Crestinul crede ca OMUL este creat de Dumnezeu si supus Lui, Singurul care are dreptul sa o supuna unei judecati adevarate si drepte. Numai El stie totul despre om, ii cunoaste structura si stie ce a pus in El. Numai Dumnezeu il poate invata pe om si ajuta sa se cunoasca pe sine, altfel, omul nu poate, in aceasta viata, decat banui sau ghici anumite lucruri despre el sau despre aproapele lui si in niciodata nu va sti ceva sigur. Crestinul se lasa invatat de Dumnezeu toate aceste lucruri.
Pentru crestin, arta de a trai nu este o stiinta de „a face” cu un
nou fel de „a fi”, o deschidere pentru o noua viata, si o noua stiinta
in sensul concret al cuvantului. Este viata devenita marturie a Vietii
(Imi veti fi Mie martori). Misiunea omului in aceasta viata este aceea
de a fi MARTORUL VIETII care este Mantuitorul, aici si acum prin:
-simturi: cand vezi, auzi, atingi, mirosi, gusti ceva, Il vezi, auzi, atingi, mirosi, gusti si Prezenta Celui nevazut.
-fapte: orice ai face este o ocazie de a marturisi Prezenta lui Dumnezeu.
-formarea permanenta a noastra si a celor de care suntem raspunzatori.
Formarea ca persoane transparente fata de Dumnezeu, fata de sine si fata
de aproapele.
Viata crestina implica o metoda stiintifica a autotransformarii
omului, cu ajutorul harului, pana la „varsta barbatului desavarsit”,
Dumnezeu-Omul.
Intre dorintele si preferintele noastre cazute si potentialul divin din noi este o uriasa prapastie.
Pasii pe care ii putem face pentru a traversa aceasta prapastie sunt:
1. Smerenia, care presupune:
-lepadarea, nu negarea eului in care subzista toate prerorgativele
dezvoltarii egocentrice ale auto-justificarii si auto-gratificarii;
-indepartarea de tirania sinelui celui cazut;
-alegerea libera a Caii spre sinele launtric, sinele restaurat salas al Sfintei Treimi;
-transferul prioritatilor de la „mine” la „Tine”;
-curatirea, eliberarea sinelui de nevoia de a se proteja;
2. Ascultarea, care presupune:
-implinirea Voii Lui Dumnezeu asa cum se manifesta in Biserica, prin
lucrarea Duhului Sfant, in granitele stricte ale Sfintei Traditii;
-alinierea vointei proprii la poruncile lui Dumnezeu si invataturile si normele Bisericii;
-fixarea scopurilor si prioritatilor stabilite prin Revelatia dumnezeiasca;
3. Pocainta, care presupune:
-innoirea mintii, intoarcerea ei catre Dumnezeu, lepadarea si plangerea
pacatului, cererea si primirea iertarii si hotararea de a nu mai
pacatui;
-fara pocainta nimeni nu poate savarsi riscanta calatorie spre sinele
launtric unde il asteapta „Cel ce sta la usa” inimii noastre si „bate ca
sa cineze cu noi” in Imparatia Lui.
4. Dragostea
Omul modern are idei confuze despre iubire care poate fi identificata
cu: impulsuri ale sistemului nervos si cu atasamentul afectiv. El nu mai
intelege iubirea spirituala.
Iubirea spirituala (pnevamatike agape) la nivelul ei cel mai inalt nu
are nimic de-a face cu viata psihologica sau cu motivatiile psihologice.
Aici e necesara distinctia dintre iubirea umana si iubirea
dumnezeiasca:
Iubirea umana:
-se bazeaza in principal pe sentimente
-este o iubire care consoleaza, asigura si in detrimentul devenirii vesnice
-urmareste sa ii dea celui iubit un sens in viata, un sentiment de siguranta si sa-i dea un adapost intr-o comunitate
Iubirea dumnezeiasca:
-este iubirea care raspunde la chemarea Lui Dumnezeu
-este iubirea care-l ajuta pe cel iubit sa se trezeasca, sa afle in
inima lui, acolo unde salasluieste Domnul, sensul, consolarea si
siguranta aduse de El
-aceasta iubire il va ajuta pe cel iubit sa afle viata si in moarte,
iubire si in singuratate si mangaierea si in necazuri. E o iubire care
poate fi foarte severa.
conform invataturii Sfantului Maxim Marturisitorul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.