Dacă mintea şi-ar înceta funcţionarea, ne-am găsi în situaţia de
moarte psihică, speţă aparţinând deontologiei psihiatrice. În acest caz,
însă, este vorba de o excepţie.
De regulă, mintea umană funcţionează neîntrerupt. Acest fapt, pentru
conştiinţa de sine creştină, înseamnă o neîntreruptă funcţionare
liturgică a minţii!
Cu adevărat: dacă abordăm scopul funcţionării minţii prin prisma
antropologiei creştine, ajungem la concluzia că mintea este organul cel
mai reprezentativ al chipului lui Dumnezeu în om. Aşadar, funcţionarea
ei are semnificaţie religioasă. Mintea funcţionează pentru a înfăptui
consecinţa existenţială a faptului că suntem creaţi „după chip”, adică
„asemănarea”! Din această cauză, în majoritatea textelor patristice
neptice, mintea este considerată „biserică a lui Dumnezeu”, organ al
unei neîntrerupte slujiri liturgice.
Înainte însă de a ajunge cineva în domeniul patrologiei neptice, pentru a
vedea diapozitivele clare ale funcţiei liturgice a minţii, este
necesară descoperirea originii chestiunii atributului religios al minţii
pe tărâmul Evangheliei. Cuvântul Sfântului Apostol Pavel este limpede:
„Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este
voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi […] Însuşi Dumnezeul
păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi
sufletul, şi trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea
Domnului nostru Iisus Hristos” (I Tesaloniceni 4:17-18, 23).
Acest text paulin este unul dintre cele mai importante texte
evanghelice care au o legătură directă cu problema existenţială a vieţii
omeneşti. În conştiinţa Apostolului Pavel, rugăciunea neîncetată
constituie cea mai urgentă necesitate existenţială a creştinului care
săvârşeşte permanent „lucrarea cea bună” universal valabilă, conform cu
„voia lui Dumnezeu în Hristos Iisus”. Este adevărat că acest cuvânt al
Apostolului pare greu şi dificil, mai degrabă ca o recomandare
pedagogică utopică adresată creştinului raţional.
„Rugaţi-vă neîncetat!” Nu sunteţi de acord, va zice creştinul acesta, că
este vorba de o exagerare care e contrazisă de bunul simţ?
Ce vrea să zică prin „rugaţi-vă neîncetat”? Un îndemn dat minţii
omeneşti, fără nici o temelie, din moment ce mintea omenească poate face
un singur lucru la un moment dat? Cu alte cuvinte, ar putea mintea să
fie organul principal, aflat în contact direct cu realitatea imediată şi
în acelaşi timp să se găsească în rugăciune? Nu cumva porunca paulină
presupune ca mintea să aibă două funcţiuni calitativ opuse? O funcţiune
orientată transcendent (către cele cereşti) şi cealaltă, imanent (către
cele pământeşti)?
Creştinul raţional e de părere, după cum e şi firesc, că mintea poate
avea doar o singură calitate funcţională, poate urmări doar într-una
dintre cele două orientări (atât de opuse). Fie se va orienta spre cele
cereşti, fie va sta de vorbă cu cele pământeşti. Aşadar, cum poate
Apostolul să facă o astfel de povăţuire care în mod vădit are înlăuntrul
ei justificarea derogării ei? Răspunsul este că, pur şi simplu,
Apostolul nu este … raţional! Mintea lui nu funcţionează după
principiile naturale ale logicii lumeşti. Apostolul are „mintea lui
Hristos” şi, prin urmare, are un alt punct de vedere asupra vieţii
omeneşti, nu acela al „veacului de acum”, ci al celuilalt. Apostolul
vorbeşte limba perspectivei existenţiale, care îl voieşte pe om legat în
întregime de Dumnezeu. Binecuvântarea lui, „Dumnezeul păcii să vă
sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi
trupul”, este o binecuvântare universală a schimbării în bine a omului.
Elementul funcţional neîntrerupt al existenţei se împreunează aici, în
mod existenţial, cu restaurarea universală a „omului celui nou”, „după
Dumnezeu zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului” (Efeseni
4:24). Pentru Apostolul Pavel, fără activitate liturgică neîntreruptă,
nu poate exista împlinire duhovnicească. Iar el nu spune absurdităţi! Nu
cere ruperea minţii în două procese funcţionale diametral opuse. Din
contră, cere armonizarea funcţionării minţii şi a curgerii existenţei.
Dinamica eficace a minţii să pătrundă în şuvoiul acesta, să-i domine
dinamismul funcţional şi să-l supună necesităţilor existenţiale ale
„asemănării”! Acest lucru îl cere Apostolul. Iar o astfel de lucrare a
minţii, e dovedit, doar ca lucrare liturgică poate fi înţeleasă.
Prin urmare, „lucrarea liturgică” este o lucrare de jertfă, în cel mai
adânc sens al cuvântului jertfă, adică o procedură tainică, religioasă, o
slujire care este împlinirea unirii dintre rugăciunea neîntreruptă şi
curgerea existenţei „de toată vremea” şi de zi cu zi.
Trebuie subliniată ideea că îndemnul „rugaţi-vă neîncetat” nu se
referă îndeosebi la monahi şi pustnici. Nu, Sfântul Apostol Pavel dă
această poruncă omului care trăieşte în lume, aceluia care se luptă
pentru bucata zilnică de pâine. În această realitate încurcată a vieţii,
el întâmpină problemele stringente, vitale, ale existenţei. Apostolul
ştie ce face şi ce spune. El rămâne credincios şi consecvent
perspectivei luptei celei bune „în Hristos Iisus”.
A
ceastă ultimă idee trebuie să deconecteze duhul nostru de la influenţele
pe care le primeşte în ultima vreme dinspre viaţa şi cultura monastică.
Promovarea de către mediul monastic, a trezviei prin intermediul
rugăciunii neîncetate, facilitează evadarea unar dintre creştini din
domeniul mentalităţii apostolice pe tărâmul unei cugetări lumeşti.
Pentru că ei judecă astfel: „Bineînţeles, monahii şi pustnicii au doar o
singură treabă: rugăciunea. Noi, însă, care trăim în lumea aceasta
plină de confuzie şi stres, de absurd şi înstrăinare schizofrenică, nu
putem adopta şi accepta un astfel de punct de vedere ca pe o învăţătură
apostolică viabilă”. Astfel, „rugaţi-vă neîncetat” se închide în
mănăstire cu scopul de a se însingura. De a deveni lucrare a conştiinţei
monahale, ascetice. În ce ne priveşte pe noi, creştinii din lume, de
cele mai multe ori, rămânem credincioşi (pe cât putem) în vremea
Liturghiei duminicale şi a avântului religios din Vinerea Mare şi de
Crăciun!
Nu este dificil să punem lucrurile de acord. Rezolvarea problemei
relaţiei directe dintre „rugaţi-vă neîncetat” şi curgerea existenţei, în
întreaga ei funcţionalitate, se găseşte în dimensiunile sensului
rugăciunii pe care o cere Apostolul Pavel. Care este, deci, duhul
apostolic al lui „rugaţi-vă”?
Sensul primar al cuvântului „rugăciune” este, bineînţeles, dialogul
cu Dumnezeu. Dialogul acesta, de obicei, este înţeles ca dialog de
slăvire, implorare sau mulţumire. Având în minte acest sens, rugăciunea
înseamnă însă, să mărginim dialogul cu Dumnezeu la cuvinte care exprimă
mai totdeauna relaţia ta cu Dumnezeu. Dar Apostolul nu cere doar
cuvinte. Cere o extindere a funcţionării minţii înspre teritoriul
infinit al prezenţei Lui prin cuvinte, dar şi prin dedicarea întregii
noastre existenţe Aceluia!
Să ne aducem aminte iarăşi de „întru El trăim şi ne mişcăm şi suntem”.
După Apostolul Pavel, fiecare om, dar mai ales creştinul conştiincios,
are conştiinţa locului său existenţial în harul şi în prezenţa lui
Dumnezeu. De aceea, Pavel stabileşte un principiu general valabil
comportamentului uman: „Şi orice aţi face, lucraţi din toată inima, ca
pentru Domnul şi nu ca pentru oameni, bine ştiind că de la Domnul veţi
primi răsplata moştenirii; căci Domnului Hristos slujiţi” (Coloseni
3:23-24).
Propoziţia „şi orice aţi face, etc.” este concluzivă. După ce Apostolul Pavel expune sarcinile şi obligaţiile soţilor între ei, ale copiilor faţă de părinţi, ale părinţilor faţă de copii şi ale sclavilor faţă de stăpânii lor, el încheie expunerea acestor relaţii existenţiale exprimând printr-un singur cuvânt o noţiune nemărginită. Cuvântul „orice” reprezintă întreaga viaţă a omului. Nu doar relaţiile interpersonale, de unde derivă (în mod direct) cele mai importante probleme existenţiale, ci orişice altă situaţie sau formă de dialog a omului cu provocările şi cu restul problemelor mai puţin importante ale existenţei. În toate aceste instantanee existenţiale, creştinul „lucrează Domnului”. Chestiunile stringente, de zi cu zi, prilejuiesc o plată similară, zilnică, „în Hristos Iisus”, respectivului creştin care, din moment ce conştientizează această realitate, lucrează pentru plata aceasta „ca pentru Domnul şi nu ca pentru om”.
Porunca apostolică „aşa ca pentru Domnul” şi sensul conclusiv al expresiei „deci, Domnului Hristos lucraţi” ne dau o dimensiune şi o perspectivă a rugăciunii care depăşesc cadrele strâmte ale rugăciunii de doxologie, implorare şi mulţumire pe care le cunoaşte creştinul de rând. Acest creştin ştie că rugăciune înseamnă să te închizi în cămara ta şi acolo să vorbeşti cu Dumnezeu. Pentru Apostolul Pavel, însă, dialogul rugăciunii („rugaţi-vă neîncetat”) se extinde în hotarele întregii existenţe a omului. În fiecare moment, creştinul „lucrează pentru Domnul Hristos”. Acest lucru înseamnă rugăciune în fiecare moment, rugăciune neîncetată!
Această rugăciune neîncetată, ca acţiune şi viaţă a omului „întru
Acela”, „întru Dumnezeu”, este, în cea mai mare parte, este o activitate
a minţii care se găseşte în dialog cu Dumnezeu. O astfel de experienţă
înfăţişează Cuviosul Nicodim Aghioritul, ajutându-ne să înţelegem sensul
expresiei „rugaţi-vă neîncetat”, pe care l-am expus mai sus, şi
adăugând expresia complementară „cu evlavie”.
Zice Cuviosul Nicodim: „Zic unii că Rugăciunea Minţii se spune chiar şi
atunci când omul, adunându-şi toate puterile sufleteşti înăuntrul
inimii, fără să zică vreun cuvânt, nici rostit, nici lăuntric, doar cu
mintea cugetă şi gândeşte nemişcat că Dumnezeu este de faţă înaintea
lui; şi că acesta stă înaintea Lui când cu frică şi cu cutremur, ca un
condamnat, când cu credinţă vie că va primi ajutorul Lui, când cu
dragoste şi bucurie că-I va sluji în veci. Iar aceasta este ceea ce
zicea David, «văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea»
(Psalmul 15:8)”.
Creştinul viu [„arzând cu Duhul” (Faptele Apostolilor 18:25) şi „slujind
Domnului” (Faptele Apostolilor 20:19)] vorbeşte „în toată vremea” cu
Dumnezeu. Îl vede înaintea lui „în veac”! Orice eveniment existenţial
este un eveniment propice de dialog al acesstui creştin cu Dumnezeu.
Mintea lui lucrează „întru Domnul”, „neîntrerupt”!
Aşadar, porunca Sfântului Apostol Pavel („rugaţi-vă neîncetat”) nu
este utopică. Nu este incompatibilă cu funcţionarea minţii şi cu relaţia
dintre funcţionalitate şi realitatea cotidiană. Sciziunea
fenomenologică dintre funcţiunea mentală şi capacitatea de rugăciunea a
minţii este conciliată harismatic prin taina „Sfintei Liturghii
existenţiale”. Diaconia minţii, ca „slujire hieratică”, reuneşte creativ
aceste două puncte de vedere, întotdeauna, prin conlucrarea energiilor
Duhului Sfânt. Astfel, porunca „rugaţi-vă neîncetat” nu este
irealizabilă. Din contră, este realizabilă şi, ca o realitate imediată
şi perpetuă, se exprimă ca fiind chintesenţa autenticei existenţe în
cadrele energiei harismatice (hieratice) a minţii omeneşti.
Funcţionarea normală şi, prin urmare, existenţial posibilă, a minţii
omeneşti este, realmente, aceasta: slujirea ei întru înfăptuirea
poruncii „rugaţi-vă neîncetat”. Cu menţiunea că această posibilitate
depinde de un Nume, „mai presus de orice nume”, numele lui Iisus!
Sursa: Ioánnis Kornarákis, I Theía Leitourgeía tis ypárxeos, ed, Kyriakídis, Thessaloníki, p. 104-112
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.