..Unii nu postesc deloc, alţii postesc o săptămână sau câteva zile, iar
alţii, o săptămână la început şi o săptămână la sfârşit. Fiecare îşi va
lua plata după ostenelile sale. Dar cei care postesc, adeseori se mai şi
încurcă în înţelegerea postului. Unii postesc ajunând mai ales vinerea –
şi e foarte bine. Pentru că postul şi ajunarea dau bun prilej organelor
noastre celor dinlăuntru să se repare – această “uzină” care suntem noi
înşine şi care merge aşa, ca un automat: de pildă, nu ne dăm seama când
se transformă pâinea în energie. Şi când postim, se bucură tot lăuntrul
nostru, ne spune “mersi”, pentru că se reface aievea. Aşadar, cine ţine
post cu regularitate îşi face el însuşi foarte mult bine.
Este
la câte unii această panică: “Dacă nu mănânc, mor, ameţesc!” Nu-i
adevărat. Postul armonizează şi înviorează tot lăuntrul nostru. Postul
creştin, supravegheat şi ţinut cu înţelepciune, este recomandat de
Sfinţii Părinţi, iar unii din ei aveau studii de medicină înaltă și ei
urmăreau să ne facă nouă bine, nu să ne chinuiască. Aşa că toate au fost
rânduite cu foarte multă luciditate şi pricepere.
Postul trebuie
să fie luminat, consimţit de bună voie, nu cu ciudă, ci să fie ca o
bucurie. Nu un post cu ciudă sau ţinut de frică, pentru că atunci
stomacul resimte postul ca o mare suferinţă, iar mintea culege numai
mătrăgună şi numai răutăţi. Dumnezeu nu vrea un astfel de post. Este un
post netrebnic, cu adevărat, atunci când posteşte această aparatură
fizică, iar sufletul se revoltă. Nu aşa! Dumnezeu vrea ca totul să fie
global, armonios; să postească şi trupul, dar să postească şi sufletul,
şi atunci e postul cu adevărat binefăcător. Să se bucure şi cele
dinlăuntru şi să nu se revolte gura şi limba că le-am pus la post.
Fraţi
creştini, aş vrea să rămâneţi măcar cu două gânduri şi anume: un post
cumpătat; şi după un post aspru, să mâncaţi puţin. Unii postesc toată
ziua, ajunează, şi seara mănâncă cât ar fi mâncat toată ziua şi apoi
toată noaptea le este rău. Este şi un cuvânt în popor: “Crăciunul
sătulului, Paştele fudulului” – adică acum se taie bieţii porci şi
mâncăm şi ne îmbuibăm cu toate după post, mâncăm pentru tot postul cu un
fel de răzbunare şi ne vătămăm trupul (…). E nevoie de post cu
adevărat, fraţi creştini.
Dar un post aspru se împleteşte cu
rugăciunea şi cu meditaţia, şi mai ales să-ţi postească şi gura în
timpul postului. Sunt oameni care fac din această râvnă a postului un
ideal. Şi ferice, cu adevărat, de cei ce merg pe această cale frumoasă
şi cu adevărat vrednică, calea postului! Numai să fie dusă cu
statornicie şi răbdare, pentru că este o cale spinoasă, fraţi creştini,
şi totdeauna veţi avea de suferit pe această cale. Şi sfinţii au suferit
foarte mult, toţi, fără nici o excepţie. Iar dacă cineva ajunge la
vârful faptelor bune şi apoi se ademeneşte şi cade, căderea lui e mare,
pentru că îi tulbură pe toţi. Sfântul Timotei ştia că are nevoie de un
frâu pentru tinereţea lui – căci tinereţea aceasta de multe ori se
preface într-un fel de flacără şi cuprinde totul în jur. De aceea,
sfântul Timotei se îngrădea din toate părţile, ca să stingă această
flacără a păcatului. Şi el nu părăsea nicicum lucrul lui Dumnezeu, ci cu
tot postul lui aspru, acum era la Efes, acum la Corint, sau pe mare,
sau în altă parte, oriunde era învăţătorul său, sfântul apostol Pavel.
Toţi marii sfinţi au fost bolnavi, fraţi creştini. Începând de la
sfântul Pavel, care avea mereu nevoie de sfântul Luca, sau sfântul Ioan
Gură de Aur care vomita mereu şi nu putea mânca niciodată cu altcineva
la masă, din pricina acestei slăbiciuni… sfântul Nicolae care avea
picioarele rănite şi umflate, de la minele de plumb din Asia Mică, unde a
fost deportat…Şi nu aşteptaţi să vă ceară celălalt iertare. Nu, începeţi prin a cere dumneavoastră iertare, pentru că este imposibil ca, oricât ar fi şi celălalt de vinovat, să nu aveţi şi dumneavoastră o vină cât de mica… e imposibil…
Părintele Sofian Boghiu
