Curăţirea inimii noastre

 

Omul este, prin constituţia sa (cea după chipul lui Dumnezeu ca fire şi ipostas), un „inel de legătură între văzut şi nevăzut”:
o Pe de o parte omul se arată în lume sub aspectul unui corp obiectiv asemănător celui al lucrurilor. Se face văzut pentru sine şi pentru ceilalţi, acţionează în lume prin mişcări văzute.
o Pe de altă parte, omul este suflet viu (trup însufleţit şi suflet întrupat) făcut din trăirile sale, impresiile, dorinţele, eforturile, bucuriile şi suferinţele lui pe care le încearcă în inima lui, în ascuns. Nevăzutul omului, sinele său ascuns, tainic şi impenetrabil, e traversat de o privire care îi străpunge inima, exact acolo unde este ascunsul său. Această privire este privirea lui Dumnezeu. Omul nu e om decât în relaţia sa cu Dumnezeu. Această relaţie se desfăşoară în ascuns. Condiţia umană nu se mai defineşte pe plan uman prin sistemul relaţiilor reciproce între oameni, ci prin relaţia lăuntrică a fiecăruia cu Dumnezeu. Adevărata condiţie umană este „condiţia de fiu în Fiul”.
Condiţia de fii cere de la noi o participare, o con-lucrare cu Dumnezeu, care este dificilă pentru că merge împotriva spontaneităţii instinctive a firii neînduhovnicite.

Când omul se preocupă de ceea ce „vede lumea” şi nu de ceea ce se petrece „în ascuns”, apare o distanţă între cele dinăuntru şi cele din afară, distanţă din care ţâşneşte ipocrizia şi făţărnicia care domneşte în lumea oamenilor. (Vezi Matei 6,1-18).

Cel mai adesea oamenii caută în privirea celorlalţi o justificare a ceea ce fac şi a ceea ce sunt -„prestigiul”. Atunci omul cade din condiţia sa de om şi-şi fixează interesul în această lume care este mai puţin decât el şi îşi reglează conştiinţa şi dorinţele după ea.

Dumnezeu bate la uşa inimii omului, şi acolo i se dezvăluie, i se arată, se face cunoscut, iar omul cunoşte şi simte că este cunoscut şi iubit doar cu inima, în inimă, în duhul său devenit templu al Duhului Sfant. Când omul fuge de Dumnezeu, se ascunde „in cele din afară” iar. inima devine o oarbă faţă de ea însăşi şi de Adevăr, o surdă la Cuvântul Vieţii care nu încetează să-i vorbească, o insensibilă la pulsiunile pe care i le comunică Iubirea, o învârtoşată, o închisă în ea însăşi, de egoul care se socoteşte de acum înainte unica realitate, plasându-se în centrul a tot ceea ce i se întâmplă şi considerând că nu datorează nimic nimănui.

o Devine izvorul „relelor” pe care le menţionează Mântuitorul că izvorăsc din inima omului (Matei: 15,19 şi Marcu 7,21 – 22): gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule, cugete rele, lăcomii, viclenii, înşelăciune, neruşinare, ochi pizmaş, trufie, uşurătate.

o Raportând totul la sine, se aruncă de fapt în afara sa, căutând ceea ce îi face plăcere şi transformând lucrurile lumii din afară, inclusiv pe sine, în idoli, în instrumente de căutare a plăcerii şi confortului

o Loc al durerii propriei vieţi, al repetării scenariilor de viaţă şi nereuşitelor din relaţia cu Dumnezeu şi cu semenii.

Curăţirea inimii noastre, a locului de întâlnire a Domnului cu noi, a ascunsului nostru, presupune:
• cunoaşterea schemelor şi gândurilor care au ocupat locul inimii noastre.
• numirea lor, anamneză, retrăirea lor cu rugăciune şi în prezenţa Domnului
• chemarea ajutorului Domnului pentru a ne elibera de puterea lor
• dezbrăcarea de ele şi îmbrăcarea cu ajutorul Domnului prin rugăciune şi Sfintele Taine (acte simultane)
• primenirea locului inimii, loc de întâlnire cu Domnul, printr-o continuă Liturghie a iertarii.

Chiar actul identificării şi retrăirii evenimentelor care au determinat schemele noastre de gândire, făcut cu rugăciune, devine un act de eliberare de ele, un proces de vindecare pentru că energia din scheme se consumă în retrăirea durerii ei şi rugăciunea o transformă în putere de viaţă, în energie eliberatoare şi vindecătoare.

Poveştile noastre sunt formate din amestecul de sentimente, credinte si concluzii pe care le-am acumulat si le-am purtat dupa noi toata viata. Experienţele trăite atârna greu, deoarece sălăşluiesc în cadrul ego-urilor proprii, care au aproape întotdeauna o tenta serioasa. Rareori sunt pline de lumina, iubire si de zbenguiala vesela a unui copil care se joaca, dar cel mai des se concentrează asupra negativului. Intreaga baza a poveştilor noastre exista în spaţiul a ceea ce ar fi trebuit sa fie, sau ar fi putut sa fie. Experienţele ne sunt presărate cu durere, pierdere si regret, în plus fiind poleite cu speranţa, dorinţa si fantezie. Dramele locuiesc în memoria trecutului si în fantezia viitorului. Fiecare gând negativ cu privire la trecut care ne intra în minte trăieşte în cadrul poveştilor proprii, la fel cum se întâmpla cu toate sentimentele de pierdere si de lipsa de speranţa. Fanteziile legate de „Când se va întâmpla asta”, sau” Când îmi voi atinge/ în sfârşit scopul’, coexista în istorisirile în cauza.

Rareori întâmplările trăite apar în momentul prezent, atunci când ne mulţumim, pur si simplu, cu ceea ce exista.
Precum umbrele, poveştile proprii ne urmăresc oriunde mergem, ascunzând adevărul despre cine suntem. Nu se afla niciodată departe, însa pot fi văzute numai atunci când sunt examinate în lumina zilei.

Exerciţiu: închideţi ochii si încercaţi sa va amintiţi un moment în care au fost mici, înaintea vârstei de cinci sau sase ani, când v-ati simţit pierduţi, singuri, trişti sau speriaţi – o anumita perioada în care s-a întâmplat ceva care v-a zguduit realitatea.

Exemplu: Incidentul care mi-a apărut era o scena din fata casei în care am trăit când aveam trei ani. Puteam vedea multi oameni care alergau de colo-colo, adapostindu-se dupa tufişuri si vorbind încet unii cu alţii. Stăteam lângă casa, ascunsa într-un colt de lângă perete. Cineva tocmai jefuise un magazin din cartier, iar politia credea ca omul a fugit prin curtea noastră. Intreaga mea familie si vecinii căutau indicii pentru a ajuta la capturarea acestui hot. Stăteam deoparte, speriata si separata de grup. Nimeni nu părea sa ma observe. Simţeam ca sunt prinsa într-o lume în care nu aveam nici un rol. Tot ce puteam vedea prin ochii mei de copil de trei ani era un grup de adulţi căreia nu-i pasa unde ma aflam, sau ceea ce făceam.
Fara sa-mi dau seama, în acea zi am luat o decizie importanta care avea sa-mi modifice pentru totdeauna felul în care ma percepeam pe mine si pe alţii. Am făcut ca acest incident sa însemne ca nimeni nu tine la mine. Si, ca orice om bun, trebuia sa inventez ceva care sa explice motivul pentru care nimeni nu-mi dădea atenţie. Am decis sa consider ca nu eram destul de importanta pentru a le merita atenţia – deoarece, la urma urmei, daca as fi fost, familia si rudele m-ar fi observat si le-ar fi pasat de faptul ca ma simţeam singura si ignorata. Desigur, as fi ales oricare dintre interpretările pe care le atribuisem, însa odată ce am ajuns în interiorul povestii mele, a trebuit sa aleg explicaţia care avea sa-mi ia cea mai multa putere. S-a dovedit, bineînţeles, ca „nimănui nu-i pasa de mine” este una dintre convingerile esenţiale ale umbrei mele si tema centrala în povestea personala. Chiar si dupa treizeci de ani, când ma gândesc la acest moment înca îmi amintesc ca ma simţeam total exclusa si singura.

Elizabeth, o fata timida si cea mai tânăra din grupul nostru, a aşteptat tăcuta sa-i vina rândul si a vorbit doar dupa ce am asigurat-o din nou ca totul era în regula. Cu voce stinsa, Elizabeth ne-a spus ca era unica la părinţi, ca tatăl si mama sa aveau studii superioare si ca si-au pus întotdeauna speranţe foarte mari în ea. Spre marea dezamăgire a părinţilor ei, Elizabeth nu s-a descurcat niciodată bine la scoală. Pâna si cei mai buni meditatori nu au reuşit s-o ajute sa-si mărească notele, iar la vârsta de şaptesprezece ani a primit vestea zdrobitoare ca nu fusese acceptata la universitatea pe care părinţii o aleseră pentru ea.
Elizabeth a ales ca acest incident sa însemne ca „ceva nu este în regula cu mine”, iar aceasta convingere a umbrei a devenit tema povestii vieţii ei. S-a simţit ca o ratata si s-a resemnat cu gândul ca viata ei va fi mereu lipsita de valoare. Având în vedere ca s-a decis deja ca nu este suficient de deşteaptă pentru a câştiga aprobarea părinţilor, a optat sa nu mai meargă la facultate si si-a concentrat toata atenţia asupra căsătoriei si întemeierii unei familii. Insa, dupa trei ani în care a încercat sa ramâna însărcinata, doctorii i-au spus ca nu putea face copii. S-a confruntat, din nou, cu sentimentul copleşitor ca „ceva nu era în regula cu ea” si ca îsi dezamăgea soţul, familia si pe ea însasi.

Exista trei mari credinţe ale umbrei, împărtăşite de aproape fiecare fiinţa omeneasca – si anume:
Nu sunt destul de bun(a).
Nu am nici o importanta.
Ceva nu este în regula cu mine.

Totodată, mai exista nenumărate variatiuni ale acestor convingeri. în timp ce citiţi lista de mai jos cu’
certitudini ale umbrei, vedeţi daca sunteţi capabili sa identificaţi convingerea esenţiala care este tema
povestii voastre.

Nimeni nu ma place.
Nu ma integrez nicăieri.
Ceva este în neregula cu mine.
Sunt prea prost (proasta).
Sunt incompetent(a).
Nu ma doreşte nimeni.
Nu ofer suficient.
Sunt calcat(a) în picioare.
Nu am nimic special.
Sunt nevrednic(a).
Nu merit nimic.
Sunt nepotrivit(a).
Sunt incompetent(a).
Nu sunt important(a).
N-am valoare.
Viata mea nu creează nici o schimbare în jur.
Sunt un nimeni.
Sunt ranit(a).
Sunt un nenorocit (o nenorocita).
Sunt o greseala.
Sunt rau (rea).
Nu sunt în regula.
Sunt incomplet(a).
Am defecte.
Nu merit sa fiu iubit(a)
Sunt un ratat (ratata).
Nimănui nu-i pasa de mine.
Nu pot avea încredere în nimeni.

Atunci când credinţele umbrei sunt declanşate, acestea ne potenţează poveştile, demonstrându-ne cât de „exacte” si de „adevărate” sunt dramele pe care le trăim. Fiecare gând pe care îl avem ne declanşează un răspuns emoţional în corp, iar atunci când trăim în cadrul povestii, avem acces la o gama foarte redusa de trăiri. Exista doar sentimentele experienţelor trăite: resemnare, lipsa, resentiment, victimizare, singurătate, mânie, vina, ruşine, disperare, deznădejde, tristeţe, frica, gelozie, invidie, regret, autocompatimire si dispreţ de sine.

REFRENUL POVESTII PERSONALE

Cum putem sa ne dam seama ca trăim în interiorul poveştilor noastre. Cum le putem auzi? O cale sigura de a afla daca ne trăim povestea este de a analiza calitatea gândurilor si a dialogului interior pe care le avem frecvent. Mulţi oameni îsi petrec o mare parte din viata fiind în alta parte decât în locul în care se găsesc în momentul prezent.
Atunci când se afla la serviciu se gândesc ca si-ar dori sa fie acasă. Atunci când sunt acasă mintea le zboară la vacanta. Când se plimba cu copiii lor în parc, îsi imaginează ca vizionează emisiunea preferata de la televizor. Corpurile lor sunt prezente însa minţile le zburda în alta parte.

Privirea ‘în viitor este un semn clar ca ne aflam adânc înrădăcinaţi în povestea noastră.

Când te afli în interiorul povestii personale, calitatea gândurilor avute poate varia de la frica si
morbiditate – cum ar fi grija pentru accidente stupide sau tragedii improbabile – la trivialitate si
absurditate, ca de exemplu obsesia legata de un nasture lipsa de la bluza sau de câinele vecinului care îsi face nevoile pe peluza voastră.

Atunci când ne aflam ‘în povestea personala, niciodată un gând nu vine o singura data. Nu ne gândim ca: Mi-as dori sa am parte de o relaţie minunata si lăsam lucrurile sa fie asa.
Din contra, gândim în felul următor: „Of, sper ca el sa apară repede. Sper sa nu aiba o fosta soţie. Mi-as ‘ dori să fie blând si iubitor si să-mi cumpere un inel. Sper sa nu râgâie, sau sa-mi imputa baia. Putem visa ca stam pe o plaja din Hawaii, arătând mai bine decât în ultimii zece ani si făcând dragoste pasional. Apoi ne spunem în gând: „Nădăjduiesc sa nu ma rănească si sa nu fie ca ultimul nemernic mincinos”. Si când ne gândim la ultimul ticălos cu care am avut o relaţie, începem imediat sa ne amintim cât de rau am fost trataţi si cât de bine am fi dus-o, daca nu ne-am fi întâlnit cu acea persoana, în cadrul poveştilor, retrăim aceleaşi gânduri mereu – viitor, trecut, viitor, trecut, viitor, trecut, trecut, trecut – povestea tot continua la nesfârşit. Nu oboseşte niciodată.

Atunci când ne complăcem în micimea experienţelor individuale, adeseori devine atât de dureros, încât unicul mod prin care mintea poate face fata suferinţei este visatul cu ochii deschişi, sau trăirea în trecut.

Nota mea: Cu alte cuvinte, atunci cand nu Il lasam pe Dumnezeu sa intervina in viata noastra,si ne ghidam dupa capul/ego-ul nostru, atunci cand uitam ca nu suntem decat copiii Lui, atunci cand uitam sa ne jucam si luam lucrurile prea in serios, si ne certam sau ne blocam/deznadajduim, uitandu-ne prea mult la pacate- atunci, da, suntem in povestea noastra (si atat), si nu in cea in care suntem cu Domnul, traind liber si spontan fiecare moment al vietii.