Doliu, ca anotimpuri

ANOTIMPURILE DE DOLIU
(De Fernando D'Sandi)

Durerea este un calendar secret
pe care nimeni nu a cerut să-l deschidă,
dar pe care viața o impune cu forța.
Și ca anotimpurile,
trăiești fără să-ți poți accelera ritmul
nici nu o opriți cu mâinile.

Iarna de doliu este brutală:
Un îngheț care sparge ramuri
și reduce la tăcere păsările. Totul pare mort.
Amintirile îngheață în memorie ca fotografiile sub gheață,
Și mergi stângaci pe o podea
care scârțâie și amenință să se spargă.
Este timpul singurătății,
când chiar și râsul doare ca și cum buzele mușcate crăpate de frig.

Dar vine primăvara și, deși nimeni nu crede că este posibil, mici crăpături de culoare răsar în mijlocul atâtei zăpadă topite. Nu este fericire, este rezistență. O floare care îndrăznește să apară este suficientă pentru a-ți aminti că viața, chiar și după ce a pierdut, insistă. Doliul aici nu dispare: se transformă în seva. Îți spune că poți respira din nou, chiar dacă aerul încă miroase a absență.

Apoi apare vara și doare diferit. Căldura aduce la suprafață cicatrici care păreau închise. Intensitatea soarelui ne amintește de ceea ce lipsește: ați împărtășit petreceri, călătorii, voci care nu sunt astăzi aici. Și chiar dacă lumea pare să sărbătorească, mergi în umbra cuiva care nu se va putea întoarce niciodată. Dar vara învață și ea: înveți să dansezi cu golul, să te udei de sudoare și lacrimi până înțelegi că a trăi, chiar a arde, este un act de fidelitate față de cei care au plecat.

În sfârșit, vine toamna,
timpul soldurilor.
Frunzele cad și înțelegi ce să renunți
Nu pierde: permite rădăcinii să respire.
Doliu toamna este dulce amintire,
Un album care nu mai taie ca sticla, 
ci însoțește ca un foc
sub lemn. Este timpul să înțelegem
că fiecare toamnă aduce cu ea sămânța
a unui nou început,
chiar dacă nu va mai fi niciodată la fel.

Doliu, ca anotimpurile,
Nu poți negocia: stai în cale. 
Și în acel tranzit te descoperi diferit, mai fragil, da, dar și mai uman.

Căci cine trece prin iarnă,
El recunoaște miracolul fiecărei primăveri.

Care își îndură vara,
Învață să fii recunoscător pentru calmul toamnei.

Iar cei care trăiesc toate anotimpurile de doliu, descoperă că în ei înșiși va exista întotdeauna o mică grădină, unde chiar și ceea ce rănește poate înflori.

Credite: Fernando D'Sandi.

Dogmă sau opinie? Cum citim scrierile Sfinților

 Există o problemă delicată atunci când vorbim despre sfinții recent canonizați – dar, de fapt, este o ispită prezentă dintotdeauna în viața Bisericii. Mulți credincioși, și uneori chiar teologi, sunt tentați să ridice la rang de autoritate absolută toate cuvintele, ideile sau scrierile unui sfânt nou trecut în calendar, chiar dacă domeniul respectiv nu era unul în care sfântul să fi fost pregătit sau să fi avut competență teologică.
     Trebuie să înțelegem că nu toți sfinții au aceeași vocație. Unii au fost canonizați pentru contribuția lor teologică, alții pentru viața lor de rugăciune, alții pentru mucenicia lor. 
Spre exemplu, Sfântul Vasile cel Mare este numit “cel Mare” pentru că a cuprins cu mintea și cu viața sa întreaga Biserică: a lăsat în urmă o operă teologică, canonică, liturgică și pastorală de necontestat. 
Sfântul Ioan Gură de Aur nu a fost numit așa pentru că a fost un administrator bun, de exemplu, ci pentru că predica și teologia sa au cucerit inimile și au hrănit Biserica, până astăzi. 
La fel, Sfinții Grigorie Teologul, Ioan Teologul sau Simeon Noul Teolog nu poartă acest nume întâmplător, ci pentru că au trăit și au lăsat Bisericii o teologie de o profunzime unică. 
    Dar, de pildă, în cazul sfinților mărturisitori canonizați recent în Biserica Ortodoxă din România, nu teologia scrisă a fost criteriul, ci viața lor de mărturisire. La fel, sfinții cuvioși au fost trecuți în rândul sfinților pentru viața lor de asceză și curăție, iar mucenicii pentru jertfa lor. 
Nu putem ridica automat la nivel de dogmă fiecare cuvânt al lor doar pentru că sunt canonizați. Dacă un sfânt, precum Părintele Cleopa, a lăsat multe cuvinte de învățătură, aceasta nu înseamnă că tot ceea ce a spus trebuie luat drept dogmă de credință, ci doar ceea ce este în consens cu învățătura Bisericii. Părerile personale ale unor slujitori nu-s tot timpul și învățătura Bisericii.
     De altfel, Părintele Georges Florovsky, nu spunea nejustificat, când a fost vorba de aceste neînțelegeri, de pildă, că “Tradiția nu este un muzeu de texte și opinii, ci viața Duhului Sfânt în Biserică”. Aceasta înseamnă că Biserica este cea care, prin experiența ei de veacuri, distinge între ceea ce rămâne valabil pentru toți și ceea ce ține de un context istoric, de o neputință omenească sau de o înțelegere limitată.
     Prin urmare, este important să facem această distincție: sfinții au fost canonizați pentru ceea ce Biserica a recunoscut în mod limpede la ei – mărturisirea, cuvioșia, mucenicia sau contribuția teologică. 
Canonizarea nu înseamnă că toate opiniile lor personale devin dogme. Doamne, ferește! 
Este nevoie de discernământ și de fidelitate față de criteriul ultim al Bisericii, care este consensul Sfinților Părinți de-a lungul veacurilor.

*Faptul că urmașii sfinților n-au înțeles corect ceea ce aceștia au învățat, transmițând mai departe învățături neconforme - nici cu ce învățau acești sfinți, dar nici în conformitate cu învățătura Bisericii -, rămâne un subiect de abordat pe viitor. 

**Tratați ca pe un text de teologhisire, iar nu ca pe o scriere ce nu suferă completări. 

Hieromnimon DP