EFECTELE SUPARARII

 

Supărarea este una din cele mai răspândite încălcări ale legilor universului, care poate determina mari neplăceri în viaţa, atât a celui pe care te superi, cât şi în propria ta viaţă.

Potrivit legii bumerangului, tot ceea ce emitem în spatiu, din punct de vedere vibratoriu: gânduri, vorbe, dorinţe, fapte, sentimente se întorc la noi producând efecte perturbatoare în câmpul nostru energetic. De aceea nimeni nu poate face rău altuia, fără să plătească.

Gandul

Oricând aveţi gânduri negative despre o persoană, să vă rugaţi în permanenţă pentru sănătatea ei. Când ne gândim la cineva, se creează instantaneu o punte energetică între noi şi omul la care ne gândim. De aceea, orice gând rău reprezintă un atac energetic care aduce un prejudiciu omului respectiv. Astfel ne atacăm şi ne omorâm unul pe altul în mod inconştient, de multe ori fără să ne dăm seama de acest lucru. Gândirea noastră dispune de cea mai puternică forţă creatoare din întregul univers.

Gândul este cel care aduce pacea şi liniştea în sufletul nostru.

Gândul este cel care atrage binele sau răul în existenţa noastră.

Toate gândurile emise plutesc în aer ca nişte mine ameninţătoare pentru a lovi pe cel ce le-a produs.

In cuplu

Neintelegerile într-o relatie de cuplu vin din nevoia de a-l controla şi domina pe celălalt. Fiecare încearcă astfel să aibă controlul şi să rămână deasupra întregii situaţii. Când controlezi o altă fiinţă îi iei energia, îţi faci plinul pe socoteala altuia.

Astfel devii vampir energetic.

Răcirea relaţiilor dintre doi parteneri se datorează creşterii nivelului de agresivitate interioară. Lipsa de compatibilitate duce la lipsa de comunicare. Lipsa de comunicare duce la dezastru. Lipsa de comunicare prin iubire duce la ură.

O agresivitate subconştientă faţă de bărbaţi/femei se transformă într-un program de autodistrugere. Dacă doi parteneri abuzează fizic sau emoţional unul de celălalt, atunci ei nu merită să rămână împreună. Cu cât este mai puternică dependenţa de persoana iubită, cu atât mai numeroase sunt pretenţiile noastre faţă de ea. Dependenţa naşte agresivitatea, iar agresivitatea produce boala.

Dependenţa de dorinţe, frica, depresia şi supărarea atrag gelozia.

Orice expresie dură, afirmată pe un ton categoric poate provoca un rău atât sieşi cât şi unui alt om. Ori de cate ori cădem în acest prost obicei, ne deconectăm de la sursă şi intrăm în suferinţă. Cearta, mânia, nerăbdarea emit în tăcere o mare forţă destructivă.

Numai prin iubire poate seca izvorul răutăţilor. În dragostea omenească trebuie

întotdeauna să existe o detaşare de omul iubit.

Cu cât aveţi mai multe pretenţii, iritări şi nemulţumiri faţă de omul apropiat, cu atât mai mult creşte dependenţa de el. Dependenţa de valorile materiale ne va omorî încetul cu încetul şi spiritul şi sufletul.

Despre problemele personale

Să nu vorbiţi despre nenorocirile trăite, pentru că ele pot prelungi durata

lor. Când nu vorbim cuiva despre problemele noastre, noi ne îndepărtăm de ele. Îndepărtarea de ele este primul pas pentru depăşirea acestora. Esenţial este când vorbiţi despre problemele şi emoţiile dvs. să nu căutaţi milă sau compătimiri. Dacă aveţi o mare supărare sau tristeţe, încercaţi să nu aduceţi sentimentele acestea acasă.

Ieşiţi în stradă cu deosebire în locurile înverzite şi plimbaţi-vă! Nu faceţi din casa dvs. o groapă de gunoi energetic. Dacă locuiţi de câţiva ani şi aţi saturat spaţiul cu regrete, supărări şi spaime, amintiţi-vă momentele în care v-aţi certat şi supărat, aşezaţi-vă în acel loc, iertaţi, anulaţi agresivitatea faţă de iubire, rugaţi-vă !

Descarcarea

Este mai bine să plângeţi, decât să urâţi. Dacă n-aţi reuşit să vă învingeţi pe dvs. înşivă, agresiunea se acumulează în mod inevitabil. Atunci când plângeţi, agresiunea apărută se distruge.

Munca

Munca nu trebuie să ne omoare, ci să ne dezvolte. Înseamnă că supraîncărcările nu trebuie să fie permanente şi în fiecare ocupaţie să găsim plăcerea. Dacă nu există plăcere, orice activitate se poate transforma într-o suprasolicitare şi va dăuna sănătăţii. Încercati sa identificati cat mai corect care este munca care v-ar aduce satisfactii prin insasi existenta ei in viata dvs. Nu cautati neaparat satisfactii materiale. Nu căutaţi plată, nici laudă şi nici o răsplată, orice aţi face. Săvârşind ceva bun noi pretindem imediat recompensă. Aceste dorinţe aduc ca rezultat suferinţa.

Cu cât veţi intensifica acest tip de pretentii, cu atât va creşte nivelul de agresivitate şi se va întări programul de autodistrugere.

Ofense

Când cineva te jigneşte, nu te răzbuna pe el, nu-l urî şi nu te supăra pe el, întrucât această jignire este un dar de la Dumnezeu.

Dacă n-o accepţi, urmează ca purificarea sufletului să se înfăptuiască prin boli şi nenorociri, iar dacă nu eşti pregătit nici pentru aceasta, ea vine prin moarte. Această formă de purificare ne este dată prin intermediul celor apropiaţi, de aceea în măsura în care reuşim să-i iertăm, în aceeaşi

Trei diavoli mari, trei vrăjmași mari avem Sfântul Cuvios Efrem Filotheitul din Arizona

 De aceea, cu cât vede cineva mai mult pe Dumnezeu, cu atât crede în El și se teme de El și se face fără frică și devine răbdător, iar nădejdea i se întărește și vin toate cele frumoase ale credinței. În clipa când se naște credința, în mod automat se naște și dumnezeiasca frică de Legea lui Dumnezeu.
 
„Dat-ai moștenire”. Adică ai dat moștenire precum tatăl dăruiește fiilor săi. Care fii se învrednicesc de moștenire? Aceia care mereu rămân credincioși părinților, oferindu-le totul cu respect și supunere. Tot astfel și creștinii, care au dumnezeiasca frică în sufletul lor, păzesc Legea lui Dumnezeu și se învrednicesc să moștenească un sorț în moștenirea viitoare a Împărăției Cerurilor. De aceea a spus Hristos: „Multe locașuri sunt în casa Tatălui Meu”[1].
 
De aceea trebuie să tindem, să ne silim pe noi înșine să devenim fii adevărați ai Săi. Desigur, Dumnezeu ne-a creat pe noi și pe toată lumea, dar fiii Săi sunt cei care cred în existența Sa, Îl socotesc Tatăl lor, Îl iubesc, se tem de El și Îi arată supunere. Când avem frica Lui înlăuntrul nostru, luăm aminte la poruncile Lui. Cine este cel care Mă iubește? Cel care păzește poruncile Mele. Aceștia sunt fiii Lui, care au sorț și moștenire în bogăția veșnică a lui Dumnezeu din viața viitoare.
 
Și ce este bogăția din viața viitoare? Sunt acele bunătăți pe care le-a văzut în descoperire Apostolul Pavel: “Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”[2]. Și Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, care a fost condus de Dumnezeu în Rai, ne-a descris mai bine cum sunt cele de acolo. Se uimește mintea omului privind la cele de acolo, pe care le-a gătit Cel Preaînalt. Și fericit este acela, care se va învrednici de această moștenire!
 
Prin urmare, pentru viața noastră duhovnicească este necesară condiția de a ne teme de Dumnezeu, iar când Îi greșim cu gândul, cu cuvântul sau cu fapta – și primul sunt eu cel care greșesc și trebuie să mă pocăiesc – să înălțăm ochii sufletului la Dumnezeu și să spunem: „Am păcătuit, Dumnezeul meu, iartă-mă, am greșit! Am să mă îndrept. Om sunt și am alunecat. Dă-mi ajutorul Tău, dă-mi mâna Ta și scoate-mă de aici de unde am căzut!”. Și cine alunecă și nu cade? Numai Dumnezeu nu greșește.
 
Ia gândiți-vă că noi avem un diavol, „ego”-ul nostru, al doilea pe diavolul însuși, iar al treilea lumea. Trei diavoli mari, trei vrăjmași mari avem, care se luptă neîncetat împotriva sufletului nostru, ca să-l distrugă. Potrivit cu frica lui Dumnezeu, ce o are cineva înlăuntru, este și trezvia în viața sa. Căci unii au mai multă frică dumnezeiască precum o lumină, alții mai puțin precum o făclie, iar alții și mai puțin, precum un opaiț, iar alții mai multă precum LUX.
 
De aceea trebuie să cerem de la Dumnezeu creșterea fricii dumnezeiești în noi, precum Apostolii cereau de la Hristos credință „Sporeşte-ne credinţa”[3]. Să cerem de la Dumnezeu să ne ajute să ne nevoim corect, încât să primim caracteristicile înfierii. Iar atunci când vom trece prin vămi și vom avea caracteristicile copilului adevărat al lui Dumnezeu, demonii nu vor putea să ne împiedice, deoarece nu le vom semăna. Caracteristicile noastre vor fi dumnezeiești și astfel neîmpiedicați vom urca spre cele de Sus. Amin.
 
[1] Ioan 14, 2.
 
[2] 1 Corinteni 2, 9.
 
[3] Luca 17, 5.
 
Fragment din cartea Arta mântuirii, Editura Evanghelismos- Părintele Efrem Filotheitul

Când țipai la mine

 De multe ori uităm ca părinți că avem un copil care are nevoie doar de iubirea noastră.
 
Problemele financiare, necazurile cu care ne confruntăm la locul de muncă și stresul vieții noastre ne fac să uităm cel mai important lucru din lume. Ce-i asta? Comportamentul nostru față de copilul nostru. Citiți aceste rânduri ale unui copil:
 
Când țipai la mine, m-ai învățat să-mi fie frică de tine.
 
Când țipai la mine, mi-ai rănit sufletul.
 
Când țipai la mine, m-ai învățat că nu am demnitate pentru că sunt prea mic pentru asta.
 
Când țipai la mine, m-ai învățat să nu îndrăznesc, să nu încerc, să nu încerc să descopăr, să nu iau inițiative, ca să nu te enervez...
 
Când țipai la mine, m-ai făcut să mă simt neînsemnat și neajutorat...
 
Când țipai la mine, mi-ai arătat că nu pot avea încredere în tine...
 
Când țipai la mine, m-ai învățat că nu aș putea vorbi cu tine dacă am o problemă sau dacă cineva mă rănește, pentru că îmi era teamă că vei fi împotrivă .
 
Când țipai la mine, m-ai învățat că atunci când iubim pe cineva, avem dreptul să-l tratăm urât.
 
Când țipai la mine, vocea ta nu mă lăsa să mă gândesc la cuvintele tale.
 
Când țipai la mine, transpiram, inima îmi bătea repede și mă durea stomacul și urechile.
 
Când țipai la mine, m-am enervat, pentru că nu erai interesat de lucrurile pe care voiam să ți le spun.
 
Când țipai la mine, mă întrebam unde a plecat tatăl meu.
 
Când țipai la mine, m-ai învățat și eu să țip.
 
Când țipai la mine, mă simțeam singur.
 
Când țipai la mine, am crezut că nu mă mai iubești.
 
Când țipai la mine, m-ai învățat să tratez rău oamenii care erau mai neputincioși decât mine.
 
Când țipai la mine, m-ai învățat cum să mă comport cu proprii mei copii când voi crește.
 
Când țipai la mine, nu-mi puteam imagina cât de mult trebuie să mă străduiesc acum, când am crescut, ca să nu devin ca tine.

Bărbatul nu ar trebui să înceteze să-i arate mereu dragoste soției sale Sf.Cuvios Iosif Vatopedinul

 În căsătorie iubirea este necesară pentru un motiv mai justificat decât oricare altul. Motivul este natura femeii, fruct al iubirii (a fost creată din coasta lui Adam și coasta este aproape de inimă) care nu este completă dacă îi lipsește iubirea. Femeia răspândește dragostea prin maternitate, cerând să fie iubită în schimb atâta timp, cât prin natura și poziția ei (de mamă și soție) ea iubește.

Istoria și ordinea lucrurilor atestă faptul că soții vor să reușească în încercarea lor de a trăi în armonie și normalitate, între ei fiind necesar să existe tot timpul dragostea, mai ales de la bărbat pentru femeia lui. Hristos a făcut și acest lucru. El S-a sacrificat pentru ca aceasta să fie slăvită.

Sfântul Ioan Gură de Aur acest mare ierarh îl cheamă pe bărbat să-și arate dragostea soției tot timpul și toată osteneala și eforturile lui au un singur scop: să o facă fericită.

Acest lucru, din păcate, lipsește foarte mult astăzi și consecințele sunt dezastruoase. Sensul și natura unirii s-au făurit sub influența haosului european care nu are respect pentru ceea ce aparține personalității umane, sau pentru valorile spirituale și morale pe care strămoșii noștri le-au păstrat prin sacrificii.Vreau

Pentru că înmulțirea oamenilor se face prin unire legitimă, diavolul, dușmanul deschis al omului, încearcă cu furie să rupă obiceiurile și legătura iubirii și unității.

Marea valoare a căsătoriei nu trebuie respinsă ducând o viață vinovată și anormală, astfel încât să nu fim ca vechii apostați ai valorilor morale dezmoșteniți de Dumnezeu: „Duhul meu nu va rămâne în acești oameni pentru că ei sunt doar trup. . (Geneza 6,3) Și El a dat potopul pentru pedepsirea apostaziei.

Pentru a ușura îndeplinirea acestui rol, soțul ar trebui să fie pentru soție, în funcție de circumstanțe, uneori tată, alteori frate sau prieten și întotdeauna bărbatul ei. Dacă va face acest lucru, soția îi va arăta o atitudine pașnică și armonioasă, ea fiind de multe ori mai blândă și mai generoasă, dar alteori când se confruntă cu niște evenimente nesemnificative se descurajează și se teme.

Dovezile de dragoste ale soțului nu sunt exagerate sau false pentru că numai într-o căsătorie legală se poate manifesta dragostea autentică adevărată, deoarece bărbatul și femeia devin un singur trup. Orice altă dovadă de tandrețe și simpatie nu este echivalentă cu a fi un singur trup în căsătoria legală din care apare izvorul vieții umane.

Chiar și numele genului feminin necesită exercițiul de completare de către iubirea bărbatului, acesta fiind un motiv principal de gelozie, sentiment care este în exces la femeie. Cel mai bun mod de a alunga gelozia femeii este manifestarea reală și autentică a iubirii bărbatului față de soția sa.

În situația generală alterată cauzată de înstrăinarea omului de Dumnezeu, este imposibil să nu avem ispite. (Luca 17,1) Este nevoie de multă atenție pentru a păstra legătura căsătoriei. Ar trebui să renunțăm la ispite pentru că ele provoacă neînțelegeri. Îi recomandăm în special bărbatului care are cap să fie loial iubirii sale și legăturii cu soția sa, pentru că diavolul și slujitorii săi nu se vor opri să-i războiească pentru că au afectat însăși rădăcina vieții.

Un exemplu de reală mângâiere și sprijin în momentele dificile, oferit de bătrânii noștri și care se adresează ambilor soți este acesta: Nu uitați niciodată prima săptămână de la căsnicie. Sunteți amândoi ca atunci. Nimic nu vă desparte.

Recomand bărbaților: `traiește cu înțelepciune cu femeia ta, deoarece este o creatură slabă (1Pt.3,7).

Aceasta înseamnă că înstrăinarea femeii se vindecă prin iubire și delicatețe, nu prin mustrări și mânie. Nu-ți critica soția când face o greșeală, mai ales în timp de ispită și dispută. împlinește cuvântul lui David:

„Și eu ca un surd n-am auzit și ca un mut care nu deschide gura.”

(Ps. 37,13).

Mai târziu, când ești singur, fără copii – dacă există – îmbrățișează-ți cu tandrețe soția și spune-i: Draga mea, nu știi cât de mult te iubesc? 

Vreau  să fii o femeie onorabilă. Ceea ce ai făcut nu este pentru onoarea ta.` Numai atunci ea își va accepta greșeala și își va cere cu adevărat iertare. Aceste lucruri se dobândesc prin experiență. Dacă o mustri atunci când greșește, se va încăpățâna, va răspunde, se va supăra, va folosi tot felul de pretexte și minciuni. Înțelepciunea prevalează dacă este folosită ca remediu al iubirii.

Din studiile noastre, din ceea ce am auzit și văzut, am tras concluzia că cea mai mare responsabilitate pentru orice lucru rău care se întâmplă într-o căsătorie aparține bărbaților pentru că nu își arată dragostea față de soțiile lor. Ei iubesc femeile, dar, din păcate, nu pe ale lor. Aceasta este rădăcina răului. Apoi există gelozie și îndoială stârnită – cu consecințele binecunoscute, mai ales când cei din jur sunt de acord că ceva se întâmplă. Sfaturile semnificative „răbdați și veți fi răbdați” și „acceptați-vă unul pe altul” trebuie urmate constant pentru a avea o căsătorie normală. Bărbații au multe greșeli și severitate. De obicei, lipsa de atenție și concesiile morale – care sunt în exces în vremurile noastre – abundă. Dacă s-ar întâmpla ceva asemănător cu femeia, răzbunările și pedepsele ar fi nenumărate. Dragostea de soție este pe deplin justificată pentru că singura persoană care va fi mereu alături de bărbat este soția sa, toți ceilalți din jurul lui vor dispărea treptat, dar căsătoria soților evlavioși va continua și în viitor.

 Sursa: Gérontos Iosíf Vatopaidinoú, «Syzitíseis ston Áthona», Psyhofelí Vatopaidiná 13, p. 141-164. Educația creștină a mamei (I)
 Responsabilitatea mamei în creșterea copiilor este mare. Tot ce are mama, ea îl transmite copilului. Avva Paisie, care era foarte interesat de subiectul privind educația copiilor, a spus: „Copiii sunt puri, sunt ca o tablă nescrisă în care scriem tot ce ne dorim. Sunt benzi neînregistrate în care auzim corect ceea ce înregistrăm. Prima vopsea, grundul pe care îl folosim cu ele rezistă toată viața. Chiar dacă ai arunca acest copil în foc, el ar rezista.
 
Intotdeauna vor fi facute greseli. Tot ceea ce facem din ignoranță sau slăbiciune este acoperit de Dumnezeu. Este foarte important ca mama să-și mărturisească greșelile. Nu este necesar să încerci să pari mai bun decât ea. Copilul nu are nevoie de teorii, el caută experiențe autentice, o viață curată. Mama ar trebui să aibă puterea de a se smeri și de a-și cere iertare copiilor atunci când le greșește.
 
De foarte multe ori, mamele în lupta lor zilnică au multe cereri de la copiii lor, îi mustră ușor și fără motiv și folosesc interdicții fără tact.
 
Staretul mereu de vrednică amintire, Isaac Athonitul a spus: „Am pus gard în grădină unde nu am plantat nimic. Mai întâi plantă apoi gard.`
 
Mai întâi mama ar trebui să se străduiască să se schimbe pentru a putea mustra copilul sau îi interzice ceva atunci când este necesar și asta cu multă frică de Dumnezeu. Mama este sufletul casei. Inima mamei poate dărui atât de multe lucruri copiilor. Este păcat să se irosească în lucruri inutile. Sunt atâtea puteri irosite în lucruri fără folos: curățenie excesivă, vizite fără scop, griji cu privire la mobilarea casei, la îmbrăcăminte, la cumpărături... Toate acestea ar trebui făcute dar copiii au prioritate. Cineva se irosește cu diferite ocupații, apoi devine stresat și își pierde liniștea.
 
Mama trebuie să umple casa cu pace. Ea este ca uleiul pe care îl punem la balamalele ușilor ca să nu mai scârțâie. Dragostea maternă poate acoperi totul. Trebuie să existe întotdeauna o binecuvântare în gura mamei – ea nu ar trebui să fie niciodată revoltată împotriva copiilor ei. Este dureros să le auzi pe mame spunând cuvinte nepotrivite copiilor lor. Cuvântul mamei trebuie spus cu mare atenție. În acest fel își va învăța copiii blândețea și purtarea bună. În ceea ce privește subiectul bătăii, fiecare mamă ar trebui să-și amintească încă un cuvânt al evlaviosului Paisie: Dacă lovești un copil o dată, atunci când vrei să-l mângâi el se va da înapoi pentru că va crede că vrei să-l lovești din nou.
 
Prezența mamei trebuie să fie mereu smerită. Hainele ei în casă și afară pot fi frumoase, dar simple. În felul acesta va fi un bun exemplu pentru copiii ei.
 
Mama ar trebui să fie dominată de răbdare și iertare de lungă durată. Astfel ei își vor învăța copiii să ierte.
 
Pentru că mama își iubește copilul, nu se oprește doar la sfaturi, mustrări sau pedepse, ea își asumă și greșeala copilului ei. În acest fel, ea poate începe să-l vindece. Cel mai adesea pentru greșelile copiilor sunt vinovați părinții lor care comit sau au comis greșeli ei înșiși. Este nevoie de severitate. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că trebuie să mustrăm cu severitate copiii, dar când îi sfătuiți sau le interziceți ceva trebuie să-i sărutați și să-i îmbrățișați, arătându-le dragostea voastră. În același timp, mama trebuie să aibă fermitate în opiniile și sentimentele ei. Ar trebui să existe un control în exprimarea durerii, disperării și bucuriei... Toate acestea sunt transmise copilului și îl influențează.
 
Extras din cartea Anatomia problemelor familiei, care urmează să fie publicată în curând la Evanghelismos.

Iertarea este o mare tăcere

Iertarea este o mare tăcere


Mitropolitul Antonie de Suroj

Înainte vreme,… oamenii se iertau în tăcere, pur și simplu. Cel ce greșise intra pe ușă, iar cel ce avea de iertat îl punea la masă. Se vorbea despre vreme, despre ploaie și pâine… Și așa se înțelegea că tot ce era de iertat era iertat și tot ce era de spus s-a spus în cele câteva cuvinte: „Dă, Doamne, să fie ploaie!”

Iertau toți: soțiile își iertau soții în tăcere. Așa, supărate, ele tot una făceau: mâncare, spălau, adormeau copiii, iar seara se așezau toți la o masă și rupeau din aceeași mămăligă toți. Mămăliga aceea era pâinea împăcării, căci ce folos să stai supărată?! Tot va trebui să dormi în același pat… Și paturile, în alte vremuri, erau înguste, nu se putea dormi decât unul lângă altul… Așa și iertau, în tăcere.

Erau desigur și bărbați care atunci când greșeau mult își cereau iertare în genunchi de la femeie, ca de la o icoană. Puțini erau aceia care făceau asta, pentru că puțini înțelegeau că, dacă soția va pleca, va cădea casa. Dar asta se făcea în ascuns și nimeni, niciodată, nu știa! Era o taină!

Vecinii se iertau și ei în tăcere. Tăceau mult supărați, nu-și vorbeau o vreme și apoi intrau în ogradă și cereau ceva: o sapă, o cană de făină, ceva… Celălalt îi dădea, desigur, și tăcea. Și așa se iertau. În tăcere. Pe vremuri, vecinii se ajutau unii pe alții și înțelegeau că toamna, la culesul viei, și primăvara, la prășit, nu era loc de sfadă. Trebuia să fie gata împăcați! Toți iertau, dar nimeni nu-și cerea iertare! Decât duminica, înainte de liturghie, așa, să nu zică că s-au dus supărați la biserică. Așa și se știa când intra vreo lele pe poartă și striga să fie iertată că-i vremea de dus la biserică! Și, în loc de iertare, i se răspundea: “Da’ ce, de-amu te-ai pornit?” Ăsta era semn că nu e nimic de iertat, de spus sau de adăugat. Era semn de pace între oameni…

Mie și acum îmi pare ciudat când oamenii își cer iertare. Ce, parcă poți șterge o durere, o trădare, o supărare cu două cuvinte?! Eu și acum tac sau răspund din inerție. Pentru mine iertarea nu se cere cu cuvinte, ci cu fapte…Ai venit la om, ai intrat în viața lui, privindu-l ca pe Hristos la poarta Raiului și taci. Aștepți să te pună la masă și, dacă te-a poftit la masă, scoți o pâine… Pâinea Împăcării. Și el un pahar de vin. Și vorbiți despre vreme și că e bine că e pace. Iertarea este o mare tăcere.

Numai faptul că omul și-a călcat pe orgoliu și a intrat pe poarta vieții tale, înțelegând că nimicurile vieții azi sunt și mâine nu vor mai fi, trebuie să te îndemne pe tine, cel năpăstuit, să uiți de propriu orgoliu și să-l primești! Viața e scurtă, judecata lungă…

Odată mama mi-a spus o poveste pe care și ea a citit-o undeva, și apoi și eu am citit-o undeva, dar eu o țin minte cum mi-a spus-o mama:

Înainte de a veni pe pământ, sufletele singure își aleg ce cunună să poarte. Și iată, odată, un suflet mic, minunându-se de lumea de pe pământ, și-a dorit să fie un suflet iertător. Să poarte cununa iertării. Da! Să ierte pe toți și pe toate, tot timpul!

Și atunci un alt suflet i-a zis: „Dar, ca să ierți, trebuie să fie cineva care să te rănească tot timpul, să te facă să suferi. Altfel, nu vei avea pe cine să ierți!” Sufletul iertător a căzut pe gânduri, căci așa era, avea nevoie de cineva pe care să-l ierte. Atunci celălalt suflet i-a spus:

„Uite, eu o să te ajut! O să cobor cu tine pe pământ și o să-ți fac tot răul și o să te fac să suferi, ca tu să mă poți ierta din nou și din nou!”

„Da, da, da! eu te voi ierta tot timpul! Voi fi un suflet iertător!”

„Dar n-o să mă uiți! N-o să te superi, n-o să mă alungi de la tine, când o să te fac să suferi, că doar pentru tine o fac, ca tu să poți ierta!”

„Nu, nu te voi uita! Și nu te voi alunga! Te voi ierta tot timpul!”, spuse sufletul iertător și coborî în zbor într-un trup omenesc pe pământ.

„Să nu mă uiți și să mă ierți tot timpul!”, spuse celălalt suflet și coborî și el în grabă spre pământ.

După ce mama mi-a spus povestea, mult timp m-am gândit – și acum mă gândesc uneori – eu care dintre cele două

Între om și Dumnezeu, rămâne Rugăciunea! 🙏

 În iarna necredinței, atunci când totul în jur e rece și trist, ne putem găsi oricând alinarea și căldura, în locul cel mai adânc și mai ascuns din interiorul nostru. Acolo Domnul se coboară lin pe glasul tainic al rugăciunii și luminează și încălzește inima care suspină după adevăr.
Între om și iad este indiferența...

Fiecare poartă lumea sa în propria-i inima. ❤️

Gasim ceea ce cautam

Era odată un bărbat care ședea la marginea unei oaze, la intrarea unei cetăți din Orientul Mijlociu. Un tânăr se apropie într-o bună zi și îl intrebă:

- Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăți? Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare:
– Cum erau locuitorii cetății de unde vii?
– Egoiști și răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo.
– Așa sunt și locuitorii acestei cetăți, raspunse bătrânul.
Puțin după aceea, un alt tânar se apropie de omul nostru și îi puse aceeași întrebare:
– Abia am sosit în acest ținut. Cum sunt locuitorii acestei cetăți?
Omul nostru răspunse cu aceeași întrebare:
– Cum erau locuitorii cetății de unde vii?
– Erau buni, mărinimoși, primitori, cinstiți. Aveam mulți prieteni acolo și cu greu i-am părăsit.
– Asa sunt și locuitorii acestei cetăți, răspunse bătrânul.
Un neguțător care își aducea pe acolo cămilele la adăpat, auzise aceste convorbiri și, pe când cel de-al doilea tânăr se îndepărta, se întoarse spre bătrân și îi zise cu reproș:
– Cum poți să dai două răspunsuri cu totul diferite, la una și aceeași întrebare pe care ți-o adresează două persoane?
– Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inima.
Acela care nu a găsit nimic bun în trecut, nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut prieteni și în alt oraș va găsi și aici tovarași credincioși și de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decat ceea ce știm noi să găsim în ei!

de Bruno Ferrero
 

Magia Crăciunului în colindele Domnului

 

*Cea mai importantă și trainică relație a omului, înainte de părinții care i-au dat viață și de copiii cărora le-a dăruit sângele inimii lor, este relația cu Dumnezeu. Însuflețește chipul omenesc pentru viața pământească și depășește vremelnicia clipei, pe traiectoria veșniciei. – Maria Filipoiu

Iarna readuce tradiția colindelor, ce vin din magia copilăriei mele, când ne adunam, grupuri de prichindei și porneam de cu zori să cântăm „Colind de Moș Ajun”, la ferestrele sau ușile localnicilor, care ne așteptau bucuroși și ne umpleau trăistuțele din coșul împletit din nuiele, plin de colaci, mere, nuci, covrigi și „câte un gologan de cinci”. Ne bucuram zgomotos când vreo gospodină arunca în urma noatră din blid plin de fructe și semințe: mere, pere, nuci, boabe de grâu, porumb, fasole și altele, ca să fie roditor anul următor. Ne întorceam înapoi și adunam din omâtul proaspat, fructele, care cum apucam.
Tradiția revine la vremea ei, în fiecare an, să traverseze copilăria fiecărei generații și să poarte prin timp, veșnicia de la sat, cu datini și ritualuri de sărbătoare. De Crăciun sunt cele mai frumoase și numeroase tradiții în colinde și pricesne, plăcute lui Dumnezeu, pe care le ascultă și îngerii.
Privindu-i pe copiii acestui timp, prin fereastra tehnologiei, în suflet tresaltă amintirea copilăriei cu puritatea lor îngerească, dar și regretul că multe din tradiții au fost uitate sau „modernizate”. Colindătorii au înlocuit colindatul cu „plagiatul sau plagierea”, răsunetul fiind, nu din originalitatea corală a grupului, ci din megafoanele conectate la colinda unui interpret renumit. Dar eu încă mai sper în perpetuarea tradițiilor moștenite.

Cu ocazia sfintei sărbători – Nașterea Domnului sau Crăciunul – urez tuturor rudelor și prietenilor, reali și virtuali, precum și cititorilor care îmi apreciază creațiile, tot ceea ce îmi doresc pentru mine și cei din familie.

*Crăciun binecuvântat de bucurie și lumină sufletească!
La mulți ani cu sănătate și dragoste sufletească!

Sfântul Mucenic Sebastian – drumul sfințeniei

 

 

Când vrei să-L întâlneşti pe Hristos, Îl vei afla în Biserică, deoarece aici întreaga umanitate este unită cu Dumnezeu prin Iisus Hristos. Cheamă-L în sufletul tău și îți va fi farul de lumina pe Pământ în Împărăția lui Dumnezeu. Nu poţi să comunici cu Hristos şi, în acelaşi timp, să ai relaţii proaste cu ceilalţi oameni.
„Fericiți cei curați cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu.” – Fericirile
Inima omului este ca ochiul curat, care privește spre cele duhovnicești, căutându-L pe Dumnezeu. Gândurile și râvnele rele întinează sufletul și orbesc inima.
* La munți ani binecuvântați sărbătoriților cu numele Sebastian!

De fapt ce aduc sarbatorile de iarna in fiecare an?

 

De fapt ce aduc sarbatorile de iarna in fiecare an?

*constientizarea puterii intunericului, caci ziua este atat de mica,

*valorizarea luminii, caci desi ziua e mica, putem sa valorificam fiecare ora facand lucrurile cu bucurie,

*revelarea faptului ca desi este intuneric, inima bate la fel, sufletul este la fel de luminos, iar noi ne putem juca cu intunericul impodobindu-l cu milioane de lumini si ganduri bune...

Iar peste toate acestea... traditia ne spune si ca Printul Luminii si al Vietii s-a nascut cand noaptea parea sa fi cucerit ziua si oamenii isi pierdusera speranta ca divinul din ei... este in ei!

Sarbatorile acestea de iarna sunt de fapt pentru a ne aduce aminte ca Lumina este singura care creaza... ca Iubirea este singura care insufleteste, ca Divinul este singurul care ne alcatuieste... ca Binele este singurul care ne tine in Viata... restul sunt iluzii...

Orice om care isi doreste schimbarea...

 Orice om care isi doreste schimbarea... isi doreste si ca lucrurile sa ramana neschimbate... Suntem duali si paradoxali... neintelegand totusi ca in fiecare clipa ne schimbam... ca nu mai avem aceleasi celule de la nastere si nici macar de acum o secunda... ca al nostru corp este intr-o continua schimbare si trasformare de care nu suntem nici macar o clipa constienti. Singura care nu se schimba este constiinta inalta a sinelui nostru superior care ramane in martor iubitor a tuturor prostiilor pe care le facem si le numim cu mandrie ... viata!

"Încredere şi eşec

 

Atunci când eşuăm, credem că nu suntem suficient de buni pentru a ne împlini visele. Aşa că, cedăm. Ne conformăm. Ne găsim o slujbă sau o relaţie care ne oferă siguranţă.

Adevărul este, însă, că nu am avut suficient de multă încredere. Nu am crezut suficient de mult în noi sau în ceilalţi. Am încercat să controlăm. Am insistat să ne impunem voinţa. Ne-am speriat şi am ieşit din fluxul creator al vieţii.

Viaţa nu a fost împotriva noastră. Noi nu am fost dispuşi să avem încredere în viaţă. Nu ne-a plăcut direcţia în care se îndrepta râul şi am decis să înotăm în cealaltă direcţie. Apoi, am obosit şi am renunţat. Putem să dăm vina pe râu. Putem da vina pe noi înşine. Sau putem să ne dăm seama ce trebuie să facem – şi să o facem data viitoare. Putem să avem încredere în râu şi să învăţăm să înotăm în sensul curentului, nu împotriva lui."

Paul Ferrini