Foarte bine spus, prietene!! Reflecție grozavă! Salutări!

 

Sunt oameni care intră în viața ta.
Și există oameni care ajung într-un loc mult mai greu de explicat.

Nu știi exact când s-a întâmplat.

Poate a fost o conversație.
O privire.
O tăcere împărtășită.
Sau acea senzație ciudată de a putea fi tu însuți fără să trebuiască să dovedești absolut nimic.

Dar ceva s-a schimbat.

Pentru că unii oameni nu ocupă pur și simplu spațiu în viețile noastre.

Ne transformă.

Ne învață părți din noi pe care nu le știam.
Ne răspund cu întrebări pe care nu ni le pusesem.
Ne amintesc cine eram înainte să începem să ne protejăm atât de mult.

Și atunci înțelegi ceva important:

Nu toate conexiunile profunde sunt menite să dureze pentru totdeauna.

Unii vin să te însoțească.

Alții ca să te trezească.

Alții pentru a te învăța să stabilești limite.

Și unii, chiar și când pleacă, lasă ceva în tine care nu mai este niciodată la fel.

Mult timp am crezut că o relație importantă este una care rămâne.

De-a lungul anilor descoperi că nu este întotdeauna așa.

Sunt oameni care au fost acolo pentru scurt timp și au lăsat o amprentă imensă.

Și alții care au fost ani de zile fără să ne cunoască cu adevărat.

Pentru că profunzimea unei relații nu se măsoară doar în timp.

Este cu adevărat măsurat.

În prezență.

În reciprocitate.

În acea ciudată liniște de a simți că în fața cuiva nu trebuie să joci niciun personaj.

Poate că maturizarea înseamnă și să înveți să faci diferența între cei care sunt pur și simplu apropiați...

și cine este cu adevărat prezent.

Printre cei care ascultă cuvintele tale...

și care înțelege și tăcerile tale.

Între cei care au nevoie de o anumită versiune a ta...

Și cine îți permite să continui să crești.

Așadar, când găsești o conexiune autentică, ai grijă de ea.

Nu din frica de a-l pierde.

Din recunoștința de a fi găsit-o.

Pentru că trăim înconjurați de oameni.

Dar sunt foarte puțini care reușesc să ajungă în punctul în care încetăm să explicăm cine suntem...

Pentru că, într-un fel, ei ne-au înțeles deja.

Și poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase forme de iubire:

Să te simți văzut fără să fii judecat.

Sfântului Varsanufie

 

Venerabilul Barsanuphius al Optinei

Comemorat pe 1 aprilie

Foto: optina.ru

Pavel I. Plihankov s-a născut în orașul Samara pe 5 iulie 1845, fiul lui Ioan și al Nataliei Plihankov. Mama sa a murit la naștere, iar tatăl său s-a recăsătorit ulterior pentru ca fiul său să aibă o mamă. Deși mama sa vitregă era foarte strictă, ea a fost o adevărată mamă pentru el și a iubit-o foarte mult.

Ca descendent al cazacilor din Orenburg, Paul a fost înscris în Corpul Cadeților din Polotsk. Și-a terminat studiile la Școala Militară din Orenburg și a primit gradul de ofițer. Ulterior, a absolvit Școala de Ofițeri de Stat Major a Cazacilor din Petersburg și a servit, de asemenea, la sediul districtului militar Kazan, ajungând în cele din urmă la gradul de colonel.

Odată, fiind bolnav de pneumonie, Pavel a simțit că este pe moarte. I-a cerut ordonanței sale să-i citească Evanghelia și a leșinat. Apoi a avut o viziune în care cerurile păreau să se deschidă și s-a speriat din cauza luminii mari. Întreaga sa viață păcătoasă a trecut prin fața lui și a fost copleșit de pocăință. O voce i-a spus că ar trebui să meargă la Mănăstirea Optina, dar medicii nu credeau că se va însănătoși. Sănătatea sa s-a îmbunătățit însă, iar colonelul a vizitat Optina. În august 1889, Starețul Mănăstirii a fost Sfântul Ambrozie (10 octombrie), care i-a spus lui Pavel să-și pună ordine în treburile lumești. Doi ani mai târziu, Sfântul Ambrozie l-a binecuvântat să taie toate legăturile cu lumea și i-a spus să intre în Optina în termen de trei luni.

Nu i-a fost ușor colonelului să demisioneze din funcție în termenul specificat de trei luni, deoarece i s-au pus obstacole în cale. De fapt, i s-a oferit o promovare la gradul de general și i s-a cerut să amâne pensionarea. Unii oameni au încercat chiar să-i aranjeze o căsătorie, râzând de intenția sa de a merge la mănăstire. Doar mama sa vitregă a fost bucuroasă că își dorea să devină călugăr. Chiar în ultima zi a celor trei luni și-a încheiat treburile și a ajuns la Optina. Cu toate acestea, Sfântul Ambrozie era deja înmormântat în sicriul său din biserică.

Sfântul Anatol I (25 ianuarie) l-a succedat Părintelui Ambrozie ca Stareț, iar pe Pavel l-a numit pe Ieromonahul Nectarie (29 aprilie) ca îngrijitor al chiliei sale. A fost acceptat ca novice în 1892 și tuns ca rasofor în 1893. În următorii zece ani, a trecut prin diferite etape ale vieții monahale, inclusiv hirotonirea ca diacon (1902) și ca preot (1903). Călugărul Pavel a fost tuns în secret în mantie în decembrie 1900 din cauza unei boli grave. Când l-au întrebat ce nume dorește să primească, a spus că nu contează. L-au numit în cinstea Sfântului Varsanufie de Tver și Kazan (11 aprilie). Deși și-a revenit, nu i-au dat mantiea decât în ​​decembrie 1902, după Liturghie, când s-a dezvăluit că fusese tuns în patul de boală.

La 1 septembrie 1903, părintele Varsanufie a fost numit să-l asiste pe Starețul Iosif, superiorul schitului, în îndrumarea spirituală a fraților schitului și a surorilor de la mănăstirea Șamordino.

La începutul războiului ruso-japonez din 1904, părintele Varsanufie a fost trimis în Orientul Îndepărtat ca preot militar, unde a îngrijit soldații răniți. Războiul s-a încheiat în august 1905, iar Sfântul Varsanufie s-a întors la Optina pe 1 noiembrie 1905.

Întrucât Starețul Iosif devenise prea bătrân și fragil pentru a administra treburile schitului, Părintele Varsanufie a fost numit Superior al schitului în locul său. Părintele Varsanufie a restabilit curând ordinea și disciplina, a achitat datoriile, a reparat clădirile etc. Ca Superior, a combinat strictețea cu grija și tandrețea părintească pentru cei subordonați.

Sfântul Varsanufie, la fel ca ceilalți Bătrâni din Optina, poseda darurile clarviziunii și vindecării oamenilor afectați de boli trupești și spirituale. Unul dintre fiii săi duhovnicești, Părintele Inochentie Pavlov, și-a amintit de prima sa Spovedanie cu Bătrânul. S-a speriat pentru că Părintele Varsanufie părea să-i cunoască cele mai intime gânduri, amintindu-i de oameni și evenimente pe care le uitase. Sfântul i-a vorbit cu blândețe și i-a spus că Dumnezeu i-a revelat aceste lucruri despre Părintele Inochentie. „În timpul vieții mele, să nu spui nimănui despre ceea ce trăiești acum”, i-a spus el, „dar poți vorbi despre ele după moartea mea”.

Sfântul Varsanufie iubea cărțile duhovnicești, în special Viețile Sfinților. El le spunea adesea oamenilor că cei care citesc aceste Vieți cu credință beneficiază enorm de acest lucru. Răspunsurile la multe dintre întrebările vieții pot fi găsite citind Viețile Sfinților, spunea el. Ele ne învață cum să depășim obstacolele și dificultățile, cum să rămânem fermi în credința noastră și cum să luptăm împotriva răului și să ieșim victorioși. Deși Viețile Sfinților erau disponibile pe scară largă, Bătrânul îl întrista că nu le citeau mai mulți oameni.

Sfântul Varsanufie a pomenit mulți sfinți în fiecare zi în timpul Regulii sale de rugăciune, iar acest lucru nu era întâmplător. Fiecare sfânt, a explicat el odată, avea o anumită importanță în viața sa. Dacă, de exemplu, avea loc un eveniment semnificativ, căuta să vadă care sfinți erau pomeniți în ziua respectivă, apoi începea să-i pomenească în fiecare zi. Mai târziu, a observat că, în ziua sărbătorii lor, aceștia îl scăpau adesea de vreun pericol sau necaz. Pe 17 decembrie 1891, de pomenirea profetului Daniel și a celor trei tineri sfinți, a părăsit Kazanul și nu s-a mai întors niciodată. Aceea a fost ziua în care a decis să părăsească lumea, iar Sfântul Varsanufie a simțit că Dumnezeu l-a izbăvit dintr-un cuptor al patimilor. Așa cum cei trei tineri au fost izbăviți din cuptorul aprins pentru că nu s-au închinat idolilor, Bătrânul a crezut întotdeauna că a părăsit lumea nevătămat pentru că a refuzat să se închine idolilor poftei, mândriei, lăcomiei etc.

Prin 1908, Sfântul Varsanufie părea să se îmbolnăvească mai des și a început să vorbească despre moartea sa care se apropia. În aprilie a acelui an, cineva i-a trimis un pachet care conținea Marea Schemă. Părintele Varsanufie își dorise de mult să fie tuns în Marea Schemă înainte de moartea sa, dar nu spusese nimănui despre acest lucru, cu excepția arhimandritului. Prin urmare, a considerat acest lucru ca un semn că va muri în curând.

Într-o noapte din iulie 1910, Starețul s-a îmbolnăvit atât de tare încât a trebuit să părăsească biserica în timpul priveghiului și să se întoarcă la chilie. În dimineața următoare, 11 iulie, era atât de slăbit încât nu se putea ridica singur. În acea seară a fost tuns în mănăstire în Marea Schimă.

Părintele Varsanufie a început să se recupereze, dar au apărut noi probleme în mănăstire. Noi călugări veneau din medii cu deficit spiritual. Aceștia nu înțelegeau natura ascetică a monahismului sau întreaga noțiune de prezbiterie și, prin urmare, au început să ceară insistent reformă și schimbare. Voiau să își asume poziții de autoritate și să închidă schitul. Din cauza plângerilor lor, Părintele Varsanufie a fost îndepărtat de la Optina și numit egumen al Mănăstirii Golutvinsky. Când a sosit pentru a-și prelua îndatoririle, Părintele Varsanufie a găsit mănăstirea într-o stare de declin fizic și spiritual. Cu toate acestea, nu și-a pierdut curajul și, în curând, mănăstirea a început să reînvie. Tot mai mulți oameni au început să o viziteze, odată ce au auzit că un prezbiter de la Optina venise la Golutvinsky, iar situația financiară a mănăstirii a început, de asemenea, să se îmbunătățească. Cu toate acestea, frații rebeli i-au provocat o mare tristețe și a trebuit să-i expulzeze pe unii dintre ei.

La începutul anului 1913, Sfântul Varsanufie s-a îmbolnăvit din nou și i-a cerut mitropolitului Macarie al Moscovei permisiunea de a se retrage la Optina, dar acest lucru nu s-a întâmplat. A adormit în Domnul pe 1 aprilie, iar trupul său a rămas în biserica din Golotvino până pe 6 aprilie (care era și Sâmbăta lui Lazăr). După înmormântare, trupul său a fost așezat într-un tren și trimis la Optina pentru înmormântare. Trenul a ajuns la gara Kozelsk pe 8 aprilie, iar sicriul a fost dus la Optina de către clerici.

Patriarhia Moscovei a autorizat cinstirea locală a Sfinților Bătrâni de la Optina pe 13 iunie 1996. Lucrările de descoperire a moaștelor Sfinților Leonid, Macarie, Ilarion, Ambrozie, Anatol I, Varsanufie și Anatol al II-lea au început pe 24 iunie/7 iulie 1998 și s-au încheiat a doua zi. Cu toate acestea, din cauza sărbătorilor bisericești (Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul etc.) asociate cu datele reale ale descoperirii moaștelor, Patriarhul Alexei al II-lea a desemnat 27 iunie/10 iulie ca dată pentru comemorarea acestui eveniment. Moaștele sfinților Bătrâni se odihnesc acum în noua biserică a Icoanei Maicii Domnului de la Vladimir.

Bătrânii Optinei au fost glorificați de Patriarhia Moscovei spre venerație universală pe 7 august 2000.

Biserica Ortodoxă din America

4/3/2017

sursa https://orthochristian.com/102392.html   

Sfântul Varsanufie de la Optina a lăsat în urmă sfaturi practice și profunde, culese în special din discuțiile sale cu ucenicii și din scrisorile de îndrumare. Învățăturile sale pun un accent deosebit pe paza minții, smerenie, răbdarea încercărilor și realismul în viața duhovnicească.

Iată o selecție a celor mai importante învățături și citate ale sale, grupate pe teme:

Despre Rugăciune și Paza Minții

Sfântul Varsanufie nu cerea credincioșilor din lume stări mistice înalte, ci o rugăciune stăruitoare, conștientă și smerită.

Rugăciunea ca dialog simplu: „Nu căutați cuvinte înalte în rugăciune. Adesea, un singur cuvânt spus cu zdrobire de inimă – cum ar fi cel al vameșului (Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului) – este mai primit înaintea lui Dumnezeu decât lungi discursuri pline de mândrie ascunsă.”
Lupta cu gândurile în timpul rugăciunii: „Când mintea îți fuge în timpul rugăciunii, nu te deznădăjdui. Întoarce-o înapoi cu blândețe de fiecare dată. Dumnezeu nu cere de la noi o minte perfect nemișcată de la început, ci vede osteneala și sârguința noastră și, la vremea potrivită, ne va dărui harul rugăciunii curate.”
Pregătirea pentru rugăciune: „Înainte de a începe să te rogi, stai câteva clipe în tăcere. Liniștește-ți gândurile, iartă din inimă pe oricine te-a supărat și conștientizează în fața Cui urmează să vorbești.”

Despre Viața Duhovnicească și Încercări

Sensul suferinței: „Nu există viață duhovnicească fără cruce. Încercările și bolile nu sunt semne că Dumnezeu ne-a părăsit, ci sunt doctorii trimise de El pentru a ne curăți sufletul de mândrie și egoism. Primiți-le cu mulțumire!”
Calea de mijloc: „În viața duhovnicească, calea de mijloc este cea mai sigură. Fugiți de extreme. Nici posturile excesive care distrug trupul și nasc mândria, nici lenea și nepăsarea nu sunt plăcute lui Dumnezeu. Totul să fie făcut cu măsură și cu sfat.”
Despre citirea Scripturii: „Citiți Sfânta Scriptură în fiecare zi. Chiar dacă un capitol vi se pare greu de înțeles la început, cuvântul lui Dumnezeu are o putere tainică; el curățește mintea și luminează sufletul treptat, asemenea unei lumini care alungă întunericul dintr-o cameră.”

Despre Smerenie și Relațiile cu Ceilalți

Paza de a nu judeca: „Dacă vrei să dobândești pacea inimii, încetează să mai judeci pe aproapele tău. Când vezi un frate că greșește, spune-ți în gând: Eu sunt mult mai păcătos decât el, iar Dumnezeu îl va ridica, pe când eu s-ar putea să cad și mai rău.”
Smerenia ca temelie: „Poți să postești până la epuizare, poți să dai toată averea săracilor, dar dacă nu ai smerenie și dragoste, toate aceste osteneli sunt goale în fața lui Dumnezeu. Smerenia deschide porțile Raiului, în timp ce mândria a transformat îngerii în demoni.” 

Pentru Sfântul Varsanufie și întregul schit de la Optina, Rugăciunea lui Iisus („Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”) nu era doar o simplă practică monahală, ci respirația sufletului și arma principală în războiul nevăzut cu patimile.

Modul în care Sfântul Varsanufie preda și aplica această metodă se remarca prin trezie, simplitate și multă prudență, adaptată atât călugărilor, cât și credincioșilor din lume.

---

1. Etapele rugăciunii: De la buze la inimă

Sfântul Varsanufie explica faptul că dobândirea rugăciunii curate este un proces de lungă durată, care trece prin trei etape mari:

• Rugăciunea verbală (cu gura): Este etapa de început. Omul rostește cuvintele cu voce tare sau în șoaptă. Sfântul sublinia că, deși mintea fuge des în această fază, nu trebuie să abandonăm: „Rostește numele lui Iisus cu buzele. Chiar dacă mintea nu participă pe deplin la început, dracii aud numele de care se tem și fug, iar inima se va îndulci treptat”.
• Rugăciunea minții: Cuvintele nu mai sunt rostite cu vocea, ci doar în minte. Mintea devine total concentrată pe înțelesul cuvintelor, alungând orice alt gând sau imagine.
• Rugăciunea inimii (sau a minții în inimă): Aceasta este un dar exclusiv al harului dumnezeiesc. Mintea coboară în inimă, iar rugăciunea devine continuă, adâncă și izvorăște de la sine, chiar și în timpul somnului sau al muncii. Sfântul avertiza că această stare nu se poate forța prin tehnici mecanice, ci se primește doar prin multă smerenie.

2. Reguli practice transmise de Sfântul Varsanufie

Sfântul stareț oferea câteva îndrumări esențiale pentru cei care doreau să practice această rugăciune:

• Atenția, iar nu ritmul: Cel mai important lucru este ca mintea să fie atentă la cuvinte. Mai bine mai puține rugăciuni spuse cu atenție totală și zdrobire de inimă, decât mii de repetări făcute în grabă, doar pentru a „bifa” o regulă.
• Respingerea totală a imaginației: Sfântul Varsanufie interzicea cu desăvârșire crearea de imagini în timpul rugăciunii. Nu trebuia vizualizat Hristos, Sfânta Fecioară, raze de lumină sau îngeri. „În timpul rugăciunii, păstrează-ți mintea curată de orice imagini, altfel vei cădea foarte ușor în înșelare (prelest)”, spunea el. Rugăciunea trebuie să fie „fără chip”.
• Smerenia ca paratrăsnet: Rugăciunea lui Iisus fără smerenie devine o armă periculoasă. Dacă cineva începe să se creadă „sporit” sau „sfânt” pentru că se roagă mult, harul se retrage imediat, lasându-l pradă mândriei.

3. Aplicarea ei în viața de zi cu zi (pentru laici)

Spre deosebire de alți asceți riguroși, Sfântul Varsanufie încuraja cu căldură și oamenii de rând (medici, studenți, muncitori) să practice Rugăciunea lui Iisus.

El îi învăța să folosească „timpii morți” ai zilei: în timp ce mergeau pe stradă, când așteptau undeva, în momentele de rutină sau înainte de a începe o activitate grea. Spunea că această scurtă rugăciune funcționează ca un scut care protejează mintea de murdăria lumii și de gândurile de judecată, mânie sau deznădejde.

---

Când treci prin momente grele..

Când treci prin momente grele și îți faci griji pentru cineva, Arhimandritul Naum oferea următoarele îndrumări:

 * De 200 de ori pe zi „Tatăl nostru”;

 * sau de 40 de ori pe zi „Sfinte Dumnezeule”;

 * sau de 150 de ori „Nascatoare de Dumnezeu Fecioară. 

El ne învăța să ne rugăm neîncetat și să nu ne limităm doar la aprinderea lumânărilor, ci să ne rugăm cu stăruință, până când rugăciunile noastre vor fi ascultate.

Arhimandritul Naum Baiborodin.

 Părintele Naum Baiborodin de la Troice-Sergieva Lavra era cunoscut pentru faptul că le dădea ucenicilor canoane intense de rugăciune, tocmai pentru a le muta mintea de la îngrijorare și panică spre încrederea în pronia divină.

Când trecem prin necazuri, frica și gândurile negre tind să ne copleșească. Această rânduială propusă de Arhimandritul Naum funcționează ca o „ancoră”:

Scurtează distanța dintre om și Dumnezeu: Repetarea unor rugăciuni fundamentale ca Tatăl nostru, Sfinte Dumnezeule sau Născătoare de Dumnezeu, Fecioară menține mintea trează și unită cu harul.
Înlocuiește îngrijorarea cu stăruința: În loc să ne consumăm energia psihică făcându-ne scenarii pesimiste pentru cei dragi, direcționăm acea energie în cerere stăruitoare.
Depășește formalismul: Așa cum spunea și Părintele, aprinderea unei lumânări este un gest frumos, un jertfelnic simbolic, dar ea nu trebuie să înlocuiască implicarea directă a inimii noastre prin cuvântul rugat.Rugăciunea curată și stăruitoare este, într-adevăr, una dintre cele mai puternice ancorări spirituale în momentele de încercare, iar sfaturile Arhimandritului Naum Baiborodin reflectă esența tradiției ortodoxe: transformarea îngrijorării în strigăt către Dumnezeu.
Atunci când mintea tinde să fie copleșită de gânduri negative sau de frică pentru cei dragi, aceste canoane de rugăciune (pe care sfinții părinți le numeau uneori „pravile”) au rolul de a disciplina mintea și de a muta atenția de la problemă către Cel care o poate rezolva.
Câteva aspecte esențiale din învățătura sa pe care merită să le reținem:
• Calitatea dincolo de cantitate: Deși numărul mare de rugăciuni (200 de „Tatăl nostru” sau 150 de „Născătoare de Dumnezeu Fecioară”) poate părea greu de atins la început, scopul lor este menținerea minții conectate la prezența divină pe parcursul întregii zile.
• Trecerea de la formalism la trăire: Aprinderea unei lumânări este un gest frumos, de jertfă și lumină, dar ea trebuie să fie doar acompaniamentul unei inimi care strigă către Dumnezeu, nu un înlocuitor al dialogului cu El.
• Răbdarea în încercări: Îndemnul de a ne ruga „până când rugăciunile vor fi ascultate” ne amintește că răspunsul lui Dumnezeu vine adesea la timpul potrivit, nu întotdeauna în ritmul impus de nerăbdarea sau panica noastră.
În perioadele de criză, o astfel de rânduială aduce pace interioră și pune cel mai bine în practică îndemnul apostolic: „Rugați-vă neîncetat!”

„La energii mari, nu se poate avea agresivitate – este prea periculos”

 

Cum poate rugăciunea să ajute un om de afaceri? Unul dintre membrii clubului de afaceri a scris că s-a confruntat cu probleme. Afacerea era una importantă, iar când o astfel de afacere funcționează fără prea mult efort și investiții, în Rusia, de obicei, autoritățile doresc să se implice. Acolo deja activa un grup specific de funcționari, cu sprijinul unor structuri de forță. În astfel de cazuri, șansele de a-și păstra afacerea sunt practic nule. Și el a rugat timp de mai multe luni: „Doamne, accept voia Ta”. Adică, nu exista ură, regret, ofense – doar rugăciune. Și totul s-a rezolvat miraculos.

Dacă o persoană, în momentul critic, când riscă să piardă totul, slăbește, urăște, condamnă, regretă, atunci șansele sunt nule. Dar dacă o persoană, într-un moment dificil, se adresează lui Dumnezeu, atunci adesea este salvată. Se poate explica științific acest mecanism? Da, din punctul meu de vedere. Când ne confruntăm cu o situație de viață sau pierdere, are loc o eliberare uriașă de energie – aceasta este o formă de protecție, stres. Și dacă această eliberare uriașă de energie este colorată de agresivitate, ofense, ură, deznădejde, cu cât este mai mare această acumulare de energie, cu atât mai grave vor fi consecințele pentru persoană. Pur și simplu, va muri. „La energii mari, nu se poate avea agresivitate – este prea periculos” Dar când o persoană se roagă lui Dumnezeu și acceptă în interior situația, atunci această explozie de energie este pură, iar dorințele încep să se împlinescă, iar salvarea vine.

Această afirmație surprinde o dinamică profundă a comportamentului uman și a sistemelor complexe: la un nivel ridicat de energie sau putere, agresivitatea devine autodistructivă, transformând riscul într-unul absolut.

Iată o descompunere a acestui principiu pe câteva planuri:

1. Planul psihologic și energetic personal

Când o persoană are o „energie mare” (entuziasm, influență, carismă, forță vitală sau resurse interioare puternice), acțiunile sale au un impact amplificat asupra celor din jur.

• Dacă această energie este canalizată prin agresivitate, efectul este devastator atât pentru ceilalți, cât și pentru propria persoană.
• Persoanele cu adevărat puternice sau cu o frecvență interioară înaltă tind să își cultive stăpânirea de sine (centrarea). Ei înțeleg că agresivitatea este, de fapt, o scurgere de energie, o dovadă de slăbiciune sau de pierdere a controlului.

Risipirea minții în timpul rugăciunii)

 – Gheronda, când îmi fac rugăciunea la chilie, stau tare neliniștită ca nu cumva vreo soră să deschidă ușa și astfel să-mi pricinuiască răspândire.

– Eu, dacă sunt în stare de rugăciune și deschide cineva ușa, prefer să mă lovească cu securea în cap, decât să mă vadă în acea clipă când mă rog. Este ca și cum ai zbura și vine unul și-ţi taie aripile. Voi nu aţi trăit încă stări duhovnicești în vremea rugăciunii ca să înţelegeţi cât îl costă pe cineva să-l deranjaţi în timp ce se roagă. Nu aţi simţit această părtășie cu Dumnezeu, când omul se ridică oarecum de pe pământ. Dacă aţi fi avut astfel de experienţe, i-aţi fi respectat pe ceilalţi când se roagă. Dacă ar fi existat această sensibilitate duhovnicească, aţi fi cugetat: „Cum să-l întrerup pe celălalt în vreme ce se roagă?”. Aţi fi înţeles ce mare pagubă îi pricinuiţi și aţi fi luat aminte. Nu spun să luaţi aminte cu stres și cu silire, ci cu respect faţă de cel care comunică cu Dumnezeu. Dar dacă nu există această sensibilitate duhovnicească, să existe cel puţin sensibilitatea lumească, în sensul ei cel bun. Să vă obișnuiţi să bateţi la ușă și să spuneţi cu voce tare: „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește‑ne pe noi!”, ca celălalt să poată sta liniștit și nu să fie mereu cu frică că se deschide ușa. Altceva este să mă aflu în stare de veghere duhovnicească și altceva e să stau mereu neliniștit ca nu cumva cineva să-mi deschidă ușa. Asta obosește, te zdrobește.

– Gheronda, se poate ca vreo soră să facă aceasta din simplitate?

– Nu este simplitate ca o soră să bată în ușa alteia și, fără să audă „Amin”, să deschidă și să intre înăuntru. Mă mir că faceţi una ca aceasta! Se poate ca cealaltă soră să plângă în rugăciune și să nu vrea să fie văzută. Eu, când merg la vreo chilie vecină și aud că citesc slujba Vecerniei, stau și un ceas afară în frig și spun „Doamne Iisuse”, ca să nu-i întrerup și să taie din slujbă. Cum să deschid ușa când îi aud psalmodiind? Cum să intru? Dacă intru, este ca și cum aș avea dreptul s-o fac. Se poate ca aceia să-mi dea acest drept, însă eu nu fac aceasta. Vine din egoism, ca și cum eu sunt cineva și nu ţin cont de celălalt. Să existe această sensibilitate lăuntrică. Odată când eram la Sinai, am văzut doi copii de beduin, un băiat și o fetiţă, rugându-se pe drum cu comboloiul. Atunci eu m-am oprit și m-am retras încet, așteptând să-și termine sărmanii copilași rugăciunea și abia apoi să-mi continui drumul, pentru că nu exista altă trecere.

– Gheronda, de îndată ce încep să mă rog, îmi vin în minte obligaţiile care mi-au rămas neîndeplinite la ascultare.

– Nici eu, când am obligaţii neîmplinite, nu mă pot liniști. De aceea, dacă vrei să nu ai răspândire în vremea rugăciunii, să-ţi pui în rânduială repede obligaţiile tale și numai după aceea să începi rugăciunea, spunând în mintea ta: „Spre deosebire de sufletul meu, toate se află în bună rânduială. Ia să mă îngrijesc să-l pun în rânduială și pe el”.

– Gheronda, mă gândesc că, dacă aș fi avut vreo greutate în viaţă, aceasta m-ar fi ajutat să sporesc în rugăciune.

– Ce vorbești? Trebuie să fie război, ca să-L cauţi pe Hristos? O stare duhovnicească exterioară bună este cea mai bună condiţie pentru o stare duhovnicească lăuntrică bună. Rugăciunea cere ca cel ce se roagă să fie nerăspândit în cele exterioare și aranjat în cele lăuntrice. Nerăspândirea ajută mult în viaţa duhovnicească.

 Obiect constituit din mărgele (chihlimbar, sticlă, metal etc.) înșirate pe aţă sau prinse pe un lănţișor subţire, care sunt legate la capete printr-un nod. Aceste mărgele sunt mișcate încet cu degetele de la un capăt la altul, ca o îndeletnicire plăcută în vreme de plictiseală.

Extras din Despre rugăciune – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.

Sunt lucruri pe care le faci și le uiți, dar care rămân în sufletul altuia.

A trăi frumos nu înseamnă să nu cazi, ci să nu rămâi definit de cădere. 

Sunt zile în care greșești, rănești, te rătăcești și ajungi să nu te mai recunoști. 

Dar omul nu este numai suma eșecurilor lui. 

Poți cere iertare. Poți repara cât se mai poate. 

Poți învăța să nu repeți ceea ce ai făcut. 

Și, mai ales, poți începe din nou fără să transformi rușinea într-o sentință pe viață.

 Uneori ne pedepsim mai mult decât ne-ar pedepsi Dumnezeu. 

Ținem deschise răni pe care El ar vrea să le vindece și ne întoarcem obsesiv la trecut de parcă suferința ar putea schimba ceea ce s-a întâmplat.

 Nu poate. 

Dar poate schimba omul care merge mai departe. 

Iartă la timp, inclusiv pe tine. 

Nu ca să minimalizezi greșeala, ci ca să nu-i dai puterea de a-ți ucide viitorul. 

Viața frumoasă nu este viața fără cicatrici. 

Este viața în care cicatricile nu mai hotărăsc direcția pașilor tăi.

Dragostea adevărată nu se oprește la omul căruia i-ai făcut bine.

 Merge mai departe, adesea fără să afli. 

Poate ai ascultat cândva un om într-o zi grea și el, peste ani, a știut să asculte pe altcineva. 

Poate ai iertat acolo unde era mai ușor să rănești, iar gestul tău a devenit pentru altul dovada că blândețea este posibilă. 

Binele are o memorie tainică. 

De aceea, nu măsura fiecare gest prin răspunsul primit.

 Nu întreba mereu cine ți-a mulțumit, cine te-a apreciat, cine a întors favorul.

 Sunt lucruri pe care le faci și le uiți, dar care rămân în sufletul altuia. Uneori dragostea se întoarce, dar nu de unde te aștepți. 

Se întoarce printr-un om necunoscut, printr-o ușă deschisă la timp, printr-o mână întinsă când tu însuți ai nevoie.

 Dumnezeu știe să lege binele în feluri pe care nu le vedem.

 Poate de aceea merită să iubim fără contabilitate: pentru că nicio faptă bună nu se pierde cu adevărat, chiar dacă nu se întoarce imediat la noi.

Smerenia adevărată nu face zgomot. 

De multe ori o întâlnești în oameni care nu povestesc ce au făcut, nu-și numără nevoințele și nu caută să fie văzuți. 

Trăiesc simplu, se roagă, muncesc, poartă greutăți și lasă în urma lor o liniște care spune mai mult decât multe cuvinte. 

Poate că tocmai astfel de oameni ne învață că viața duhovnicească nu are nevoie de spectacol. 

Nu trebuie să fii cunoscut ca să fii folositor. 

Nu trebuie să fii lăudat ca să fii aproape de Dumnezeu. 

Uneori sfințenia începe în gesturi pe care nu le observă nimeni: într-o ascultare făcută fără murmur, într-o rugăciune pentru cineva care nu va afla niciodată, într-o pâine împărțită, într-un orgoliu lăsat jos. 

Și poate cea mai grea lecție este aceasta: să faci bine fără să simți nevoia să existe martori. Să accepți că Dumnezeu vede ceea ce oamenii trec cu vederea. 

Chipurile smerite nu strălucesc prin dorința de a fi admirate, ci prin pacea pe care o lasă în jur. Iar uneori un om tăcut poate predica mai mult prin viața lui decât altul printr-o mie de cuvinte.

Ce ne împiedică să iubim?

Ce ne împiedică să iubim? Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El e bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este (Luca 6, 31-36). Ce vorbe uimitor de simple! Sunt atât de fireşti, încât atunci când omul le aude pentru întâia oară se simte chiar stingherit: Cum de nu m-am gândit la asta până acum? Tot ce este mare este simplu şi toată învăţătura lui Hristos e neasemuit de simplă. E îndreptată către oamenii cu inimi simple; au primit-o cei mai simpli pescari din Galileea, care au devenit luminători ai întregii lumi. Orice cuvânt al lui Hristos e simplu şi uimitor de accesibil. Toată învăţătura Lui parcă s-ar înţelege de la sine şi totuşi, ce departe stă viaţa noastră de împlinirea acestora! Nu ne purtăm la fel cu toţi oamenii. Faţă de cei mai apropiaţi (soţia, copiii) ne purtăm potrivit poruncilor lui Hristos. Cu cei pe care îi socotim depărtaţi sau străini nu ne purtăm astfel. El cere însă ca noi să-i iubim şi pe vrăjmaşi. E foarte greu. A-i iubi pe vrăjmaşi se deprind cei ce au inima curată, care Îl iubesc cu toată inima pe Dumnezeu şi urmează poruncilor Lui, cei în care sălăşluieşte Duhul Sfânt. Doar cei ce s-au deprins să îi iubească pe cei care-i urăsc, să-şi iubească vrăjmaşii, i-au biruit pe aceştia – cu binele şi cu dragostea. Mila şi împreună-pătimirea sunt însuşirile de temelie ale dragostei. Cine are dragoste, are şi milă şi împreună pătimire: nu poţi să iubeşti fără să suferi cu cel iubit. Un asemenea om nu poate să nu facă binele celor care au nevoie de el şi-l face fără să aştepte recunoştinţă, fără să aştepte să i se răsplătească pe măsură. Din dragostea curată izvorăşte milostivirea, așa împlinesc adevăraţii creştini aceste porunci: dau împrumut celor de la care nu se aşteaptă să mai primească înapoi, fac tot felul de fapte bune. Domnul cere să nu aşteptăm nimic în schimb pentru binele făcut şi ne făgăduieşte marea plată a veşnicei bucurii, spunând că vom fi fii ai Celui Preaînalt. Hristos spunea despre Înfricoşata Judecată că drepţii vor fi îndreptăţiţi doar pentru faptele dragostei: fii ai Celui Preaînalt se vor numi, vor străluci ca stelele pe cer. Cei ce dragoste nu au, cei ce nu fac faptele milostivirii, se vor numi fii ai diavolului şi vor fi chinuiţi în veci împreună cu el. Dragostea este împlinirea a toată legea (Romani 13, 10). Milostivirea e toată legea lui Hristos, fiindcă ea vine din dragoste. Mare e această lucrare! E scopul întregii noastre existenţe. Am fost făcuţi ca să ne apropiem de El duhovniceşte. Trăim ca să devenim fii ai Celui Preaînalt, să ne desăvârşim. Mergeţi prin uşa cea îngustă, pe calea cea pietroasă şi spinoasă, fără a vă teme de pătimiri, fiindcă ele nasc binele. Cel care pătimeşte devine slobod de egoism, liniştit, blând, plin de dragoste. Să mergem pe calea necazurilor, împlinind toate poruncile lui Hristos. Prin neobosite rugăciuni şi post intrăm în Împărtăşirea cu El, fiindcă Duhul Sfânt poate sălăşlui doar într-o inimă smerită. Să agonisim blândeţea, smerenia, şi atunci va veni și dragostea. Neîncetată să fie rugăciunea ca El să curăţească inimile de răutate și să ne dea marile virtuţi creştineşti: blândeţea, smerenia și dragostea. Doamne, dă-mi sfânta dragoste, învaţă-mă să iubesc toţi oamenii: şi pe cei de aproape şi pe cei de departe şi pe cei credincioşi şi pe cei necredincioşi, precum Tu, Doamne, ne iubeşti pe noi, pe toţi, păcătoşii şi ticăloşii. Amin. Sfântul Luca al Crimeei, 15 octombrie 1944

„Omule, de ți-ai cunoaște valoarea...”

Omule, dacă ți-ai cunoaște valoarea, nu te-ai mai vinde ieftin păcatului.

Mânca-v-ar Raiul să vă mănânce..

DESPRE CRUCEA ,, RUSEASCĂ "
O vedeam și eu de ani buni, crucea noastră,, cea de toate zilele ", puțin diferită de ceea ce cunoaștem noi românii. În afara celor două părți principale, verticala și orizontala, încă două bucățele pe direcție orizontală, una sus și una mai jos, dar aceasta din urmă înclinată oblic. Bineînțeles că bucățica orizontală din partea de sus amintește tabla pe care era scrisă de către soldații romani ,, vină " Mântuitorului nostru Iisus Hristos, INRI, adică ,, Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor ". Dar ce înseamnă, sau la ce face trimitere bucățica aceea oblică din partea de jos? Îmi imaginam că reprezintă acel suport pentru picioare care li se punea unor răstigniți ca să poată susține o parte a greutății trupurilor lor în timpul cât zăceau pe cruci. Se zice că fără acea bucată de lemn brațele răstigniților s-ar fi smuls din încheieturi. Evangheliile nu ne dau astfel de detalii tehnice. Ni se spune numai că ,, a fost răstignit ". Aceasta pentru că în perioada istorică a scrierii Evangheliilor, adică în secolul întâi al erei noastre, moartea prin răstignire era suficient de cunoscută și de temută de toată lumea, nefiind nevoie de detalii. Îmi rămânea o singură dilemă: bine, bine, avem suportul pentru picioare, dar de ce trebuie să fie oblic și nu drept? Când am avut ocazia am întrebat un preot ortodox din Republica Moldova, iar acesta m-a lămurit imediat:
,, Bucățica aceea oblică îi amintește pe cei doi tâlhari răstigniți împreună cu Domnul. Capătul de sus, cel din stânga cum se privește crucea, era tâlhar ul ,, cel de-a dreapta " lui Hristos, care s-a mântuit prin pocăința lui târzie. Capătul din dreapta, cel de jos, reprezintă tâlharul cel de-a stânga Domnului, care s-a prăvălit în iad, impietrindu-se în trufia lui". Am încuviințat și am înțeles. Acest model de cruce este utilizat de slavi în general. Dar aceasta nu înseamnă că nu-l putem folosi și noi. De exemplu crucea clasică, simplă, fără adausuri, este numită ,, crucea latină ". Aceasta ce înseamnă, că numai spaniolii și italienii pot să o utilizeze în cultul lor?! Este vorba despre denumiri și atât. Așa că să nu vă smintiți dacă o veți vedea în mâini de preoți sau pe turle de biserici. Că uite, un deștept s-a apucat să-l critice pe Înalt Preasfințitul Teodosie al Tomisului că a apărut cu o cruce rusească în mâini !
Băi, voi sunteți normali?!
V-a întunecat dracul mințile în halul acesta, că vă băgați și peste Sfințiții Arhierei ? !
Nu vedeți în creierele voastre decât ,, ruși " și,, putiniști " !
Dar acolo unde voi vedeți ,, ruși ", noi vedem frați ortodocși de limbă slavă. Iar acolo unde voi vedeți ,, putiniști " noi vedem iubitori de cultură și de spiritualitate slavă.
A propòs.. de Dostoievski și de Sfântul Serafim de Sarov ați auzit ?
Dar de Sfinții Ioan din Kronstadt și Siluan Athonitul ?
... Mânca-v-ar Raiul să vă mănânce.. Lăsați prostiile, că vă o să ajungeți de râsul istoriei.
Amin !