Crucea inseamna rastignire si moarte si inviere

 

Nu ştim, nu vrem, nu putem împlini porunca iubirii aproapelui care, în aceste vremuri, e privit mai mult ca vrăjmaş… De ce ? Pentru că nu am înţeles şi nu am acceptat crucea! 

Crucea înseamnă răstignire şi moarte şi înviere. 

Ce să răstignim? 

Să răstignim teama că vom fi călcaţi în picioare şi dorinţa de a părea înainte de a deveni cei ce suntem deja doar în dorul inimii nostre! 

Să răstignim dorinţa de a fi desăvârşiţi fără a creşte în Domnul cu răbdare. 

Să răstignim nerăbdarea. Atunci vom muri nouă înşine şi vom trăi, pentru acele clipe, minute, ore sau zile, doar atârnând de Domnul! Uneori ajunge să binecuvântezi în ciuda oricărei alte simţiri! E în această hotărâre şi ascultare o adevărată moarte a egoului! Dar pe aici ajungem la bucuria învierii în Hristos. Pe aici pricepem logica Lui, gândul Lui şi dorim să devină al nostru!

Să avem răbdare cu noi! Există "o cale de a sta natural şi firesc, chiar şi în mijlocul celor mai nefireşti oameni"! E Crucea! Şi pe Cruce este Domnul înviat Care ni Se dăruieşte în tot chipul ca să descoperim că Bucuria a venit şi vine numai prin această cruce! 

Totul e simplu şi nu e deloc dramatic, când învăţăm să fim smeriţi, realişti, oneşti şi să credem în făgăduinţele Domnului. 

Dar această devenire durează pentru că ea se scrie în trupul nostru, în celulele noastre şi, pentru asta, trebuie să se şteargă mai întâi vechea informaţie. 

Sinapsele vechi sunt foarte puternice pentru că au fost mereu alimentate cu informaţie şi energie. Acum toate ale noastre o iau mai întâi pe acolo! Dar, încet, încet, cu harul lui Dumnezeu, se formează sinapse noi, deprinderi noi, trup nou! El, Domnul le face pe toate noi! Numai noi să-I facem loc, să-L primim şi să conlucrăm cu El!

 Aici e Taina Credinţei noastre. Noi credem, nu ceea ce ştim cu mintea cu care ştim că astăzi e marţi, ci ceea ce cunoaştem prin descoperire dumnezeiască, ceea ce aflăm de la Însuşi Dumnezeu aflat în relaţie directă şi vie cu noi, cu fiecare în parte. Biblia ne pregăteşte, ne vesteşte şi ne învaţă cum să primim Această Bună Vestire a întrupării Fiului lui Dumnezeu Cel Unul în Treime, şi a lucrării lui mântuitoare în Biserica Lui. Înainte de primirea acestei Vestiri, sufletul nostru e însetat de Absolut, e ars de un dor nestins şi e dezamăgit de orice încercare a minţii-raţiune de a umple acest Gol, cu ceva surogat... În momentul Întâlnirii cu Cel ce ne caută şi ne cheamă, inima noastră arde în noi a recunoaştere, pentru că în adâncul ei, inima omului, are pecetea Chipului lui Dumnezeu, Creatorul ei. Şi, când alegem să-L primim pe El, Cel ce ni se revelează ca Dumnezeu Mântuitor, intrăm în Viaţa Lui, devenim mlădiţe ale Lui, ne naştem şi creştem în El, după rânduiala Lui.
Aşadar, totul e foarte simplu: ai descoperit în tine un dor care nu poate fi stins cu nimic din cele create. Acestea sunt bune foarte, dar dorul nu poate fi ostoit de nimeni şi de nimic, şi sufletul e neliniştit. Încerci mereu şi mereu altceva, cauţi mereu şi mereu pe altcineva, şi mereu eşti dezamăgit... Atunci, Îl întrebi pe El: "unde eşti, Doamne!" Şi El îţi răspunde: "Vino şi vezi!". Şi intri în Biserica Lui, adică Trupul lui Viu aici în această lume şi în Cer, şi acolo te ia în Braţe Mângâietorul Duhul Sfânt şi te învaţă toate şi începi să-L cunoşti pe Cel despre care nu ştii mai nimic, şi nici nu poţi să ştii cu mintea cu care ai luat bacul sau licenţa!
Şi vei înainta în cunoaştere numai în măsura în care vei împlini rânduiala participării, împărtăşirii de El, de Viaţa Lui! Orice călcare de poruncă, judecarea aproapelui, de exemplu, îţi va închide ochii duhovniceşti şi ţi-i va bulbuca pe cei trupeşti cu care vezi numai bârnele din ochii celor de lângă tine!

 In perioada Vechiului Testament, Dumnezeu S-a descoperit si ca „Treime de persoane”, dar intr-un mod indirect si neclar, deoarece aceasta era perioada de pregatire a mantuirii. Totusi, exista unele marturii care se refera la persoanele Sfintei Treimi, cum ar fi de pilda: expresia „Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra” (Fac. 1, 26); cantarea intreita „Sfant, Sfant, Sfant este Domnul Savaot” (Is. 6, 3; Apoc. 4, 8); aparitia celor trei tineri, la stejarul Mamvri, carora Avraam le-a adus daruri si inchinare (Fac. 18, 1-2). De asemenea, exista unele referiri la Cuvantul lui Dumnezeu (Ps. 106, 20; 118, 89) si la Duhul lui Dumnezeu (Ps. 32, 6; 103, 30-31; Iov 33, 4).

In Noul Testament, credinta intr-un singur Dumnezeu in trei persoane este pe deplin descoperita de insusi Fiul lui Dumnezeu in viata si slujirea Caruia noi am cunoscut taina Sfintei Treimi. De pilda, la Botezul Mantuitorului in Iordan, sunt prezente in mod real toate cele trei persoane: Tatal, Care intareste prin glasul Sau din ceruri ca: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, intru Care am binevoit”, Duhul Sfant, Care, in chip de porumbel, S-a pogorat peste Iisus; Fiul, Care, desi fara de pacat, primeste sa fie botezat de la Ioan „ca sa se implineasca toata dreptatea” (Mt. 3, 16-17).

Evangheliile au pastrat numeroase texte in care se vorbeste despre cele trei persoane ale lui Dumnezeu, fie in mod deosebit, fie la un loc. Tatal si Fiul sint amintiti deosebit in versetul: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata. Fiul Cel Unul-Nascut Care este in sanul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut” (In 1, 18).

Despre Duhul Sfant, Iisus spune: „Iar cand va veni Mangaietorul, pe Care Eu il voi trimite voua de la Tatal, Duhul adevarului, Care de la Tatal purcede. Acela va marturisi despre Mine” (In 15, 26).

Inainte de inaltarea Sa la cer, Iisus Hristos porunceste ucenicilor Sai sa mearga la propovaduire si sa boteze, in numele Sfintei Treimi, pe cei ce vor crede: „Mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh” (Mt. 28, 19).

In propovaduirea apostolilor, credinta in Dumnezeu – Sfanta Treime este, de asemenea, marturisita in mod clar. In predica sa, din ziua Cincizecimii, Sfantul Apostol Petru spune: „Dumnezeu a inviat pe acest Iisus, Caruia noi toti suntem martori. Deci, inaltandu-Se prin dreapta lui Dumnezeu si primind de la Tatal fagaduinta Duhului Sfant, L-a revarsat pe Acesta, cum vedeti si auziti voi acum” (Fapte 2, 32-33).

Sfantul Apostol Pavel adreseaza corintenilor o salutare in numele Sfintei Treimi: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos, si dragostea lui Dumnezeu-Tatal, si impartasirea Sfantului Duh sa fie cu voi cu toti” (II Cor. 13, 13).

Acelasi Dumnezeu, Care a vorbit in Vechiul Testament, S-a descoperit ca Treime in Noul Testament. Caci „exista un singur Dumnezeu” (Fapte 3, 30) si Dumnezeu pe care il adora crestinii, „Tatal Dumnezeului nostru Iisus Hristos” (Ef. 3, 14; II Cor. 1, 3), este Dumnezeul lui Avraam si al lui Isaac si al lui Iacov, „Dumnezeul parintilor poporului lui Izrael” (Fapte 3,30; 7, 32; cf. si Ies. 3, 6).

Invatatura despre Dumnezeu cel unic in fiinta si intreit in persoane s-a inchegat destul de timpuriu si apare in simbolurile de credinta din secolul al II-lea (Teofil al Antiohiei). Iar, intrucat s-au ivit unele neclaritati si neintelegeri in ce priveste taina unitatii persoanelor Sfintei Treimi, Biserica Ortodoxa, fie pe calea sinoadelor ecumenice, fie pe cea a sinoadelor locale, s-a pronuntat cu autoritate in ce priveste invatatura despre deofiintimea si egalitatea celor trei persoane in Dumnezeu cel Unic. Un rol de mare importanta in precizarea dogmei Sfintei Treimi au avut sfintii parinti Atanasie cel Mare, Chiril al Alexandriei, Grigorie de Nazianz, Vasile cel Mare, Maxim Marturisitorul, Ioan Damaschin, Grigorie Palama si altii.

In Ortodoxie, aceasta invatatura poate fi sintetizata astfel:

1. Dumnezeu este unul in trei Persoane, o unica fire sau natura, o putere, o lucrare, o energie comuna celor trei Ipostasuri. Exista deci o identitate de natura, de vointa si lucrare, perfecta si reala, in Dumnezeu. Cele trei Persoane impartasesc aceeasi fire, in mod egal si perfect, de aceea Treimea nu inseamna triteism, adica trei firi dumnezeiesti distincte, ci trei ipostasuri consubstantiale. Aceeasi fire este posedata si folosita in mod deplin si egal de Cele trei, dar in mod personal si propriu.

2. Dumnezeu sau firea unica nu poate fi conceputa, in ea insasi, in afara ipostasurilor Treimii. Nici unul din cele trei nu se cugeta, nu se numeste fara sau in afara de ceilalti. Sfantul Grigorie de Nazianz spune ca „monada” se misca catre „diada” si se opreste in „triada”. In aceasta miscare a unitatii sau monadei spre Treime, se pot face urmatoarele distinctii: Tatal este izvorul dumnezeirii (arche) nenascut si necauzat, principiul consubstantialitatii si initiatorul necauzat al lucrarii; Fiul are existenta de la Tatal prin „nastere” din vesnicie, iar prin Duhul ia trup omenesc si Se manifesta in lume; Duhul primeste existenta de la Tatal prin „purcedere”, dar e dat, trimis si manifestat prin Fiul.

„Trebuie sa marturisim cu evlavie nenasterea, nasterea si purcederea, cele trei insusiri personale, nemiscate si neschimbate ale Prea Sfintei Treimi: pe Tatal, ca nenascut si fara de inceput, pe Fiul, ca nascut si impreuna fara de inceput; pe Duhul Sfant, ca purces din Tatal, dat prin Fiul (precum zice Damaschin) si impreuna vesnic” (Grigorie Sinaitul, Capete de acrostih, 27, in Filoc. rom., vol. 7, p. 100).

3. Deofiintimea inseamna de asemenea o unica vointa si o unica lucrare a Treimii. Aceasta nu inseamna ca lucreaza numai Una dintre Persoane, ci cele trei Ipostasuri lucreaza unanim, dar fiecare dupa modul sau propriu. Unul voieste si lucreaza ca Dumnezeu-Tatal, altul ca Fiul lui Dumnezeu, altul ca Duhul lui Dumnezeu.

Sfintii Parinti folosesc diverse formule pentru a exprima aceasta lucrare trinitara: Chiril al Alexandriei spune ca orice dar vine de sus, „de la” Tatal, „prin” Fiul, „in” Duhul Sfant; dupa Grigorie Taumaturgul orice lucrare porneste „din” Tatal, trece „prin” Fiul, se desavirseste „in” Duhul; Grigorie Palama preia o expresie traditionala; „de la” Tatal, „prin” Fiul, „in” Duhul Sfant.

Activitatea „in afara” a lui Dumnezeu, adica creatia, mantuirea si sfintirea sunt opera comuna a Sfintei Treimi, dar ea a fost impartita intre cele trei Persoane: creatia se atribuie Tatalui, Care a creat din vointa Sa, prin Fiul, in Duhul Sfant; rascumpararea, Fiului, Care S-a intrupat prin Duhul Sfant, ascultand pe Tatal, sfintirea, Duhului, Care vine de la Tatal, la cererea Fiului. In actul creatiei, Tatal este izvorul, Fiul limita, Duhul devenirea.

Dupa Sfantul Vasile cel Mare, „exista o singura sursa a tot ce exista, care creeaza prin Fiul si duce la desavarsire prin Duhul” (Despre Duhul Sfant, XVI, 38, in triad. citata, p. 378). Dumnezeu este „sustinatorul si purtatorul de grija al tuturor, prin Fiul, in Duhul Sfant” (Grigorie Sinaitul, Capete de acrostih, 30 in Filoc. rom., vol. 7, p. 100).

4. In sanul Treimii exista o miscare interpersonala, de „perihoreza”, adica de comuniune absoluta si de intrepatrundere perfecta, avand un singur principiu. Cele trei Persoane nu sunt trei principii ale substantei dumnezeiesti, dar aceasta nu inseamna ca firea sau lucrarea Fiului si a Duhului sunt incomplete. Caci Fiul este „chipul lui Dumnezeu cel nevazut” (Col. 1, 15). „Este imposibil a privi chipul Dumnezeului celui nevazut, fara iluminarea Duhului” (Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfant, XXVIII, 69, trad. cit., p. 494).

Pentru Grigorie Palama, ipostasul Duhului Sfant are un caracter personal relational, deoarece iubirea Tatalui catre Fiul, ca relatie personala, este ipostaziata in Duhul Sfant. Pentru Grigorie Sinaitul, „Dumnezeu cel intreit in Ipostasuri are cu totul neamestecata perihoreza Acestora intre Ele” (intrepatrunderea lor) – (Ibidem).

5. Dogma trinitara a format obiectul primelor sinoade ecumenice, iar terminologia trinitara s-a precizat in aceeasi perioada prin contributia deosebita a parintilor capadocieni, care au precizat ca: dumnezeirea (ousia) este substanta comuna a Treimii, care exista in sine, firea sau natura (physis) este realitatea care constituie o fiinta; persoana sau ipostasul (hypostasis) este subiectul care poseda si asuma in mod individual aceeasi natura; idiomele ipostatice (idiomata) sunt caracteristicile sau insusirile personale ale ipostasului.

6. Misterul Treimii ramane insondabil. Multi au incercat sa foloseasca imagini cu care sa depaseasca asa-zisele contradictii logice care sunt cuprinse in afirmatia: un singur Dumnezeu in trei persoane, sau sa gaseasca demonstratii rationale.

De pilda, pentru Fericitul Augustin, o solutie de a afirma Treimea in Dumnezeu, fara a nega unitatea numerica, este aceea de a considera cele trei Persoane ca relatii in launtrul vietii divine. Aceste relatii treimice ar corespunde cu relatiile eu-lui cu el insusi, adica cu a aminti, a cunoaste, a iubi. Omul insusi care cunoaste ca o unitate viata, spiritul si firea sa, experiaza o imagine a identitatii de substanta si distinctiei relatiilor intreite.

Invatatura despre Sfanta Treime are o insemnatate deosebita pentru viata duhovniceasca a credinciosilor. Caci asa cum persoanele Sfintei Treimi exista una in alta, intr-o unitate perihoretica fiintiala, tot asa si crestinii formeaza o comuniune spirituala de credinta, nadejde si iubire in Dumnezeu. Biserica este o unitate de fiinta si o comuniune de viata dupa chipul Sfintei Treimi (In 17).

„Cand zice Domnul: „Eu si Tatal una suntem” (In 10, 30), arata identitatea fiintei. Iar cand zice: „Eu sunt intru Tatal si Tatal intru Mine” (In 10, 38), arata nedespartirea ipostasurilor.

Prin urmare, triteistii, despartind pe Fiul de Tatal, cad pe amandoua partile in prapastie. Caci, sau spun de Fiul ca este coetern cu Tatal, dar despartindu-L de El sunt siliti sa spuna ca nu S-a nascut din El si sa sustina astfel trei Dumnezei si trei principii, sau zic ca S-a nascut din Acela, dar despartindu-L sunt siliti sa spuna ca nu este coetern cu Tatal si asa sa faca supus timpului pe Stapanul timpurilor.

Deci trebuie sa pastram si pe Dumnezeu cel unul dar sa marturisim si cele trei ipostasuri, dupa marele Grigorie; si pe fiecare cu proprietatea Lui personala. Caci se „imparte”, dar „neimpartit”, si „se impreuna” dar „deosebindu-se”, dupa acelasi. De aceea, neinteleasa este si impartirea si unirea. Dar unde ar mai fi neintelesul daca unirea si despartirea Fiului si a Tatalui ar fi asa cum este unirea si despartirea dintre om si om si n-ar mai consta in nimic altceva?” (Maxim Marturisitorul, Capete despre dragoste, 77, 29, in Filoc. rom., vol. 2, p. 60-61).

6 august: Schimbarea la fata a Domnului

 Schimbarea la Fata a Domnului este praznuita pe 6 august. Aceasta sarbatoare aminteste de minunea petrecuta pe muntele Tabor, unde Hristos isi descopera dumnezeirea Sa prin natura umana pe care a asumat-o. Evanghelistul Matei spune „Si a stralucit fata Lui ca soarele, iar vesmintele Lui s-au facut albe ca lumina” (Matei 17, 2), in vreme ce evanghelistul Marcu spune ca vesmintele Lui s-au facut albe ca zapada (Marcu 9,3). Faptul ca Evanghelistul Matei spune despre chipul lui Hristos ca era „ca soarele”, iar Luca, vorbind despre vesmintele Sale, mentioneaza ca „erau ca zapada”, ne descopera ca firea omeneasca nu a fost absorbita de cea dumnezeiasca in Hristos, caci „zapada” nu a fost topita de „soarele” din El. Amintim ca firea umana si dumnezeiasca din Hristos, sunt unite in chip neamestecat, neschimbat, neimpartit si nedespartit in Hristos.

Schimbarea la Fata a Domnului – scurt istoric

Sarbatoarea Shimbarii la Fata a Domnului dateaza de la inceputul sec. al IV-lea, cand Sfanta Imparateasa Elena zideste o biserica pe Muntele Tabor. Aceasta sarbatoare incepe sa fie mentionata in documente din prima jumatate a secolului al V lea. In Apus, sarbatoarea Schimbarii la Fata s-a generalizat mai tarziu, prin hotararea luata de papa Calist III ca multumire pentru biruinta crestinilor asupra turcilor la Belgrad, in anul 1456.

Exista obiceiul ca in aceasta zi sa se faca pomenire generala a celor trecuti la cele vesnice (Biserica Rusa). In unele zone, de sarbatoarea Schimbarii la Fata a Domnului se aduc la biserica struguri, care se impart credinciosilor.

Icoana Schimbarii la Fata a Domnului

In centrul reprezentarii este Hristos, invesmantat in alb. Este inconjurat de un fond inchis la culoare, asa-numita mandorla, prezenta si in icoana Invierii. La picioarele Sale, sunt cazuti cu fetele la pamant Apostolii Petru, Iacob si Ioan, iar de-o parte si de alta sunt prezenti Moise si Ilie.

Interesant este ca in aceasta icoana a Schimbarii la Fata, lumina care iradiaza din Hristos si-L inconjoara nu este luminoasa, ci intunecata. Intunericul din centru face trimitere la fiinta lui Dumnezeu, care ramane necunoscuta omului. Slava pe care Apostolii au vazut-o pe munte nu a fost fiinta lui Dumnezeu, ci o energie care izvoraste din aceasta fiinta. Ortodoxia face o diferenta clara intre har si natura divina. Daca harul, ca energie necreata poate fi impartasit omului, natura divina ramane incomunicabila si incognoscibila.

Sfantul Maxim Marturisitorul vede in prezenta lui Moise si a lui Ilie pe Tabor, o exprimare a faptului ca la indumnezeire se poate ajunge atat pe calea casatoriei, simbolizata de Moise care a fost casatorit, cat si pe calea necasatoriei, aratata prin Ilie.

Faptul ca Dumnezeu nu se mai arata intr-un mod chenotic ucenicilor, adica se arata fara nici un val, vederea Sa de ucenici devine imposibila pentru starea in care se aflau. Duhul Sfant inca nu se coborase peste ei, motiv pentru care nu-L puteau privi pe Domnul fata catre fata. De aceea ei cad cu fetele la pamant, spre deosebire de Moise si de Ilie care nu fac acest lucru, pentru ca ei nu mai sunt din lumea aceasta.

Nu te iubesti pe tine atunci cand:

 

Nu te iubesti pe tine atunci cand:

-nu iti pui mintea la contributie;
-nu te bucuri de un dialog simplu cu un coleg de serviciu pentru ca crezi ca este „pierdere de timp”;
-ramai mereu cu impresia ca tu „stii mai bine si mai multe”;
-te prefaci ca ai inteles doar pentru a reactiona mai repede si nu iti dai timp sa iti manifesti adevarata reactie;
-eviti discutiile sau raspunsurile simple pentru ca ai impresia ca „trebuie sa fie mai complicat”;
-raspunzi cum crezi ca i-ar placea celuilalt ignorand ceea ce iti doresti tu;
-iti pasa mai mult de ce gandeste celalalt despre tine sau despre o anumita situatie decat ce si cum gandesti tu;

Si te iubesti pe tine atunci cand faci si ai atitudinea opusa celor enuntate mai sus.

 

„Doamne, Te rog să mă auzi, Te rog ajută-mă!
Și, Te rog, ajută-mă să primesc ajutorul Tău, să cred în Tine.
Ee”

Copile drag,
Îți spun o taină mare, dar simplă: Dumnezeu te aude! Noi nu-L auzim că ne aude pentru că avem „urechile ciulite” către dorințele, așteptările sau pretențiile noastre egoiste și dăunătoare sufletului și vieții în bucurie și pace.
Încearcă să trăiești în Postul care vine ca și când ai crede în Domnul! Ce ai face? Doar că ai nevoie să renunți la orice dorință și așteptare pe care le ai deja și să te lași în voia Lui să vezi ce-ți oferă El. Tu doar să faci ce ai face dacă ai crede.
Cu drag și rugăciune,
Maica Siluana

Iubirea dumnezeiasca:

 

Crestinul crede ca OMUL este creat de Dumnezeu si supus Lui, Singurul care are dreptul sa o supuna unei judecati adevarate si drepte. Numai El stie totul despre om, ii cunoaste structura si stie ce a pus in El. Numai Dumnezeu il poate invata pe om si ajuta sa se cunoasca pe sine, altfel, omul nu poate, in aceasta viata, decat banui sau ghici anumite lucruri despre el sau despre aproapele lui si in niciodata nu va sti ceva sigur. Crestinul se lasa invatat de Dumnezeu toate aceste lucruri.

Pentru crestin, arta de a trai nu este o stiinta de „a face” cu un nou fel de „a fi”, o deschidere pentru o noua viata, si o noua stiinta in sensul concret al cuvantului. Este viata devenita marturie a Vietii (Imi veti fi Mie martori). Misiunea omului in aceasta viata este aceea de a fi MARTORUL VIETII care este Mantuitorul, aici si acum prin:
-simturi: cand vezi, auzi, atingi, mirosi, gusti ceva, Il vezi, auzi, atingi, mirosi, gusti si Prezenta Celui nevazut.
-fapte: orice ai face este o ocazie de a marturisi Prezenta lui Dumnezeu.
-formarea permanenta a noastra si a celor de care suntem raspunzatori. Formarea ca persoane transparente fata de Dumnezeu, fata de sine si fata de aproapele.

Viata crestina implica o metoda stiintifica a autotransformarii omului, cu ajutorul harului, pana la „varsta barbatului desavarsit”, Dumnezeu-Omul.
Intre dorintele si preferintele noastre cazute si potentialul divin din noi este o uriasa prapastie.

Pasii pe care ii putem face pentru a traversa aceasta prapastie sunt:

1. Smerenia, care presupune:
-lepadarea, nu negarea eului in care subzista toate prerorgativele dezvoltarii egocentrice ale auto-justificarii si auto-gratificarii;
-indepartarea de tirania sinelui celui cazut;
-alegerea libera a Caii spre sinele launtric, sinele restaurat salas al Sfintei Treimi;
-transferul prioritatilor de la „mine” la „Tine”;
-curatirea, eliberarea sinelui de nevoia de a se proteja;

2. Ascultarea, care presupune:
-implinirea Voii Lui Dumnezeu asa cum se manifesta in Biserica, prin lucrarea Duhului Sfant, in granitele stricte ale Sfintei Traditii;
-alinierea vointei proprii la poruncile lui Dumnezeu si invataturile si normele Bisericii;
-fixarea scopurilor si prioritatilor stabilite prin Revelatia dumnezeiasca;

3. Pocainta, care presupune:
-innoirea mintii, intoarcerea ei catre Dumnezeu, lepadarea si plangerea pacatului, cererea si primirea iertarii si hotararea de a nu mai pacatui;
-fara pocainta nimeni nu poate savarsi riscanta calatorie spre sinele launtric unde il asteapta „Cel ce sta la usa” inimii noastre si „bate ca sa cineze cu noi” in Imparatia Lui.

4. Dragostea
Omul modern are idei confuze despre iubire care poate fi identificata cu: impulsuri ale sistemului nervos si cu atasamentul afectiv. El nu mai intelege iubirea spirituala.
Iubirea spirituala (pnevamatike agape) la nivelul ei cel mai inalt nu are nimic de-a face cu viata psihologica sau cu motivatiile psihologice. Aici e necesara distinctia dintre iubirea umana si iubirea dumnezeiasca:
Iubirea umana:
-se bazeaza in principal pe sentimente
-este o iubire care consoleaza, asigura si in detrimentul devenirii vesnice
-urmareste sa ii dea celui iubit un sens in viata, un sentiment de siguranta si sa-i dea un adapost intr-o comunitate
Iubirea dumnezeiasca:
-este iubirea care raspunde la chemarea Lui Dumnezeu
-este iubirea care-l ajuta pe cel iubit sa se trezeasca, sa afle in inima lui, acolo unde salasluieste Domnul, sensul, consolarea si siguranta aduse de El
-aceasta iubire il va ajuta pe cel iubit sa afle viata si in moarte, iubire si in singuratate si mangaierea si in necazuri. E o iubire care poate fi foarte severa.

conform invataturii Sfantului Maxim Marturisitorul

Curăţirea inimii noastre

 

Omul este, prin constituţia sa (cea după chipul lui Dumnezeu ca fire şi ipostas), un „inel de legătură între văzut şi nevăzut”:
o Pe de o parte omul se arată în lume sub aspectul unui corp obiectiv asemănător celui al lucrurilor. Se face văzut pentru sine şi pentru ceilalţi, acţionează în lume prin mişcări văzute.
o Pe de altă parte, omul este suflet viu (trup însufleţit şi suflet întrupat) făcut din trăirile sale, impresiile, dorinţele, eforturile, bucuriile şi suferinţele lui pe care le încearcă în inima lui, în ascuns. Nevăzutul omului, sinele său ascuns, tainic şi impenetrabil, e traversat de o privire care îi străpunge inima, exact acolo unde este ascunsul său. Această privire este privirea lui Dumnezeu. Omul nu e om decât în relaţia sa cu Dumnezeu. Această relaţie se desfăşoară în ascuns. Condiţia umană nu se mai defineşte pe plan uman prin sistemul relaţiilor reciproce între oameni, ci prin relaţia lăuntrică a fiecăruia cu Dumnezeu. Adevărata condiţie umană este „condiţia de fiu în Fiul”.
Condiţia de fii cere de la noi o participare, o con-lucrare cu Dumnezeu, care este dificilă pentru că merge împotriva spontaneităţii instinctive a firii neînduhovnicite.

Când omul se preocupă de ceea ce „vede lumea” şi nu de ceea ce se petrece „în ascuns”, apare o distanţă între cele dinăuntru şi cele din afară, distanţă din care ţâşneşte ipocrizia şi făţărnicia care domneşte în lumea oamenilor. (Vezi Matei 6,1-18).

Cel mai adesea oamenii caută în privirea celorlalţi o justificare a ceea ce fac şi a ceea ce sunt -„prestigiul”. Atunci omul cade din condiţia sa de om şi-şi fixează interesul în această lume care este mai puţin decât el şi îşi reglează conştiinţa şi dorinţele după ea.

Dumnezeu bate la uşa inimii omului, şi acolo i se dezvăluie, i se arată, se face cunoscut, iar omul cunoşte şi simte că este cunoscut şi iubit doar cu inima, în inimă, în duhul său devenit templu al Duhului Sfant. Când omul fuge de Dumnezeu, se ascunde „in cele din afară” iar. inima devine o oarbă faţă de ea însăşi şi de Adevăr, o surdă la Cuvântul Vieţii care nu încetează să-i vorbească, o insensibilă la pulsiunile pe care i le comunică Iubirea, o învârtoşată, o închisă în ea însăşi, de egoul care se socoteşte de acum înainte unica realitate, plasându-se în centrul a tot ceea ce i se întâmplă şi considerând că nu datorează nimic nimănui.

o Devine izvorul „relelor” pe care le menţionează Mântuitorul că izvorăsc din inima omului (Matei: 15,19 şi Marcu 7,21 – 22): gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule, cugete rele, lăcomii, viclenii, înşelăciune, neruşinare, ochi pizmaş, trufie, uşurătate.

o Raportând totul la sine, se aruncă de fapt în afara sa, căutând ceea ce îi face plăcere şi transformând lucrurile lumii din afară, inclusiv pe sine, în idoli, în instrumente de căutare a plăcerii şi confortului

o Loc al durerii propriei vieţi, al repetării scenariilor de viaţă şi nereuşitelor din relaţia cu Dumnezeu şi cu semenii.

Curăţirea inimii noastre, a locului de întâlnire a Domnului cu noi, a ascunsului nostru, presupune:
• cunoaşterea schemelor şi gândurilor care au ocupat locul inimii noastre.
• numirea lor, anamneză, retrăirea lor cu rugăciune şi în prezenţa Domnului
• chemarea ajutorului Domnului pentru a ne elibera de puterea lor
• dezbrăcarea de ele şi îmbrăcarea cu ajutorul Domnului prin rugăciune şi Sfintele Taine (acte simultane)
• primenirea locului inimii, loc de întâlnire cu Domnul, printr-o continuă Liturghie a iertarii.

Chiar actul identificării şi retrăirii evenimentelor care au determinat schemele noastre de gândire, făcut cu rugăciune, devine un act de eliberare de ele, un proces de vindecare pentru că energia din scheme se consumă în retrăirea durerii ei şi rugăciunea o transformă în putere de viaţă, în energie eliberatoare şi vindecătoare.

Poveştile noastre sunt formate din amestecul de sentimente, credinte si concluzii pe care le-am acumulat si le-am purtat dupa noi toata viata. Experienţele trăite atârna greu, deoarece sălăşluiesc în cadrul ego-urilor proprii, care au aproape întotdeauna o tenta serioasa. Rareori sunt pline de lumina, iubire si de zbenguiala vesela a unui copil care se joaca, dar cel mai des se concentrează asupra negativului. Intreaga baza a poveştilor noastre exista în spaţiul a ceea ce ar fi trebuit sa fie, sau ar fi putut sa fie. Experienţele ne sunt presărate cu durere, pierdere si regret, în plus fiind poleite cu speranţa, dorinţa si fantezie. Dramele locuiesc în memoria trecutului si în fantezia viitorului. Fiecare gând negativ cu privire la trecut care ne intra în minte trăieşte în cadrul poveştilor proprii, la fel cum se întâmpla cu toate sentimentele de pierdere si de lipsa de speranţa. Fanteziile legate de „Când se va întâmpla asta”, sau” Când îmi voi atinge/ în sfârşit scopul’, coexista în istorisirile în cauza.

Rareori întâmplările trăite apar în momentul prezent, atunci când ne mulţumim, pur si simplu, cu ceea ce exista.
Precum umbrele, poveştile proprii ne urmăresc oriunde mergem, ascunzând adevărul despre cine suntem. Nu se afla niciodată departe, însa pot fi văzute numai atunci când sunt examinate în lumina zilei.

Exerciţiu: închideţi ochii si încercaţi sa va amintiţi un moment în care au fost mici, înaintea vârstei de cinci sau sase ani, când v-ati simţit pierduţi, singuri, trişti sau speriaţi – o anumita perioada în care s-a întâmplat ceva care v-a zguduit realitatea.

Exemplu: Incidentul care mi-a apărut era o scena din fata casei în care am trăit când aveam trei ani. Puteam vedea multi oameni care alergau de colo-colo, adapostindu-se dupa tufişuri si vorbind încet unii cu alţii. Stăteam lângă casa, ascunsa într-un colt de lângă perete. Cineva tocmai jefuise un magazin din cartier, iar politia credea ca omul a fugit prin curtea noastră. Intreaga mea familie si vecinii căutau indicii pentru a ajuta la capturarea acestui hot. Stăteam deoparte, speriata si separata de grup. Nimeni nu părea sa ma observe. Simţeam ca sunt prinsa într-o lume în care nu aveam nici un rol. Tot ce puteam vedea prin ochii mei de copil de trei ani era un grup de adulţi căreia nu-i pasa unde ma aflam, sau ceea ce făceam.
Fara sa-mi dau seama, în acea zi am luat o decizie importanta care avea sa-mi modifice pentru totdeauna felul în care ma percepeam pe mine si pe alţii. Am făcut ca acest incident sa însemne ca nimeni nu tine la mine. Si, ca orice om bun, trebuia sa inventez ceva care sa explice motivul pentru care nimeni nu-mi dădea atenţie. Am decis sa consider ca nu eram destul de importanta pentru a le merita atenţia – deoarece, la urma urmei, daca as fi fost, familia si rudele m-ar fi observat si le-ar fi pasat de faptul ca ma simţeam singura si ignorata. Desigur, as fi ales oricare dintre interpretările pe care le atribuisem, însa odată ce am ajuns în interiorul povestii mele, a trebuit sa aleg explicaţia care avea sa-mi ia cea mai multa putere. S-a dovedit, bineînţeles, ca „nimănui nu-i pasa de mine” este una dintre convingerile esenţiale ale umbrei mele si tema centrala în povestea personala. Chiar si dupa treizeci de ani, când ma gândesc la acest moment înca îmi amintesc ca ma simţeam total exclusa si singura.

Elizabeth, o fata timida si cea mai tânăra din grupul nostru, a aşteptat tăcuta sa-i vina rândul si a vorbit doar dupa ce am asigurat-o din nou ca totul era în regula. Cu voce stinsa, Elizabeth ne-a spus ca era unica la părinţi, ca tatăl si mama sa aveau studii superioare si ca si-au pus întotdeauna speranţe foarte mari în ea. Spre marea dezamăgire a părinţilor ei, Elizabeth nu s-a descurcat niciodată bine la scoală. Pâna si cei mai buni meditatori nu au reuşit s-o ajute sa-si mărească notele, iar la vârsta de şaptesprezece ani a primit vestea zdrobitoare ca nu fusese acceptata la universitatea pe care părinţii o aleseră pentru ea.
Elizabeth a ales ca acest incident sa însemne ca „ceva nu este în regula cu mine”, iar aceasta convingere a umbrei a devenit tema povestii vieţii ei. S-a simţit ca o ratata si s-a resemnat cu gândul ca viata ei va fi mereu lipsita de valoare. Având în vedere ca s-a decis deja ca nu este suficient de deşteaptă pentru a câştiga aprobarea părinţilor, a optat sa nu mai meargă la facultate si si-a concentrat toata atenţia asupra căsătoriei si întemeierii unei familii. Insa, dupa trei ani în care a încercat sa ramâna însărcinata, doctorii i-au spus ca nu putea face copii. S-a confruntat, din nou, cu sentimentul copleşitor ca „ceva nu era în regula cu ea” si ca îsi dezamăgea soţul, familia si pe ea însasi.

Exista trei mari credinţe ale umbrei, împărtăşite de aproape fiecare fiinţa omeneasca – si anume:
Nu sunt destul de bun(a).
Nu am nici o importanta.
Ceva nu este în regula cu mine.

Totodată, mai exista nenumărate variatiuni ale acestor convingeri. în timp ce citiţi lista de mai jos cu’
certitudini ale umbrei, vedeţi daca sunteţi capabili sa identificaţi convingerea esenţiala care este tema
povestii voastre.

Nimeni nu ma place.
Nu ma integrez nicăieri.
Ceva este în neregula cu mine.
Sunt prea prost (proasta).
Sunt incompetent(a).
Nu ma doreşte nimeni.
Nu ofer suficient.
Sunt calcat(a) în picioare.
Nu am nimic special.
Sunt nevrednic(a).
Nu merit nimic.
Sunt nepotrivit(a).
Sunt incompetent(a).
Nu sunt important(a).
N-am valoare.
Viata mea nu creează nici o schimbare în jur.
Sunt un nimeni.
Sunt ranit(a).
Sunt un nenorocit (o nenorocita).
Sunt o greseala.
Sunt rau (rea).
Nu sunt în regula.
Sunt incomplet(a).
Am defecte.
Nu merit sa fiu iubit(a)
Sunt un ratat (ratata).
Nimănui nu-i pasa de mine.
Nu pot avea încredere în nimeni.

Atunci când credinţele umbrei sunt declanşate, acestea ne potenţează poveştile, demonstrându-ne cât de „exacte” si de „adevărate” sunt dramele pe care le trăim. Fiecare gând pe care îl avem ne declanşează un răspuns emoţional în corp, iar atunci când trăim în cadrul povestii, avem acces la o gama foarte redusa de trăiri. Exista doar sentimentele experienţelor trăite: resemnare, lipsa, resentiment, victimizare, singurătate, mânie, vina, ruşine, disperare, deznădejde, tristeţe, frica, gelozie, invidie, regret, autocompatimire si dispreţ de sine.

REFRENUL POVESTII PERSONALE

Cum putem sa ne dam seama ca trăim în interiorul poveştilor noastre. Cum le putem auzi? O cale sigura de a afla daca ne trăim povestea este de a analiza calitatea gândurilor si a dialogului interior pe care le avem frecvent. Mulţi oameni îsi petrec o mare parte din viata fiind în alta parte decât în locul în care se găsesc în momentul prezent.
Atunci când se afla la serviciu se gândesc ca si-ar dori sa fie acasă. Atunci când sunt acasă mintea le zboară la vacanta. Când se plimba cu copiii lor în parc, îsi imaginează ca vizionează emisiunea preferata de la televizor. Corpurile lor sunt prezente însa minţile le zburda în alta parte.

Privirea ‘în viitor este un semn clar ca ne aflam adânc înrădăcinaţi în povestea noastră.

Când te afli în interiorul povestii personale, calitatea gândurilor avute poate varia de la frica si
morbiditate – cum ar fi grija pentru accidente stupide sau tragedii improbabile – la trivialitate si
absurditate, ca de exemplu obsesia legata de un nasture lipsa de la bluza sau de câinele vecinului care îsi face nevoile pe peluza voastră.

Atunci când ne aflam ‘în povestea personala, niciodată un gând nu vine o singura data. Nu ne gândim ca: Mi-as dori sa am parte de o relaţie minunata si lăsam lucrurile sa fie asa.
Din contra, gândim în felul următor: „Of, sper ca el sa apară repede. Sper sa nu aiba o fosta soţie. Mi-as ‘ dori să fie blând si iubitor si să-mi cumpere un inel. Sper sa nu râgâie, sau sa-mi imputa baia. Putem visa ca stam pe o plaja din Hawaii, arătând mai bine decât în ultimii zece ani si făcând dragoste pasional. Apoi ne spunem în gând: „Nădăjduiesc sa nu ma rănească si sa nu fie ca ultimul nemernic mincinos”. Si când ne gândim la ultimul ticălos cu care am avut o relaţie, începem imediat sa ne amintim cât de rau am fost trataţi si cât de bine am fi dus-o, daca nu ne-am fi întâlnit cu acea persoana, în cadrul poveştilor, retrăim aceleaşi gânduri mereu – viitor, trecut, viitor, trecut, viitor, trecut, trecut, trecut – povestea tot continua la nesfârşit. Nu oboseşte niciodată.

Atunci când ne complăcem în micimea experienţelor individuale, adeseori devine atât de dureros, încât unicul mod prin care mintea poate face fata suferinţei este visatul cu ochii deschişi, sau trăirea în trecut.

Nota mea: Cu alte cuvinte, atunci cand nu Il lasam pe Dumnezeu sa intervina in viata noastra,si ne ghidam dupa capul/ego-ul nostru, atunci cand uitam ca nu suntem decat copiii Lui, atunci cand uitam sa ne jucam si luam lucrurile prea in serios, si ne certam sau ne blocam/deznadajduim, uitandu-ne prea mult la pacate- atunci, da, suntem in povestea noastra (si atat), si nu in cea in care suntem cu Domnul, traind liber si spontan fiecare moment al vietii.

Ce este colindul?

 Termenul „colinda” este de origine latina si provine de la cuvantul latin „calendae“, derivat din verbul „calare“ („a vesti“). Astfel, a colinda inseamna a vesti. In vechime, se colinda din seara de 24 decembrie, pana in 25 decembrie. Amintim ca in unele parti se mergea cu colindul pana in Ajunul Anului Nou. Sunt zone unde se colinda mai mult la Anul Nou, cum ar fi Moldova, in timp ce in Transilvania se colinda mai mult la Craciun. Colindatorii sunt chipul ingerilor care au vestit Nasterea Domnului. La colindat se pleaca in ordinea inversa varstei: cei mai mici mai intai, cu Mos-Ajunul: „Buna dimineata la Mos-Ajun…“, ca dupa-amiaza pana pe inserate, cei mai in varsta, mai in puterea noptii sau chiar „noaptea pe la cantatori”.

Colindatorii poarta diferite denumiri: ceata de colindatori, ceata de feciori (in Transilvania), ceata de juni (in tinutul Sibiu-Fagaras), bute, butea feciorilor (junilor) (in tinutul dintre Olt si Tarnave), beze (in Campia Transilvaniei si Nasaud), dubasi (in Hunedoara vestica si tinutul Halmagiu-Beius), preuca (in Tara Lovistei), zoritori (in Tara Barsei), caluseri (in zona dintre Sibiu si Strei, intrucat colindatorii ureaza si joaca jocul cu acest nume), etc.

Prin Banat si prin unele parti din Ardeal, copiii care colinda se numesc pitarai. Sunt impartiti pe cete sub con­ducerea unui vatav de ceata. Ei umbla prin sat de la casa la casa, poftind ziua lui Ajun cu adausul: „ca-i mai buna a lui Craciun.” E datina ca pitereii, intrand in casa, sa scormone focul din vatra cu betele pe care le poarta in mani.

Prin Muntii Apuseni, in zorii zilei de Ajun, copiii de la 12 la 14 ani, formati in cete de la 5 la 40 de persoane, pornesc in strigari a co­linda pe la case. Cand ajung in curtea gospodarului rostesc :
– Bur ajurul lui Craciur ! iar iesind :
– Noi iesim, Dumnezeu intra!

Prin unele parti din Oltenia, copiii isi fac un steag alcatuit dintr-o prajina lunga, in varful careia leaga o basma, un ban de argint, cateva fire de busuioc si putina tamaie, inchipuind darurile pe care magii le-au adus la nasterea Mantuitorului.

La fiecare casa, urarea este aceasta:
– Buna dimineata la mos-ajun!
Ca-i intr-un ceas bun!

Noapte de Ajun este noaptea bucuriei, caci este momentul cand se naste Mantuitorul. Acesta este motivul pentru care colindatorii exclama:”sculati, sculati boieri mari!”, „nu-i vremea de dormit,/ da-i vremea de’mpodobit”.

Fiecare gospodar din sat trebuia sa primeasca ceata colindatorilor. Nici o casa nu trebuie sa ramana necolindata, oricat de rea ar fi fost vremea Se credea ca atunci cand nu se vor mai auzi colinde pe pamant vor iesi diavolii si vor pune stapanire pe lume. Pentru cei care nu deschideau usa colindatorilor, a aparut si o forma de descolindat, care consta intr-o serie de actiuni negative asupra acestora: rosteau formule de urari negativ-umoristice, ori luau poarta si o mutau din loc.

Misiunea copiilor nu se termina odata cu colindatul din zilele de Ajun si de Craciun, caci urmau steaua, sorcova si plugusorul.

Colindele sunt creatii anonime si exprima pe intelesul tuturor invatatura Bisericii despre intruparea Domnului. Este adevarat ca limbajul colindei este unul vechi. Intalnim cuvinte care, din punct de vedere etimologic, nu au inca o semnificatie clara, asa cum este si cazul cuvantului „ler“. Cu toate acestea, mitropolitul Antonie Plamadeala afirma ca „se prind asa de usor si se transmit cu usurinta de la o generatie la alta, tocmai pentru ca au reusit sa prinda cuvintele in cele mai adecvate melodii care raspund sensibilitatii noastre celei mai adanci“.

Ar fi minunat sa fim cu totii in randul vestitorilor, asa cum ne indeamna un colind din Ardeal:
„Voi, acum, copiilor, / Si, voi, buni, parintilor,
Laudati Si cantati, Si va bucurati.
Ca ni s’a nascut Hristos, / Sa ne fie de folos”.

osandirea aproapelui

 Minunatul Ioan Savaitul ne spunea, zicand: „Sezand eu la o margine de pustie, a venit la mine un oarecare frate, de la o manastire, pentru cercetare. Si l-am intrebat pe el: Ce mai fac parintii? Si mi-a zis mie: Bine, cu rugaciunile voastre. Deci, l-am intrebat pe el despre un frate, care avea un nume rau. Mi-a zis mie acela: Crede-ma pe mine, parinte, ca nu s-a schimbat din numele acela. Aceasta auzind, am zis: Oh! Si zicand eu, oh, am fost rapit ca intr-o uimire de somn si m-am vazut pe mine stand inaintea sfantului loc al Capatanii si pe Domnul nostru IIsus Hristos stand in mijlocul a doi talhari. Si am inceput sa ma inchin. Iar, daca m-am apropiat, indata ce m-a vazut, Domnul s-a intors spre ingerii care-I stateau inainte si le-a zis lor: Scoateti-l pe el afara, ca Imi este Mie ca un anticrist, inainte de Judecata Mea, el a judecat pe fratele sau.
Deci, dupa ce m-a izgonit pe mine, daca am voit sa ies pin usi mi s-a prins mantia mea si s-a intarit si am lasat-o pe ea acolo. Apoi, indata desteptandu-ma, am zis catre fratele cel ce venise: Rea imi este mie ziua aceasta. Si mi-a zis mie: Pentru ce, parinte? Atunci i-am spus lui ce mi se aratase mie si am zis: Mantia, adica acoperamantul lui Dumnezeu mi-a ramas si sunt lipsit de ajutorul Lui Dumnezeu.
Si din ziua aceea, dupa certarea Domnului, am ratacit sapte ani prin pustietati, nici paine gustand, nici sub acoperamant intrand, nici cu om vorbind, pana ce am vazut pe Domnul meu, intorcandu-se sa-mi dea mantia mea.”
Iar noi, aceste cuvinte ale minunatului Ioan auzindu-le am zis:”Daca cel drept abia se mantuieste, apoi cel necurat si pacatosul cum se vor indrepta?” Drept aceea, se cuvine noua a ne ingriji de ale noastre si a nu judeca pe nimeni din cei ce gresesc. Pentru ca scris este: „De vom acoperi greselile fratelui, apoi si Dumnezeu ne va acoperi pe noi.” (Proloage, vol I)

 Doamne, am gresit, iarta-ma, primeste-ma,
indreapta-ma, sfinteste-ma Tu, caci eu sunt neputincioasa, sfasiata de
parerea de mine, de imprastierea mintii si inimii mele, care nu este
mereu catre Tine, izvorul vietii si al intelegerii. Caci eu nu pot
nimic fara Tine, dar pot totul in Tine. Vino, lumineaza-ma,
dumireste-ma, impaca-ma cu mine insami caci eu nu stiu si chiar de as
sti, nu pot. Amin.

Maica Siluana

 Maica Siluana 

 

Da, Fetita mea mult iubita, acum descoperirile sunt uluitoare”. Acum vei afla cum poti intra in Imparatia Cerurilor (care deja este in tine, dar tu nu esti Acolo) devenind ca acel copil dinainte de sase ani, fara a pierde ceva din ce ai invatat pe cale mai departe.

Acum vei trece de partea copilului abuzat, si nu vei mai fi impotriva lui!

Tu strigi la Dumnezeu si la Sfintii Lui unde erau atunci? Erau una cu tine, copilul abuzat, si au fost prigoniti impreuna cu tine de „cei mari” si de tine, care ti-ai insusit punctul lor de vedere, fugind de ce simteai.

Acum vei intelege lipsa de vina a acelui copil, gata sa ierte si sa iubeasca iarasi, si „cruzimea” ta, cea care ai trecut de partea „celor mari” care te abuzau si te judecau si te pedepseau… Si ai hotarat sa-l ascunzi de ei si de tine si sa-l ingropi in pivnitele fiintei tale. Vezi, am pus ghilimele la cruzime pentru ca, alegand asta, tot nevinovata erai, tot abuzata: ai facut ce ai invatat de la cei care erau pentru tine „cei ce stiu mai bine, fac mai bine, nu gresesc niciodata si te iubesc numai daca esti asa cum isi doresc ei. Iar „oamenii mari” (noi insine cand „ne facem mari” sau trecem de partea lor) nu asteapta de la copiii lor sa fie intr-un fel anume, nu le ofera un model coerent pentru mintea lor (de fapt, pentru mintea omului in general), ci sa fie asa cum au ei „chef” in momentul respectiv, dar sa si respecte toate „valorile” lor, tot ce e „sfant” pentru ei… Si furia lor e cu atat mai mare cu cat viata lor reala este o adevarata batjocura la adresa acestor „sfinte” valori…

Iata tragedia omului fara Dumnezeu, sau a celui care ar vrea sa-L foloseasca pe Dumnezeu ca instrument al dorintelor sale pamantesti!

Iata de ce S-a facut Fiul lui Dumnezeu Om! El ne-a adus in dar Puterea la care ne-a reconectat traind impreuna cu noi tot ce patimim, pana la moarte, ca sa ne invete Calea si sa ne daruiasca Viata Sa si sa ne primeasca in Bucuria Lui pe care nimeni si nimic nu o mai pote lua de la noi.

Daca vrem!

Intrebi: „Si acum? Ce facem, Doamne?”

Mai intai, sa-i binecuvantezi si sa-i ierti pe toti abuzatorii tai, inclusiv pe tine. Ei nu stiau ce fac! Au facut ce au invatat de la alti oameni. Nu au invatat sa fie si sa traiasca de la Dumnezeu. Tu, cea de acum, esti primul „apostol” al acestei invataturi si fel de a fi. Daca vrei!

Asadar, iata ce poti face:

1.Daca vrei sa-I urmezi Lui, si sa te bucuri cu El, si in El, si in toata viata ta pana la amanunt.
2.Sa te lepezi de tine, de „tinele” care se apara, care neaga, care se ascunde, care fuge de rau si de durere apeland la mecanisme de aparare care sunt chiar raul in act si izvorul suferintei de lunga durata (desi, pe moment pot avea rol de anesteziant sau euforizant). Iar lucrarea seminarului, a Iesirii din labirintul codependentei, si a oricarei alte terapii, insotite de lucrarea harului Sau pe care il primesti Acolo si Asa cum te-am invatat.
3.Sa-ti iei crucea, toata acesta durere netraita si orice alta durere ar tasni in trupul si sufletul tau ori de cate ori te vei impotrivi pacatului si deprinderilor patimase ca sa implinesti Poruncile datatoare de viata. Dar sa privesti Poruncile ca pe aerul proaspat pe care il respiri cu nesat cand nu mai esti orbita si redusa la nesimtire din cauza suferintelor psihice (adica suferinte induse de ganduri si sinapse sadite si hranite de sugestii straine, vrajmase).
4.Si sa-I urmezi Lui. Adica, oriunde ai merge si orice ai face El, Prezenta Lui ca Iubire, sa fie scopul tau.

Fa asta, si vei vedea! E atat de simplu!

Doar gandurile vrajmase si dorintele patimase complica lucrurile si viata. Si, ca reper de inceput, sa stii ca un gand e vrajmas atunci cand e despartit de Dumnezeu, de voia lui. Iar o dorinta este patimasa atunci cand e centrata pe mijloc, iar nu pe scop. Stii, exemplul pe care il tot dau cu fata care voia sa se marite cu un baiat care nu voia sa se insoare cu ea si spunea ca nu mai concepe sa traiasca fara el. Cand am intrebat-o de ce vrea sa se marite cu el, s-a gandit si a spus: „pentru ca vreau sa fiu fericita”. Am intrebat-o iarasi: „n-ai vrea sa devii fericita altfel, fara sa te mariti cu el?” si mi-a raspuns: „nu, in nici un caz!”… Dorintele patimase ne ucid, ne tin in nefericire, ne arunca in relatii dezastruoase… Si asta pentru ca nu vrem sa facem ce spuneam mai sus ca e simplu si e si usor pentru ca El, Domnul, ne da harul care lucreaza cu noi si in noi de indata ce ne lepadam de voia noastra autodistructiva!

Te imbratisez cu drag si recunostinta pentru lupta ta,

Maica Siluana

 

O persoana careia nu-i place cum se simte, sa priveasca acest simtamant si sa-si spuna: il pot preda unei minti mai mari, ma pot reinventa pe mine insumi, pot ajunge la eu, cel ideal .

Lasa-ma sa incep sa gandesc in moduri diferite! Ce carte sa citesc, ce informatie sa primesc pentru a ma inspira, sa incep sa creez o renastere in mine insumi?

Dar cei mai multi oameni devin dependenti de exterior, sau de droguri, in aceasta ordine.

I: Nu neaparat droguri ilegale, ci chiar medicamente. Daca persoana doreste, poate creierul sa faca aceste schimbari, in prezenta altor substante chimice, medicamente?
R: Anumiti oameni au nevoie de medicamente, deoarece exista un dezechilibru chimic in creierul lor. Dar amintiti-va: o schimbare in constiinta produce o schimbare in reactiile chimice, si reactiile chimice sunt emotii si emotiile sunt energie si corpul incepe sa se regleze pe un nou set de reactii chimice.

I: Ce se intampla cand cineva ia antidepresive de mult timp si vrea sa nu o mai faca.

R: Nu as sfatui pe cineva sa inceapa brusc fara sa studieze putin.

In cultura noastra definitia conceptului de liber arbitru este atat de bizara! Noi nu avem cu adevarat liber arbitru. Avem optiuni care se bazeaza pe ce cunoastem si asta nu este liber arbitru. Liberul arbitru inseamna sa faci o alegere bazandu-te pe lucruri necunoscute. Problema cu necunoscutul este ca daca traim focalizati pe a supravietui, condusi de adrenalina si cortizon, aceste substante chimice sunt exact cele care ne permit sa ne fie frica de necunoscut. Daca am fi un animal salbatic incercand sa supravietuiasca si vedem, auzim, simtim ceva neobisnuit pentru noi – de exemplu o masina – vom fugi. Deci, cand noi traim condusi de aceste substante chimice de vigilenta (adrenalina si cortizon) niciodata nu vom considera necunoscutul ca o aventura. Atunci, liberul arbitru devine alegerea intre doua marci de medicamente pentru dureri de cap. Asta este singura solutie din acest univers?

Daca meditam, aducand continuu atentia inapoi la momentul prezent, concentrandu- ne pe respiratie si fiind atenti, schimband neuro – sistemul “dai si fugi” cu cel de relaxare, vom re-regla neuro – sistemul nostru, vom produce unde alfa in creierul nostru, care apoi vor regla schimbari chimice in corpul nostru.

Sa luam persoana care ia medicamente – de exemplu prozac. Exista studii care dovedesc ca daca face gimnastica aerobica timp de 6 saptamani este mai bine decat daca ia acest medicament. Persoana care vrea sa renunte la prozac trebuie sa se decida. Trebuie sa-si spuna: poate ca sunt depresiv, dar inca trebuie sa fiu capabil sa gandesc mai inalt decat ma simt. In momentele mele cele mai intunecate trebuie sa cred ca acestea vor trece.

Pe un tomograf excitabilitatea si depresia arata la fel: prima este a privi spre viitor spre ce va veni, depresia este a privi spre trecut si a nu vedea viitorul. Din punct de vedere functional sunt la fel. Cei mai multi oameni care sunt nelinistiti sunt depresivi si invers. Este de fapt a trai in trecut sau in viitor dar nu in momentul prezent.

Acea persoana care vrea sa renunte la PROZAC trebuie sa invete foarte multe despre sine, despre starile limitate ale mintii, despre depresie, sa cunoasca nuantele ei pentru a face alegeri diferite.

Ajungand la a aplica ceea ce a invatat isi spune : Cum ar fi sa fiu o persoana fericita? Pe cine cunosc in viata mea care este fericit? Ce calitati are? Pe cine admir in viata mea si cu care vreau sa seman? Ce ar trebui sa schimb in mine? Ce ganduri continui sa gandesc incat produc aceleasi substante chimice care ma fac sa ma simt in acelasi mod si sa ajung atat de jos?

Aceasta descoperire de sine va incepe sa schimbe creierul. La inceput va fi dificil, deoarece mintea neantrenata este ca un cal naravas, dar daca insistam catre acel ideal despre noi insine, nu numai ca vom schimba creierul doar gandind, ci si atunci cand ne spunem: azi nu ma ridic din pat pana cand nu ma simt o alta persoana.

In momentul in care incepem sa simtim bucurie, ridicare, inspiratie, conditionam corpul fata de o minte noua. Pur si simplu trimitem un nou semnal chimic corpului. Sa memoram acel simtamant pentru ca el este ceea ce suntem cu adevarat. Putem memora acel simtamant la fel de bine cum am memorat suferinta.

E nevoie de insistenta pentru a ajunge aici, nu putem sa o facem o singura data (se poate intampla si asta, dar persoana trebuie sa fie foarte decisa ca asta se va intampla). De cele mai multe ori cand luam o decizie o facem de genul: ma voi schimba incepand de luni, etc.

Cand suntem intr-o criza si ne decidem, spunem: asta este, m-am hotarat! Pentru prima oara corpul primeste semnalul: de data asta e serios! Mintea si corpul incep sa lucreze impreuna. Nu trebuie sa asteptam o criza, putem incepe sa facem asta pentru ca ne simtim grozav, suntem intr-o stare de gratitudine, iubim viata noastra si vrem mai multe experiente bune.

Cand acea persoana care este deprimata incepe sa aplice cunoasterea dobandita, sa faca meditatii, sa faca exercitii de aerobica, incepe sa descopere unele parti din sine insusi (aflate in memoria sa) si sa-si spuna: acea experienta mi s-a intamplat acum 20 de ani si nu am stiut ca de fiecare data cand ma gandesc la ea produc aceleasi substantele chimice ca si cum experienta se produce in acest moment, 20 de ani am conditionat corpul sa fie intr-o stare de depresie. Nu stiu cum sa ma schimb!

Aceasta persoana trebuie sa se intoarca la evenimentul care a cauzat acea emotie? NU! Tot ce trebuie sa faca este sa dez – memoreze acea emotie. Cand face asta, se uita la acel eveniment si isi spune: acel eveniment a fost exact ce am avut nevoie in acel moment, pentru a ma face cine sunt acum, ca personalitate. Scuzandu-ne pe noi insine ca nu ne schimbam datorita unui eveniment trecut, re – intarim identitatea actuala. In concluzie, trebuie sa trecem de la a gandi, la a face la a fi.
Am vazut ca se poate! Oamenii se simt eliberati. Atunci creierul isi imbunatateste circuitele si chimia interna, pentru a ne mentine pe noul drum.

I : Imi place cum folositi modelul calculatorului, pentru ca oamenii se pot relationa cu acesta. Sa trecem la nivelul tehnologiei, pentru ca ma ingrijoreaza foarte mult, pe multe planuri. Sa vorbim despre interfata dintre dezvoltarea creierului si jocurile pe calculator, acestea fiind aproape toate foarte violente. Ce impact au asupra creierului uman si a fiintei umane?

R: Aceasta este o zona periculoasa!

Atunci cand copii se joaca pe calculator si impusca pe cineva, arunca ceva in aer, darama ziduri, etc, in momentul in care ei depasesc acel obstacol ridicat de joc, creierul lor produce dopamina. Dopamina este substanta chimica a placerii, stimuleaza centrul recompensei din creier. Astfel, copilul petrece ceva timp cu acest incredibil stimulator al senzatiilor. Daca continua sa faca asta, centrul placerii se recalibreaza la un prag mai inalt, avand nevoie de un pic mai multa dopamina ca sa-l faca sa functioneze. Receptorii din centrul placerii sunt foarte receptivi la aceste substante chimice si daca ii stimulam prea puternic, ei se desensibilizeaza si avem nevoie de mai multe substante chimice pentru ai activa. (La fel se intampla si in cazul in care unul dintre soti tipa la celalalt. De fiecare data el trebuie sa tipe un pic mai tare pentru a capta atentia celuilalt.)

Daca copilul petrece doua ore jucand jocuri pe calculator, creierul este supus prea mult timp unei astfel de stimulari. Asta impinge la un nivel foarte ridicat pragul de sensibilitate al centrului placerii. Apoi copilul se duce la scoala. Deoarece creierul a produs atat de multa dopamina si uneori adrenalina, atunci cand copilul se afla intr-un mediu obisnuit cu stimuli obisnuiti (de exemplu sa se joace cu cainele, sa se plimbe prin parc cu bunicii), acesti stimuli nu vor activa centrul placerii.

I: La multi copii se poate observa o privire pierduta!

R: Unii nu mai au o placere din nimic, creierul lor are o chimie interna care nu mai este normala.

Cand a invata ar trebui sa fie o recompensa in sine, acesti copii nu sunt stimulati, asa ca ei adorm sau descopera ca o buna modalitate de activare este sa intre in necazuri. Cand fac prostii, nivelul adrenalinei creste si au un moment in care sunt foarte alerti. Copii nu sunt constienti ca fac asta, fac ceva ca sa simta aceeasi stare excitata, alerta.

Ganditi-va ce se intampla peste 10 ani cu acesti copii cand se confrunta cu situatii dificile – si-a pierdut cel mai bun prieten, a divortat, etc – corpul fiind intr-o stare chimica diferita! Ce fac ei ca sa se simta mai bine? In loc sa priveasca inauntrul lor si sa integreze durerea si suferinta, ei se vor intoarce catre exterior, catre ceva dinafara care sa-i aduca in starea excitata: poate droguri.

I: Spuneti-ne ceva despre ciclurile de violenta ca rezultat al starii de excitatie si desensibilizare.

R: Asta se numeste a programa si programarea creierului se face prin repetitie. Este un proces inconstient.

Iei un grup de oameni si le spui: iata 5 cuvinte, va rugam sa formati o propozitie cu ele. Daca aceste cuvinte sunt de genul slab, debil, obosit, dupa ce au scris propozitia pleaca de acolo in starea descrisa de cuvinte. Ei nu isi dau seama ca sunt asa, se petrece sub nivelul mintii constiente.

Deci, creierul incepe sa fie programat intr-un anumit mod datorita stimularii excesive si acea stare devine normala. Cand se petrece asta, se pierde contactul cu realitatea.

I: Genul acesta de oameni nu sunt utili in armata, datorita nivelului lor mare de conditionare?
R: Da. Daca tu sau eu vedem pe cineva ca este impuscat, vom avea o reactie foarte severa, inclusiv la nivel chimic. Pe termen lung, daca te conditionezi pe tine suficient de mult, vine un moment in care daca apesi pe tragaci nu mai ai aceste reactii puternice. Cei mai buni tragatori de elita sunt asa.

I: Se poate dezvolta un grup de tineri care, teoretic, sa poata fi programati in aceasta directie?
R: Nu exista lucruri clare care sa dovedeasca asta, dar putem specula zicand ca daca se impinge mai sus pragul centrului placerii, atunci exista posibilitatea ca acestia sa devina dependenti de lucrurile exterioare lor. Astfel se schimba valorile lor, morala lor si in final devin foarte controlabili.

I: Sa vorbim de mintea care se dezvolta, creierul dezvoltandu- se pe deplin abia la 25 de ani. Ce se intampla cu o persoana care si-a petrecut foarte mult timp cu jocurile pe calculator, inclusiv in perioada dezvoltarii sale sociale? Problema multor tineri este lipsa capacitatii de a se putea relationa din punct de vedere social.

R: Se intampla asta deja.

S-au facut niste experiente pe copii care se joaca mult pe calculator. Li s-a spus: iti dam un dolar daca te opresti din joc ori de cate ori suna clopotelul. Copii au fost incantati sa participe la experiment pentru a castiga usor niste bani. Rezultatul a fost ca nici unul nu s-a oprit. Ei spuneau: stai asa, inca putin, inca o secunda! Nu puteau sa se opreasca. Dependenta este ceva din care nu te poti opri.

Noi avem capacitatea de a citi semnele sociale, intr-un mod non – verbal. Daca incepem sa devenim bidimensionali cred ca ne pierdem bucuria vietii. Daca toata aceasta placere este data de niste puncte care se misca pe un ecran si pe care creierul le interpreteaza ca ceva placut, ca o recompensa, atunci cand va veni momentul sa traim in lumea reala vom deveni aproape inapti.

I: Asta seamana cu un tip de autism social!
R: Da, asa este.

I: Referitor acum la adulti. In domeniul pornografiei exista o stimulare extrem de inalta. Ce se intampla in relatiile in care s-a introdus pornografia de unul dintre parteneri, sau de amandoi?

R: Pe masura ce imbatranim si traim avand puternice dependente emotionale (budistii le numesc atasamente emotionale), cu cat suntem mai dependenti de emotii, cu atat mai mare este discrepanta intre cum ne prezentam celorlalti si cine suntem cu adevarat, cum simtim cu adevarat. Intre aceste doua nivele sunt simtamintele cu care traim fiecare zi. Cu cat suntem mai dependenti, cu atat mai mare este aceasta discrepanta. Avem nevoie de mediul, oamenii, locurile, lucrurile, experientele care sa ne reaminteasca cine suntem. Fugind de acest gol avem acest simtamant si nu stim cum sa-l facem sa dispara.

In criza varstei de mijloc ne cumparam o masina noua, ne facem o noua relatie, ne ducem la un club nou, in vacanta, avem nevoie de lucruri si oameni noi, toate acestea folosind mediul exterior, pentru ca sa incercam sa ne amintim cine suntem si sa facem sa dispara acel simtamant ca suntem neimportanti, nefericiti. In aceasta criza ne dam seama ca nimeni si nimic nu ne va face fericit si putem sa prezicem destul de bine cum ne vom simti.

Urmatorul nivel sunt dependentele: pornografie, cumparaturi, jocuri video, jocuri de noroc, droguri, alcool. Ceva va face ca acel simtamant de gol si durere sa dispara si sa dispara repede. Dar, se aplica aceeasi lege. Data viitoare e nevoie de un pic mai mult pentru a-l face sa dispara. Acest tip de dependenta in care se pierd oamenii, este cel mai bun lucru pe care stiu sa-l faca pentru ca sa dispara acel simtamant. Adevarata schimbare incepe cand ne uitam la acea emotie, cand incepem sa o definim si sa o dez – invatam.
Persoana care devine dependenta de pornografie si e puternic stimulata, cu timpul, poate deveni dependenta de alcool. Efectul este ca va incerca sa gaseasca noi moduri diferite pentru a crea un nou simtamant, intr-un mod diferit dintr-o experienta similara, consumata. Asa ca ajunge la o limita, dar continua sa o impinga la extrem pentru a avea acel stimul, pentru ca nu stie cum sa faca sa dispara golul.
Rezultatul final este ca traim intr-o societate foarte nerealista, unde devenim cautatori ai placerii. Avem tendinta sa cercetam mediul inconjurator si sa ne indreptam catre lucrurile care ne fac sa ne simtim bine si ne aduc confort si sa ne departam de lucrurile care ne fac sa ne simtim rau si ne aduc disconfort. Este o stimulare de baza, durere – placere. Aceasta conditionare se petrece si in lumea animala, pentru supravietuire.

Dar daca am inteles ca schimbarea este un proces inconfortabil, ce vom face atunci? In momentul in care nu se simt bine, cei mai multi oameni se reintorc la ce le este familiar si incearca sa creeze un simtamant nou care sa-i faca sa se simta mai bine, astfel incat sa se simta mai mult ca fiind ei insisi. Aceste persoane nu se vor schimba niciodata. In momentul in care se rup de acea continuitate chimica intre gand si simtamant, nevoie si suferinta, corpul intra in haos. Deci, in loc sa se schimbe, aceste persoane alearga catre ceva care sa faca sa dispara simtamantul de gol si durere.

Se poate trece de la jocuri de noroc la pornografie, de la alcool la droguri, iar motivul adevarat care-i face pe oameni sa faca asta este ca exista un simtamant terifiant si nu stiu cum sa-l faca sa dispara.

I: In conditiile crizei economice, toate acele optiuni exterioare de a trai de placere s-ar putea sa dispara, pur si simplu pentru ca nu mai avem mijloacele financiare sa ni le procuram. Ce va asteptati sa vedeti la nivelul maselor?

R: In mod evident vom vedea mult haos! Vom vedea oameni actionand intr-un mod ilogic, pentru ca nu mai pot avea excitarea obisnuita din stimulii exteriori (jocuri pe calculator, masini noi, etc). Stiti, confort, consum, convenabil, capitalism, toate C-urile! Cand aceste lucruri ne sunt luate ne raman valorile. Oamenii care au fost dependenti se vor afla in situatia de a se trezi foarte repede sau a pierde controlul.

I: Care este reteta dumneavoastra ca sa iasa din aceasta situatie, sa se intoarca la umanitate ? Sa se intoarca la a se cunoaste pe sine?

R: Cand traim crezand ca ceva din afara noastra ne face fericiti si incercam sa acumulam lucruri, nu facem decat sa intarim ego-ul. Daca traim folosind doar substantele chimice pentru supravietuire (ceea ce fac cei mai multi oameni, toata ziua), acele substante chimice produc agresiune, manie, frica, durere, neliniste, suferinta si alte variatiuni pe aceeasi tema. Aceste substante chimice ne determina sa ne concentram toata atentia noastra pe corpul nostru, sa devenim foarte constienti de mediul inconjurator si foarte preocupati de timp.

Nu suntem prea mult diferiti de un animal care este vanat de un pradator. Pentru a iesi din acea situatie, animalul trebuie sa protejeze sinele – identificat cu trupul – trebuie sa o faca foarte repede si trebuie sa priveasca foarte atent mediul inconjurator, ca sa stie in ce directie sa fuga. O emisie puternica de adrenalina il ajuta sa faca asta.

Noi traim toata ziua in mod inconstient sub influenta acestor substante chimice, deoarece ne putem astepta sa se petreaca ceva, putem anticipa ca se va petrece ceva. Cand aceste previziuni se indeplinesc ne felicitam singuri spunand: vezi ce destept am fost! Dar, ce se intampla cand anticipam un eveniment si acesta nu se petrece? Atunci apare depresia, nelinistea, insomnia. Noi putem activa raspunsul la stres doar prin gand si cand nu putem sa-l oprim, ajungem la dezechilibru, boala. Cu timpul, acele substante chimice deregleaza genele si corpul si astfel se creeaza bolile.

Cealalta stare a mintii in care traim se numeste creatie. Cand te afli cu adevarat in aceasta stare, uiti de tine insuti. Nu mai exista sine, nu mai exista trup, nu mai exista timp. Esti atat de implicat in ceea ce faci incat gandul devine experienta unui alt sine.

Acele persoane care traiesc in modul de supravietuire sunt centrate doar pe ele, vorbesc despre problemele lor, se gandesc la ele. Asa se comporta oamenii care gandesc aceleasi lucruri, fac aceleasi lucruri si se asteapta ca ceva sa se schimbe in viata lor, pentru ca aceste substante chimice ne intorc catre actiuni primitive si activeaza circuitele necesare pentru asta. Razboiul, competitia, politica, toate sunt doar versiuni diferite ale acestor substante chimice.

Starea adevarata de creatie implica un nou set de substante chimice care se relationeaza cu a fi inspirat, a fi vesel, a avea o stare inalta. Acestea nu se gasesc inafara noastra ci inauntrul nostru.

In starea mea prezenta de ignoranta, atat cat am evoluat ca fiinta umana, pot spune ca atunci cand am experimentat acele momente, sau cand am devenit bucuros fara nici un motiv, bucuria era in mine, nu aveam nevoie de nimeni si de nimic si ma bucuram de mintea mea, aveam tendinta sa nu fiu egoist.

Cand eliminam barierele, blocajele acelor stari emotionale ale mintii care ne mentin in starea de a intari ego-ul, cand „desfacem” ego-ul, identitatea noastra, atunci patrunde lumina prin noi si avem tendinta sa adoptam acele caracteristici ale puterii din fiinta noastra, ale mintii superioare: sa fim bucurosi, generosi, altruisti, iubitori, inspirati, rabdatori.

Cred ca adevarata noastra misiune in viata este sa exprimam acea putere din noi prin noi, sa eliminam barierele, blocajele. Cand facem asta, exista o tendinta mai mare in natura noastra ne – egoista sa manifestam unele dintre acele calitati de care are nevoie lumea noastra pentru a se schimba.

– Final –

 Fie ca eu sa ma uit inapoi la acest an care a trecut ca la unul bun, pentru ca tot ceea ce am facut sau am spus nu a fost in zadar. Orice experienta – oricat de nesemnificativa – nu a fost in zadar. Durerea mi-a dat capacitatea de simti fericirea; vremurile rele m-au ajutat sa le apreciez pe cele bune; ceea ce am considerat ca fiind slabiciunile mele, au devenit cele mai mari forte. Ii multumesc lui Dumnezeu pentru un an al progresului.

Ce sa-mi amintesc azi:
Speranta, este ceea ce duc in registrul contabil de anul viitor.

declar pe deplin ca sunt fariseul.

 

i-am crezut mereu slabi sau prosti pe cei care nu incercau sa schimbe situatia in care sunt, lumea si care se conformau cu datul, cu ceea ce gaseau. ma enervau de fapt, poate ii si uram pe oamenii astia cuminti, supusi. am pierdut mult timp gandindu-ma la mine ca la o salvatoare. m-am ferit permanent de iubire, de orice emotie adevarata, negand-o, daca m-ar fi cuprins. fatada mea era de om iubitor, care nu vrea decat binele, dar faceam promisiuni desarte oamenilor din jur, si mie pana la urma, si cream asteptari false. astea ma umpleau de responsabilitate si sfarseam mereu obosita si deznadajduita. imi faceam singura de lucru, incercand sa rezolv treburile altora. prin asta am pierdut contactul cu viata mea, cu nevoile mele. azi simt asa de clar lucrurile astea.
azi ma indur sa ies din labirint.
toata truda mea a fost de fapt asta, preocuparea cu alte lucruri decat ale mele, grija obsedanta pentru cum ma port, ce zic, actionarea si apoi incercarea de a corecta, sterge, scrie din nou, reface ceeea ce am spus, evident, gresit. si aici este boala: incercarea de a remesteca trecutul, de a regugirta mancarea asemeni unei vaci.
n-am vrut si n-am putut sa cred ca e asa de simplu totul cu Domnul.

am o problema in a deosebi ceea ce e fals, ceea ce vine din boala, din inconstient, deci neadevarat, deci ca o pacaleala, si ceea ce e adevarat, sincer, constientizat. ceea ce nu e tocmai 100% adevarat. acum ca am descoperit Adevarul, singurul Om Perfect, pe Hristos, accept eu ca toti ceilalti oameni din jurul meu, in frunte cu mine, suntem toti supusi pacatului, neadevarului, greselii? Ma ajuta ideea asta sa ma integrez printre oameni, printre grupurile pe care le intalnesc de-a lungul zilei?

poate ca sursa problemelor mele a fost in primul rand faptul ca eram cea mai independenta dintre codependentii din familia mea. Si asta m-a incarcat cu o mare vina. am citit destula critica si poate prea putine romane. am trait prea putin, si prea mult am criticat si am reactionat.
azi m-am hotarat sa traiesc.

cum biruim iritarea?

 va spun cum mi-a spus mie batranul Selafiil sfatul acesta cand l-am intrebat. „Parinte, cum sa ne rugam ca sa scapam de manie, de iritare? – stiti ca iritarea este prima faza a maniei, cea mai gretoasa stare, mania e cel mai rau lucru pentru ca ea alunga tot, alunga Duhul Sfant, imediat, nu mai e nimic pe urma – parinte, cum sa ma rog pentru manie?” Ma asteptam sa-mi dea niste psalmi, sa-mi spuna cum trebuie sa stai, cate nopti… Dar Batranul spune: „Zi asa: Doamne, departeaza de la mine mania aceasta, ca nu-mi trebuieste ea mie“. Asta este rugaciunea! Si pentru iritare tot asa, sa ne dam seama ca n-avem nevoie de ea.

Si, cu blandete. In cazul in care ti-a venit, te-ai iritat, nu te irita si mai tare pentru faptul ca te-ai iritat. Sa avem simplitatea sa ne acceptam aceste atacuri ale patimilor, si de aici incepe smerenia. Mandria spune: „Mai, eu niciodata n-o sa pot face asta, si am zis sa nu ma mai irit si, uite, cum m-am iritat!“ Nu, n-o luati in seama. Ne-am iritat, imediat sa spunem: „Doamne, vezi cum sunt, iarta-ma, departeaza de la mine“. Cine m-a iritat? Angela? Vasile? „Doamne, iarta-i ca eu am fost de vina. Nu ma duc la ei sa-mi cer iertare ca ma enerveaza, – n-am ajuns la starea asta – dar Tu, Doamne, ne iubesti pe amandoi si ai putea sa ne tamaduiesti si da ca vreodata poate sa ne si iertam, ca acum tare nu-mi place de el si Tu vezi ca nu ma pot apropia“. Spune-i asta sincer lui Dumnezeu si, va spun drept, pentru un asa lucru, care pare banal, sa vedeti cat de degraba vi se inmoaie inima, daca nu si plangeti si va si impacati, plecati noaptea si va duceti sa-l cautati sa-l imbratisati, fara canoane, fara nimic, simplu. Tot gandul care v-a venit spuneti-l imediat lui Dumnezeu, nu v-ascundeti.

Cunoaste-te, frate, pe tine, ca sa ajungi la cunoasterea Lui Dumnezeu!

Pierdem si gresim mult din cauza falsei smerenii. Falsa smerenie vine din necunoasterea de sine. Sfintii stiau foarte bine ca sunt sfinti, ca lumea ii slaveste si cauta folos de la ei, dar ei intelegeau ca au devenit asa, numai cu harul si lucrarea Domnului. Trebuie sa ne cunoastem deopotriva si lucrurile bune, calitatile si cat de minunati suntem, si lipsurile si neputintele noastre. Numai asa putem stabili relatii cu oameni care seamana cu noi, fara a le aduce suferinta. Necunoasterea de sine iti aduce suferinta nu numai tie, dar si aproapelui tau.
Cunoaste-te, frate, pe tine, ca sa ajungi la cunoasterea Lui Dumnezeu!

10 februarie: Sfantul Haralambie, aparator de foamete si ciuma

In cantarea Acatistului, ne rugam Sfantului Sfintit Mucenic Haralambie, zicand: „O, intru tot laudate Sfinte Haralambie, primeste de la noi aceste cantari, ce cu umilinta le aducem inaintea ta, si ne izbaveste pe noi din toate nevoile si necazurile, ca un bun si de oameni iubitor. Caci, desi suntem nevrednici milostivirii tale, pentru pacatele noastre cele multe si grele, pe care le savarsim in tot timpul vietii noastre si in tot ceasul, insa, cunoscand bunatatea ta cea mare, pe care o ai aratat asupra celor ce te cinstesc pe tine si asupra celor ce se pocaiesc cu credinta, intru numele Domnului, nazuim cu fierbinti lacrimi a marturisi inaintea ta ca am gresit. De aceea, ne rugam tie, ca sa fii mijlocitorul nostru catre preaputernicul Dumnezeu, pentru iertarea pacatelor noastre, pentru mantuirea noastra de toate bolile si de toate primejdiile si pentru intarirea noastra in credinta cea adevarata, ca sa nu mai gresim. Asa, stralucite sfinte, rugamu-te pe tine ca sa ne aperi pe noi de toate rautatile, dupa fagaduinta ta, caci toti te cinstim si praznuim numele tau, cantand lui Dumnezeu: Aliluia!”

Sa te rogi neincetat inseamna sa ai pe Dumnezeu de-a pururea inaintea ochilor tai

 

Dacă mintea şi-ar înceta funcţionarea, ne-am găsi în situaţia de moarte psihică, speţă aparţinând deontologiei psihiatrice. În acest caz, însă, este vorba de o excepţie.
De regulă, mintea umană funcţionează neîntrerupt. Acest fapt, pentru conştiinţa de sine creştină, înseamnă o neîntreruptă funcţionare liturgică a minţii!

Cu adevărat: dacă abordăm scopul funcţionării minţii prin prisma antropologiei creştine, ajungem la concluzia că mintea este organul cel mai reprezentativ al chipului lui Dumnezeu în om. Aşadar, funcţionarea ei are semnificaţie religioasă. Mintea funcţionează pentru a înfăptui consecinţa existenţială a faptului că suntem creaţi „după chip”, adică „asemănarea”! Din această cauză, în majoritatea textelor patristice neptice, mintea este considerată „biserică a lui Dumnezeu”, organ al unei neîntrerupte slujiri liturgice.
Înainte însă de a ajunge cineva în domeniul patrologiei neptice, pentru a vedea diapozitivele clare ale funcţiei liturgice a minţii, este necesară descoperirea originii chestiunii atributului religios al minţii pe tărâmul Evangheliei. Cuvântul Sfântului Apostol Pavel este limpede: „Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi […] Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos” (I Tesaloniceni 4:17-18, 23).

Acest text paulin este unul dintre cele mai importante texte evanghelice care au o legătură directă cu problema existenţială a vieţii omeneşti. În conştiinţa Apostolului Pavel, rugăciunea neîncetată constituie cea mai urgentă necesitate existenţială a creştinului care săvârşeşte permanent „lucrarea cea bună” universal valabilă, conform cu „voia lui Dumnezeu în Hristos Iisus”. Este adevărat că acest cuvânt al Apostolului pare greu şi dificil, mai degrabă ca o recomandare pedagogică utopică adresată creştinului raţional.
„Rugaţi-vă neîncetat!” Nu sunteţi de acord, va zice creştinul acesta, că este vorba de o exagerare care e contrazisă de bunul simţ?

Ce vrea să zică prin „rugaţi-vă neîncetat”? Un îndemn dat minţii omeneşti, fără nici o temelie, din moment ce mintea omenească poate face un singur lucru la un moment dat? Cu alte cuvinte, ar putea mintea să fie organul principal, aflat în contact direct cu realitatea imediată şi în acelaşi timp să se găsească în rugăciune? Nu cumva porunca paulină presupune ca mintea să aibă două funcţiuni calitativ opuse? O funcţiune orientată transcendent (către cele cereşti) şi cealaltă, imanent (către cele pământeşti)?
Creştinul raţional e de părere, după cum e şi firesc, că mintea poate avea doar o singură calitate funcţională, poate urmări doar într-una dintre cele două orientări (atât de opuse). Fie se va orienta spre cele cereşti, fie va sta de vorbă cu cele pământeşti. Aşadar, cum poate Apostolul să facă o astfel de povăţuire care în mod vădit are înlăuntrul ei justificarea derogării ei? Răspunsul este că, pur şi simplu, Apostolul nu este … raţional! Mintea lui nu funcţionează după principiile naturale ale logicii lumeşti. Apostolul are „mintea lui Hristos” şi, prin urmare, are un alt punct de vedere asupra vieţii omeneşti, nu acela al „veacului de acum”, ci al celuilalt. Apostolul vorbeşte limba perspectivei existenţiale, care îl voieşte pe om legat în întregime de Dumnezeu. Binecuvântarea lui, „Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul”, este o binecuvântare universală a schimbării în bine a omului. Elementul funcţional neîntrerupt al existenţei se împreunează aici, în mod existenţial, cu restaurarea universală a „omului celui nou”, „după Dumnezeu zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului” (Efeseni 4:24). Pentru Apostolul Pavel, fără activitate liturgică neîntreruptă, nu poate exista împlinire duhovnicească. Iar el nu spune absurdităţi! Nu cere ruperea minţii în două procese funcţionale diametral opuse. Din contră, cere armonizarea funcţionării minţii şi a curgerii existenţei. Dinamica eficace a minţii să pătrundă în şuvoiul acesta, să-i domine dinamismul funcţional şi să-l supună necesităţilor existenţiale ale „asemănării”! Acest lucru îl cere Apostolul. Iar o astfel de lucrare a minţii, e dovedit, doar ca lucrare liturgică poate fi înţeleasă.
Prin urmare, „lucrarea liturgică” este o lucrare de jertfă, în cel mai adânc sens al cuvântului jertfă, adică o procedură tainică, religioasă, o slujire care este împlinirea unirii dintre rugăciunea neîntreruptă şi curgerea existenţei „de toată vremea” şi de zi cu zi.

Trebuie subliniată ideea că îndemnul „rugaţi-vă neîncetat” nu se referă îndeosebi la monahi şi pustnici. Nu, Sfântul Apostol Pavel dă această poruncă omului care trăieşte în lume, aceluia care se luptă pentru bucata zilnică de pâine. În această realitate încurcată a vieţii, el întâmpină problemele stringente, vitale, ale existenţei. Apostolul ştie ce face şi ce spune. El rămâne credincios şi consecvent perspectivei luptei celei bune „în Hristos Iisus”.
A
ceastă ultimă idee trebuie să deconecteze duhul nostru de la influenţele pe care le primeşte în ultima vreme dinspre viaţa şi cultura monastică. Promovarea de către mediul monastic, a trezviei prin intermediul rugăciunii neîncetate, facilitează evadarea unar dintre creştini din domeniul mentalităţii apostolice pe tărâmul unei cugetări lumeşti. Pentru că ei judecă astfel: „Bineînţeles, monahii şi pustnicii au doar o singură treabă: rugăciunea. Noi, însă, care trăim în lumea aceasta plină de confuzie şi stres, de absurd şi înstrăinare schizofrenică, nu putem adopta şi accepta un astfel de punct de vedere ca pe o învăţătură apostolică viabilă”. Astfel, „rugaţi-vă neîncetat” se închide în mănăstire cu scopul de a se însingura. De a deveni lucrare a conştiinţei monahale, ascetice. În ce ne priveşte pe noi, creştinii din lume, de cele mai multe ori, rămânem credincioşi (pe cât putem) în vremea Liturghiei duminicale şi a avântului religios din Vinerea Mare şi de Crăciun!
Nu este dificil să punem lucrurile de acord. Rezolvarea problemei relaţiei directe dintre „rugaţi-vă neîncetat” şi curgerea existenţei, în întreaga ei funcţionalitate, se găseşte în dimensiunile sensului rugăciunii pe care o cere Apostolul Pavel. Care este, deci, duhul apostolic al lui „rugaţi-vă”?

Sensul primar al cuvântului „rugăciune” este, bineînţeles, dialogul cu Dumnezeu. Dialogul acesta, de obicei, este înţeles ca dialog de slăvire, implorare sau mulţumire. Având în minte acest sens, rugăciunea înseamnă însă, să mărginim dialogul cu Dumnezeu la cuvinte care exprimă mai totdeauna relaţia ta cu Dumnezeu. Dar Apostolul nu cere doar cuvinte. Cere o extindere a funcţionării minţii înspre teritoriul infinit al prezenţei Lui prin cuvinte, dar şi prin dedicarea întregii noastre existenţe Aceluia!
Să ne aducem aminte iarăşi de „întru El trăim şi ne mişcăm şi suntem”. După Apostolul Pavel, fiecare om, dar mai ales creştinul conştiincios, are conştiinţa locului său existenţial în harul şi în prezenţa lui Dumnezeu. De aceea, Pavel stabileşte un principiu general valabil comportamentului uman: „Şi orice aţi face, lucraţi din toată inima, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni, bine ştiind că de la Domnul veţi primi răsplata moştenirii; căci Domnului Hristos slujiţi” (Coloseni 3:23-24).

Propoziţia „şi orice aţi face, etc.” este concluzivă. După ce Apostolul Pavel expune sarcinile şi obligaţiile soţilor între ei, ale copiilor faţă de părinţi, ale părinţilor faţă de copii şi ale sclavilor faţă de stăpânii lor, el încheie expunerea acestor relaţii existenţiale exprimând printr-un singur cuvânt o noţiune nemărginită. Cuvântul „orice” reprezintă întreaga viaţă a omului. Nu doar relaţiile interpersonale, de unde derivă (în mod direct) cele mai importante probleme existenţiale, ci orişice altă situaţie sau formă de dialog a omului cu provocările şi cu restul problemelor mai puţin importante ale existenţei. În toate aceste instantanee existenţiale, creştinul „lucrează Domnului”. Chestiunile stringente, de zi cu zi, prilejuiesc o plată similară, zilnică, „în Hristos Iisus”, respectivului creştin care, din moment ce conştientizează această realitate, lucrează pentru plata aceasta „ca pentru Domnul şi nu ca pentru om”.

Porunca apostolică „aşa ca pentru Domnul” şi sensul conclusiv al expresiei „deci, Domnului Hristos lucraţi” ne dau o dimensiune şi o perspectivă a rugăciunii care depăşesc cadrele strâmte ale rugăciunii de doxologie, implorare şi mulţumire pe care le cunoaşte creştinul de rând. Acest creştin ştie că rugăciune înseamnă să te închizi în cămara ta şi acolo să vorbeşti cu Dumnezeu. Pentru Apostolul Pavel, însă, dialogul rugăciunii („rugaţi-vă neîncetat”) se extinde în hotarele întregii existenţe a omului. În fiecare moment, creştinul „lucrează pentru Domnul Hristos”. Acest lucru înseamnă rugăciune în fiecare moment, rugăciune neîncetată!

Această rugăciune neîncetată, ca acţiune şi viaţă a omului „întru Acela”, „întru Dumnezeu”, este, în cea mai mare parte, este o activitate a minţii care se găseşte în dialog cu Dumnezeu. O astfel de experienţă înfăţişează Cuviosul Nicodim Aghioritul, ajutându-ne să înţelegem sensul expresiei „rugaţi-vă neîncetat”, pe care l-am expus mai sus, şi adăugând expresia complementară „cu evlavie”.
Zice Cuviosul Nicodim: „Zic unii că Rugăciunea Minţii se spune chiar şi atunci când omul, adunându-şi toate puterile sufleteşti înăuntrul inimii, fără să zică vreun cuvânt, nici rostit, nici lăuntric, doar cu mintea cugetă şi gândeşte nemişcat că Dumnezeu este de faţă înaintea lui; şi că acesta stă înaintea Lui când cu frică şi cu cutremur, ca un condamnat, când cu credinţă vie că va primi ajutorul Lui, când cu dragoste şi bucurie că-I va sluji în veci. Iar aceasta este ceea ce zicea David, «văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea» (Psalmul 15:8)”.
Creştinul viu [„arzând cu Duhul” (Faptele Apostolilor 18:25) şi „slujind Domnului” (Faptele Apostolilor 20:19)] vorbeşte „în toată vremea” cu Dumnezeu. Îl vede înaintea lui „în veac”! Orice eveniment existenţial este un eveniment propice de dialog al acesstui creştin cu Dumnezeu. Mintea lui lucrează „întru Domnul”, „neîntrerupt”!

Aşadar, porunca Sfântului Apostol Pavel („rugaţi-vă neîncetat”) nu este utopică. Nu este incompatibilă cu funcţionarea minţii şi cu relaţia dintre funcţionalitate şi realitatea cotidiană. Sciziunea fenomenologică dintre funcţiunea mentală şi capacitatea de rugăciunea a minţii este conciliată harismatic prin taina „Sfintei Liturghii existenţiale”. Diaconia minţii, ca „slujire hieratică”, reuneşte creativ aceste două puncte de vedere, întotdeauna, prin conlucrarea energiilor Duhului Sfânt. Astfel, porunca „rugaţi-vă neîncetat” nu este irealizabilă. Din contră, este realizabilă şi, ca o realitate imediată şi perpetuă, se exprimă ca fiind chintesenţa autenticei existenţe în cadrele energiei harismatice (hieratice) a minţii omeneşti.
Funcţionarea normală şi, prin urmare, existenţial posibilă, a minţii omeneşti este, realmente, aceasta: slujirea ei întru înfăptuirea poruncii „rugaţi-vă neîncetat”. Cu menţiunea că această posibilitate depinde de un Nume, „mai presus de orice nume”, numele lui Iisus!

Sursa: Ioánnis Kornarákis, I Theía Leitourgeía tis ypárxeos, ed, Kyriakídis, Thessaloníki, p. 104-112

Cugetarea la Infricosatoarea Judecata- doctorie pentru suflet

 

Oamenii de stiinta, tot iscodind sa afle tainele vietii omenesti, au descoperit ca tot ceea ce face omul, tot ceea ce gandeste si vorbeste, dar absolut tot, lasa o urma in alcatuirea cea mai ascunsa a omului; se inscriu in adincul fiintei noastre ca intr-o carte. Astfel, noi insine suntem cartea si tot noi, cei ce o scriem. Mare taina se ascunde aici !

La infricosata Judecata se va deschide aceasta carte, adica cele scrise acum in taina nevazut de nimeni, se vor vedea la aratare: si cele bune si cele rele vor fi vazute de toata lumea. Atunci ranile mucenicilor vor straluci ca margaritarele, nevointele si faptele dreptilor si ale cuviosilor „vor straluci ca soarele” (Matei 13, 43), precum ne incredinteaza Domnul Hristos. Iar chipurile pacatosilor vor arata pocite si schimonosite de toate pacatele si patimile pe care le-au facut. „Cine va putea rabda acea nesuferita rusine!”

Iata dreptatea dumnezeiasca. „Te-am facut fiinta cinstita si inzestrata cu libertate deplina, de care nici Eu nu am indraznit sa ma ating; ti-am dat putere ca sa fii asemenea cu Mine, dumnezeu prin har; iata dar, acum ai singur ceea ce ai ales!” Tot ce face omul cu voia sa libera il apropie sau il departeaza de Dumnezeu. Omul se modeleaza singur, prin tot ceea ce inscrie el in cartea vietii sale cu care se va infatisa la Judecata.

Atunci, uitandu-se la icoana dumnezeiasca pe care trebuia sa o realizeze, cu darurile primite de la Dumnezeu si vazand chipul pocit si schimonosit pe care l-a fau­rit in viata sa de pacat, omul singur va recunoaste rasplata ce i se cuvine. „O, ce ceas va fi atuncea!” Judecata este constatarea a ceea ce am facut noi in viata pamanteasca si totodata o pecetluire pe ve­cie a acestei stari. Iata dreptatea dumnezeiasca. Dumnezeu nu poate schimba alegerea noastra. De aceea, spune cineva ca iadul in primul rand e marea durere a lui Dumnezeu, vazand pe fiii Sai, pentru care S-a jertfit, carora le-a gatit imparatia de la intemeierea lumii, ca totusi au preferat focul cei vesnic, gatit diavolului si ingerilor lui.
(…)
Si pentru tot pacatul sa ne intrebam cu ingrijorare si cu teama: oare s-a sters el din carte? Si dupa ce l-am sters, sa scriem si fap­tele cele bune ale virtutilor, prin implinirea poruncilor lui Dum­nezeu, caci ele ne impodobesc si ne gatesc chipul nostru cel de vesnicie. Toata fapta buna este o agonisita de mare pret, de care ne vom bucura in vecii vecilor. „Cum ti-ai crescut aici aripile, asa vei putea zbura catre cele de sus; cum ti-ai curatit aici mintea, asa vei vedea acolo slava Lui si masura in care L-ai iubit aici, in aceeasi masura te vei indulci de dragostea Lui.”

Parintele Petroniu Tanase, Schitul Prodromu, Muntele Athos

Sa postim de pacate!

 Una dintre cantarile Bisericii ne arata calea adevaratului post, bineplacut Domnului, zicand: „De bucate postind, suflete al meu, si de pofte necuratindu-te, in desert te lauzi cu nemancarea; ca de nu ti se va face tie pricina de indreptare, ca un mincinos vei fi urat de Dumnezeu si demonilor celor mai rai te vei asemana, care niciodata nu mananca. Deci, cauta sa nu faci netrebnic postul, pacatuind; ci, nemiscat sa ramai spre pornirile cele fara cale, parandu-ti-se ca stai inaintea Mantuitorului Celui ce S-a rastignit, si mai ales ca te rastignesti impreuna cu Cel ce S-a rastignit pentru tine; strigand catre El: Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni in Imparatia Ta!”

Cina cea de Taina

 

Reprezentarea iconografica a Cinei celei de Taina a aparut in arta crestina foarte de timpuriu, inca din perioada catacombelor romane. Primele reprezentari erau bazate insa mai mult pe simboluri: painea, pestele, vita de vie, masa, potirul. Mai apoi, dupa secolul al IV-lea, scena a capat valente duhovnicesti si artistice din ce in ce mai profunde.

Cina cea de Taina este pictata, in biserici, in Sfantul Altar, in varianta cunoscuta mai mult ca „Impartasirea Apostolilor”. In aceasta, Apostolii stau la rand, cate sase de fiecare parte a lui Hristos, infatisat in centru, si primesc Sfanta Impartasanie din mana Lui; celor din dreapta le da Trupul Sau, sub forma painii, iar celor din stanga le da Sangele Sau, sub chipul potirului.

Usile Imparatesti, pe unde iese Hristos, in Sfantul Potir, spre a se da credinciosilor, sunt incununate intotdeauna de reprezentarea Cinei celei de Taina. Astfel, prin impartasanie, suntem chemati sa stam la masa cu Dumnezeu. Axionul din Joia Mare, cu dulce cantare, ne cheama, zicand: „Din ospatul Stapanului si din masa cea nemuritoare, veniti, credinciosilor, la loc inalt, cu ganduri inalte, sa ne indulcim.”

Prin urmare, in toate bisericile, cat si in multe dintre casele crestinilor, se intalneste icoana cu Cina cea de Taina. Este insa aceasta reprezentata canonic, adica fidel traditiei bizantine ortodoxe?

Cina cea de Taina – marturia Sfintei Scripturi

„In cea dintai zi a Azimelor, au venit ucenicii la Iisus si L-au intrebat: Unde voiesti sa-Ti pregatim sa mananci Pastile? Iar El a zis: Mergeti in cetate, la cutare, si spuneti-i: Invatatorul zice: Timpul Meu este aproape; la tine vreau sa fac Pastile cu ucenicii Mei. Si ucenicii au facut precum le-a poruncit Iisus si au pregatit Pastile.

Iar cand s-a facut seara, a sezut la masa cu cei doisprezece ucenici. Si pe cand mancau, Iisus a zis: Adevarat graiesc voua, ca unul dintre voi Ma va vinde. Si intristandu-se foarte, au inceput sa-I zica fiecare: Nu cumva eu sunt, Doamne? Iar El, raspunzand, a zis: Cel care a intins cu Mine mana in blid, acela Ma va vinde. Fiul Omului merge precum este scris despre El. Vai insa acelui om prin care Fiul Omului se vinde! Mai bine era de omul acela daca nu se nastea. Si Iuda, cel ce L-a vandut, raspunzand a zis: Nu cumva sunt eu, Invatatorule. Raspuns-a lui: Tu ai zis.

Iar pe cand mancau ei, Iisus, luand paine si binecuvantand, a frant si, dand ucenicilor, a zis: Luati, mancati, acesta este trupul Meu. Si luand paharul si multumind, le-a dai, zicand: Beti dintru acesta toti, acesta este Sangele Meu, al Legii celei noi, care pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor. Si va spun voua ca nu voi mai bea de acum din acest rod al vitei pana in ziua aceea cand il voi bea cu voi, nou, intru imparatia Tatalui Meu” (Matei 26, 17-29; cf. Marcu 14,12-25; Luca 22, 7-23, Ioan 13, 1-28).

Din Evangheliile dupa Sfintii Marcu si Luca aflam ca Cina cea de Taina a avut loc intr-o camera de oaspeti mare, undeva sus, intr-un foisor (Marcu 14, 14-15; Luca 22, 11-12).

Cina cea de Taina, in iconografia ortodoxa

Icoana infatiseaza o casa, inlauntrul careia se afla o masa acoperita cu panza. Pe masa, farfurii cu mancare si paini, ulcioare si cani. In mijlocul mesei, o farfurie cu un peste mare, pregatit. Masa cinei este semicirculara, nu dreptunghiulara, ca in reprezentarile apusene ale scenei, cum ar fi cele ale lui Giotto si Leonardo da Vinci.

Masa de la Cina, in forma de semicerc, cu toate persoanele asezate in jurul laturii curbate, cu fata unele catre altele, se intalneste pentru prima data in mozaicurile din Ravenna si intr-una din miniaturile Codexului Rossano, ambele din secolul al VI-lea.

Acest mod de asezare a lui Hristos si a ucenicilor Sai a fost preluat de iconarii bizantini ai secolelor urmatoare si de iconarii greci din perioada dominatiei turcesti si este astazi urmat de pictorii de icoane credinciosi traditiei.

Masa, in forma de semicerc, se poate intalni in frescele catacombelor din secolul al IV-lea, sub inscriptia „Ospatul Ceresc”. Vedem o astfel de reprezentare in catacomba lui Petru Marcellinul, din Roma. Inscriptia „Ospatul Ceresc” se considera a fi fost sugerata de un verset din Evanghelia dupa Luca: „Si vor veni de la Rasarit si de la Apus, si de la Miazanoapte si de la Miazazi si vor sedea la masa, in Imparatia lui Dumnezeu” (Ioan 13, 29).

Tot in catacombe apar si urmatoarele doua elemente: un peste mare, asezat pe o farfurie, in centrul mesei; gesturile mainilor celor asezati de-a lungul laturii curbate a mesei.

Cu privire la pestele asezat in centrul mesei, stim cu totii ca acesta este simbol al lui Iisus Hristos. Cuvantul IHTIS (peste) este un cuvant compus din initialele cuvintelor, in limba greaca: „Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Mantuitorul.”

Latura dreapta a mesei se afla in planul din fata. In jurul laturii semicirculare sunt asezati Hristos si cei doisprezece ucenici ai Sai. Toate persoanele de la Cina cea de Taina sunt infatisate din fata, nici una stand cu spatele, ori din profil. Astfel, toate inlesnesc unirea si comuniunea cu credinciosii. In unele reprezentari, Apostolii, desi stau cu spatele, sunt infatisati cu chipul inspre privitori, in pofida ratiunii fizice. Deci nu ordinea fireasca primeaza, ci rostul lucrurilor.

In mod specific, Hristos este reprezentat la mijlocul laturii semicirculare a mesei si ocupa astfel centrul compozitiei. Pe langa locul central ocupat, Hristos este reprezentat putin mai mare decat ucenicii Sai. Chipul Sau este intristat, iar capul sta usor inclinat spre dreapta.

Hristos binecuvinteaza cu mana dreapta, in timp ce mana stanga se odihneste pe umarul ucenicului Ioan, care sta asezat langa El, in partea stanga. Petru se afla in dreapta Lui. Pentru ca el este batran, iar Ioan este tanar, locul din dreapta, fiind mai de cinste, este rezervat lui Petru. Ceilalti ucenici stau langa Ioan si Petru, cinci la stanga lui Ioan si cinci la dreapta lui Petru.

Reprezentarea lui Ioan stand plecat pe pieptul lui Iisus se bazeaza pe trei versete din Evanghelia dupa Ioan (capitolele 13 si 21). „Iar la masa era rezemat la pieptul lui Iisus unul dintre ucenicii Lui, pe care-l iubea Iisus. Deci Simon Petru i-a facut semn acestuia si i-a zis: Intreaba cine este despre care vorbeste. Si cazand acela astfel la pieptul lui Iisus, I-a zis: Doamne, cine este?” (Ioan 13, 23-25). „Petru a vazut venind dupa el pe ucenicul (…) care la Cina s-a rezemat de pieptul Lui” (Ioan 21, 20).

Expresia fetei ucenicilor vadeste mirare, tulburare si tristete, urmare a cuvintelor lui Iisus: „Adevarat graiesc voua, ca unui dintre voi Ma va vinde” (Matei 26, 21; Ioan 13, 21).
In partea stanga a lui Iisus iese in evidenta Iuda, care intinde mana ca sa-si inmoaie painea intr-o farfurie asezata departe de el. Acest gest insoteste raspunsul pe care il da Hristos, la intrebarea ucenicilor Sai, cu privire la ucenicul care Il va vinde: „Cel ce a intins cu Mine mana in blid, acela Ma va vinde” (Matei 26, 23; Ioan 13, 26).

In mod caracteristic si asa cum se si cuvine, toti ucenicii sunt infatisati aici fara aureole. Numai Hristos are aureola. In unele icoane ale Cinei celei de Taina si ucenicii sunt reprezentati cu aureola, in afara de Iuda, pentru a-l deosebi, cu toate ca singur gestul lui Iuda este suficient pentru a-l identifica. Totodata, aureola nu trebuie folosita pentru nici unul dintre ucenici in aceasta etapa a vietii lor, inainte de Cincizecime, cand "s-au umplut de Duhul Sfant" (Fapte 2, 4).

O parte dintre pictorii de icoane (ortodocsi modernisti) au preluat ca model reprezentarea apuseana desacralizata a Cinei celei de Taina, facand acesteia doar cateva modificari.