin): Se referă strict la suflet și emoții. Înseamnă eliberarea de ură, răzbunare și judecată critică. Este acceptarea faptului că celălalt este imperfect.
• Nivelul extern (Uman/Social): Nu exclude pedeapsa. A ierta pe cineva în suflet nu înseamnă a-i tolera acțiunile distructive. Pedeapsa externă aplicată fără ură devine un instrument de educare și prevenire a degradării morale.

Concluzia autorului

A ierta pe cineva în suflet, dar a-l sancționa sau educa în exterior este o dovadă de iubire autentică. Lipsa unei reacții externe ferme în fața greșelilor celorlalți nu este bunătate, ci o încurajare a degradării și a imoralității lor.

SFÂNTUL IOAN, ARHIEPISCOPUL NOVGORODULUI 7 SEPTEMBRIE

  ‒ Acest sfânt al Rusiei s-a născut în marele oraș Novgorod din părinți creștini. De mic era atras de viața bisericească. La vârsta cuvenită a fost hirotonit preot.

După moartea părinților, Ioan şi fratele său, Gavriil, au dorit să zidească o mănăstire. Săvârșind ei cele trebuincioase, nu le mai ajungeau banii pentru ferestrele bisericii. Așa că amândoi au căzut la pământ în fața icoanei Maicii Domnului, pe care o rugau cu lacrimi în ochi să facă ceva ca biserica să fie terminată. Noaptea le-a apărut Maica Domnului în vis, promițându-le terminarea bisericii.

Dimineața, ieșind afară, au văzut un cal minunat cu frâul şi şaua ferecate în aur, iar călăreț nu avea. Așteptând ei mult și bine să vină călărețul, s-au apropiat de cal. De șa atârnau doi săculeți. Luându-i de pe el, calul s-a făcut nevăzut. În săculeți ce să fie?

‒ Bani. Unde ați găsit basmul acesta? întrebă poznașul Ionel.

‒ Sunt minunile lui Dumnezeu. Stați să auziți și alte întâmplări minunate. Cu banii luați, după ce i-au mulțumit îndelung Maicii Domnului, au terminat biserica, au cumpărat și multe moșii pentru mănăstire și chiar le-au mai rămas. Ei s-au călugărit. La călugărie oamenii primesc un nou nume. Asta pentru a arăta că se leapădă de lume și că vor trăi o nouă viață în Hristos. Ioan a primit numele de Ilie, iar Gavriil pe cel de Grigorie. 

După ce a murit arhiepiscopul Arcadie al Novgorodului, credincioșii și preoții l-au primit cu mare cinste pe Ilie, hirotonindu-l episcop. El se împotrivea și, din smerenie, spunea că nu este vrednic de o așa mare cinste.

La scurtă vreme, voievodul Roman al Suzdalului s-a năpustit cu oaste asupra Novgorodului. Locuitorii cetăţii nu știau cum să scape de această năprasnă. Oastea nu mai rezista mult. Dar bunul păstor, plecându-și genunchii la rugăciune, cu lacrimi se ruga la icoana Domnului Hristos, implorându-L să izbăvească cetatea. Deodată s-a auzit un glas care i-a spus să meargă la catedrala orașului și să ia icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Fecioare și să o așeze pe zidul cetății.

Dis-de-dimineață Ilie a trimis un sobor de preoți și diaconi să ia cu cinste icoana. Dar icoana se făcuse grea și nimeni nu putea să o ridice. Așa că a venit însuși arhiepiscopul, rugând-o pe Preacurata să izbăvească cetatea. Apoi au început să cânte Paraclisul Maicii Domnului. Când a ajuns la condacul „Ceea ce ești folositoare creștinilor, neînfruntată...”, îndată icoana a început să se miște singură.  Așa că arhiepiscopul Ilie, luând icoana în mâini, cu rugăciuni și cu lacrimi, a dus-o pe zidul cetății. Era pe la prânz. Dușmanii aruncau multe săgeți asupra cetății. Chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din icoană s-a întors cu spatele spre dușmani. Era semnul că locuitorii cetății urmau să fie ajutați. Din icoană curgeau lacrimi. Ilie, alergând, strângea într-un veșmânt lacrimile Maicii Domnului. Acesta era semnul că Împărăteasa cerului se ruga Fiului ei pentru izbăvirea orașului. Văzând aceasta, dușmanii au fost cuprinși de frică și, neștiind ce fac, au început să se omoare unul pe altul. Atunci ostașii cetății au ieșit și i-au biruit pe dușmani.

Am să vă mai povestesc încă o întâmplare minunată, chiar hazlie, cu sfântul. Într-o noapte, stând el la rugăciune, cel rău, vrând să-l tulbure, a intrat în ligheanul de spălat al episcopului și făcea gălăgie. Atunci Ilie a însemnat ligheanul cu semnul Sfintei Cruci, făcând, cu puterea lui Dumnezeu, ca Aghiuță să rămână blocat acolo. Atunci urâtul înger căzut a început să se vaite ca un om, să-l ierte sfântul și să-l lase liber. Dar sfântul s-a gândit la ceva cu totul neobișnuit şi i-a spus: „În noaptea asta să mă duci la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim și până dimineață să mă aduci înapoi în chilie!” Zis și făcut. Diavolul s-a prefăcut în cal și sfântul a încălecat pe el. Ajungând cu o viteza pe care nu o poate prinde nicio mașină, pentru că distanța era foarte mare, a stat în fața bisericii din Ierusalim, ușile s-au deschis singure, a intrat și s-a închinat Domnului. În aceeași noapte a fost iarăși în chilie. Atunci l-a eliberat pe necuratul. 

‒ Oauuu! La așa ceva nu mă așteptam! rămase Bogdan cu gura căscată.

‒ Chiar e adevărat, domnule profesor?

‒ Și ce culoare avea calul?

‒ A zburat cu acel cal nărăvaș?

‒ Știu, știu că v-a impresionat. În viețile sfinților sunt multe întâmplări minunate, unele chiar mai mari decât aceasta. Este frumusețea Ortodoxiei noastre, nădejdea în ceea ce credem noi.

‒ Și ce a mai făcut sfântul?

‒ Făcând și multe minuni, după ce a construit alte șapte biserici, a plecat cu slavă la Domnul, la adânci bătrâneți

Numai prin pocăință sinceră și li se poate curăți inima. Arhimandritul Rafail (Karelin)

Desfrânarea poate fi dezvăluită in sunetul vocii: uneori, o persoană pare să vorbească despre ceva pur sau chiar sfânt, dar în vocea și respirația sa se poate auzi o poftă ascunsă. Desfrânarea este asemănătoare cu o apă tulbure care iese din ochii omului: privirea unui om desfrânat îl acoperă pe celălalt cu un noroi lipicios și urât mirositor. Dacă chiar și o singură privire transmite un mesaj care se transformă într-un fel de lanț invizibil ce leagă oamenii unul de altul, atunci atingerea este începutul căderii trupești. Atingerea pătimașă trezește în suflet pofta – acest „demon interior” care ne însoțește neîncetat. Este ca și cum s-ar trezi și ar ieși târându-se din temnițele întunecate ale sufletului. Prin atingerea corpului altuia se transmite o anumită energie a desfrânării, care amintește oarecum de energia electrică, atunci când un fir intră în contact cu altul. Dacă omul se abține de la libertăți în mișcări sau de la relaxarea visătoare în timpul ispitei cu gânduri necurate, acestea vor trece repede, așa cum trece un nor pe cer. În acele case în care pe ecranul albastru se petrece ceea ce înainte se făcea în taină, se așează duhurile întunecate, precum vulturii lângă cadavrele neîngropate. O încăpere în care se privesc scene de desfrâu și desfrânare seamănă, din punct de vedere duhovnicesc, cu un apartament în care a explodat o conductă de canalizare și miroase îngrozitor. Cel care privește imagini desfrânate și apoi merge la biserică seamănă cu un om care slujește la doi dumnezei sau șchiopătează cu ambele picioare. Creștinii care se pângăresc permanent prin desfrâu vizual sunt lipsiți de ceea ce este cel mai important – comuniunea cu Dumnezeu. Numai prin pocăință sinceră și li se poate curăți inima. Arhimandritul Rafail (Karelin)

Pe cine nu ar trebui să inviți niciodată în casa ta.

 Decizia de a primi pe cineva în spațiul tău personal depinde în totalitate de confortul și limitele tale, însă, în general, este recomandat să eviți să inviți persoane care îți încalcă constant intimitatea, îți provoacă o stare de nesiguranță sau manifestă un comportament toxic. Casa ta este refugiul tău, iar liniștea ta emoțională și fizică ar trebui să fie pe primul loc.

Iată câteva categorii de persoane pe care mulți oameni aleg să le țină la distanță de căminul lor, grupate în funcție de impactul comportamentului lor:

Persoane care îți pun în pericol liniștea sau siguranța

• Oaspeții agresivi sau imprevizibili: Persoanele care nu își pot controla furia, devin violente verbal sau fizic, ori au un comportament distructiv (mai ales sub influența alcoolului).
• Cei care nu îți respectă bunurile: Persoane care strică lucruri fără să le pese, lasă mizerie exagerată sau împrumută obiecte din casa ta fără să ceară voie.
• Persoane în care nu ai încredere: Dacă simți nevoia să îți ascunzi obiectele de valoare sau documentele importante când cineva te vizitează, acea persoană nu are ce căuta în intimitatea casei tale.

Persoane cu comportament toxic sau intruziv

• Criticii materialiști sau judecători: Cei care vin doar pentru a-ți inspecta curățenia, mobilierul sau stilul de viață, făcând comentarii răutăcioase sau oferind sfaturi nesolicitate despre cum ar trebui să trăiești.
• Persoanele care nu respectă limitele de timp: Oaspeții care vin neanunțați, refuză să mai plece deși le-ai sugerat subtil că e târziu, sau se comportă de parcă ar fi la hotel, așteptând să fie serviți în permanență.
• Cei care aduc energie negativă constantă: Persoane care folosesc vizitele doar pentru a se plânge, a bârfi sau a crea conflicte, lăsându-te epuizat emoțional după plecarea lor.

---

Cele 13 sfaturi ale Sfântului Isaac Sirul

 1.⁠ ⁠De nu te linişteşti cu inima, linişteşte-ți măcar limba.

 2.⁠ ⁠Și dacă nu poți pune rânduială în gânduri, pune rânduială măcar în simțuri.
 3.⁠ ⁠Şi de nu eşti singur în cugetul tău, fii singur măcar cu trupul tău.
 4.⁠ ⁠Şi de nu poți lucra cu trupul tău, întristează-te măcar în cugetul tău (pentru acest fapt).
 5.⁠ ⁠Și de nu poți sta la priveghere, priveghează măcar şezând pe patul tău, sau chiar întins pe el.
 6.⁠ ⁠Şi de nu poți posti două zile, posteşte măcar până seara. Și de nu poți până seara, păzeşte-te măcar să nu te saturi.
 7.⁠ ⁠De nu eşti curat în inima ta, fii curat măcar în trupul tău.
 8.⁠ ⁠De nu plângi în inima ta, îmbracă-ți în jale măcar fața ta.
 9.⁠ ⁠De nu poți milui, vorbeşte măcar (osândindu-te) ca un păcătos.
10.⁠ ⁠De nu eşti făcător de pace, fii măcar neiubitor de tulburare.
11.⁠ ⁠De nu poți fi sârguincios cu fapta, fii măcar în cugetul tău netrândav.
12.⁠ ⁠De nu eşti biruitor (asupra păcatelor), măcar să nu te mândreşti față de cei vinovați.
13. De nu izbuteşti să închizi gura celui ce bârfeşte, păzeşte-te măcar să nu te faci părtaş în aceasta cu el.

Sfântul Isaac Sirul în Pr. Filotheos Faros, Clerul azi – o privire din interior, tentații impasuri, maladii și remedii,traducere Lăzărescu Ovidiu, Editura Egumenița, Galați, 2013, p.45-46.

Mesajul central este unul profund realist și mângâietor pentru omul modern: dacă nu poți atinge perfecțiunea spirituală la nivelul cel mai înalt (la nivelul inimii sau al minții), nu abandona lupta, ci fă măcar minimul posibil la nivel exterior, fizic sau comportamental.

Cum și când se citește Acatistul Sf. Ier. Nectarie. Cele 40 de zile

 Cum se citește Acatistul Sf. Ier. Nectarie? Nu există o rânduială care să lege împlinirea cererii de un număr de zile. Dar există un fel de a te ruga care îl schimbă pe cel ce se roagă – și despre acela merită vorbit.

Cei mai mulți dintre cei care ne întreabă despre Acatistul Sf. Ier. Nectarie nu întreabă, de fapt, cum se citește. Întreabă dacă nu cumva îl citesc greșit.

Au auzit că trebuie patruzeci de zile. Au sărit o zi și nu știu dacă s-a stricat totul. Nu cunosc rugăciunile începătoare. Nu știu dacă e nevoie de binecuvântarea preotului, dacă se citește dimineața sau seara, în picioare sau așezat. Iar peste toate stă o teamă tăcută: dacă greșesc, poate nu se împlinește.

Vă spunem de la început, ca să puteți citi mai departe cu inima ușurată: nu este așa.

Cum se citește acasă

1. Rugăciunile începătoare – „Împărate ceresc”, „Sfinte Dumnezeule”, „Preasfântă Treime”, „Tatăl nostru”, „Crezul”
2. Acatistul – cele 13 condace și 12 icoase, în rânduiala lor
3. Rugăciunile de la sfârșitul acatistului
4. Cererile dumneavoastră, cu numele celor pentru care vă rugați

Rugăciunile începătoare nu sunt o formalitate. Ele așază omul: îl cheamă pe Duhul Sfânt, mărturisesc credința în Treime, rostesc rugăciunea pe care ne-a dat-o Însuși Mântuitorul. Sunt ca pragul unei case – treci prin el ca să intri, dar casa e înăuntru. și unde se citește

Cel mai adesea, acatistele se citesc dimineața, înainte de mâncare, când mintea e limpede și ziua încă nu s-a năpustit peste noi. Dar aceasta e o povață, nu o lege.

Dacă dimineața plecați la lucru cu noaptea în cap, citiți seara. Dacă lucrați în ture, citiți când vă întoarceți. Ceasul cel mai bun este acela la care puteți cu adevărat – fiindcă un acatist citit seara, în fiecare seară, prețuiește mai mult decât unul început dimineața și lăsat după trei zile.

Se poate citi acasă, în odaia dumneavoastră, singur sau împreună cu familia. Se poate citi în biserică. Se poate citi la căpătâiul unui bolnav.

Întrebări pe care ni le pun credincioșii

Trebuie binecuvântarea preotului?

Pentru rugăciunea de acasă, nu este de trebuință. Orice creștin poate citi un acatist oricând. Dar dacă vă hotărâți să începeți cele patruzeci de zile pentru o pricină grea – o boală, o cumpănă în familie – este bine să spuneți duhovnicului. Nu ca să primiți învoire, ci ca să nu fiți singur în osteneala aceea. Și orice lucru început cu binecuvântare are rodul lui.

Se citește în picioare sau așezat?

Însuși cuvântul acatist vine din grecescul akáthistos, care înseamnă „neșezut” – imnul care se cântă stând în picioare. Aceasta e rânduiala. Dar dacă sunteți bolnav, în vârstă sau ostenit, citiți așezat, fără nicio tulburare. Sfântul Nectarie a petrecut cincizeci de zile în pat, la spital, înainte de sfârșitul lui. Știe ce înseamnă să nu te poți ridica.

Pot citi de pe telefon?

Da. Cuvintele sunt aceleași, fie că stau pe hârtie, fie pe un ecran. Închideți doar notificările (înștiințările), ca să nu vă întrerupă.

Cu glas tare sau în gând?

Cum vă e mai lesne. Rostirea cu glas ajută mintea să nu rătăcească – de aceea o povățuiesc mulți duhovnici. Dar dacă e cineva care doarme în casă, citiți în șoaptă sau în gând.

Pot citi pentru altcineva?

Da, și este un lucru bun. Multe mame citesc pentru copii, multe soții pentru soții bolnavi. Pomeniți numele celui pentru care vă rugați la sfârșit, acolo unde se rostesc cererile.

Pot citi mai multe acatiste în aceeași zi?

Se poate, dar nu grăbiți. Mai de folos este un acatist citit cu luare-aminte decât trei rostite în fugă, ca o datorie bifată. Rugăciunea nu se măsoară în cantitate.

Ce fac după cele patruzeci de zile?

Mulțumiți! Oricare ar fi fost răspunsul primit – sau chiar dacă încă nu se vede niciunul. Iar dacă rânduiala v-a prins bine, urmați-o mai departe, fără să mai numărați. Cei mai mulți dintre cei care vin vinerea la noi au început așa: cu patruzeci de zile, și au rămas.

La biserica noastră, în fiecare vineri

Dacă vă e greu să duceți singur cele patruzeci de zile – și multora le este – veniți să le ducem împreună!

La Parohia Sf. Ier. Nicolae și Sf. Ier. Nectarie din Pitești, Acatistul Sfântului Ierarh se c

---

Un cuvânt la sfârșit

Sfântul Nectarie a fost el însuși un om al rugăciunii scrise: a alcătuit imne și rugăciuni, dintre care cea mai cunoscută este „Cuvioasă Fecioară” – Agni Parthene – cântată astăzi în toată lumea ortodoxă. Știa, așadar, ce înseamnă să cauți cuvintele potrivite ca să spui ce ai pe suflet.

Dar știa și celălalt lucru: că, la urmă, cuvintele nu sunt cele care mântuiesc. A murit într-un salon de spital pentru săraci, după cincizeci de zile de dureri răbdate fără cârtire, iar cea dintâi minune s-a făcut nu prin vreo rugăciune anume, ci prin cămașa lui pusă din întâmplare pe patul unui om paralizat.

Așa că citiți-i acatistul cum puteți. În picioare sau așezat, dimineața sau seara, de pe hârtie sau de pe telefon, patruzeci de zile sau câte veți apuca.

El nu numără zilele. Numără lacrimile.

Cum se citește Acatistul Sf. Ier. Nectarie. Cele 40 de zile

https://nicolaenectariepiteshttps://nicolaenectariepitesti.ro/sf-ier-nectarie/cum-se-citeste-acatistul/ti.ro/sf-ier-nectarie/cum-se-citeste-acatistul/

În fiecare zi de vineri, dimineața, începând cu ora 09.00, în biserica noastră se citește Acatistul Sf. Ier. Necatire împreună cu o serie de rugăciuni pentru sănătate. Scrie mai jos pomelnicul tău și perioada pentru care vrei să îl pomenim.