Viața de familie se clădește zi de zi, prin gesturi mici și inimi deschise.

 5 obiceiuri care aduc mai multă bucurie în viața de familie.

 Îmbrățișați-vă des – O simplă îmbrățișare dimineața sau înainte de culcare face minuni pentru suflet.
 Când cuvintele lipsesc, atingerea spune „te iubesc”.
 Râdeți împreună în fiecare zi – Fie că e un banc, o amintire haioasă sau o joacă spontană, râsul apropie inimile.
 Bucuria sinceră e cel mai frumos liant.
 Spuneți-vă „mulțumesc” și „te iubesc” mai des – Nu presupune că ceilalți știu. Spune-le.
 Recunoștința mică de azi construiește iubirea mare de mâine.
 Faceți lucruri simple împreună – Gătitul, plimbările, curățenia pot deveni timp de calitate când sunteți prezenți.
 Pas cu pas, legătura se întărește.
 Ascultați cu inima, nu doar cu urechile – Când cineva din familie vorbește, oferă-ți întreaga atenție.


Viața de familie se clădește zi de zi, prin gesturi mici și inimi deschise.
Care dintre aceste obiceiuri simți că lipsește acum și ai vrea să-l aduci mai mult în casa ta?

SĂPTĂMÂNA MARE - DRUMUL TĂCERII, AL IERTĂRII ȘI AL LUMINII

 A început Săptămâna Mare – ultima și cea mai sfântă parte a Postului Paștelui.

 Este săptămâna în care fiecare zi poartă o încărcătură specială, în care sufletul este chemat la tăcere, rugăciune și înțelegere mai profundă a sacrificiului Mântuitorului.

Nu e doar o perioadă religioasă.

Este o călătorie lăuntrică – de la întunericul trădării și suferinței, spre lumina Învierii și a speranței.

Ce simbolizează fiecare zi?
 • Lunea Mare ne amintește de smochinul neroditor – simbol al omului care trăiește doar în aparență, fără rod spiritual.

 Este un îndemn la sinceritate și curățire lăuntrică.

 • Marțea Mare aduce în fața sufletului pilda celor zece fecioare – și ne întreabă: suntem pregătiți să primim lumina?

 Suntem treji în credință?

 • Miercurea Mare este ziua în care Iuda L-a trădat pe Hristos pentru 30 de arginți, dar și ziua în care o femeie păcătoasă a uns cu mir picioarele Domnului.

Două alegeri. Două suflete. Două destine.

 • Joia Mare este ziua Cinei celei de Taină. A spălării picioarelor. A smereniei și iubirii.

A momentului în care Iisus ne învață, pentru ultima dată, ce înseamnă să iubești până la capăt.

 • Vinerea Mare este ziua durerii. A răstignirii.

A durerii fără margini și a iertării fără condiții. E ziua în care cerul a plâns și pământul s-a cutremurat.

 • Sâmbăta Mare este tăcerea dintre moarte și Înviere.

O tăcere în care speranța pâlpâie în adâncul inimii. Este momentul în care Hristos coboară în iad, ca să ridice sufletele.

Un timp al iertării și al întoarcerii

Săptămâna Mare nu e doar despre suferință.

Este despre iubirea care nu renunță.

Despre iertarea care merge până la capăt.

Despre lumină care se pregătește să învingă moartea.

E timpul să ne iertăm.
Să ne apropiem unii de alții.

Să ne oprim din agitație și să ne întrebăm: unde îmi este sufletul?

Nu pentru că vine o sărbătoare. Ci pentru că vine Viața.

Concluzie: din întuneric, se naște lumina

Săptămâna Mare este o invitație la transformare.

Să lăsăm în urmă ceea ce ne-a apăsat.

Să ne curățăm gândurile.

Să fim mai buni, mai prezenți, mai iertători.

Pentru că, la capătul ei, ne așteaptă miracolul Învierii – un nou început, pentru fiecare dintre noi.

O săptămâna a patimilor cu iertare și bunătate în suflete!

Viaţa Cuviosului Zosima, egumenul Soloveţului (17 aprilie)

 

După un an de la moartea Cuviosului Savatie, Dumnezeu, vrînd să ridice şi să preamărească locul în care plăcutul Lui s-a ostenit în insula Soloveţului şi să ridice locaş preaslăvit şi mare, în pustia aceea pentru mulţime de monahi, a rînduit în acel loc un bărbat îmbunătăţit, asemenea celui dintîi iubitor de pustie şi nevoitor, pe Cuviosul Părinte Zosima. Şi era cuviosul din stăpînirea marelui Novgorod, din satul cel mare ce se numea Tolvuia, de la lacul Onega. Părinţii lui se numeau Gavriil şi Varvara, de credinţă creştină, petrecînd în dreapta credinţă în care s-au născut. Ei au crescut copilul în învăţătura cărţii şi l-au povăţuit în bunul obicei, fiind smerit şi blînd, ruşinîndu-se de obiceiurile tinereşti. Crescînd cu trupul şi cu duhul, se străduia ca din dumnezeieştile cărţi să-şi cîştige mărgăritarul înţelegerii. Şi, cîştigîndu-l, înţelegea cele plăcute lui Dumnezeu şi cunoştea bogăţia cuvîntării Lui. Copilul cel înţelept a iubit fecioria şi s-a lepădat de nuntă cu hotărîre tare, fugind de cei ce voiau să-l împiedice de la plăcerea de Dumnezeu, ascultînd pe apostolul care zice: Cel neînsurat se îngrijeşte cum să placă Domnului; iar cel însurat se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să placă femeii. Deci, ca să placă lui Dumnezeu, s-a lepădat de plăcerile trupeşti şi le-a supus înfrînării.

Fiind silit de părinţii săi spre nuntă, s-a mîhnit şi, ieşind din casa părintească, s-a lepădat de lume şi a luat îmbrăcăminte şi viaţă monahicească. Apoi s-a sălăşluit la un loc liniştit, aproape de casă, ca un sihastru, îndeletnicindu-se cu rugăciuni, cu post şi alte osteneli cuviincioase unei vieţi ca aceasta, începînd a sluji Domnului, dorind să aibă povăţuitor. Pentru că el nu se mulţumea să se înveţe viaţa cea îmbunătăţită şi monahiceştile nevoinţe din citirea cărţilor, ci avea trebuinţă de un povăţuitor iscusit, care să poată a-i arăta cu lucrul, ceea ce se cuvine tînărului celui osîrdnic să deprindă la fapta bună. Pe lîngă aceasta şi vieţuirea cu ceilalţi o socotea piedică, gîndind să se depărteze cu totul de cele lumeşti şi să se ducă în locuri pustii, potrivite pentru petrecerea monahicească, pentru că focul dumnezeieştii iubiri se aprinsese în inima lui şi spre desăvîrşirea duhovnicească îl îndemna.

Dorind să zidească o mănăstire undeva, nu numai pentru dînsul, ci şi pentru alţii care ar voi să se facă monahi, se ruga lui Dumnezeu să-i arate un loc şi înlesnire pentru cele plănuite. Şi, după rînduiala lui Dumnezeu, a aflat un monah anume Ghermano, bărbat îmbunătăţit, care mai înainte a vieţuit cu Cuviosul Savatie în insula Soloveţului. Acela a povestit fericitului Zosima cu de-a-mănuntul toate cele despre Cuviosul Savatie şi i-a spus şi despre insula aceea, cum că este depărtată de locaşurile mireneşti, dar potrivită pentru sălăşluirea monahilor, avînd păduri, dumbrăvi şi lacuri îndestulate de peşte. Iar Fericitul Zosima, auzind acestea de la bătrînul Ghermano, s-a bucurat cu duhul şi a dorit să fie vieţuitor al insulei aceleia şi moştenitor al Cuviosului Savatie, rugînd cu dinadinsul pe Ghermano să-l ducă la insula aceea şi să-l povăţuiască la viaţa pustnicească. În acel timp, părinţii lui Zosima dîndu-şi fireasca datorie a morţii, el i-a îngropat şi averile lor împărţindu-le, îndată a plecat împreună cu Ghermano spre insula Soloveţului şi cu ajutorul Domnului, plutind fără primejdie, au ajuns acolo. Şi găsind locul unde plutitorii au odihnă şi alinare, aproape de lacul ce avea apă dulce, s-au adăpostit acolo. Puţin mai departe de mal şi-au pus coliba lor, apoi într-însa au făcut priveghere toată noaptea, cîntînd psalmii lui David şi rugîndu-se lui Hristos Dumnezeu şi Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, ca să trimită ajutor de sus, spre începerea sălăşluirii lor în acea insulă a mării.

Fiind vremea Utreniei, a ieşit Cuviosul Zosima din colibă şi a văzut o rază de lumină, strălucind pe el şi în tot locul acela. Şi s-a spăimîntat foarte mult cuviosul, văzînd acea strălucire de lumină neobişnuită şi ridicîndu-şi ochii spre răsărit, a văzut o biserică în văzduh, arătîndu-se lui mare şi frumoasă. Deoarece nu se obişnuise cu nişte descoperiri ca acestea, nu cuteza să privească mult la acea biserică şi îndată s-a întors în colibă. Iar Ghermano, văzîndu-l schimbat la faţă a înţeles că a văzut ceva nou şi l-a întrebat, zicîndu-i: "Pentru ce, o, iubitule, te-ai schimbat aşa la faţă? De ce te-ai înfricoşat? Ai văzut oare ceva nou şi neobişnuit?" Cuviosul Zosima i-a răspuns că a văzut strălucirea cea negrăită de sus, luminarea locului şi o biserică necunoscută în văzduh. Deci, Ghermano, socotind în minte puterea acelei vedenii, şi-a adus aminte de izgonirea mirenilor din insula aceea, care a fost în vremea Părintelui Savatie şi de proorocia vieţii celei monahiceşti şi a grăit către Zosima: "Să nu te spăimîntezi, o, iubite, ci să iei aminte, pentru că prin tine, precum socotesc, Domnul voieşte să adune aici, mulţime de monahi".

Apoi i-a spus lui despre cele ce se întîmplaseră femeii pescarului, care din zavistia oamenilor venise acolo din Corila, împreună cu bărbatul său, ca să stăpînească insula aceea. Apoi i-a spus cum au bătut-o doi tineri luminoşi, făcîndu-i mulţime de rane şi zicîndu-i: "Nu aveţi loc în insula aceasta; plecaţi de aici, că spre sălăşluirea monahilor a pregătit Domnul locul acesta". Iar robul lui Dumnezeu, Zosima, s-a umplut de mare bucurie duhovnicească din acele cuvinte ale stareţului său Ghermano şi s-a pornit spre mai mare rîvnă la zidirea mănăstirii în acel loc. Astfel s-au rugat amîndoi la Dumnezeu, ca să le fie ajutător la lucrul lor şi ceea ce au început să aducă la îndeplinire. Şi aşa, apucîndu-se, au început lucrul, tăind lemne de zidire, au făcut chilii, au îngrădit ogradă şi se străduiau cu îndoită osteneală trupească şi duhovnicească; cu trupul ostenindu-se la zidirea mănăstirii, iar cu duhul luptînd împotriva diavolilor, înarmîndu-se cu rugăciunea şi cu postul, iar hrană aveau din sudoarea feţei lor, lucrînd pămîntul cu sapa şi semănînd seminţe; iar Dumnezeu întărea pe robii Săi, privind de sus spre dînşii cu milostivire şi ajutîndu-i în toate lucrările lor.

Trecînd cîtăva vreme, fericitul Ghermano a trebuit să se ducă în partea cealaltă de mare pentru o nevoie, unde zăbovind cîteva zile, cînd a voit să se întoarcă în insulă, n-a putut pentru că, fiind toamnă, timpul începuse a se răci, erau zăpezi şi vifore mari, marea se învăluia cu valuri neîmblînzite, gheaţa plutea pe mare şi nici un fel de corabie nu putea să înoate pe luciul acela, spre insula Soloveţului. De aceea stareţul Ghermano a iernat pe malul acela pînă în primăvară, iar fericitul Zosima a rămas singur în insulă. Deci, întîi se mîhnea cu cugetul pentru stareţul Ghermano, apoi şi-a aruncat grija spre Dumnezeu, grăind ca David: Spre Tine sînt aruncat din pîntecele maicii mele, Dumnezeul meu eşti Tu, nu Te depărta de la mine. Şi iarăşi: Întru Tine m-am întărit din pîntecele maicii mele, Tu eşti acoperitorul meu. Şi a început a se nevoi mai mult, adăugînd osteneli peste osteneli, petrecînd în neîncetată rugăciune şi postire.

Iar diavolii, neputînd să vadă o viaţă îmbunătăţită ca aceea a lui, nici suferind să fie batjocoriţi de dînsul, au ridicat asupra lui multe uneltiri. Uneori îl aruncau în trîndăvie, alteori îi năluceau diferite spaime, făcîndu-i oarecare necazuri, ca să înfricoşeze pe ostaşul lui Hristos cel neînfricat şi să clatine pe cel neclătinat. Uneori se închipuiau în fiare sălbatice şi în şerpi, se repezeau asupra lui cu asprime, în tăria puterii lor, ca şi cum ar fi vrut să-l rupă şi să-l înghită.

Dar robul lui Dumnezeu se împotrivea lor cu semnul Crucii şi cu rugăciunea şi îi batjocorea, zicîndu-le: "O, neputincioasă putere a vrăjmaşului! De aţi luat asupra mea putere de la Dumnezeu, apoi faceţi ceea ce voiţi; iar de nu, de ce vă osteniţi în deşert?" Şi cînta din psalmii lui David: Umblînd m-au înconjurat şi în numele Domnului i-am înfrînt pe ei. Şi iarăşi: Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui. Şi adăuga rugăciunea către Dumnezeu cu umilinţă, grăind: "Dumnezeule veşnic, Împărate Cel fără de început, Făcătorule şi Stăpîne, Tu eşti Împăratul celor ce împărăţesc şi Domnul celor ce domnesc; Tu eşti Mîntuitorul sufletelor şi Izbăvitorul celor ce cred în Tine; Tu eşti nădejdea celor ce se ostenesc şi aşteptarea celor ce sînt departe pe mare; Tu eşti povăţuitorul robilor Tăi, Tu eşti iubitorul a tot binele, Tu eşti Mîngîietorul celor ce plîng, Tu eşti bucuria sfinţilor, Tu eşti viaţa cea veşnică, lumina cea neapusă şi izvorul sfinţeniei; Tu eşti slava lui Dumnezeu Tatăl şi împlinirea Sfîntului Duh; Tu eşti Cel ce şezi de-a dreapta Tatălui şi stăpîneşti în veci. Deci, pe Tine Te rog eu robul Tău, căzînd cu smerenie la Tine, ascultă-mi rugăciunea mea în ceasul acesta, Preasfinte Împărate şi Preabunule Doamne, să nu-ţi întorci faţa de la rugăciunea mea, ci mă izbăveşte din gura pierzătorului balaur, care cască gura asupra mea şi vrea să mă înghită. Păzeşte-mă de amăgirea diavolească, ca prin puterea sfinţilor Tăi îngeri, îngrădindu-mă şi scutindu-mă, să scap din dinţii lui şi să cîştig mîntuire de la Tine Stăpîne al meu, în Care cred şi spre Care nădăjduiesc şi Te slăvesc împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh în veci".

Astfel rugîndu-se cuviosul, izgonea de la el năvălirile vrăjmaşului şi diavolii se risipeau de semnul Crucii şi de rugăciunea lui, ca praful de vînt; iar el rămînea fără vătămare cîntînd şi lăudînd pe Dumnezeu. S-a mai întîmplat încă sfîntului şi altă ispitire în aceeaşi vreme. Fiind iarnă mare, se sfîrşea hrana ce era adunată de o vară şi se îndoia cu gîndul, cu ce se va hrăni pînă vara; pentru că îi făceau necaz vrăjmaşii cei nevăzuţi, de foametea ce îl aştepta şi îl înfricoşau cu moartea cea fără de vreme. Iar cuviosul socotind în sine şi-a adus aminte de ceea ce s-a zis de Domnul în Evanghelie: Să nu vă îngrijiţi de ce veţi mînca, sau să nu vă îngrijiţi de ziua de mîine, ci să căutaţi mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi acestea toate vi se vor adăuga; pentru că ştie Tatăl vostru Cel ceresc de ce aveţi trebuinţă". Deci, toată grija, punînd-o spre Dumnezeu, Purtătorul de grijă a toate, se mîngîia cu cuvintele psalmistului: Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni.

Astfel mîngîindu-se el, izgonea îndoiala ce se aducea de la vrăjmaş. Iar Dumnezeu, nelăsînd pe plăcutul Său cel ce nădăjduia spre Dînsul, a trimis la el doi bărbaţi necunoscuţi, avînd o coşniţă cu ei, precum este obiceiul oamenilor, care vieţuiesc pe lîngă mare, de a avea sarcini în călătoriile cele de iarnă plină de pîine, făină şi unt şi au dat-o cuviosului, zicîndu-i: "Părinte, de voieşti, poţi să iei din sarcina aceasta să mănînci, iar noi vom veni la tine, cînd ne va porunci Domnul". Zicîndu-i aceasta, s-au dus îndată şi cuviosul nu s-a grăbit să-i întrebe de unde sînt, iar ei n-au mai adaos a se arăta sfîntului. Apoi multă vreme fericitul Zosima, aşteptînd pe bărbaţii aceia, după ce a văzut că nu se mai întorc, a cunoscut că aceea este o cercetare dumnezeiască; şi mulţumea Domnului pentru milostiva Lui purtare de grijă pentru dînsul şi pentru darul cel nespus.

Trecînd iarna, stareţul Ghermano a venit, aducînd cu sine pe un om din mireni, anume Marcu, cu meşteşugul pescar şi cu hrană destulă pentru multă vreme, încă şi mreji pentru vînatul peştelui. Şi nu după multă vreme, Marcu a primit rînduiala monahicească, apoi şi alţi mulţi, dorind mîntuirea lor, au început a veni la ei, a vieţui împreună, zidindu-şi chilii şi cîştigîndu-şi hrana lor prin osteneala mîinilor. Deci, sîrguindu-se Cuviosul Zosima, a zidit o biserică mică în numele Domnului nostru Iisus Hristos, spre pomenirea Schimbării la Faţă, celei cu dumnezeiască cuviinţă, în acel loc unde i s-a făcut vedenia Bisericii, ce s-a arătat cu strălucire de lumină negrăită; apoi a făcut lîngă biserică şi o trapeză mică şi a început viaţa de obşte. Şi a trimis pe unul din fraţi la marea cetate Novgorod, la arhiereul Iona, să ceară binecuvîntare pentru sfinţirea bisericii şi să le dea egumen mănăstirii lor celei pustniceşti. Iar arhiereul le-a trimis degrabă binecuvîntare şi pe un ieromonah Pavel, ca să le fie egumen. Şi s-a bucurat Cuviosul Zosima, ca şi fericitul Ghermano şi toţi fraţii, de binecuvîntarea arhierească şi de egumen. După aceea au sfinţit biserica şi mănăstirea spre slava lui Dumnezeu şi astfel s-a început preacinstitul şi preamăritul locaş al Soloveţului. Însă nu după multă vreme egumenul Pavel, nesuferind osteneala pustiei, s-a întors în cetate. După el a fost alt egumen, anume Teodosie, dar şi acela s-a dus, şi s-au sfătuit fraţii cu cuviosul, ca să nu-şi ia egumen din alte mănăstiri, ci să-şi aleagă din cei ce sînt între dînşii.

Apoi şi un alt sfat au adăugat fraţii, ca pe însuşi Cuviosul Zosima să-l aleagă la proestoşie, care lucru l-au şi făcut. Pentru că mergînd înainte unul din fraţi la marele Novgorod, a rugat pe arhiereu, ca prin scrisoare să cheme pe părintele lor şi să-l hirotonească preot şi egumen, chiar nevrînd. Şi a făcut aşa arhiereul, trimiţînd o scrisoare cuviosului, prin care l-a chemat la sine şi l-a silit să primească preoţia şi egumenia şi dîndu-i pentru cale destule, l-a liberat cu cinste. Asemenea şi mulţi din cetăţeni au dat multe cuviosului, pentru trebuinţa mănăstirească: vase şi veşminte, argint şi pîine îndestulată. Şi a venit cuviosul în locaşul său strălucind cu cinstea preoţiei şi cu dregătoria egumeniei şi a fost întîmpinat cu cinste, toţi veselindu-se de părintele lor. Iar cînd cuviosul a început a sluji cea dintîi Sfîntă Liturghie în locaşul său, s-a făcut asupra lui o dumnezeiască minune, de toţi văzută; pentru că faţa lui s-a luminat cu darul Sfîntului Duh, ca o faţă de înger şi s-a umplut biserica de o bună mireasmă mare, care era încredinţată mărturie a vredniciei lui, căci cu vrednicie a luat cinstea preoţiei şi toţi s-au bucurat mult de un păstor ca acesta al lor plin de darul lui Dumnezeu şi au preamărit pe Hristos.

S-au întîmplat atunci nişte neguţători şi cuviosul le-a dat prescura de la slujirea Liturghiei; iar ei prin nebăgare de seamă au pierdut-o şi un frate anume Macarie, a văzut un cîine, muşcînd cu gura şi apropiindu-se, nimic n-a aflat, decît numai prescura aceea; şi aducînd-o la Cuviosul Zosima, i-a spus ce văzuse şi se minunau cei ce au auzit. După aceasta Cuviosul Zosima, văzînd că din zi în zi se înmulţesc fraţii, încît acum nu mai încăpea biserica pe cei ce se adunau la obişnuita cîntare, s-a sîrguit să zidească o biserică mai mare, ca să poată toţi să încapă la soborniceasca pravilă a bisericii; apoi a făcut şi chilii multe şi a lărgit mănăstirea.

Iar după cîţiva ani şi-a adus aminte de Cuviosul Savatie, care s-a nevoit mult în ostenelile monahiceşti în acea insulă şi i-a fost jale de el; căci cinstitele lui moaşte se odihnesc aiurea, unde a răposat, lîngă rîul Viga. Deci, s-a sfătuit cu fraţii să aducă moaştele Cuviosului Savatie de la Viga la dînşii unde a petrecut mulţi ani viaţă pustnicească. El încă sfătuindu-se despre aceasta, i-a venit o scrisoare din locaşul Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, de la Iezerul Alb, adusă de un monah al mănăstirii Cuviosului Chiril şi trimisă la Cuviosul Zosima. În ea era scris astfel:

"Dar şi milă de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos, iubitule întru Hristos, duhovnicescule povăţuitor, de Dumnezeu iubite egumene Zosima; cu toţi fraţii întru Hristos să te bucuri! Am auzit de la cei ce vin din părţile voastre la noi, despre ostrovul Soloveţului, că pentru greutatea mării, era nelocuit de oameni mulţi ani, aproape de cînd a început a străluci soarele pe cer. Iar acum auzim că în ostrovul acela, cu dumnezeiasca voie şi cu mijlocirea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi cu sîrguinţa pentru Dumnezeu, a iubirii voastre de osteneală, s-a făcut vieţuire monahilor şi s-a făcut mănăstire cinstitei Schimbări la Faţă a Domnului Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos; unde s-au adunat mulţime de fraţi şi toate s-au rînduit cu rugăciunile Preacuratei Maicii lui Dumnezeu. Însă numai de un bine vă lipsiţi, că anume Cuviosul Savatie este uitat de voi, el care mai înainte de a voastră iubire de osteneală a vieţuit în acel loc după Dumnezeu şi şi-a sfîrşit viaţa sa în postiri şi în osteneli. El în cuvioasele sale fapte era desăvîrşit, ca şi cuvioşii părinţi cei de demult; şi astfel el, cu tot sufletul iubind pe Hristos, s-a lepădat de lume şi a cîştigat fericitul sfîrşit, bucurîndu-se. Pentru că unii din fraţii din mănăstirea noastră, care au fost la Novgorod, au auzit povestirea unui bărbat iubitor de Dumnezeu, anume Ioan, care făcea negoţ. Acesta plutind pe mare, a fost la rîul Viga, unde s-a învrednicit a vedea viu pe Cuviosul Savatie şi a auzit de la dînsul învăţătură duhovnicească. Apoi mutîndu-se cu sufletul la Dumnezeu, a îngropat cinstitul trup al aceluia, cîntîndu-i cele de deasupra gropii împreună cu egumenul Natanail.

Şi a spus acel Ioan fraţilor noştri, cum s-a făcut pe mare o minune şi cum pe Teodor, fratele lui, de furtună şi de înecare l-a păzit Dumnezeu, cu rugăciunile Cuviosului Savatie; şi altele, precum am auzit. Apoi se făcuseră semne şi minuni la mormîntul lui, pentru că a plăcut lui Dumnezeu şi noi sîntem martori ai vieţii lui îmbunătăţite. Căci acest fericit părinte a vieţuit mulţi ani cu noi, în casa Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, în mănăstirea lui Chiril. Pentru aceasta scriem acum sfinţiei voastre, dîndu-vă sfat duhovnicesc, să nu vă lipsiţi de un dar ca acesta, ci să aduceţi cît mai repede la voi, pe acest cuvios şi fericit Savatie. Că unde s-a ostenit mulţi ani, acolo să fie puse şi cinstitele lui moaşte. Fiţi sănătoşi în Iisus Hristos, Viaţa cea veşnică şi vă rugaţi pentru noi ca nişte iubitori de Dumnezeu, ca să ne scape Domnul, cu rugăciunile Cuviosului Savatie, de toate răutăţile ce năvălesc asupra noastră".

O scrisoare ca aceasta luînd-o şi citind-o fericitul Zosima, egumenul Soloveţului, s-a veselit cu duhul, şi cu toţi fraţii au grăit într-un glas: "Nu este aceasta de la oameni, ci de la Dumnezeu". Şi îndată, pregătind o corabie, s-a dus Cuviosul Zosima cu mulţime de fraţi în partea cealaltă, suflîndu-le vîntul spre ajutor şi ajungînd la casa de rugăciune, care era pe malul rîului Viga, au săpat mormîntul Cuviosului Savatie şi s-a umplut văzduhul de mireasmă plăcută. Iar cînd au descoperit racla, au văzut pe plăcutul lui Dumnezeu şi l-au dus în corabie cu cîntări de psalmi. Apoi vîntul suflînd cu bună sporire, au călătorit bine şi au ajuns degrabă la locaşul lor, bucurîndu-se şi mulţumind lui Hristos de cîştigarea acestei comori duhovniceşti, adică de moaştele Sfîntului Savatie Cuviosul. Apoi le-au pus în pămînt după Altar, lîngă biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a cinstitei ei adormiri şi, zidind bolniţă, a pus sfinte icoane, şi cîţi bolnavi alergau cu credinţă, cîştigau tămăduiri de la mormîntul Cuviosului Savatie, prin sfintele lui rugăciuni.

Fericitul Zosima, mergînd în toate nopţile în bolniţa aceea, se ruga şi făcea multe închinăciuni, pînă la cîntarea Utreniei. Iar mai sus pomenitul negustor Ioan, care slujise odată îngropării Sfîntului Savatie, avînd mare dragoste şi credinţă către dînsul, cu fratele său Teodor, cel izbăvit de la înec, au zugrăvit chipul Cuviosului Savatie şi, aducîndu-l în mănăstirea Soloveţului, l-au dat egumenului Zosima cu multe lucruri trebuincioase locaşului. Iar egumenul, primind cu dragoste cinstitul chip al lui Savatie şi sărutîndu-l, l-a pus deasupra mormîntului şi grăia către chipul cuviosului ca şi către un om viu: "O, robul lui Dumnezeu, deşi ţi-ai sfîrşit vremelnica ta viaţă cu trupul, dar cu duhul să nu te depărtezi de la noi, ci să ne duci de mînă la Hristos Dumnezeu, povăţuindu-ne să călătorim după poruncile Domnului, să ne purtăm crucea noastră şi să urmăm Stăpînului nostru. Tu, cuvioase, avînd îndrăzneală către Hristos şi către Preacurata Maică a lui Dumnezeu, fii rugător şi mijlocitor pentru noi nevrednicii, cei ce vieţuim în acest sfînt locaş, al cărui începător tu eşti; fii apărător şi ajutător acestei cete de Dumnezeu adunată, ca vieţuind în locul acesta, păzindu-ne prin rugăciunile tale, să petrecem nevătămaţi de diavoli şi de oameni, slăvind pe Sfînta Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh".

Înflorind locaşul Soloveţului, cu darul lui Dumnezeu, din zi în zi înmulţindu-se şi înfrumuseţîndu-se cu monahii cei îmbunătăţiţi şi cu alesele strădanii ale Cuviosului Zosima, diavolul, urîtorul binelui, se aprindea de zavistie şi neputînd să facă ceva - deoarece era izgonit şi ruşinat de fericitul Zosima şi de ceilalţi buni nevoitori -, a îndemnat pe nişte oameni răi să facă supărare sfîntului locaş, ca să necăjească pe începătorul lui şi pe fraţi. Deci, prin îndemnarea diavolească au început a veni în insula Soloveţului mulţi din locuitorii boiereşti şi din slujitorii dregătorilor şi moştenitorii pămîntului Corila, care pescuiau peşte din lacuri; iar pentru trebuinţa mănăstirii nu lăsau să se vîneze nicidecum; zicînd că ei sînt moştenitori şi stăpînitori ai insulei aceleia. Iar pe Cuviosul Zosima şi pe toţi monahii îi defăimau cu necinste şi cu cuvinte ocărîtoare, le făceau multe supărări, se lăudau că vor risipi mănăstirea şi pe monahi îi vor izgoni de acolo. Deci, a fost nevoit cuviosul să meargă la marele Novgorod, la arhiepiscopul Teofil, să ceară ajutor şi apărare şi luînd pe unii din ucenicii săi, s-a dus. Ajungînd la cetate şi închinîndu-se arhiepiscopului, i-a pus înainte rugămintea sa pentru locaşul cel tulburat de oamenii mireni.

Arhiepiscopul i-a grăit: "Eu, părinte, cu ajutorul lui Dumnezeu sînt gata să dau ajutor mănăstirii tale, dar mai întîi este trebuinţă să spui despre aceasta boierilor celor mai mari care stăpînesc cetatea şi după sfătuirea lor să vă dau ajutor". Apoi Cuviosul Zosima s-a dus la boieri cu rugăminte şi umblînd prin casele lor, cerea milă, ca să nu lase a se risipi mănăstirea lor şi locul cel sfinţit al lui Dumnezeu să nu-l dea în stăpînirea oamenilor mireni. Şi toţi boierii care stăpîneau cetatea au făgăduit să ajute mănăstirii lui. Apoi s-a dus la o jupîneasă văduvă, anume Marta, care era una din jupînesele cele mari ale cetăţii aceleia, voind s-o roage pentru locaşul său, deoarece sătenii şi robii ei se duceau adeseori la insula Soloveţului şi făceau multe necazuri mănăstirii.

Ea, auzind de la robi venirea lui, a poruncit să izgonească pe sfînt cu necinste de la casa sa. Iar robul lui Dumnezeu a primit cu răbdare acea necinstită izgonire, iar către ucenicii săi a grăit: "Să ştiţi că vor veni zile, în care vieţuitorii acestei case nu vor mai face urme cu paşii prin casa aceasta, căci se vor închide uşile acestei case şi nu se vor mai deschide şi curtea aceasta va rămîne pustie". Zicînd aceasta, a tăcut şi s-au împlinit toate acelea la vremea lor, precum le-a proorocit cuviosul.

După aceasta arhiepiscopul, chemînd pe boieri la dînsul, le-a spus despre supărările ce se făceau de locuitori Fericitului Zosima şi locaşului lui, iar boierii toţi într-un glas au voit să ajute cuviosului. Au dăruit toată insula locaşului lui, i-au dat scrisoare pentru stăpînirea ei şi au pus pe scrisoare opt peceţi de plumb. Cea dintîi a arhiepiscopului, a doua a voievodului, a treia a polcovnicului, apoi cinci peceţi cu cinci margini ale cetăţii. Şi a dăruit pe cuvios cu multe din cele trebuitoare: cu vase bisericeşti, cu veşminte preoţeşti, cu aur şi cu argint pentru trebuinţa mănăstirii, cu mulţime de pîine şi a făgăduit ca de atunci înainte să ajute mănăstirea lui la toate. Auzind acestea toate jupîneasa Marta cea mai sus zisă şi înştiinţîndu-se încă şi de îmbunătăţita viaţă a Fericitului Zosima de la mulţi bărbaţi vrednici de credinţă, că este adevărat rob al lui Dumnezeu, s-a căit că a mîhnit pe cuvios şi, trimiţînd rugăminte, l-a chemat la masă la dînsa. Iar el, fiind fără răutate, s-a dus la masa ei.

Intrînd în casa ei, a binecuvîntat pe jupîneasa, împreună cu fiii şi cu fiicele sale şi l-a pus pe el la mijlocul ospăţului şi toţi mîncau, beau şi se veseleau. Iar cuviosul şezînd cu smerenie şi cu blîndeţe, tăcea, gustînd puţină hrană după obiceiul său. Iarăşi privind la cei ce şedeau, s-a mirat, apoi plecînd capul în jos nu zicea nimic, pentru că a văzut o minunată vedenie. Şi iarăşi privind, a doua şi a treia oară, a văzut aceeaşi vedenie. Căci vedea şase bărbaţi din cei mai mari fără capete, care şedeau la ospăţul acela; şi se mira robul lui Dumnezeu de ceea ce vedea, cum acei oameni şed şi se ospătează, iar capete nu au. Şi înţelegînd ceea ce era să fie, a clătinat cu capul, a suspinat şi a lăcrimat şi apoi n-a mai gustat nimic din cele ce se puneau la masă, deşi era silit cu poftiri.

După masă, jupîneasa Marta, cerîndu-şi iertare de la cuviosul pentru mîhnirea făcută lui de către dînsa, a dat mănăstirii lui un sat, lîngă rîul Suma la liman. Şi ieşind cuviosul din casa ei, Daniil, ucenicul lui, avînd îndrăznire către dînsul, îl întreba cu osîrdnică rugăminte pentru ce în vremea mesei privind de trei ori către cei ce şedeau, a clătinat cu capul şi, suspinînd, a plîns şi n-a mai gustat nimic din bucatele cele puse înainte. Şi a grăit cuviosul ucenicului: "Fiule, ai îngreunat ca şi Elisei pe Ilie, însă nu voi ascunde judecăţile lui Dumnezeu cele negrăite, care au a se împlini la vremea lor; dar să păzeşti taina aceasta, pînă ce va fi împlinirea dumnezeieştilor porunci. Eu am văzut şase bărbaţi, din cei mai mari boieri ai cetăţii, şezînd la ospăţ fără capete şi, văzînd aceea, m-am mirat mult cu spaimă şi nu puteam nici mîncare, nici băutură să duc la gura mea de vedenia cea de spaimă şi socotesc că acestor bărbaţi li se vor tăia capetele degrabă. Însă te fereşte, o fiule, ca să nu spui nimănui, despre ceea ce auzi de la mine".

După aceasta cuviosul s-a întors la locaşul său cu scrisoarea cea întăritoare şi cu multe dăruiri de la iubitorii de Dumnezeu. Şi trecînd nu multă vreme, s-a făcut înştiinţare, că marele voievod Ioan Vasilievici, singur stăpînitor a toată Rusia, venind cu mare putere la marele Novgorod, a pedepsit cu moarte pe unii din boierii cetăţii, ca şi ceilalţi să aibă frică. În acel timp s-au tăiat capetele celor şase bărbaţi, pe care cuviosul i-a văzut şezînd la masă fără capete, în casa jupînesei Marta; ba încă şi jupîneasa Marta din porunca marelui voievod, a fost trimisă cu fiii săi în surghiun în cel mai de jos Novgorod. Iar averea ei a fost jefuită şi a rămas pustie după proorocirea Cuviosului Zosima, cum a proorocit în ceasul acela, cînd a fost izgonit cu necinste din casa acelei jupînese.

După toate acestea, cuviosul vieţuind mulţi ani şi isprăvindu-şi toată fapta bună, i s-a apropiat vremea fericitului său sfîrşit, pentru că era plin de zile şi de osteneli plăcute lui Dumnezeu. Pregătindu-şi lui mai devreme mormînt, şi căutînd spre dînsul, plîngea totdeauna, avîndu-şi moartea sa întru pomenire şi gătindu-se mai înainte de ieşire. Apoi, simţindu-şi plecarea sa la Dumnezeu, îmbolnăvindu-se cu trupul şi slăbind de bătrîneţe şi de osteneli multe, a chemat fraţii şi a grăit către dînşii: "Fraţilor şi fiilor, iată, mă duc din această vremelnică viaţă, iar pe voi vă dau milostivului Dumnezeu şi Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. Deci, spuneţi pe cine doriţi să aveţi după Dumnezeu egumen în locul meu". Iar fraţii toţi cu lacrimi au strigat ca şi cu o gură, zicînd: "Am voi, părinte şi păstorule al nostru, ca toţi cu tine să ne îngropăm, dar nu este aceasta în puterea noastră, pentru că una este judecata omenească şi alta a lui Dumnezeu. Iar Stăpînul nostru Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, Cel ce ţi-a vestit ducerea ta la veşnicele locaşuri, Acela poate să ne dea prin tine povăţuitor, pe care El îl ştie, ca să poată a ne îndrepta spre mîntuire; iar binecuvîntarea şi rugăciunile cuvioşiei tale să se odihnească peste noi, că tu eşti, după Dumnezeu, părintele nostru şi precum ai avut grijă de smerenia noastră în viaţa aceasta, aşa ne rugăm ţie, ca şi după ducerea ta către Dumnezeu, să nu ne laşi sărmani".

Acestea zicîndu-le fraţii, au încetat de a mai vorbi, dar n-au încetat din plîngerea şi din tînguirea cea multă. Iar cuviosul iarăşi a grăit către dînşii: "Fiilor, v-am mai spus că vă dau în mîinile Domnului şi ale Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, iar pentru egumen, deoarece v-aţi pus nădejdea către Dumnezeu, spre Preacurata Maica lui Dumnezeu şi spre a mea smerenie, să vă fie vouă Arsenie egumen, ca unul ce este bărbat vrednic pentru chivernisirea mănăstirii şi a fraţilor". Deci, cuviosul a încredinţat egumenia lui Arsenie, bărbatul cel îmbunătăţit şi iscusit. Şi a grăit către Arsenie: "Iată, frate, te pun pe tine după Dumnezeu rînduitor şi ocîrmuitor sfîntului locaşului acestuia şi tuturor fraţilor adunaţi pentru dragostea lui Dumnezeu.

Deci, păzeşte ca să nu rămînă nepăzite ceva din mănăsti-reştile rînduieli; cele alcătuite din apostoleştile învăţături şi din predaniile Sfinţilor Părinţi, cele pentru soborniceasca cîntare bisericească şi pentru rînduiala trapezei, precum şi pentru toată rînduiala şi obiceiul mănăstiresc, cel aşezat prin a noastră smerenie după Dumnezeu; pe toate întregi şi neschimbate să le păzeşti. Iar Domnul să îndrepteze paşii voştri spre lucrarea poruncilor Lui, pentru rugăciunile Preacuratei Stăpînei noastre Fecioare de Dumnezeu Născătoare şi ale tuturor sfinţilor şi cu rugăciunile plăcutului său, Cuviosului Savatie. Domnul nostru Iisus Hristos să vă păzească de toate bîntuielile vrăjmaşului şi întru dumnezeiasca dragoste să vă întărească. Iar eu, deşi mă despart de voi cu trupul, dîndu-mi datoria firii celei muritoare, dar cu duhul voi fi nedepărtat de voi. Şi aceasta să vă fie vouă în ştire: de voi afla dar înaintea lui Dumnezeu, după a mea ducere, locaşul se va înmulţi şi mai mult şi se vor aduna mulţime de fraţi pentru dragostea lui Hristos şi se va umple locul acesta de îndestulare duhovnicească şi întru trebuinţele trupeşti scădere nu va fi".

Aceasta zicînd-o cuviosul către fraţi şi învăţîndu-i, i-a sărutat cu sărutare duhovnicească pe fiecare şi, dînd tuturor binecuvîn-tare, şi-a ridicat mîinile şi s-a rugat pentru locaş şi pentru toată turma sa cea duhovnicească, precum şi pentru dînsul. Apoi însemnîndu-se cu Sfînta Cruce, a zis: "Pace vouă". Şi iarăşi ridicîndu-şi ochii către Dumnezeu a grăit: "Stăpîne, Iubitorule de oameni, învredniceşte-mă ca să stau de-a dreapta Ta, cînd vei veni întru slavă să judeci viii şi morţii şi să răsplăteşti fiecăruia după lucrurile lui".

Acestea grăindu-le, s-a culcat şi şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile Domnului, pe Care L-a iubit şi Căruia din tinereţe I-a slujit cu cuvioşie şi dreptate. Cuviosul Părintele nostru Zosima, a murit în anul de la facerea lumii 6986, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvîntul, în anul 1478, în 17 zile ale lunii Aprilie. Şi plîngeau după dînsul fraţii cu multe tînguiri. Şi cîntînd cele trebuincioase îngropării, l-au pus în mormîntul pe care l-a săpat cu mîinile sale, fiind încă viu, după altarul bisericii Schimbării la Faţă a Domnului. După aceea, şi gropniţă deasupra moaştelor cuviosului au zidit şi icoane sfinte ale lui Hristos şi ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu au pus într-însa. Apoi, venind fraţii cu lumînări, se rugau acolo. Şi se făceau şi minuni la mormîntul cuviosului şi tămăduiri bolnavilor se dădeau; chiar şi acum se dau vindecări acolo celor ce cu credinţă aleargă. Căci precum s-a făgăduit, ducîndu-se cu sufletul către Domnul, că nu-şi va lăsa locul unde s-a nevoit, ci cu duhul va petrece cu ucenicii lui. Astfel, îşi împlineşte făgăduinţa sa din locaşurile cele de sus, cercetînd locaşul cel de jos şi venind la dînsul de faţă nevăzut. Iar uneori arătîndu-se unora pe pămînt şi pe ape, în nevoi le ajută. Şi de multe ori era văzut pe mare, în vremea învăluirii corăbiei îndreptînd-o, viforul alinîndu-l, iar uneori se vedea stînd în biserică în mijlocul soborului fraţilor. La început, după moartea sa, în a noua zi, s-a arătat monahului Daniil, vestindu-i, cum că de duhurile văzduhului şi de mult meşteşugitele curse a scăpat, cu mila lui Dumnezeu şi că este numărat în ceata cuvioşilor.

Şi stareţului Tarasie i s-a arătat în vederea ochilor la mormîntul său; asemenea şi lui Gherasim, ucenicului său, într-o zi de Duminică după Utrenie, mergînd de la gropniţa Cuviosului Savatie şi căutînd spre Gherasim, i-a zis: "Nevoieşte-te, fiule, ca după ostenelile tale să-ţi primeşti răsplătirea!" Şi a doua oară acelaşi Gherasim l-a văzut, în vremea dumnezeieştii Liturghii, în Sfînta şi Marea Joi, stînd în soborul bisericii şi cînd se împărtăşeau fraţii, a zis Cuviosul Zosima către Gherasim: "Mergi şi tu de te împărtăşeşte!" Atunci cuviosul a stat aproape de Sfintele Taine, pînă ce toţi s-au împărtăşit. Ieromonahului Dositei, în vremea rugăciunii Pavecerniţei, stînd în pridvorul bisericii şi rugîndu-se pentru un frate îndrăcit cu mintea sa, i s-a arătat cuviosul, zicîndu-i: "Nu-i este acelui frate de folos tămăduirea, pentru care tu te rogi, ci i se cade a petrece întru acea pătimire!" Pe stareţul Teodul, care din întîmplare alunecase şi căzuse la pămînt şi foarte se zdruncinase cu trupul, încît zăcea bolnav pe pat, neputînd să se scoale la obişnuita sa pravilă, Cuviosul Zosima, venind într-o seară, tîrziu, în chilia lui şi bătînd în uşă, cu rugăciune l-a sculat sănătos. Din nişte arătări ca acestea ale lui, este încredinţat lucru, că nu se depărtează de la locul său şi nu părăseşte părintele cel iubitor de fii, pe fiii săi cei ce se nevoiesc în acel loc; iar tuturor celor ce-l cheamă cu credinţă, le dă grabnic ajutor.

Monahul Mitrofan a mărturisit despre sine că pe cînd era în lume şi plutea pe mare făcînd neguţătorie, într-o vreme s-a ridicat furtună pe mare şi a fost luntrea lui purtată de valuri ca la treizeci de zile. Apoi mai multe vînturi şi învăluiri s-au ridicat şi mare furtună s-a făcut, iar luntrea era acoperită de valuri, iar cei ce erau într-însa se deznădăjduiseră de viaţă şi se rugau lui Dumnezeu şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Apoi şi-au adus aminte de Cuviosul Zosima, făcătorul de minuni al Soloveţului şi l-au chemat spre ajutor şi îndată au văzut pe cuvios şezînd la cîrmă. Apoi, întinzîndu-şi poalele mantiei sale cu amîndouă mîinile spre amîndouă părţile luntrei, împingea în lături valurile mării ce năvăleau şi trecea luntrea prin valuri fără primejdie. Astfel a fost cuviosul ziua şi noaptea, îndreptînd corabia, apărînd-o de valuri şi de înecare, pînă ce a sosit luntrea la mal şi s-a făcut nevăzut cîrmaciul acela străin.

Monahul Elisei îmbolnăvindu-se pe calea apei şi schima călugăriei foarte mult dorind-o, Cuviosul Zosima, arătîndu-se bolnavului fiind în corabie, l-a făcut sănătos pînă ce a luat sfînta schimă şi s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine. Apoi iarăşi culcîndu-se, s-a odihnit întru Domnul. Un mirean Nicon, muncindu-se de diavoli şi în gropniţa Cuviosului Zosima fiind dus, prin arătarea sa, Cuviosul l-a izbăvit din muncirea vrăjmaşului şi l-a trimis acasă sănătos.

Un lucrător de pămînt, care se numea Gorean, orbind, Cuviosul Zosima i-a dăruit vederea la mormîntul său. Apoi şi a doua oară orbind pentru necredinţa sa, dar alergînd cu pocăinţă la mormîntul Cuviosului şi cu lacrimi rugîndu-se, i-a dat tămăduire ochilor lui. Şi alte multe feluri de boli a tămăduit la mulţi, fiind chemat cu credinţă numele cel sfînt al lui. Dar nu numai Cuviosul Zosima, ci de multe ori şi Cuviosul Savatie se arăta şi de mulţi se vedeau amîndoi făcătorii de minuni. Un frate, Iosif, fiind odată în insula ce se chema Cuzov, fiind ca la treizeci de stadii departe de insula Soloveţului, într-o noapte nedormind şi rugîndu-se, s-a suit la munte. Atunci a căutat spre mănăstirea Soloveţului şi a văzut în mijlocul mănăstirii doi stîlpi de foc, care ajungeau de la pămînt pînă la cer şi străluceau foarte. Apoi a spus aceasta la alţi fraţi şi ei i-au zis: "Iată începătorii mănăstirii Soloveţului! Cuvioşii Părinţi, Zosima şi Savatie, strălucesc din mormintele lor, pentru că sînt stîlpi duhovniceşti cu adevărat, luminîndu-se cu razele darului lui Dumnezeu".

Doi fraţi, Savatie şi Terapont, la sfîrşitul sfintelor 40 de zile, au fost trimişi la o slujbă în Virm, pentru că acolo era la liman metocul mănăstirii şi toate cele de trebuinţă se aflau într-însul. Iar pe cînd pluteau şi se apropiau de insula ce se numea Mufmui, care este departe ca la şaizeci de stadii de la Soloveţ, unul dintre dînşii, anume Savatie, a văzut la marginea insulei aceleia doi stîlpi roşii, nu prea mari. Şi cînd a sosit acolo, a aflat lîngă piatră o căsuţă mică şi într-însa doi oameni goi şi flămînzi, cu picioarele obosite, fiind abea vii. Pentru că la începutul iernii, spărgîndu-se acolo vasul pe apă, au rămas în insulă acei doi oameni şi au iernat, netrecînd nimeni pe acolo ca să-i ia. Aceia văzînd pe monahi, au strigat către dînşii, zicînd: "Domnilor, cine sînteţi voi? Oare stareţii de la Soloveţ v-au trimis pe voi?" Iar Savatie şi Terapont i-au întrebat: "De care stareţi de la Soloveţ ziceţi voi?" Răspuns-au bolnavii, zicînd: "Doi stareţi cinstiţi venind aici, ne-au cercetat pe noi. Numele unuia era Zosima, iar al altuia Savatie. Şi cînd veneau la noi, atunci ni se uşura durerea şi foamea ni se ducea şi frigul înceta. Dar şi acum au fost la noi înaintea venirii voastre şi ne-au zis: "Nu vă mîhniţi, că acum vom trimite după voi"". Aceasta auzind monahii cei trimişi la slujbă, s-au mirat şi, întărind cu hrană pe cei bolnavi, i-au luat cu ei în luntre şi i-au dus în mănăstire.

O femeie îndrăcită, anume Maria, soţia unui bărbat cu numele Onisim, fiind adusă în mănăstirea Soloveţului, Cuvioşii Părinţi Zosima şi Savatie, prin a lor arătare au tămăduit-o, izgonind dintr-însa pe diavol. Şi pe o altă femeie tînără, fiica lui Ieremia, care a fost odată sluga Cuviosului Zosima, care singură prin lucrarea diavolească, tăindu-se cu cuţitul pe grumaj şi pe piept, încît zăcea moartă, au înviat-o cuvioşii, fiind chemaţi de părinţii ei cu amare lacrimi. Şi în noaptea următoare i s-au arătat în somn, dîndu-i un vas plin de unsori şi zicîndu-i: "Unge-te la răni, căci pentru lacrimile tatălui şi maicii tale, care strigă la noi, am venit să te tămăduim". Iar femeii i se părea în vedenie, că-şi unge rănile cu unsoarea aceea şi s-a deşteptat din somn. Iar după trei zile rănile, care erau mari de moarte, s-au tămăduit.

Un anume Vasile, cu viaţă tîlhărească, a venit în mănăstirea Soloveţului la pocăinţă şi a luat rînduiala monahicească. După o vreme, fiind atras de diavol iarăşi la obiceiul cel dintîi, a gîndit să fugă din mănăstire şi, pregătind o luntre, a furat nişte lucruri mănăstireşti, cărţi, veşminte şi vase, pe care punîndu-le în luntre, a fugit noaptea. Iar din întîmplare, a sosit la insula ce se numeşte Anzela, care este la cinzeci de stadii departe de insula Soloveţului, unde a căzut asupră-i un somn greu. Şi, întărind luntrea la mal, singur a căzut la pămînt şi a adormit, atunci i s-au arătat amîndoi cuvioşii în vis; iar Cuviosul Zosima, căutînd la el cu mînie, a zis: "Ticălosule, mă furi? Eu zidesc, iar tu risipeşti?" Iar Vasile, în vedenia aceea, îşi cerea iertare şi cuviosul i-a zis: "Iertare vei cîştiga, dar vei şedea acolo trei zile". Şi deşteptîndu-se din somn Vasile, n-a văzut pe nimeni, nici luntrea n-a găsit-o lîngă mal şi şedea acolo plîngînd, pînă ce au trecut cele trei zile. Apoi nişte neguţători plutind pe lîngă insula aceea, l-au luat de acolo şi l-au dus la mănăstire, căindu-se cu lacrimi, mărturisind păcatul său şi spunînd cuvioşilor arătarea.

Într-acea vreme, pescarii mănăstirii au vînat peşte, la rîul Umbei, la depărtare de insula Soloveţului, ca la cinci sute de stadii şi era mai mare între ei bătrînul Fotie. Aceluia i s-au arătat în somn amîndoi cuvioşii şi a zis Zosima către Fotie: "Iată v-am adus o luntre spre vînarea peştelui, pentru că ştiam că vă mai trebuie încă o luntre; dar vedeţi, ca nimic să nu se piardă din cele ce sînt în ea, ci pe toate să le duceţi la mănăstire". Iar Fotie, deşteptîndu-se, a spus vedenia celorlalţi pescari şi mergînd la mal, au găsit o luntre nouă şi multe lucruri mănăstireşti în ea, pe care ducîndu-le la mănăstire, au spus despre arătare cuvioşilor.

Un om, anume Teodor, vieţuind lîngă mare, la rîul Sumii, a spus aceasta: "Mi s-a întîmplat a pluti pe mare cu marfă. Deodată s-a ridicat o furtună mare, iar noi aruncînd ancorele, am stat şi eram în primejdie mare, înviforîndu-ne de valuri. Atunci ne rugam lui Dumnezeu şi pe preacuvioşii Părinţi, Zosima şi Savatie, îi chemam în ajutor. Apoi, intrînd înăuntru în luntre, am adormit şi am văzut doi stareţi cu sfîntă cuviinţă, stînd în luntre şi zicînd către cîrmaci: "Întoarce luntrea cu cîrma spre vînt". Şi îndată m-am deşteptat şi am alergat la cei ce vărsau apa din luntre, între care unul adormise. Dar acela îndată sculîndu-se, a început a-mi spune: "Doi stareţi am văzut în luntre în ceasul acesta, vorbind între ei şi unul către celălalt a zis: "Păzeşte, frate, luntrea aceasta, iar eu mă voi grăbi să merg la Soloveţ la rugăciunea de prînz". Noi, auzind aceea, ne-am minunat şi ne-am bucurat foarte, nădăjduind izbăvire din primejdia cea de faţă. Şi îndată a încetat viforul, s-a făcut linişte şi ne-am dus în calea noastră mulţumind lui Dumnezeu şi plăcuţilor Lui.

Stareţul Filimon povestea, zicînd: "Vieţuind eu în pustie la linişte, mi-a venit o supărare mare din diavoleasca lucrare. Iar pricina supărării a fost astfel. Un frate a adus la mine spre pază banii săi, douăsprezece pungi. Şi după o vreme, nu se ştie cum au pierit banii aceia. Atunci s-a mîhnit fratele acela şi eu m-am întristat cîteva zile. Iar odată, după cîntarea pravilei mele, şezînd eu şi adormind puţin, au intrat în chilia mea doi stareţi şi am zis către ei: "Pentru ce aţi intrat fără rugăciune?" Iar ei au zis: "Am făcut rugăciunea şi tu n-ai auzit". Eu le-am zis: "Şedeţi, domnii mei". Şi iarăşi le-am zis: "Cine sînteţi voi? Oare sînteţi părinţi ai mănăstirii noastre? Căci nu vă cunosc". Unul a zis: "Eu mă numesc Zosima, iar celălalt Savatie. Nu te întrista, frate, de lucrul ce a pierit de la tine, căci se va găsi". Apoi a zis şi altele, spre mîngîierea sufletului meu şi s-au făcut nevăzuţi amîndoi. Iar eu, deşteptîndu-mă, n-am văzut pe nimeni şi mi s-a uşurat întristarea, căci am simţit în mine bucurie. Apoi şi banii cei pierduţi s-au găsit la locul lor şi m-am mîngîiat eu şi fratele acela. Apoi am dat laudă lui Dumnezeu şi Cuvioşilor Părinţilor noştri Zosima şi Savatie.

Acestea şi multe alte minuni s-au făcut de acei cuvioşi părinţi, egumenii Soloveţului, pentru care s-a scris pe larg în Mineiul cel mare. Iar noi aici pe scurt am pus cît să ajungă spre al nostru folos şi spre mărirea plăcuţilor lui Dumnezeu cum şi spre lauda Domnului nostru Iisus Hristos, Celui împreună slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh în veci. Amin.

Rugaciune către Bunul Dumnezeu cu mijlocirea tuturor sfinţilor

 

Rugaciune către Bunul Dumnezeu cu mijlocirea tuturor sfinţilor

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ingradeste-ma cu sfintii Tai ingeri, cu rugaciunile Atotpreacuratei Stapanei noastre de Dumnezeu Nascatoarea si Pururea Fecioara Maria, cu puterea Cinstitei si de viata Facatoarei Cruci, a sfantului mai mare voievod al lui Dumnezeu, Mihail, si a tuturor celorlalte Ceresti si netrupesti puteri, ale sfantului proroc, Inainte-Mergator si Botezator al Domnului, Ioan, ale sfantului apostol si evanghelist Ioan Cuvantatorul de Dumnezeu, a sfintitului mucenic Ciprian si ale sfintei mucenite Iustina, a sfintilor ierarhi Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, facatorul de minuni, Leon, episcopul Cataniei, Nichita al Novgorodului, Ioasaf al Belgorodului, Mitrofan al Voronejului, a cuviosilor Zosima si Savatie de la Solovat, Serafim din Sarov, facatorul de minuni, a sfintelor mucenice Elpis, Pistis si Agapi si maicii lor Sofia, a sfantului mucenic Trifon, a sfintilor si dreptilor dumnezeiesti parinti Ioachim si Ana si a tuturor sfintilor Tai: ajuta-mi mie, nevrednicului robului Tau (numele), izbaveste-ma de toate bantuirile vrajmasului, de tot raul, vrajitoria, farmecul si de oamenii cei vicleni, ca sa nu-mi poata pricinui vreun rau. Doamne, cu lumina stralucirii Tale pazeste-ma dimineata, si la amiazazi, si seara, si cand merg spre somn, si cu puterea harului Tau abate si departeaza toata reaua paganatate, care din insuflarea diavolului se lucreaza. Intoarce iarasi intru cele mai dedesubt tot raul care se unelteste si se lucreaza, ca a Ta este imparatia, si puterea, si slava, a Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh. Amin.

Părintele Savatie Baştovoi - Riscurile Dragostei Ieromonahul Savatie Baștovoi

 

Pr. Savatie Baștovoi - Riscurile dragostei

Neînțelegerea dragostei. Tirania dragostei. Responsabilitatea dragostei. Dragostea fără cuvinte. Simțirea prezenței lui Dumnezeu. Răspunderea pentru cei pe care îi iubim. Cum simțim dragostea. Relațiile dintre tineri. Dragostea de aproapele. Milostenia. Dorința. Educația copiilor. Spovedania. Despre fumat. Părerea de sine. Dragostea față de eretici. Întâlnirile ecumenice. Relația dintre părinți și copii. Căsătoriile mixte.

Dragostea nu are nevoie de cuvinte multe. Dragostea este sau nu este. Cuvintele niciodată nu au atras dragostea şi nu au convins-o să rămână, să ştiţi, după cum nici tăcerea nu a alungat dragostea niciodată. Ba, dimpotrivă, multele cuvinte o golesc de frumuseţea ei.

00:00:20 - O vorbă de-a noastră spune că atunci când faci ceva pentru Dumnezeu, te duci undeva, la o biserică, într-un pelerinaj, îngerul păzitor îţi numără paşii şi, atunci când este nevoie, această numărătoare te va ajuta. Nu ştiu câţi paşi intră într-un kilometru, dar ştiu că părintele Savatie a făcut o groază de kilometri şi cu foarte multe întâmplări până să ajungă aici, la Arad. Ne bucurăm că a ajuns! Faptul că sala este plină - geme, cel puţin cât se vede, şi asta după ce s-a amânat din, aş zice, binecuvântate pricini, după ce s-a amânat conferinţa de ieri - spune tot şi restul va spune părintele. Ne bucurăm că a venit!

00:00:30 - Părintele Savatie: Şi eu mă bucur că am ajuns, vă mulţumesc că aţi venit, că aţi avut bunătate... Ieri mă suna un părinte, când mergeam pe drum, am stat în vamă vreo 3-4 ceasuri; zice: Ce faci, părinte? Bine, părinte, sunt în picioare de… şi după aia zic: Stai, că nu în picioare, sunt pe fund, de 15 ceasuri, că eram în maşină. Am ajuns cu bine, mulţumim! Iarăşi, ca de obicei, pentru că nu ştiu din ce pricină, atunci când cineva mă cheamă - pentru că încă mă mai cheamă, tot nu ştiu din ce pricină -, oamenii vor să vorbim despre dragoste. Şi, trecând atâta vreme şi auzind de-atâtea ori propunerea asta, îmi dau seama că nu mai pot vorbi despre dragoste. Şi dacă tot a trebuit, m-am gândit că pot vorbi doar despre riscurile dragostei. Riscurile celui care, deşi încearcă uneori să iubească, nu reuşeşte. Asta arată că suntem într-o mare lipsă de dragoste. Vedeţi că oamenii au început să vorbească despre libertate atunci când şi-au dat seama că nu mai sunt liberi. Acum vorbim despre dragoste tot pentru că îi simţim foarte puternic lipsa. Pe de altă parte, este o inflaţie a dragostei, a temei ăsteia între noi, creştinii, şi acest lucru nu este lipsit de riscuri, am înţeles şi eu asta. Şi, dacă ar trebui să le numim, să le punctăm cumva, aş începe seara asta prin a spune că primul risc al dragostei este acela de a nu fi înţeleasă. Acesta este primul obstacol, prima uşă prin care intră dragostea în lume: prin neînţelegere. Hristos, Care este Însuşi dragostea, este dragostea întrupată, pentru că niciodată nimeni n-a văzut dragostea. Dragostea se trăieşte, dragostea este o stare, nu-i aşa? Dar, iată că dragostea a putut fi văzută în Hristos. Dragostea care este Dumnezeu, desigur. Şi intrarea dragostei în lume a produs o mare neînţelegere în rândul oamenilor, în rândul celor care simt şi ştiu că au o mare nevoie de dragoste, chiar în rândul celor care vorbim despre dragoste.

00:06:28 Sigur că dragostea se face neînţeleasă în multe feluri şi forme. Mai întâi, mi se pare mie că neînţelegerea aceasta este egală cu măsura noastră spirituală, cu statura noastră ca persoană, ca făptură în această lume. Nu putem înţelege mai mult decât ceea ce suntem. Ar fi un paradox, pentru că aceasta ar trebui să pună capăt oricărei creşteri. Pentru că, de vreme ce nu poţi înţelege decât ceea ce eşti, este o fatalitate. Totuşi, este destulă dorinţa noastră de a fi ceva mai mult fără să fim ceva mai mult şi fără să înţelegem acel ceva, ci doar prin credinţa în Cel despre Care ştim cu certitudine că este ceva mai mult, deşi nu înţelegem acest „ceva mai mult“, ca prin această credinţă să primim, ca printr-o pâlnie, din înţelegerea şi plinătatea Celui care este desăvârşit în toate, adică Dumnezeu. Iată de ce neînţelegerea dragostei se face în măsura staturii noastre, dar mai degrabă în dorinţa noastră de a o pricepe. Şi această dorinţă este curată, este sinceră, este vie, dar asta nu o fereşte de risc. N-o fereşte pentru că avem moştenirea noastră genetică şi spirituală care îşi spune cuvântul. Iar omul începe să făptuiască şi împlinească doar lucrurile pe care le-a înţeles sau pe care le consideră înţelese.

00:10:12 Aţi văzut că nimeni dintre noi nu începe o faptă fără să aibă convingerea că a şi înţeles-o şi o şi poate duce la capăt; numai dacă este bolnav mintal se-apucă de lucruri despre care nu ştie nimic. Nu vorbim aici despre această categorie de oameni, vorbim între noi, creştinii, oameni care încercăm întotdeauna să facem binele, deşi nu întotdeauna reuşim. Aşadar, în încercarea noastră de a pricepe dragostea, primul risc este să credem că am înţeles-o şi că am însuşit-o, cu alte cuvinte să ajungem la convingerea că noi chiar iubim. Ştiţi de ce este acesta un risc? În primul rând, pentru că omul care a ajuns la această concluzie începe să dăruiască dragostea lui, aşa cum a înţeles-o el, celorlalţi. Iar de la o vreme, nu înţelege ce se întâmplă cu oamenii din jurul lui, pentru că aceştia nu-l lasă ca el să iubească, să iubească aşa cum crede el că este dragostea. Mă refer aici la acel fel de dragoste sufocantă care îşi împroprietăreşte semenii, care începe să-i modeleze pe toţi după sine. Fiecare cred că am comis astfel de fapte. Părinţii îşi iubesc copiii în aşa fel, încât copiii, ajungând la o vârstă, nu ştiu cum să mai scape de tirania părinţilor, tiranie care nu este o tiranie, dar care, în inima celuilalt, poate fi percepută astfel. Aşa că, o primă neînţelegere, un prim risc în calea dragostei este acela de a acţiona ca nişte oameni care au ajuns la măsura ei şi de aceea pot şi sunt chiar datori să o impună altora. Dragostea, spunea Apostolul Pavel, toate le rabdă, toate le crede, le iartă, dragostea nu se trufeşte, dragostea nu caută ale sale, nu se înalţă dragostea, dragostea niciodată nu cade. Aşa că, pentru a nu ne lăsa rătăciţi în propriile înţelegeri deformate despre dragoste, Apostolul Pavel face o înşiruire a semnelor adevăratei iubiri, aceea de a fi lângă celălalt ca şi cum nu ai fi. Dragostea nu caută ale sale. De câte ori iubim, noi îl strâmtorăm pe celălalt. Acest fel de dragoste nu aduce roade niciodată. Smerenia însă a convins tirani de multe ori.

00:15:19 Un alt risc al dragostei este acela că simţim bucuria şi căldura ei, ne-o dorim fără să facem ceva pentru asta, adică dorim să simţim tot timpul căldura celorlalţi pentru noi, fără să răspundem la fel, fără să ne întrebăm dacă ceilalţi simt aceeaşi căldură şi aceeaşi bucurie când ne văd. Şi nu doar atât, ci prea des facem totul pentru a trezi dragostea celuilalt. Cu alte cuvinte, cochetăm, fie în sensul ştiut de toată lumea, fie o cochetărie duhovnicească. Facem anumite fapte, anumite gesturi, pentru a trezi dragostea celorlalţi. Ne hrănim din admiraţia lor. Acesta este un risc poate şi mai mare decât cel dintâi. Cineva dintre poeţii ruşi, cred că Anna Ahmatova, spunea un lucru vrednic de luat în seamă: Suntem responsabili pentru cei pe care i-am îmblânzit sau pe care i-am făcut să ne iubească. Acest приручать (a îmblânzi), în rusă, vine de la cuvântul mână - pe care i-am luat sub mâna noastră - şi se foloseşte în cazul îmblânzirii animalelor sălbatice, a aduce sub mâna ta un lup, un tigru, adică suntem responsabili de oamenii pe care i-am făcut să ne iubească. Avem a da răspuns pentru asta, aceşti oameni au o aşteptare de la noi, aceşti oameni îşi pun nădejdea în noi. Nu e un lucru peste care putem trece uşor: să neglijăm dragostea celuilalt. De prea multe ori, această dragoste nu se datorează felului nostru, măsurii noastre, adică această dragoste este un merit doar al celuilalt. Cu alte cuvinte, noi îl minţim. Nu spun că ar trebui să facem orice pentru a stinge această dragoste, ci doar a fi cu mare băgare de seamă, pentru că avem a da răspuns.

00:19:24 Odată, eram la părintele Rafail şi se plângea el de situaţia în care se afla. Zice: „Măi, oamenilor ăştia le-am trezit nişte nădejdi pe care nu le pot acoperi!“. Este o mare răspundere să dai oamenilor nădejdi pe care nu le poţi împlini. Acest necaz îl aveau şi stareţii de la Optina, îl găsim la Fericitul Macarie, Nectarie, care spuneau: Vin oamenii la mine ca la un sfânt şi eu nu ştiu ce să le dau. Spun să mă rog pentru sănătatea lor şi cred că eu voi putea face asta. Or, de prea multe ori, aşteptările acestea nu se întâmplă. Mergem la un părinte mare, la un părinte plăcut lui Dumnezeu, dar nu întotdeauna ceea ce am vrut noi să se împlinească se împlineşte. Nu întotdeauna copiii devin sănătoşi, nu întotdeauna cineva scapă de un proces şi aşa mai departe. De ce? Pentru că există un mers al lumii ăsteia pe care Dumnezeu îl vede şi care ar trebui să fie privit cu mai multă adâncime, să nu vrem să-l schimbăm nici măcar cu rugăciunile noastre. Ştiţi de ce? Pentru că Dumnezeu, tot pentru făgăduinţa Sa, ne poate îndeplini o cerere, o cerere care nu este potrivită cu viaţa noastră şi cu planul Său despre noi. Veţi întreba de ce Dumnezeu îndeplineşte o astfel de cerere? Pentru că I-o ceri cu toată credinţa, cu toată nădejdea şi, dacă insişti, El ţi-o dă, ca după aceea să intri într-un drum greşit, într-un drum paralel cu viaţa ta. Paralel, nu pentru ca aceea nu ar fi viaţă, paralel până în momentul în care îţi revii şi te întorci la rostul tău în această lume. Cred că mitropolitul Antonie al Surojuluispunea că Orice moment al vieţii tale este cel mai potrivit din care îţi poţi începe lucrarea mântuirii tale, adică nu putem spune că la un moment dat eram mai bine şi după aceea am fost mai rău. Acum este cel mai potrivit moment în care poţi începe lucrarea din care te poţi întoarce la Dumnezeu; cu alte cuvinte, este cel mai minunat moment al vieţii tale, cel mai bun, culmea vieţii tale, în clipa în care tu te opreşti asupra acestei clipe şi te pui în faţa lui Dumnezeu prin tot ceea ce eşti tu. Am făcut această paranteză pentru a nu înţelege greşit atunci când spun: un drum paralel cu viaţa; paralel până în momentul în care te trezeşti.

00:23:57 Mulţi avem rătăciri, nici proorocii nu au fost feriţi de rătăciri pentru rugăciunile pe care le făceau. Un caz vestit din „Vieţile Sfinţilor“ este acela în care Cuviosul Daniil Egipteanul s-a rugat pentru Evloghie Pietrarul să-l îmbogăţească Dumnezeu; pietrarul, care era foarte primitor de oaspeţi şi la care trăgea Sfântul de fiecare dată când se ducea în oraş. Dumnezeu i-a spus să-l lase, că este bine aşa cum este, să-şi câştige puţinul din munca sa, la care Daniil a insistat, a insistat. Zice: „Dacă ar avea mai mulţi bani, ar face mai mult bine, ar primi, ar face o casă de oaspeţi, câţi oameni ar putea ajuta!“. Ei, şi, până la urmă, pietrarul a găsit o comoară, a luat banii, a fugit în Alexandria, a făcut un palat, nu mai primea pe nimeni, o ducea în chefuri şi, cu mare greu, după aceea, Sfântul Daniil l-a adus înapoi, după ce a fost bătut la poarta lui de slugi, neprimit, l-a adus, tot prin lucrare dumnezeiască, prin rugăciune, pentru că intrase Evloghie într-o încurcătură cu şeful cetăţii, încât a trebuit să fugă, să revină la sărăcia sa, ca să redevină cel care a fost. Iată un exemplu de rugăciune nepotrivită, îndeplinită de Dumnezeu pentru insistenţa noastră. De asta am zis: Să nu dorim să schimbăm viaţa noastră prin rugăciuni nepotrivite, nici viaţa celorlalţi cu atât mai mult. De asta, rugăciunea desăvârşită pe care ne-o arată Mântuitorul este aceea: Nu precum voiesc eu, ci precum Tu voieşti. Şi pentru ceilalţi aşa să ne rugăm şi dragostea noastră aşa să o dăruim lumii, ca nişte martori ai dragostei dumnezeieşti, nu ca nişte mesageri ai dragostei, ci ca nişte martori, care prin tot ceea ce facem, dacă putem, să lăsăm să se vadă dragostea lui Dumnezeu, trezind nădejde şi bucurie în ceilalţi.

00:26:47 Dragostea nu are nevoie de cuvinte multe. Dragostea este sau nu este. Cuvintele niciodată nu au atras dragostea şi nu au convins-o să rămână, să ştiţi, după cum nici tăcerea nu a alungat dragostea niciodată. Ba, dimpotrivă, multele cuvinte o golesc de frumuseţea ei. O dragoste cu multe cuvinte este ca o femeie frumoasă machiată. Nu are nevoie de lucrul ăsta, pentru că asta îi arată că are neajunsuri. Nu trebuie să adăugăm nimic dragostei, trebuie să o ascultăm. Aşa că riscul dragostei este s-o exploatăm la nivelul ăsta conceptual, aşa… Să facem din ea o modă filosofică, pentru că vorbele multe despre un lucru care trebuie pur şi simplu făcut devin o filosofie. Hristos nu a făcut filosofie despre dragoste. Hristos a spus: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Nu-i nici un fel de filosofie. Ce doriţi să vă facă vouă oamenii faceţi şi voi lor. E foarte, foarte simplu. N-o să găsiţi nicăieri cuvinte ascunse despre dragoste în Evanghelie, ieşite din gura lui Hristos. Toate sunt atât de simple, încât nimeni nu le mai poate uita după ce le-a auzit o dată, chiar fiind ateu sau de altă credinţă. Toţi ateii ştiu că trebuie să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi. Nu poţi să uiţi asta. Asta trebuie să ţinem minte. Asta e porunca lui Hristos. Hristos nu ne-a spus să-i facem pe toţi ca noi, nu ne-a spus să-i facem desăvârşiţi pe alţii, ci pe noi, pe noi, fiecăruia dintre noi ne-a dat poruncă: Fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl ceresc desăvârşit este, dar faţă de alţii a zis: Să-i iubeşti ca pe tine însuţi şi ce doreşti să-ţi facă ţie oamenii fă şi tu. N-a mai vorbit despre desăvârşire. Dar ce dorim noi să ne facă oamenii? Să ne culce atunci când suntem obosiţi, să ne dea de mâncare când ne e foame, să ne ierte că ne-am supărat, să tacă atunci când strigăm şi aşa mai departe. Nu asta dorim, până la urmă? Asta trebuie să facem şi noi cu ceilalţi, fără să le punem condiţii. Adică să fim ca şi cum n-am fi lângă celălalt, nu în sensul că să nu fim receptivi la nevoile lui, ci să nu-l strâmtorăm prin prezenţa noastră, să-i lăsăm libertatea lui, fiind gata să răspundem atunci când ne cheamă. E mult mai simplu, deşi e foarte greu de făcut. Dar dacă nu poţi… dar mai bine taci, ăsta e riscul dragostei - să faci ceva greşit.

00:31:54 Nu este lucru mai mare ca dragostea. Şi ne pare rău că nu o avem, nu ne iubim în lucrurile astea mici, calde, aşa de simple, aşa de frumoase, să-l asculţi pe celălalt când îi e greu, să mergi cu el undeva unde şi-a dorit. Sunt foarte, foarte, foarte simple, aşa de simple, încât lumea crede că trebuie să înceapă de undeva, de mai sus. Dragostea acoperă mulţime de păcate, aşa zice Apostolul. Să ştiţi că dragostea, doar ea o să ne mântuiască. Nimic, nimic, nimic, niciodată n-o să ne scoată din răutatea noastră, decât mila faţă de celălalt. Nici postul, nici măcar credinţa, nici măcar rugăciunea, şi n-o zic eu, o spune Apostolul Pavel: Dacă aş avea credinţă să mut munţii dar dragoste nu am, n-am făcut nimic. Dacă aş mărturisi pe Hristos încât şi sângele meu să-l vărs, să mă dau să fiu ars pentru El dar dragoste nu am, nimic nu am. Vedeţi voi ce cuvinte zguduitoare spune Apostolul Pavel, ca unul care cred că ştia că va muri mucenicit pentru Hristos. Poate dacă Apostolul Pavel n-ar fi fost mucenicit pentru Hristos, n-ar fi fost îndreptăţit să spună un lucru atât de grozav: adică dacă mori pentru Hristos, dar nu ai dragoste. El şi numai el ştia că - numai el în sensul că noi pe nimeni nu am mai cunoscut, el, şi mucenicii, şi cei cu harul mărturisirii - pot muri oameni pentru Hristos, crezând că mor pentru Hristos, fără să aibă dragoste. Dacă aş face minuni şi dacă aş învia morţi dar dragoste nu am, nimic nu am făcut. Vedeţi voi câte lucruri cu adevărat minunate, la care încă nici nu aspirăm, să învie morţi şi altele; poate sunt printre noi, aici, care au înviat sau înviază morţi în continuare, dar eu cred că e un semn mare ăsta, şi totuşi: poţi să învii morţi şi să nu ai dragoste. Înţelegeţi voi? De ce? Pentru că toate sunt daruri ale lui Dumnezeu. Dumnezeu înviază morţii pentru rugăciune. Poate s-o facă printr-un om, şi acest om, la un moment dat, să se piardă.

00:36:38 Dragostea numai, dintre toate celelalte enumerate aici de Apostolul Pavel, mi se pare că nu este atât un dar - desigur, toate sunt daruri de la Dumnezeu -, cât este o încununare a strădaniei noastre. Credinţa, să ştiţi, se dăruieşte de la Dumnezeu. Se şi dobândeşte în timp, trebuie să o menţii. Facerea de minuni, spune Apostolul, este dar al lui Dumnezeu, dar dragostea, pe lângă că e dar, trebuie s-o lucrezi în orice clipă. Nu vedeţi că dragostea poţi s-o pierzi? Poţi să te împietreşti? Dragostea vine din milă, din jertfă. Aşa că, dacă asta nu avem, n-am făcut nimic. Să fim milostivi cât putem, ca să ne agonisim mântuirea. Numai pentru asta cred că ne căpătăm îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu. Să ştiţi că oamenii milostivi au îndrăzneală în rugăciune. Oamenii milostivi, din ce dau mai mult, din ce se dăruiesc celuilalt, află tainele dumnezeieşti. Şi Dumnezeu, sălăşluindu-Se într-înşii, le curăţă păcatele, pentru că acolo unde e Dumnezeu nu are loc întunericul şi necurăţia. Dumnezeu vine în om, El este Lumină şi, când o lumină s-a aprins, nu mai rămâne întuneric. Într-o clipă, Dumnezeu umple omul de bună mireasmă pentru milostenie. N-aţi văzut, când faceţi un bine - şi este milostenie şi milostenie, când un om cu adevărat a avut nevoie de un lucru, un lucru chiar mic -, n-aţi văzut câtă bucurie poţi să ai, că parcă zbori? Şi-ar fi părut… ce-a fost acolo? Cu adevărat Hristos a fost, vă spun, nici după o noapte de priveghere, nici după nimic, cum poţi să ai de la un lucru mic, mic, dar la vremea potrivită, atunci când omul a avut nevoie de lucrul ăsta, acum, atunci când ţi l-a cerut el. Aşa că să îndrăznim în lucrarea asta, pentru că, poate, sunt mulţi care fac şi fapte de nevoinţă, dar care nu pot să facă fapte ale nevoinţei ăsteia exterioare şi chiar lăuntrice. Să fiţi milostivi, ca să vă puteţi acoperi păcatele. Şi-o să aveţi îndrăzneală la Dumnezeu, nu îndrăzneală - o nădejde, o îndrăzneală curată, nu îndrăzneală c-o să cereţi de la Dumnezeu nu ştiu ce, dar o să simţiţi că Dumnezeu este cu ochii pe voi.

00:40:20 Asta este dragostea în lumea asta! Dragostea vine să mântuiască lumea, s-o cureţe. Mă mai gândesc acum la faptul că suntem responsabili pentru ceilalţi. Fiecare dintre noi s-a simţit iubit de către unul sau mai mulţi oameni. Aţi văzut voi cum oamenii ăştia îşi dăruiesc viaţa lor? Aţi văzut că încep să n-o mai trăiască ei? Chiar şi într-o dragoste din asta, dintre o fată şi un băiat, ascultă tot ce-i spune. Vine la capătul lumii, pentru el. Păi, cum să nu fii responsabil, dacă ai devenit tu creier pentru celălalt şi el răspunde la cuvintele tale, la dorinţele tale, la nebuniile tale, până la urmă. Mare răspundere o să avem pentru cei pe care i-am iubit! Ştiţi de ce? Pentru că noi le trăim viaţa, în locul lor, şi nu putem să ducem viaţa lor într-o direcţie greşită, adică să-i pierdem. De asta cred eu că foarte mulţi sfinţi au fugit în adâncul pustiei, departe de oameni. S-au temut de dragostea oamenilor, s-au văzut neputincioşi în faţa ei, au trăit toată această taină, pentru că destinele celor care iubesc se intersectează, dispar, se topesc în celălalt, cum Fiul topeşte în Tatăl voinţa Sa: Nu fac voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis. Aşa şi cel care iubeşte, nu mai face voia lui, ci voia celui pe care îl iubeşte. De asta, să nu ne bucurăm când ne iubesc oamenii. Să iubim, dar să ne temem. Şi această frică şi evlavie faţă de dragoste să ştiţi că ne va învăţa şi pe noi dragostea. Altminteri, riscăm foarte mult.

00:43:32 Eu cer iertare c-am ajuns cu atâta întârziere, şi necaz, şi… Dar vă mulţumesc că aţi venit, că mă pomeniţi, cred că m-aţi şi pomenit, că am ajuns cu bine, viu, deşi puteam să mă răstorn o dată, şi altă dată mi s-a stricat maşina, şi-acuma e în service... Mulţumesc, eu cred că nu fără dragoste s-au făcut toate astea! Să mă pomeniţi şi de-acum şi Dumnezeu să ne dea sănătate să putem face măcar puţin, pentru a înmulţi dragostea în lumea asta.

Î: 00:45:48 Este iubirea un dar în fiecare suflet, pus de Dumnezeu, sau trebuie luptat pentru a câştiga iubirea în suflet? Când poţi să-ţi dai seama că ai iubire adevărată faţă de cineva?

R: 00:46:04 Noi când am spus că nu e un dar, în sensul ăsta, ca şi credinţa sau facerea de minuni, este pentru că, mi se pare mie, iubirea face parte din făptura noastră, adică omul zidit de Dumnezeu a fost făcut în dragoste, nu este un dar dat după asta. Omul nu are nevoie de credinţă în întregimea sa, pentru că, spune Apostolul Pavel, credinţa înseamnă nădăjduirea lucrurilor nevăzute, a celor care nu se văd. Dar în faţa lui Dumnezeu nu mai este nevoie de credinţă. Tot din motivul ăsta Apostolul Pavel spune: Acestea trei rămân la urmă: credinţa, nădejdea şi dragostea, dar mai mare dintre toate este dragostea, pentru că, iată, credinţa va dispărea -spune acelaşi lucru.Când stăm în faţa lui Dumnezeu, nu mai poate fi vorba de credinţă. Este doar dragoste. Aşa că este un dar nu în sensul în care vorbim despre lucrările lui Dumnezeu date după Cincizecime, în dragostea Sa, darul vorbirii în limbi, darul facerii de minuni, daruri despre care vorbeşte Apostolul la Corinteni şi aşa mai departe, ci este un dar în sensul în care Dumnezeu Însuşi S-a dăruit o dată desăvârşit nouă, atunci când ne-a făcut. Iubirea este însăşi în făptura noastră şi, pentru că noi suntem defecţi, trebuie, desigur, să lucrăm ca s-o descoperim, s-o facem lucrătoare - asta cred eu.

 

Î: 00:48:24 De unde ştim noi ce să cerem şi ce să nu cerem lui Dumnezeu?

R: 00:48:35 Tocmai pentru că nu ştim, spunem: Nu precum eu voiesc, ci precum Tu voieşti! Şi ştiţi ce mi se pare mie? Eu pot greşi, aşa cum am făcut mulţime de greşeli în părerile mele, dincolo de alte greşeli. Atunci când dorinţa asta a noastră devine o obsesie, atunci când credem că doar aşa va fi cel mai bine, cred că nu e sănătos. Şi cerem de la Dumnezeu să facă aşa, şi nu altfel. „Doamne, dacă faci să ajung acolo, Îţi mulţumesc şi… cruci peste cruci.“ Deci, când începem să gândim viaţa noastră prin prisma acestei dorinţe, acestui fapt, când punem obiectul dorinţei noastre în centrul vieţii noastre - „dacă voi avea asta sau voi face aşa, va fi aşa şi aşa, şi eu voi fi mai bun şi voi face mai multe…“. Cred că acum am intrat pe un făgaş greşit şi ar trebui să se răcească treaba asta, să nu cerem cu atâta insistenţă. Vă spun drept: de câte ori mi-am dorit ceva, aşa, foarte tare, m-am rugat cum am putut eu, nu mă las, dar mă gândeam… mi-a şi dat Dumnezeu - tot, dar niciodată nu a ieşit nimic bun, nimic! Cele mai mari greşeli din viaţa mea, pe care le-am avut şi le mai am, sunt urmări ale unei dorinţe din astea, îndeplinite! Vă spun cu toată sinceritatea! Aşa că ăsta cred eu că este un semn al lucrurilor care trebuie cerute sau nu. Lăsaţi-L pe Dumnezeu: Doamne, fă precum voieşti Tu! Întotdeauna, în faţa dorinţei cererii noastre, să ne întrebăm dacă mă pot despărţi de asta. Dacă n-ar fi aşa, ce-aş face eu? Să fim gata să primim de la Dumnezeu şi altceva. Atunci suntem liniştiţi. Atunci începem să ne rugăm plăcut lui Dumnezeu.

Î: 00:51:15 Părinte, credeţi că există suflete care nu pot simţi iubire faţă de nimeni, nici măcar faţă de Dumnezeu? De ce această împietrire? Cum putem lupta pentru mântuire când simţim că nu putem iubi şi nu suntem iubiţi de cei din jur?

R: 00:51:35 Nu ştiu, cred că nu. Nu-s văzător de suflete, nu sunt nici patetic încât să afirm, pur şi simplu, că fiecare om e capabil de dragoste şi aşa mai departe; cred că nu, cred că oricine poate simţi dragostea, numai că - iarăşi, repet - o simte la nivelul la care este; simte în măsura până la care a crescut. Această măsură uneori poate fi atât de mică, încât să fie aproape cu neputinţă de observat. Sfinţii o vedeau, reuşeau să vadă ei dragostea asta şi să o verse peste ceilalţi şi, de multe ori, dragostea sfinţilor, a oamenilor buni a convins oameni pe care toţi îi credeau împietriţi. Se întâmplă.

 

Î: 00:53:04 Cum trebuie să fie dragostea dintre doi tineri? Cum putem face diferenţa între o dragoste curată şi una pătimaşă?

R: 00:53:11 Între tineri, cred că e cu neputinţă ca să nu intervină dragostea cealaltă, nu neapărat că e rău - e firesc, nu suntem marţieni, e legea firii şi e cea mai puternică, aşa cum o vedem noi din Scriptură, la Înţeleptul Solomon, o vedeţi în Cântarea Cântărilor, că dragostea ca moartea e de tare şi gelozia ca focul iadului. Aşa că, deh… nu se poate fără asta.

Î: 00:54:07 Părinte, ce trebuie să facă o fată care iubeşte un băiat, iar părinţii fetei intervin în relaţia lor?

R: 00:54:15 Nu ştiu; e cea mai frecventă întâmplare, părinţii fetei intervin şi părinţii băiatului intervin din partea aialaltă. Pentru că, deh, aşa-i lumea făcută… Ce să facă? Să se roage! Să aştepte; nu neapărat că părinţii au dreptate, cu voi este viaţa voastră şi decideţi. Vă asumaţi riscurile dragostei!

Î: 00:54:52 Într-o prietenie, este o mare problemă dacă băiatul este mai tânăr decât fata?

R: 00:55:04 Cu cât este mai tânăr?

Că dacă „fata“ are 70 de ani şi „băiatul“ 40…

Î: 00:55:32 Părinte, sunt femei care nu se pot împărtăşi deoarece soţii lor, în timpul postului, nu se pot înfrâna şi atunci ele suferă, tânjind după Sfânta Euharistie. Ce să facă?

R: 00:55:46 Păi, duhovnicii trebuie să vadă drept lucrurile astea, să se roage şi să vadă aşa cum este. Duhovnicul are toată libertatea să ia o hotărâre.

Î: 00:56:18 Până unde merge ascultarea de duhovnic la un mirean? Se poate vorbi despre ascultare necondiţionată şi în acest caz?

R: 00:56:26 Nu neapărat la un mirean - la orice om, trebuie să ştim ce ascultăm. Ascultarea este o expresie a dragostei. Ascultăm pe cei pe care îi iubim. Dacă ascultarea voastră sau porunca celuilalt, mai bine zis, vă stinge dragostea, ceva s-a petrecut acolo, s-a produs un accident pe care trebuie să-l reparăm, prin mărturisire, adică prin faptul că i-o spuneţi celui care porunceşte, că: „Măi, mi-e greu să fac asta sau asta sau, uite, eu am înţeles aşa şi din cauza asta m-am supărat“, iar duhovnicul trebuie să aibă destulă înţelepciune, că de asta e duhovnic, ca să pună lucrurile la punct. Viaţa ne învaţă de toate, timpul le arată, cum spune părintele Serafim; timpul o să arate, încercaţi să faceţi tot ce puteţi fără să întindeţi coarda, în orice… şi Dumnezeu o să facă lucrurile să fie bune.

Î:00:57:55 Ce părere aveţi despre practica unor credincioşi de a avea mai mulţi duhovnici? Şi de a asculta de sfaturile lor după bunul lor plac? Uneori, ascultările primite de la duhovnici diferiţi sunt contradictorii. Nu ar trebui ca fiecare creştin să se ţină de duhovnicul său?

R:00:58:16 Mie mi se pare practică normală, şi confirmată de Tradiţia Bisericii Ortodoxe, aceea de a avea mai mulţi duhovnici, în sensul în care erau înţeleşi, de exemplu, de părinţii egipteni sau de părinţii de la Optina. Să ştiţi că în mărturiile scrise despre părinţii de la Optina, foarte des găseşti… amintirea ucenicilor, pe care le-am mai citit, eu nu ştiu câte au fost traduse în limba română… Cică: „M-am dus la părintele Nectarie, părintele Nectarie m-a trimis la cutare să mă spovedesc…“. Practica asta este până astăzi în Rusia, aşa am prins-o şi la părintele Serafim; ca să nu spun, părintele Serafim, dacă era un preot aproape, zicea: „Hai, părinte, ca să mă spovedesc!“. Şi te vedeai că pui mâinile pe capul părintelui Serafim, vă daţi seama… Şi acelaşi lucru ni-l spunea şi nouă. Nu ştiu câţi preoţi au rămas, în mănăstire, dintre fraţi, de la noi, la care nu m-am spovedit. Şi invers. Este mult mai senină vederea asta, adică pornim de la faptul că omul ăsta vrea să se mântuiască. Dacă a venit la Spovedanie, n-a venit ca să mă păcălească pe mine sau să-şi păcălească duhovnicul, înţelegeţi? Una se respectă întotdeauna în astfel de situaţii sau în acest obicei, în această tradiţie răspândită peste tot în Biserica Rusă: Dacă ai un canon de la alt preot, nu intervine celălalt sau dacă ai un duhovnic constant, sau la care mergi mai mult, sau care-i al tău, dacă ai ajuns să nu ai alt preot la îndemână şi te spovedeşti la mine, te întreb: „Ce canon îţi dă, ştie de păcatul ăsta, ce ţi-a zis, cum faci, te lasă, te împărtăşeşte sau nu?“.Şi nu-i dau un canon pentru care duhovnicul să alerge după mine după aia, să mă caute. Este o practică normală; adică, dacă merg pelerinii la Optina sau la Diveevo, se şi împărtăşesc acolo, spovedindu-se, pentru că ruşii, ştiţi, se spovedesc înainte de fiecare Împărtăşanie, dar preotul de acolo, ştiindu-i că sunt veniţi, poate desigur să-i oprească de la Împărtăşanie, după cum consideră de cuviinţă, dar nu-i leagă, pentru că ştie că pleacă la 1.000-2.000 de kilometri şi va trebui să vină peste trei luni, sau peste un an, sau peste 10. Ceea ce în România prea des am auzit că unii au fost, o dată, în pelerinaj, la nu ştiu ce părinte şi… „sunt legat… A! Trebuie să mă duc la el“, având duhovnic. Există o etică şi un cod al fumuseţii duhovniceşti care, dacă este respectat, nu este nici un risc, dar dacă tu mergi să te spovedeşti la un duhovnic ca să-l păcăleşti pe altul, păi nu uita că noi ne spovedim lui Dumnezeu, fraţilor, n-am schimbat nimic în viaţa noastră, mai rău ne facem. Aşa că, vedeţi cu ce inimă faceţi! Toate-s înaintea lui Dumnezeu. Pe om poţi să-l păcăleşti. Păi, dacă tu te duci să păcăleşti, ce-ţi trebuie să păcăleşti pe ăla, altul? Păcăleşte-l tu pe al tău! Păi nu?

Î: 01:02:02 Cum putem deveni responsabili faţă de dragostea celuilalt?

R: 01:02:08 V-am zis: începem să trăim în locul lui. Omul ăsta vine după noi, ne urmează, renunţă, face atâtea jertfe pentru noi, cum credeţi că nu vom fi responsabili? Eu cred că da. Eu cred că da. N-aţi simţit niciodată dureri şi răsturnări lăuntrice pentru că omul pe care îl iubiţi dintr-odată v-a dezamăgit? Aţi avut voi vreodată vreo durere mai mare decât să descoperiţi că omul în care v-aţi pus toată nădejdea v-a trădat? Păi tot aşa este şi celălalt, vă pare că e puţin lucru? Şi ceilalţi, dar ei pot fi unul, pot fi 10, pot fi 1.000. Şi fiecare, la rândul lui, poate trăi o astfel de dramă. Vă daţi seama? Cum poate să fie fără responsabilitate? Mie-mi pare că avem a da răspuns, trebuie să ne rugăm pentru asta, ca Dumnezeu să ne ierte.

Î: 01:03:26 Până unde trebuie să meargă dragostea faţă de aproapele nostru atunci când ne supără la nesfârşit şi ne prigoneşte pentru că suntem creştini trăitori?

R: 01:03:34 Până la… sfadă! Merge… Dragostea n-are margini! Cum să aibă? Până unde merge? Până la moarte, până la capăt merge, n-are treabă… Ne mai certăm, ne mai ciondănim, dar spunem, se întâmplă, până la sfadă zic eu că merge dragostea.

Î: 01:04:00 Dacă am iubit pe cineva, iar acum l-am lăsat să-şi trăiască viaţa este păcat? El nu a dorit Biserica.

R: 01:04:11 Nu ştiu ce să zic, pentru că nu ştiu. Poate fi şi păcat, poate să nu fie, nu ştiu cine e cel lăsat, numai Dumnezeu ştie taina. Dacă ai făcut-o pentru Dumnezeu, Dumnezeu vede şi o ia ca atare, să ştii. Dumnezeu caută la inima ta. Dacă ai făcut-o pentru El… Cine va lăsa frate, sau soră, sau femeie, sau copii, mamă, tată pentru Mine însutit va avea. Deci, dacă ai făcut-o pentru Dumnezeu, nu greşeşti. Sigur că ar putea fi un pas pe care poate nu era neapărat să-l faci, e altceva. Dar tot ce faci pentru Dumnezeu, chiar şi prostiile uneori, Dumnezeu le înţelege cum trebuie. Nu în faptul că ne apucăm să facem prostii, dar, vedeţi, Apostolul Pavel câtă râvnă avea împotriva lui Hristos? Dar a fost plăcut lui Dumnezeu. De ce? Pentru că el era convins că face pentru Dumnezeu treaba asta. Era în stare să omoare oameni pentru Dumnezeu. Mai mare prostie ca asta ce poate fi? Să omori oameni! Dar iată că o făcea cu toată convingerea, era curat. Şi Dumnezeu l-a luat de partea Sa. Aşa că, orice faci pentru Dumnezeu, chiar şi o faptă uneori nepotrivită, Dumnezeu ştie s-o răstoarne. De asta, nu ştii dacă e păcat sau nu, dacă ai făcut-o pentru Dumnezeu, Dumnezeu ţi-ajută... Roagă-te pentru toţi, că nu greşeşti!

Î: 01:06:10  Dau ceva aproapelui, pentru că ştiu că aşa este bine, că aşa trebuie, nu neapărat din dragoste. Poate fi considerată asta milostenie?

R: 01:06:26 Nu, asta-i o dare, fiindcă nu-i milostenie, milostenia este o stare. Dar ăsta-i un exerciţiu bun!

Î: 01:06:44 Atunci când te rogi din tot sufletul, cu toată credinţa şi nădejdea, adesea dorinţa nu ţi se îndeplineşte. Cum ne încurajează asta să credem în continuare sau, mai mult decât atât, de unde ştim cu ce am greşit în rugăciunile noastre, mai ales dacă ne rugăm pentru viaţa cuiva, nu pentru noi?

R: 01:07:03 Să nu te temi atunci când nu ţi se îndeplinesc rugăciunile, dar să te temi atunci când s-a îndeplinit o rugăciune. Pentru că va trebui să duci la bun sfârşit ceea ce ai făgăduit să faci; când cerem ceva: „Doamne, dacă-mi dai aşa, şi aşa, şi-aşa“, faci un legământ cu Dumnezeu; iată, ai primit! Teme-te de-acum înainte! Ce faci acum? Dumnezeu ţi-a arătat încredere. Ţi-a dat! Na, poftim, fă! Este ca şi cum - ca să nu fac o comparaţie nepotrivită - ai făcut un împrumut la bancă fără să te gândeşti de unde îl vei da înapoi, fără să faci nimic cu el, fără să ai nici un venit şi să cheltui banii aşa… nu pentru că Dumnezeu ar cere înapoi, n-are El nevoie de asta, dar aşa, ca atitudine. Să ne temem atunci când am primit, vom fi responsabili de darul ăsta, cui mult i se dă mult i se cere. Înţelegeţi? Aşa că nu trebuie să ne temem când nu ni se îndeplinesc. Eu am văzut dorinţe împlinite atunci când am uitat de ele. Şi nu-i ceva straşnic dacă nu ţi se îndeplineşte o dorinţă. Iaca măi! Mare treabă, nu s-a îndeplinit o dorinţă! Da’ ce, dorinţele tale chiar toate trebuiesc îndeplinite? Nu!

Că ne rugăm pentru ceilalţi: Nu greşim dacă ne rugăm pentru ceilalţi dacă o facem cu dragoste, dar eu am văzut şi altfel de rugăciuni pentru ceilalţi şi, mărturisesc, am făcut şi eu, voiam să văd dacă fac vreo minune, mă rugam pentru bolnavi să-i fac sănătoşi, pentru ăia, să văd dacă… spun drept, ce?!… Ispiteam pe Dumnezeu. Şi am văzut eu la mulţi din ăştia, se apucă, fac mătănii, „acuşi îl fac sănătos! Da’, ce, părinte, facem şi draci dacă trebuie, ce nu… vai, postesc… acuşi o să iasă dracul“… Am făcut, vă spun drept! Şi de asta am zis că, uneori - cu necaz şi rugăciunea asta, pentru că nu mai dăm noi atâta pe celălalt, pe altruism din ăsta, că se poate ruga pentru celălalt şi cu şmecherie. Dar dacă este din dragoste, nu, nu greşeşti!

Î:01:09:45 Dacă îţi dai seama că nu ţi-ai iubit soţul niciodată, ce faci? Şi dacă l-ai iubit, chiar dacă l-ai iubit, a fost o iubire superficială?

R:01:10:10 Ce să faci? Începi să-l iubeşti acum!

Î: 01:10:18 Desfrânarea poate să aibă vreo urmă de dragoste? Când veţi publica „Fuga spre câmpul cu ciori“?

R: 01:10:25 Chiar şi ieri m-a întrebat cineva. Va da Dumnezeu şi o voi publica!

Sigur că poate să aibă, de ce să nu aibă? Altceva e că ea dă loc la lucruri care nu-s ale dragostei: gelozie, ură, ucidere prin avorturi, minciună, o grămadă de lucruri, dar asta nu înseamnă că poate chiar să nu aibă nici o urmă de dragoste, d-apoi, Dumnezeu a lăsat, sunt ale firii lucrurile astea, atunci când nu au tot răul ăsta, dar uitaţi-vă câte porţi deschide, câţi oameni s-au omorât între ei pentru asta, câte minciuni, câte hoţii, trădări… O-ho! Familii dezbinate, popoare măcelărite pentru desfrânare, ce vă pare? Dar asta nu înseamnă că poate alunga cu totul. Proorocul David, după ce a căzut în desfrânare, s-a rugat la Dumnezeu: Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine! N-a zis: Dă-mi-L înapoi, nu-L lua de la mine, deci Proorocul David, fiind prooroc - fiind prooroc! -, adică om care are vederea lui Dumnezeu şi lucrarea Duhului Sfânt, un om care pur şi simplu ştie unde este Duhul Sfânt şi unde nu este, acesta este un prooroc. Noi înţelegem proorocul ca pe un om care vede viitorul - nu este adevărat! În sensul Scripturii, proorocul este cel care vorbeşte despre Dumnezeu, vorbeşte în numele lui Dumnezeu, vorbeşte Adevărul, vede lucrarea Duhului Sfânt. Deci, fiind prooroc, Proorocul David, după ce a căzut în desfrânare, spune: Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine! Nu luase încă Dumnezeu Duhul Sfânt de la el, înţelegeţi? Dar era conştient că poate ajunge într-un rău mai mare prin acest rău, înţelegeţi voi? Când spunea: Nu-L lua de la mine spunea că am înţeles că am făcut un lucru rău, un lucru nepotrivit, pentru care am deschis uşa răului şi aş putea să merg din rău în mai rău; din cauza asta, Te rog, nu lua Duhul Tău Cel Sfânt de la mine, ca să mă pot îndrepta, să mă pot întoarce la starea pe care am avut-o înainte de a săvârşi acest păcat. Asta cred că spunea Proorocul David: Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine! Iată de ce cred că sunt fel de fel de fapte şi de păcate. Să ne rugăm să ne cureţe Dumnezeu şi să nu ia Duhul Său de la noi ca putem să ne îndreptăm, să facem şi binele.

Î: 01:13:25 Cum să nu îmi mai arăt dragostea în mod sufocant? Cum te poţi abţine să nu mai ceri lui Dumnezeu insistent un lucru atunci când îţi copleşeşte inima, îţi duce mintea într-acolo?

R: 01:13:44 Păi cum să nu iubeşti sufocant? Când o să avem smerenie, când o să ajungem la convingerea că nu iubim. Atunci nu devii sufocant. Dragostea nu sufocă. Şi cum să ceri de la Dumnezeu dacă îţi copleşeşte inima? Cere, dacă asta vrei; toate prin experienţă se fac. Cere, o să vezi unde o să ajungi. Fiecare învaţă lucruri diferite, unii din experienţa altora, unii din experienţa lor. Nu zic, e frumos şi inima când este plină este bine, Dumnezeu iubeşte mai mult o inimă plină decât inima stearpă, chiar dacă inima este plină uneori cu dorinţe şi nepotrivite, oameni suntem şi mai avem şi greşeli, cum se roagă şi Sfântul Ioan Gură de Aur: Eu ca un om am greşit, iar Tu ca un Dumnezeu miluieşte! Aşa că este şi o lucrare a vârstei, cum spune şi proorocul: Inima omului este întoarsă spre rău încă din tinereţile sale, când eşti tânăr eşti mai zvăpăiat şi ceri, e mai plină, desigur, dar Dumnezeu vede, ştie, este plin de dragoste şi îndelung răbdător şi ne va da şi înţelepciune, ca să ne rugăm cum trebuie. Aşa că, ce pot să zic, dacă ai inima plină, roagă-te, că din belşugul inimii vorbeşte gura.

Î: 01:15:33 Ce anume trebuie făcut pentru a creşte cât mai mult în dragostea adevărată faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni? Sau, în cazul în care nu ai această dragoste, pentru a o obţine?

R: 01:15:45 Dacă aş şti, măi, aş face… Ştim ce avem de făcut, dar nu facem, căutăm orice altceva numai aia ce trebuie făcut, aia nu facem. Mda… Mă gândesc că poate la bătrâneţe am să pot face măcar ceva. Trăiesc cu nădejdea asta, ca un copil din ăla care doreşte să crească mare, aşa doresc şi eu să îmbătrânesc şi poate atunci voi începe să nu mai fac atâtea lucruri nepotrivite. Dumnezeu să ne ajute! Ce să facem? Fă cât poţi! N-a zis Hristos ce să faci. Eu nu ştiu să discut la întrebarea asta, ce să faci… Ştim ce să facem, v-am spus, dar nu facem.

Î: 01:16:41  Ca mamă, cum fac să nu îngrădesc libertatea copiilor şi, totuşi, să-i îndrum pe cărarea cea bună, către credinţă, ţinând cont de tentaţiile actuale?

R: 01:16:52 Ei, asta-i cel mai greu, e cel mai greu, trebuie să ai înţelepciune ca Solomon, cu ce predicatori avem noi în casă acum - televizoare, cu şcoală, cu… Tot timpul, neîncetat, cred că trebuie să fii Solomon. Dar, Dumnezeu vede; nu ştiu, câteodată mi se pare că doar la maturitate copiii ăştia vor putea să se întoarcă prin vreo minune a lui Dumnezeu, când mă uit că de la 2-3 ani de-acum sunt luaţi la calculator şi la jocurile alea, îmi dau seama că nu ştii ce să mai faci. În orice caz, dacă păziţi copiii măcar până la şcoală, pentru că la şcoală nu-i mai poţi controla, eu cred că înseamnă foarte mult. De ce spun, pentru că am văzut pe mine (eu n-am avut nici o treabă cu Biserica, şi-acum… unde am ajuns…), dar au fost câteva lucruri pe care mi le-a spus tăticu’ de mic şi pe care nu le-am mai putut scoate din capul meu. Ştiţi care? Niciodată să nu râzi de un om cu defect. Dacă-i olog, sau orb, sau altcumva. Niciodată să nu te scârbeşti de omul sărac, niciodată, asta e o ruşine să te scârbeşti de omul sărac. Atunci când intri în casa unui om, să nu te uiţi pe pereţi la lucrurile pe care le are şi să nu întrebi niciodată cât costă. Să nu scuipi pe nimeni, niciodată - de când eram mic, lucruri care mi-au intrat, fraţilor, în cap şi s-au făcut firea mea. Mi-a spus şi altele, care, la fel, mi s-au făcut firea, pe care tot nu le pot scoate - lucruri care nu se potrivesc cu viaţa lui Hristos… şi cred că, dacă tatăl meu ar fi fost creştin şi mi-ar fi spus lucrurile astea, ale credinţei, când eram mic, mi se pare că mi-ar fi fost la fel de uşor să le înţeleg. Şi mi-a mai spus: Niciodată să nu fii slugarnic, oricine ar fi, chiar dacă o să trebuiască să dormi în drum. Asta mi-a spus-o el, că un bărbat nu face aşa ceva! Astea sunt lucruri pe care un copil le-a reţinut şi au intrat în el, indiferent în ce lume am intrat după aceea. Nu mi le-a mai scos nimeni din cap. Aşa cred că, dacă un părinte, până la şcoală, până la şapte ani, îi va spune lucruri adevărate, bune, unui copil, ele vor rămâne în el, chiar dacă după aia, cu vârsta, şcoala îl ia valul, adolescenţa cu ale ei, eu cred că după 20 de ani, încolo, el poate să-şi revină, structura lui este pusă. Aveţi grijă de copii măcar până la şapte ani, şapte ani de acasă ăştia sunt aşa… e adevărat! Asta cred că este ceea ce se poate face. După ce copilul începe să devină personalitate în sensul în care îşi conştientizează Eul sau începe să se raporteze la lume, fiţi foarte atenţi cu impunerea unor lucruri! De la 12 ani încolo, îi spui tu că este aşa şi nu-i aşa, rişti să pierzi respect şi încearcă, dacă nu ai suficiente argumente, nu porunci, nu „pentru că eu am zis, pentru că eu sunt mama ta, când o să ai casa ta atunci o să faci cum vrei tu“ şi aşa mai departe. Niciodată să nu spuneţi aşa ceva! Şi aşa cred că puteţi creşte un om, dincolo de greşelile aproape inevitabile pe care le poate săvârşi în adolescenţă, pentru că adolescenţa este cea mai grea, părinţii depăşesc cel mai greu perioada asta, pentru că numai ce nu fac copiii… Dar, vedeţi lumea în care trăim! Puneţi temelie bună şi aveţi respectul dincolo de prostiile pe care le fac. Cred c-o să vă iubească, nu le pierdeţi încrederea! Fiţi prieteni până la urmă, pentru că o să devină altcineva prietenii lor şi atunci am pierdut totul.

Î: 01:22:20 Cunosc un caz de părinţi credincioşi, care se împărtăşesc, dar sunt foarte stricţi cu copilul lor de numai doi ani, supunându-l la post sever, fără blagoslovenia duhovnicului, care, probabil, nici nu ştie de aceasta. Ce putem face în cazul acesta pentru acest copil?

R:01:22:38 Măi, măi, măi, nu vă chinuiţi copiii! Asta spun de riscurile dragostei, ăsta-i unul dintre ele, nu voiam să le pomenesc aici, ca să nu mă înţelegeţi greşit. Nu chinuiţi copiii cu lucrurile astea! La părintele Serafim venea o mamă cu vreo cinci copii… şi când am văzut eu odată… Dar părintele avea întotdeauna bomboane pregătite şi le dădea copiilor când veneau. Le strica postul copiilor, auzi! Îţi închipui, dacă era o mamă care nu le dădea voie copiilor să mănânce bomboane în post! Ce făcea? Părintele Rafail îmi spunea, odată, un caz, din Postul Mare, de la Essex. Munceau, munceau la construcţii, acolo. Cum munceau ei, vine părintele Sofronie cu o conservă de peşte şi le-o deschide şi le dă să mănânce, că erau obosiţi, erau în Postul Mare. Vedeţi voi că sunt cazuri şi cazuri, şi dragostea este mai mare decât toate, şi decât postul. Nu chinuiţi copilul! Ştiţi ce înseamnă postul? Postul este o manifestare a raţionalităţii noastre faţă de dobitoace, spunea Efrem Sirul. Dobitocul, dacă îi e foame, mănâncă, dar omul poate să se înfrâneze, să se înfrâneze conştient, cu un scop anume. Are nevoie de post pentru a-şi pune întreaga sa făptură într-o stare-limită, pentru că din stările-limită gândim altfel. Copilul n-are nevoie de treaba asta. El nu e bolnav ca noi, nu are atâtea prostii în cap şi atâta împietrire, încât să fie nevoie s-o topeşti prin post. Depinde şi de vârsta copilului. Aşa că faceţi ca acest post al copilului să fie conştient, să fie frumos, cum cântăm şi în Postul Mare, postim postul frumos, bine plăcut. Asta pot să spun: fiţi atenţi cu copiii! Copiii mei - cei mai iubiţi de Dumnezeu… Dumnezeu Se simte cel mai bine între copii.De asta ne-a zis că, dacă nu veţi fi precum copiii, nu veţi intra în împărăţie, şi-acum noi venim şi încercăm să-i facem pe copiii ăştia ca noi, care suntem îmbătrâniţi în răutate, ca să-i băgăm în împărăţie! Invers ar trebui să fim, să ne deschidem noi spre copii. Asta a spus-o Hristos, nu am spus-o eu. Ei, asta-i o problemă care oricum se întâmplă. Nu mai chinuiţi copiii, asta-i tot ce pot să vă spun.

Î: 01:27:04 Părinte, mi-am crescut copiii de mici aproape de Biserică, dar acum, adolescenţi fiind, nu mai calcă pragul bisericii, iar fiica mea are un prieten, trăiesc împreună. Ce să fac? Mă doare sufletul!

R: 01:27:24 Am zis că eu cred că e aproape imposibil, e o adevărată minune adolescenţii credincioşi. Pentru mine este o mare minune, să ştiţi! Nu vă mâhniţi, ce poţi să faci? Ce, poţi să stai în faţa focului ăstuia? Cine poate să-l schimbe? A murit Hristos pe Cruce şi tot nu ne-a putut opri de la rău, de la dezlănţuirea firii ăsteia, a noastre. Dar, încet-încet, este cale de întoarcere. De asta-i pusă pocăinţa. Iubiţi-vă fiica şi nu vă despărţiti de ea nici măcar în gând, în inimă şi fiţi ca şi cum ceea ce face nu se întâmplă, lăsaţi înaintea lui Dumnezeu şi o să vedeţi că o să fie bine, acoperiţi păcatele, acoperiţi-le şi rugaţi-vă lui Dumnezeu şi-o să vedeţi voi cum o să se întoarcă lucrurile.

Î: 01:28:50 Dezamăgirea poate fi numită o ispită? O încercare a măsurii dragostei noastre faţă de aproapele?

R: 01:28:56 Da, cu siguranţă! Un termometru pentru egoismul nostru. „Măi, măi, măi, am fost dezamăgit, m-ai dezamăgit! Ce om grozav sunt eu şi tocmai pe mine să mă dezamăgeşti? Tocmai tu, pentru care eu am făcut atâtea? Tocmai tu să mă dezamăgeşti?“ Este examenul dezamăgirii. Şi dacă biruim noi dezamăgirea asta în noi, apoi chiar credem în Dumnezeu, să ştiţi, şi avem dragoste! Doar asta este nevoinţă adevărată şi dacă facem ceva în lumea asta, postim sau ne rugăm, este pentru a birui în noi ura, a birui în noi răul, şi dezamăgirea asta este semn că avem răul în noi. Şi luptăm, şi-o biruim. Azi, mâine. Cum vrei? Rogu-te, depăşeşte-o, adu-ţi aminte de ale tale, de cât ai dezamăgit tu şi birui în tine. Adu-ţi aminte de Hristos, Care a fost trădat de către ucenicii Lui şi de către noi, în fiecare ceas rău în care ne aflăm. Da, dezamăgirea este un examen. Îl depăşim şi devenim mai buni, ne suim cu o treaptă mai sus, să ştiţi! Fiecare dezamăgire depăşită ne urcă pe o treaptă superioară a existenţei noastre.

Î: 01:31:00 Părinte, de ceva vreme, orice cuvânt mi-ar da duhovnicul, deşi îl găsesc drept, simt că nu am puterea să-l împlinesc. Părintele e necăjit, iar eu nu pot depăşi această spaimă că sunt prea mari lucrurile pe care mi le cere. Nu pot ieşi din asta. Rugăciunea mea nu primeşte răspuns. Sunt încremenită în acest moment al drumului meu. Ce cuvânt aveţi?

R: 01:31:25 Atunci când părintele n-o să mai fie necăjit, atunci o să fie mai uşor pentru amândoi. Rugaţi-vă, nu te mai mâhni, c-aşa te bagi… unde te bagi? Te-ncurci mai tare. Te bagi în deznădejde, aşa… nu poţi îndeplini nici un cuvânt. Ţi-a da Dumnezeu putere! Clar că nu poţi! Cine poate? Cine poate îndeplini? Avem cuvinte rostite de Hristos pe care nu le putem îndeplini. Cine, fără de Hristos, poate să le îndeplinească? Nimeni! Nu te mai mâhni! Fă cât poţi. Azi nu poţi, o să poţi mâine. Nu da înapoi, nu te încurca în plasa asta a „nu pot“-ului - nu pot, nu pot. S-a mâhnit părintele! Ia şi-l împacă cumva! Fă şi tu măcar ceva bun. Ia-i nişte bomboane!

Î: 01:32:34 Am o prietenă care a nimerit la un duhovnic aspru. Se teme să-i ceară dezlegare, dar se teme şi să meargă fără binecuvântare în altă parte. De doi ani şi ceva e nespovedită. Ce ar trebui să facă?

R: 01:32:46 Ei, iaca, vezi? Cu legările şi dezlegările astea, când nu schimbi duhovnicul? Du-te, măi, şi spune-i! Doi ani nespovedit e greu! Dar ce dacă-i spui? Da’ de ce să te duci în altă parte? Nu poţi să-i spui lui? Ce-o să-ţi facă? O să te lege? O să te lege, iaca! Descătuşează inima ta şi-o să vezi că legarea aia o să fie, de fapt, o dezlegare. Să ştiţi voi că un canon primit dintr-o inimă deschisă nu este o legare, este o dezlegare, fraţilor! Dar poate că ai ajuns în greutatea asta pentru că ai primit dezlegări pentru nişte spovedanii nu tocmai deschise, nu tocmai descătuşate, sincere. Uneori mai mozolim lucrurile când le spovedim, nu pentru că nu le numim pe nume, dar pentru că ne ţine pe noi ceva. Şi-atunci preotul ne dezleagă, dar noi rămânem nu legaţi în sensul ăsta pe care-l înţelegem noi, legaţi în noi înşine, încătuşaţi; azi aşa, mâine aşa, ajungem la împietrire, dar o legare bună, aşa, primită cu o inimă deschisă, când ai spus totul, să fii gata, ştii cum te duci la Spovedanie? Da’ chiar spun tot, să mă lege bine, să-mi dea un canon aşa, bun, şi asta e dezlegarea. Du-te şi spune-i, dar om este, eu cred că toate sunt de înţeles. Da’ nu mai sta aşa, mâhnit, că nu faci nimic. Du-te şi la altul, ce? Du-te şi spune şi la altul, du-te şi spune şi la zece, vezi dacă ţi-a ajuta, ţi-a face mai uşor. După aia du-te şi-i mai spune şi la duhovnicul ăsta la care doi ani nu te poţi duce. Încearcă aşa: spune la unul, te spovedeşte o dată, vezi că nu-ţi ajută, încă o dată, dacă nu-ţi ajută şi… dacă ai zis că nu-ţi ajută şi nu ţi-ajută, du-te la ei, nu ţine în tine. Şi, dacă ai spus acum e şi ăsta e un început bun. Dumnezeu să ajute! Nu te mai mâhni numai, că nu-i nici un folos din asta.

Î: 01:35:30 Două persoane care se iubesc rămân împreună şi după moarte?

R: 01:35:36 Toţi care se iubesc, nu numai doi, toţi rămân împreună după moarte. Să vă spun eu ce-am păţit. Aveam eu tot felul de păreri… Că, ce, vă pare că duhovnicii nu au şi ei, niciodată, lucruri din astea, pe care, vai… pe care nu le pot spune? Mi-a zis mie, odată, un preot, şi-am zis: măi, măi, ce are preotul ăsta… şi mă duc eu, am spus eu la un bătrân, la un altul, la altul, zic: ce să spun eu la stareţul meu, ce el să înţeleagă, e tânăr! Şi când am văzut eu într-o noapte… ce vă pare? Când m-am trezit am spus eu la jumătate de ţară, dar stareţului meu nu-i spuneam, că-mi părea mie… şi zic: măi, băiete, da’ stareţul meu chiar e cel mai rău dintre… chiar tocmai el nu pricepe nimic? Şi când îl văd eu într-o seară, alerg eu, taca-taca-taca, în somn alergam, era stareţul cu Petrache, venise să spovedească, prin fraţi. Şi zice: „Savatie, hai vino încoa, vino şi tu!“. Eu zic: „Stai, bre, că eu mă mai duc… pe urmă am să vin!“. Şi ce crezi? M-am dus la stareţ şi i-am spus. Şi n-o fost… era un lucru care… tocmai lui nu-i spuneam, că mă gândeam eu că mă duc la unul bătrân, care ştie mai multe… N-o lăsat Dumnezeu aşa! Aşa că spuneţi la acela la care sunteţi!

O singură dată mi-am visat stareţul, numai atunci, să nu vă închipuiţi că-l visez în fiecare zi!

Î: 01:37:05 Ce putem face pentru părinţi, rude, dacă aceştia nu vor să audă de Dumnezeu şi de Biserică?

R: 01:37:18 Mă întrebaţi pe mine, măi, care eu cu tatăl meu şapte ani nu ne-am văzut din cauza asta şi nu numai cu vorbitul... Ce pot să vă spun? Nu ştiu ce puteţi face, că eu nu ştiu încă ce să faceţi. Să nu-i lepădaţi din inima voastră, iar restul face Dumnezeu.

Î: 01:37:39 Dragostea lumească creează dependenţă de acea persoană? Dar cea duhovnicească?

R: 01:37:48 Măi, dragostea nu mai creează dependenţă, dragostea te uneşte, nu numai că dependenţă, clar! Dependenţă crează alcoolul, ţigările, drogurile, dar dragostea te uneşte din tihnă cu cel pe care-l iubeşti şi de care eşti iubit.

Î: 01:38:15 (auditoriu) Ne iertaţi, fiindcă a venit vorba chiar de ţigări. Avem o mare problemă noi, care suntem, prin mila lui Dumnezeu, duhovnici, vorbesc de mine - departe de a fi cu adevărat… Părintele Arsenie spunea că fumatul nu atacă numai organele respiratorii şi sângele şi crează o dependenţă, dar atacă şi mintea, şi credinţa omului. Este o mare problemă astăzi, când s-a extins aşa de mult şi pentru faptul că eu, de exemplu, călătoresc cu icoana Maicii Domnului, o pun în traistă, că… şi o scot pe unde slujesc sau unde călătoresc. Dar, chiar şi cu aceasta, mă gândesc că sunt şi şoferi care fumează chiar atunci, am icoana, Sfânta Cruce… Şi pentru asta, dar şi pentru faptul că, dacă vine să se împărtăşească şi, de exemplu, astăzi a fumat şi mâine vine să se împărtăşească. Singur că în nici un caz dacă spune că el fumează chiar în ziua respectivă, dar nu ştiu până unde putem merge cu neputinţa asta foarte grea, deşi pare că este un fleac multora. Este un drog despre care eu gândesc că îndepărtează Duhul Sfânt şi toate îndepărtează. Sigur că nu-L… cum se spune la Pateric: Duhul Sfânt S-a îndepărtat, dar încă vulturul planează asupra lui -, nu S-a îndepărtat cu totul, nu-i vorba că ne-ar părăsi mila lui Dumnezeu, dar… e foarte dificil. Am vrea să răspundeţi, aşa, personal cum judecaţi. Să ne ierte Dumnezeu şi Maica Domnului şi pe noi!

R: 01:40:38 Nici eu nu vreau să vorbesc ca un duhovnic, pentru că nu sunt aşa ceva, dar, ca om, am primit, odată, o părere de la un duhovnic, care mi-a zis următorul lucru… Am eu un prieten bun care s-a născut cu un necaz trupesc, din cărţi, din naştere, nu a putut nici merge şi mâinile şi le foloseşte cu anevoie, adică este un om care stă în casă; un om care a avut o mamă şi ea în căruţ (Dumnezeu s-o ierte, pentru ca s-a mutat la Domnul!). Aşa trăiesc ei amândoi: se mută în căruţ de la pat până la masă, dacă cineva a venit în ospeţie şi pune un obiect mai sus sau în altă parte decât unde îl avea el, nu-l mai poate ajunge. Omului ăsta, prietenului ăsta al meu, i s-a prognozat de către medici că va muri îndată după naştere. N-a murit nici până la cinci ani, n-a murit, cu mila Domnului, nici până la 40, cât are acum. S-a botezat la 37 de ani la Noul Neamţ, a vrut el tare şi l-am luat şi l-am dus până acolo, dacă aşa a vrut, că a zis că numai acolo se botează. Ei, bine, hai! Desigur, eu i-am pus condiţie ca să nu mai fumeze dacă vrea să se boteze, pentru că fuma, omul ăsta stătea în casă şi fuma, fumează de-o viaţă. Asculta rock şi eu l-am pus, ca om care şi eu am ascultat rock, să rupă discul ăla în faţa mea, dacă vrea să se boteze. Eu eram proorocul lui Dumnezeu atunci, ştiam ce trebuie să facă ca să fie plăcut lui Dumnezeu, nu aşa cum este! S-a botezat, cu mila Domnului; n-a fumat două săptămâni, două săptămâni cât a stat la mănăstire. S-a dus la părintele Serafim, care, părintele Serafim, atunci, a zis un singur lucru… zic: „Părinte, uite, avem aici un prieten, un om, uite, el, aşa şi aşa, s-a botezat. Ce să-i spun?“. „Aaa, da? Măi, da’ cruce poate face?“ „Poate, părinte!“ „Apoi să mai facă, aşa, câteodată, aşa, să mai facă câte o cruce când se culcă, când mănâncă…“ Ăsta i-a fost tot canonul lui. Eu n-am înţeles atunci. De la un timp, când colo, îl găsesc fumând. Şi s-a spovedit la un alt prieten de-al nostru, la care părintele ăsta, fratele ăsta al meu, tot de la Noul Neamţ, zice: „Măi, ce pot să-i spun eu despre fumat, când el a înfruntat toată viaţa asta şi de câte ori şi-a biruit gândul sinuciderii!? Ce pot eu acum să-i spun în sensul ăsta - asta şi gata! - unui om care stă în casă şi care trăieşte… bine viaţa…“. Şi eu atunci n-am mai putut să spun şi, vă spun drept, când mă duc, dacă stau cu el, apoi ies şi după aia o săptămână miros a fum, e fum în casa aia, nu şagă… El mă întreabă dacă mă deranjează fumatul şi eu spun că nu, deşi mă doare capul... Şi-am ajuns eu într-o dimineaţă la el, cu trenul de la Timişoara ajungeam la 6, şi-am intrat în casă când nu era el acasă. Mă uit, nu-i acasă. Unde-o fi? L-au luat nişte prieteni din ăştia, mai zăpăciţi, şi l-au adus - ce i-au dat, bere, ce i-au dat, a venit el ameţit. Şi când se uită, eu stau pe scaun şi… - acuma eu îl spovedesc pe el, sper că nu se supără… da’ poate n-o să afle, nu spuneţi nimănui - intră şi mă vede, şi începe a face: „Vai, tu ai venit… Măi, şi eu îs beat, măi…“. „Lasă, măi, că nu eşti beat, te duci şi tu şi te odihneşti un pic, te-ai relaxat…“ „Nu, nu, nu, eu nu m-am relaxat“, uite-aşa… Măi, dacă nu, ţi se rupea inima să-l vezi cât era el de… Pentru că… cum puteam eu să mă supăr pentru asta? Nu mai putea el, mai să plângă pentru ce-a făcut el, i-auzi… Şi-am zis că sunt momente şi momente în viaţa omului, sunt motive pentru care el face un lucru sau altul şi este întotdeauna un rău care este mai mic decât alt rău, după cum şi bine este mai mare decât un bine, trebuie să vedem cu rugăciune toate lucrurile astea. Pentru că sunt măsuri şi măsuri, iarăşi spun.

01:47:20 Eu am fumat până la mănăstire. Am fumat mult ca timp, deşi am început la 5 ani; până n-am tras eu să dau fum pe nas aşa cum vedeam, îmi părea o chestie grozavă cum dau fum pe nas oamenii mari; am tras de vreo două ori, m-a mirosit mămica, deodată, că tata nu fuma… Şi n-am fumat până după liceu, vă spun drept, eram între pictori, între artişti, unde toţi fumau, dar eu nu fumam, ştiţi de ce? Pentru că eram sărac şi toţi banii îi dădeam pe cărţi şi îmi părea o nebunie să dai atâţia bani pe un pachet de ţigări, când eu cumpăram cărţile de pe la anticariat foarte ieftin, câte cărţi de poezii puteam să-mi iau eu, cu prostia asta de ţigări, nu-i găseam nici un rost. Dar când m-am apucat, am fumat foarte mult, mult pe zi. După aia m-am lăsat când m-am dus la mănăstire. Să ştiţi că eu jumătate de an, eram frate la mănăstire şi încă aveam degetele galbene până aicea când puneam lumânări, eram frate de mănăstire, dar nu se ducea, atât de mult am fumat, şi pot să înţeleg pe un om care fumează, dar mai ales pe un om care fumează de 30 de ani. Nu-i încurajez, dar nici nu pot fi atât de categoric uneori. Părerea mea şi-a altor preoţi de la noi, care sunt duri, ştiţi că-n partea Rusiei sunt destul de aspri preoţii în canoane, dar încercaţi să luaţi omul aşa, încet, încet, încet, să mergeţi în întâmpinarea lui, pentru că toţi avem metehne. Nu ştiu dacă mâncarea multă este mai îndreptăţită decât fumatul. Mâncarea - aşa, până ni se face rău. Şi-atât. Avem de la Dumnezeu vederea asta de a hotărî cu fiecare om în parte, în rugăciune, în aspectul ăsta, şi am văzut oameni care, de-a lungul vremii, încet-încet, ştiind că este o meteahnă, nu îndreptăţind-o, pentru că, chiar dacă îl dezlegi la Împărtăşanie, n-o faci pentru că din clipa asta fumatul a devenit o faptă bună, nu, dar să fim conştienţi de neputinţa noastră şi să luptăm, măcar un pic.

01:50:40 Şi, de data asta, vreau să aduc un caz care îmi vine în minte, foarte bun, viu, real: la puşcărie la Tighina, unde mănăstirea noastră are un paraclis. Părintele şi-a luat paraclisier de unde? Dintre puşcăriaşi! Că Dumnezeu cum Şi-alege preoţi? De unde? Din lumea asta! Păi, ăsta-i om care să fie preot? Dumnezeu alege din ce are, fraţilor! Aşa şi acolo; mi-am dat seama că, în fiecare obşte, fiecare popor, fiecare parte a lumii, Dumnezeu ia din ceea ce are şi sfinţeşte, curăţă şi lucrează. Şi părintele trebuia să-şi ia un paraclisier… de unde? Că în puşcărie nu intri aşa, bună ziua, eu sunt paraclisierul, daţi-mi voie să intru. Nu poţi intra într-o puşcărie, mai ales că-i de regim aspru puşcăria de la Tighina. Şi a luat dintre puşcăriaşi. I-a zis: „Măi, dacă eşti paraclisier, nu mai fumezi!“. „Da, părinte, nu mai fumez! Gata, dacă-s paraclisier, nu mai fumez!“ Vine părintele duminică la biserică, când îl vede pe paraclisierul lui - fumează! Zice: „Măi, păi da’ ai spus că nu mai fumezi!“. „Da’ nu fumez, părinte!“ „Păi ce faci acum?“ „Aaa, asta nu-i nimic, părinte, să vezi cât fumam eu înainte!“ El fuma câteva ţigări pe zi. Zicea: ăsta-i fumat? Câteva ţigări pe zi?! Adică omul a făcut un efort şi el a considerat că, într-adevăr, nu mai fumează, la cât fuma el. Şi noi, omul ăsta, dacă nu-l încurajezi şi nu-i spui că într-adevăr el încearcă şi nu mai fumează, în sensul lui, îi tăiam orice chef şi spunea: „Păi eu degeaba nu mai fumez două pachete şi fumez numai zece ţigări? Dacă tot spune că dacă tot nu-i nimic, fumez cum am fumat şi gata şi ştiu că nu pot face asta!“. Dar, în timp, oamenii se schimbă. Să-i încurajăm măcar câte puţin: „Măi, bine-bine. Cât fumezi tu?“. „Un pachet şi jumătate.“ „Cât poţi tu? Hai, taie la zece! Poţi zece ţigări?“ „Hai, părinte, că o să încerc!“ A ţinut o săptămână, două, o lună. „Poţi? Mai tai două?“ „Încerc, părinte, mai tai două! Da’ ce să fac când mi-i a fuma?“ „Găseşti tu ce să faci!“ Apropiaţi-vă de ei şi-o să vedeţi şi încurajaţi-i pe treaba asta, că puţini sunt cei care au atâta hotărâre încât - pac, de azi şi gata! Nu mai este chiar aşa…

Î: 01:53:22 (auditoriu) Chiar aşa spunea părintele Arsenie, să-i înţelegem, că nu cu toţi se poate la fel, la unii se poate tăia dintr-odată, ca şi părintele Porfirie, iar la unii pe parcurs şi-aşa ne tot învaţă să-i înţelegem, să ne străduim, să ne rugăm să-i putem înţelege.

R: 01:53:37 Aşa-i, părinte, mulţumesc şi eu, într-adevăr, asta-i, Dumnezeu, odată, în mila Sa, să lege şi să dezlege. Să nu ne temem uneori să aplicăm iconomia asta, că vede Dumnezeu. Prin dragoste. Astea-s riscurile dragostei!

Î: 01:54:07 Nu pot spovedi tot. Mi-e ruşine. Cum pot scăpa de părerea de sine? De mândria asta?

R: 01:54:14 Cum poţi scăpa de părerea de sine? Spovedind tot. Măi, măi, măi… Ce am făcut noi ca să ne mândrim? Vine cineva, tot la părintele Serafim, un seminarist, şi tot aşa îl întreabă: „Părinte, ce să facem ca să nu ne mai mândrim?“. La care părintele: „Da’ şi, mă rog, ai făcut aşa ca sî ti mândreşti?“.

Î: 01:54:54 Nu v-a fost teamă că veţi fi prigonit atunci când aţi scris cartea „Pentru cine bat clopotele de la Tanacu“? Aţi fost foarte realist şi cred că adevărurile astea trebuiau spuse de cineva.

R: 01:55:08 Cine să mă prigonească? Cine să mă prigonească? Nu, nu mi-a fost teamă şi nu mi-e teamă decât de ceasul morţii, că va trebui să dau faţă în faţă cu realitatea, să mă trezesc din beţia asta şi din nebunia în care petrec. Dar de oameni nu mi-e teamă, nu. Mulţumesc lui Dumnezeu! Asta am simţit, asta am spus, crezut-am, pentru aceea am grăit, cum spune proorocul, şi nu cred c-am zis ceva nou pe care nu-l ştia nimeni. Am spus ceea ce o ţară întreagă ştia. Iaca mare lucru! Pur şi simplu le-am pus pe hârtie. Să nu ne temem, bre, de cine ne temem? Şi mai ales ca preoţi! Păi, mi-e ruşine, fraţilor! Cum să ne temem? De cine ne temem? Ce suntem în lumea asta? Goi am venit şi goi plecăm de aici. Spunea şi părintele Serafim, păi dacă nu faci poruncile lui Dumnezeu, chiar dacă eşti patriarh, te dezbracă gol când mori şi nu te mai deosebeşti cu nimic de un om. Ceea ce ai făcut bun în viaţa asta, asta eşti. De ce ne temem? Mi-e ruşine când preoţii se tem. Nici o scuză nu există! Vai, o să mă caterisească, vai, o să facem sminteală... Nu există scuză atunci când fratele este în strâmtoare. Când un om este bătut, nu putem răbda. Nu poţi să-l izbăveşti, mărturiseşte măcar şi Dumnezeu va mărturisi pentru noi. Cel care va mărturisi în numele Meu şi Eu voi mărturisi pentru el la Judecată. N-a spus Hristos aşa? N-am primit un duh al fricii, ci al dragostei, spune Apostolul. Cel mai urât lucru este laşitatea şi frica asta laşă - nu-i o frică motivată -, o frică de nimic, o frică de ceva incert. Ce-o să-ţi facă? Ce-o să-ţi facă? Frica de incertitudine, asta nu este frică, este laşitate, eu înţeleg să te temi de închisoare, de bătaie, care este concretă, ai văzut-o cu ochii tăi, dar să te temi aşa, aşa, abstract, este laşitate. Nu trebuie s-o primim în noi şi s-o răspândim, şi să umplem biserica, adunarea de frica asta.

01:58:50 Aveţi faţa descoperită! Fiţi gata oricând să mărturisiţi tot adunării întregi şi n-o să vă fie frică de nimic. Să fiţi gata să pierdeţi tot ceea ce aţi primit din milă de la Dumnezeu. Totul este primit, toate în dar le-am primit. Să fiţi gata să vi se ia înapoi, pentru că nimic suntem. Şi, atunci, Dumnezeu o să ne vadă. Şi proorocul David a făcut greşeli, dar, pentru că a rostit adevărul în adunare mare, spune Dumnezeu: Am aflat pe David bărbat după inima Mea. Dacă este vreun lucru de care mă scârbesc, ăsta este laşitatea asta, în numele a nu ştiu ce. Nu-i neascultare, fraţilor, cum încearcă cineva să spună, nu-i asta lovire în Biserică. Ştiţi care e lovirea în Biserică? Să întorci fundul şi să pleci în altă parte, în altă biserică, părelnică biserică, şi de acolo să latri, ca un căţel pe după gard, la un câine mai mare. Atâta vreme cât ceea ce ne frământă, cât ceea ce credem, pentru că nu avem voie să vorbim ceea în ce nu credem. De asta spune proorocul: Crezut-am, pentru aceea am grăit, adică s-ar putea să greşesc atunci când grăiesc, dar spun pentru că am crezut, şi Dumnezeu, Cel care vede credinţa, mă va înţelege aşa cum sunt. Crezut-am, pentru aceea am grăit şi să grăieşti în adunarea ta, în Biserica ta, cu faţa descoperită, şi, dacă vei greşi, Biserica te va îndrepta. Asta nu înseamnă să baţi în Biserică. Bat în Biserică cei care ies din Biserică, care fac alte adunări şi, de acolo, latră. Latră fără să-şi pună semnătura, trimit scrisori de la monahi anonimi… mi-e ruşine de monahii ăştia, anonimi, care spun că vom face o schismă. Cine-s ei? Ceea ce avem de discutat este în adunare, de asta este adunare; asta este sobornicitatea Bisericii. Şi repetăm cuvintele Mântuitorului: Dacă am spus rău, spune-mi unde am greşit, dar dacă n-am spus rău, pentru ce mă baţi? Pentru ce ar trebui să fiu prigonit? Sau oricare dintre noi?

02:02:07 Aşa că, să fim mai senini în Biserică, asta-i creştinismul. Ce, suntem la partid? Ce, am primit premii şi steluţe? Ne-am făcut şefi pe ASCOR? Ne-am făcut preşedinte nu ştiu unde? Cântăm în cor şi-o să ne dea afară? Ce-am pierdut? Suntem profesori de religie? Suntem preoţi la o parohie bună? Am primit grad? Am primit crucea? Suntem protoşi, arhimandriţi, iconomi? Ce-am primit? Ce pierdem? Tot aşa, pentru binele Bisericii, o să ajungem, fraţilor, de n-o să mai ştim ce-i cu noi. Dumnezeu să ne păzească şi să ştiţi că n-am făcut-o pentru că aş avea eu dreptul şi măsura să o fac, pentru că Hristos, prin prooroc, mustră: Tu, care cu cel desfrânat partea ta puneai, şi cu hoţul, şi cu toţi, pentru ce-i Legea Mea în gura ta? Nu eram în măsură! Dar dacă am văzut că cei sfinţi care trebuie să vorbească nu vorbesc, am vorbit că m-am socotit o piatră din acelea care, atunci când tac sfinţii, vorbesc. Aşa că am vorbit şi eu ca o piatră şi am spus, pentru că sfinţii tac. Sfinţii de azi. Dumnezeu să ne ajute să nu uităm ceea ce am moştenit, ceea ce am primit, din mila lui Dumnezeu, în Biserica noastră, în tradiţia noastră şi să vorbim cu faţa descoperită despre asta, în adunare mare, adunare mare, mare-mare, cât un sfânt sinod, că mai mare ca asta nu-i. Vorbim cu cei care nu trebuie să aibă nici un ascunziş faţă de noi şi faţă de care nu trebuie să avem nici un ascunziş şi nici o taină. Nu vorbim cu nişte străini! Şi de când nu putem pune întrebări şi aştepta răspunsuri, dacă ucenicii puneau întrebări Mântuitorului şi aşteptau răspunsuri? Răspunsuri pe care Mântuitorul le dădea sau le amâna. Nu-mi este mie dat a şti taina, şi vremea, şi sorocul. Unul Tatăl le ştie, spune Hristos, deşi le ştia, dar nu era vremea să le spună ucenicilor sau altădată le tâlcuia nelămuririle, atunci când le aveau. Şi noi, fraţilor, în Biserică, cu dragoste, trebuie să punem întrebări şi să căpătăm răspunsuri, să spargem prăpastia asta, şi-atunci cred că o să fie mai uşor pentru toţi, dar mai greu pentru cei care au urât Biserica, au urât adunarea Ta, şi au intrat cu topoarele în Biserica Ta, şi au stricat gardurile şi via, ca porcul din pădure. Astea sunt cuvintele Psaltirii, cred că referitoare la vremea pe care o trăim. Aşa că toată limpezimea şi dragostea în Biserică, şi aici e dreptatea, nu afară.

Î: 02:07:02 Cum să ne manifestăm dragostea faţă de eretici, sectari?

R: 02:07:10 Daţi-le de mâncare când vă cer, ajutaţi-i atunci când vă cer, nu-i înjuraţi, nu-i blestemaţi şi… cam atât. Nu vă credeţi mai buni ca ei! Dacă aveţi credinţă dreaptă - mila lui Dumnezeu! Vedeţi faptele lor bune, atunci când ele sunt, şi o să biruiţi răutatea asta. N-am atâta despărţire faţă de sectarii ăştia decât faţă de laşitatea care este între noi, uneori. Asta nu e o erezie, laşitatea? Este cea mai mare erezie! Când Apostolii au mers la moarte, mucenicii noştri, noi cântăm în Biserică, slăvim în slujbe mucenici, şi noi nu putem deschide gura la un lucru pe care toată lumea îl vede! Mă întreabă cineva: „Vai, părinte, cum aţi putut să loviţi în ierarhie?“. Zic: „N-am lovit în ierarhie, ci într-o prostie pe care a săvârşit-o, de la numele ierarhiei, cineva, eu n-am spus că ierarhii au săvârşit-o - cineva, acolo -, s-a produs o încurcătură, în cazul datelor respective - am zis -, n-am generalizat, am tot respectul şi toată cinstea faţă de episcopi, pentru că îi cunosc pe mulţi“. „Părinte, vai, ce-o trebuit să spălăm lucrurile în public?“ Şi am zis: „Măi, rufele noastre stau pe toate gardurile, hai măcar să le spălăm!“. Păi, da’?! În presă, televiziune, peste tot! Hai măcar să le spălăm! Iaca, nu? Numai noi tăcem! Toată lumea trebuie să vorbească despre nebuniile pe care le facem, numai noi trebuie să tăcem! I-auzi, măi! Aşa că, deh…

02:09:13 (auditoriu) Cred că este vorba chiar despre aceasta - mă iertaţi -, că sunt lucruri care se referă la familie, la dragostea dintre un bărbat şi o femeie, care sigur că sunt importante şi se pot şi generaliza. Dar sunt lucruri foarte grave; mă iertaţi, eu l-am cunoscut pe părintele Arsenie, am fost de zeci şi zeci de ori la dânsul şi n-am găsit un om mai desăvârşit dintre cei pe care i-am cunoscut sau am auzit despre dânşii. Dacă ierarhii noştri au prigonit pe Marele Sfânt Ioan Gură de Aur, încât se temeau păgânii de anumiţi ierarhi şi chiar de anumiţi călugări şi preoţi, zicea părintele Arsenie că, dacă-i vorba de ecumenism, apoi cea mai mare apropiere o avem faţă de catolici şi dacă e vorba să ne uităm - cum aţi spus Sfinţia Voastră - în sânul nostru, aşa, păi nu avem noi pe cei de pe stilul vechi şi stilul nou care, unii, exagerează aşa de mult, de caută şi umblă şi pe la noi şi prin alte părţi, că, aşa cum spune Mântuitorul, aleargă prin toată lumea să facă un prozelit şi îi pretind ca, dacă trece pe stilul vechi, să se boteze din nou. Deci este o blasfemie! Deci, dacă pentru acele 13 zile despre care spunea părintele Arsenie - eu am fost odată la el şi erau şi alţii -, zice: „Măi, când trage clopotul - şi într-o parte, şi alta“… astea 13 zile… Şi cred că a fost o lipsă de înţelepciune a celor mai mari atunci şi cred că n-a fost de la Dumnezeu aceasta. Să mă ierte Dumnezeu, după micimea pe care o am; dacă eram eu mai mare… aşa cum zicea mama mea: dacă aş fi eu Dumnezeu, aş face aşa şi aşa... Eu cred că n-a fost deloc de la Dumnezeu, chiar dacă au fost bune calculele, fără discuţie, calculele au fost bune, rămânerea în urmă este clară. Dar dacă s-a văzut că mulţi nu primesc şi s-a văzut că din asta se naşte un conflict în Biserică, să mă ierte Dumnezeu, nu trebuia să se meargă mai departe. Vorbesc despre aceasta, ca să nu mai spunem între noi şi greco-catolici, nu?! Iată, iar un măr de discordie destul de… dacă au alergat cu barda unii după alţii… Sigur, eu nu sunt reprezentativ, dar avem totuşi Preoţia, iar oamenii ne întreabă şi se frământă, şi noi înşine. Eu, să mă iertaţi, eu niciodată n-ar fi fost să nu accept căsătoria sau cununia între un catolic şi un ortodox, care sunt cu adevărat. Să mă iertaţi, eu m-am gândit, şi nu eu, am luat aşa, şi de la alţii, dacă au pe Maica Domnului, dacă au puterea Sfintei Cruci, dacă au Sfintele Taine, dacă au cinstirea sfinţilor, chiar dacă sunt, fără discuţie, deosebirile şi fără discuţie că Filioque este o mare, mare problemă… Dar este o problemă mai mult şi filosofică. Sfinţii Părinţi, care au făcut folosofia cea adevărată, au spus că asta e o mare problemă: problema Filioque, chiar dacăs-a zis că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl prin Fiul; sigur, n-au putut găsi formula cea adevărată, de fapt nici nu încap tainele lui Dumnezeu în formulele noastre, chiar şi în cele drepte. Vorbim de teologia nu numai de cea afirmativă, de cea catafatică, în care se relevă tainele lui Dumnezeu, rămânem aşa, rămânem într-un întuneric, încât şi sfinţii, la sfintele sinoade, au spus: Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă. De aceea, chiar dacă papalitatea este o problemă şi este o problemă mai mult omenească, pentru că au fost şi papi care s-au smerit, după cum au fost şi printre ai noştri, şi dacă este vorba şi de celelalte, părintele Arsenie spunea, mă iertaţi, nu vreau să influenţez pe nimeni, dar, într-adevăr, între religia noastră şi celelalte, fără discuţie eforturile ar trebui să se facă între noi şi catolici, şi nu prin exacerbarea şi relevarea diferenţelor în primul rând, ci în privinţa apropierilor şi, să mă ierte Dumnezeu, nu numai catolicii ar putea să înveţe de la noi foarte mult, fără discuţie că la noi s-a păstrat adevărul mult mai integru…

-Părinte, mă iertaţi, simt că sala freamătă şi… am o sugestie, deşi nu m-am consultat cu ASCOR-ul, dar propun ca următoarea conferinţă s-o ţineţi Sfinţia Voastră! Dar cred că oamenii au venit acum să-l audă pe părintele… Iertaţi-mă!

- Am să termin imediat… Vă mulţumesc! Să mă ierte Dumnezeu, am încheiat, am vrut să spun numai atât, de exemplu, la noi este considerat numai drept Sfântul Iosif, care - am mai pus problema asta - a fost ocrotitorul Domnului şi care a primit prin vis încredinţarea ca să ia Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi aceasta s-a făcut pentru noi ca nimeni să nu mai nege Pururea Fecioria Maicii Domnului, ca şi Sfântul Toma, care a pus mâna pe rănile Domnului. De aceea eu cred că ar trebui să se facă eforturi şi din partea noastră, pentru că eforturile, chiar dacă se fac numai de sus, chiar şi noi, preoţii, credincioşii, să ne apropiem, nu să ne dezbinăm…

02:16:00Părintele Savatie: Am înţeles, părinte, mulţumesc! Eu… sigur că toate sunt bune atunci când se fac spre unire. Sincer, cred că toate strădaniile astea se fac cu alte scopuri. De ce? Pentru că după roade le cunoaştem. Dacănoi chiar credem că noul calendar a fost adus pentru o corectitudine ştiinţifică, eu mă îndoiesc. Că n-au văzut ei c-aduc dezbinare? Ba eu cred că chiar ăsta a fost scopul, ca să-i dezbine pe credincioşi, şi-au reuşit, frate, pentru că, bine spuneţi, cu cine nu ne întâlnim noi, azi, în întâlnirile noastre ecumenice? Numai cu cine nu ne întâlnim!? Pentru că nu trebuie să vedem diferenţele. Dar românii ortodocşi de stil nou şi de stil vechi - numai cu barda în cap sunt ăştia! Aţi auzit voi vreodată de o întâlnire la nivel de sinod sau de vreo dezbatere pe seama stilului nou sau vechi? Hai să ne întâlnim, fraţilor, la Sibiu, ăştia pe stilul vechi din România! Fraţilor români, suntem împreună, trăim, hai să ne vedem ce facem! Măi, nici la seminar nu-i primesc pe ăştia pe stil vechi, deşi este un drept al fiecărui cetăţean român să studieze într-o instituţie de stat. Păi, ce-i asta? Ăsta e ecumenismul nostru? Asta e dorinţa noastră de a ne uni, de a fi una în Hristos, aşa cum trâmbiţăm? Ne întâlnim cu oameni de la capătul lumii - tot respectul şi toată dragostea pentru ei -, dar pe ăştia, ai noştri, de aceeaşi limbă, de aceeaşi mărturisire, pentru 13 zile, îi negăm şi îi refuzăm; să-mi arătaţi mie câţi români pe stil vechi cunoaşteţi în instituţiile de învăţământ teologic! Nu vreau să fac polemici pe seama asta, dar cred că aceste întruniri ecumenice, declarate a fi în numele unirii creştinilor, nu sunt sincere şi au, de fapt, un alt scop. Care scop? Păi nu-l vedeţi? Fierb ortodocşii între ei, fierb catolicii între ei! Bine c-a venit Papa Benedict şi-a zis: „N-avem nici o Biserică-soră, avem numai una”! Nebunia de pe lume ce s-a stârnit! De ce? Sunt, slavă Domnului, pentru mântuirea tuturor şi unirea tuturor. Ar fi o nebunie să dorim pierderea cuiva. Şi, drept să vă spun, nu cred despre nimeni că nu se mântuieşte, despre mine - da, nu în sensul că, vai… dar am o nădejde, o licărire, dar dacă ar fi, în starea asta, în care sunt acum, nu văd vreun motiv pentru care ar trebui Dumnezeu să nu mântuiască, motiv din partea mea venit, nu din partea Lui, pentru că El poate face şi asta, în mila Lui, dar cred că aceste întâlniri de vârf - aşa-zis vârf - pentru că, fraţilor, când citeşti documente ale întrunirilor astea, ai impresia că s-a întâlnit Ortodoxia cu catolicismul şi protestantismul, şi acolo au fost doi băieţi secretari de nu ştiu unde, bursieri nu ştiu unde, despre care nimeni nu ştie şi care au devenit cunoscuţi doar prin participarea la astfel de întruniri, care uneori pot fi din 20 de oameni. Uitaţi câţi suntem aici! Asta nu-i întrunire ecumenică? Şi eu vin dintr-o Biserică pe stil vechi, cu care Biserica Ortodoxă are comuniune, desigur! Vin dintr-o altă ţară… Avem o conferinţă interecumenică şi internaţională, fraţilor!

02:20:59 De asta, cu toată dragostea, înţeleg dragostea părintelui şi nevoia şi, sincer, şi eu o am! Sigur c-ar trebui s-o facem, dar s-o facem în Duhul lui Dumnezeu, în dragostea asta pe care o avem, pentru că eu, dacă am prieteni şi cunoscuţi, şi catolici, şi protestanţi, şi chiar pastori, pentru care am toată dragostea şi cu care am discuţii frumoase şi adânci pe care, de multe ori, cu un ortodox nu le am, dar am văzut că ei nu suportă conferinţele astea ecumenice, după cum nu le suport nici eu, pentru că sunt false, pentru că sunt forţate, pentru că discută chestiuni care le depăşesc atribuţiunile… „Ne unim sau nu?“ Măi, tu, în trei oameni, ai hotărât un lucru aşa de important? Dar obştea ta ce spune? A, nişte nebuni acolo, pe deal, nişte călugări, nişte nebuni… Care… n-are… ce… ăştia n-au făcut nimic, nici şcoală, nu vedeţi la ei cum sunt îmbrăcaţi, ce, ăştia ştiu, suntem Europa! De dincolo catolicii se tulbură, pentru că asta este realitatea, am discutat cu catolici. De ce? Pentru că nu îi reprezintă. Obştea, atât cea catolică, după cum şi-a noastră, nu se simte reprezentată de către cei care merg şi vorbesc în numele catolicismului sau în numele Ortodoxiei. Aşa că, sigur, trebuie făcut ceva în sensul ăsta, dar fără să le turnăm apă la moara lor, pentru că toate zvonurile astea pe care le trezesc ei în noi nu fac decât să trezească dezbinare. Cunosc fraţi de-ai noştri, creştini, care, dacă v-ar fi auzit, părinte, ar fi spus: Ăsta - gata, l-au cumpărat ecumeniştii! Dar eu înţeleg exact ce vreţi să spuneţi, fiindcă inima mea la fel simte, părinte, şi ei mi se pare că se folosesc de curăţenia multor credincioşi, de sinceritatea lor, de dorinţa de dragoste şi de unitate, pentru a-şi răspândi cât mai mult cangrena asta. Spun pentru că, într-adevăr, nu dă roade. Dacă n-ar fi fost întâlnirile astea, în felul ăsta făcute, n-ar fi existat nici problemele de aşa-zisă opoziţie în Biserica noastră. N-ar fi apărut critici nedorite faţă de unii ierarhi, dezvăluiri nepotrivite, adică o întâlnire care se face între câţiva secretari, poate să fie chiar şi 2-3 episcopi, pe-acolo, are urmări foarte grave. Încep oamenii care cunosc episcopii respectivi, sau pe alţii, să spună cum i-au văzut acolo şi cine ştie ce-au mai auzit despre ei… Şi cine află asta? Catolicii? Noi aflăm asta! Cine află asta? Cineva din afara Bisericii? Află şi ei, aflăm şi noi! Nu numai că nu ne unim cu ei, dar ne dezbinăm şi între noi! Aşa că, dacă eu sunt ecumenist, sunt în sensul duhului de unitate pe care trebuie să-l aibă orice creştin, dar dacă sunt anti-ecumenist, apoi sunt pentru că nu suport minciunăriile şi slugărniciile astea de la vârf, când văd că un ortodox ascultă cum cineva spune că Maica Domnului nu-i Pururea Fecioară! Da’ ce-i aşa de important? Da’ ce, sfinţii, chiar trebuie să ne rugăm la ei? Ei, asta nu-i cel mai grav… Cum, măi, de ce te mai duci tu acolo, în adunarea aia, măi, frate, măi? Du-te acasă şi te culcă, măi!

Î: 02:25:26 Cum ar trebui să ne rugăm pentru sporirea dragostei dintre Bisericile Ortodoxe ale noastre: Biserica Ortodoxă Română, Biserica Ortodoxă Rusă. Există riscuri aici?

R: 02:25:42 Rugaţi-vă, deşi există o tensiune politică foarte bine întreţinută între noi, ortodocşii. Păi, da’ nu vedeţi, între Rusia şi România, la nivelul Bisericii, cunosc episcopi în România care nu suportă să pomeneşti sfinţi ruşi la biserică, nu suportă să vadă cruce rusească, nu rusească, e o cruce bizantină, dar dacă o recunosc… Cum s-o scoţi? Da’ la ce-am ajuns… Aşa că, să ne rugăm! Să ne cunoaştem, vă spun, Ortodoxia e minunată, în oamenii care o reprezintă, cât sunt ei de feluriţi şi frumoşi, până la urmă. N-am cunoscut mulţi, dar, totuşi, vin dintr-o altă parte, în Rusia, în România, am cunoscut călugări sârbi, bulgari, georgieni… Aşa că… să ne rugăm unii pentru alţii şi să nu facem nici un fel de deosebire. Avem plinătatea Bisericii. Atunci când ne rugăm pentru o biserică, să ne rugăm pentru întreaga Biserică, înălţându-ne deasupra tuturor graniţelor astea, pământeşti. Înnoiţi-mi tinereţile mele ca ale vulturului, spune proorocul David. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul, înălţaţi-vă deasupra graniţelor astea, sfărâmaţi prejudecăţile astea, pentru că sunt minciuni. Asta nu înseamnă că nu se face politică din partea Rusiei sau din partea României; e-adevărat, se face politică prin biserică, şi se face tare, măi, fraţilor, că de-acuma vede şi chiorul! Dar asta nu înseamnă că trebuie să ne lăsăm pradă politicii ăsteia şi să spunem: Gata, ruşii, pentru c-au făcut aia… Ăia s-au bătut acolo, la noi, la graniţa cu bulgarii, ei, bulgarii ăştia, întotdeauna au vrut să… depăşiţi! Ăsta-i tot rezultat la meschinăriei omeneşti, rugaţi-vă pentru toţi, descătuşaţi-vă şi depăşiti complexul ăsta naţional, pentru că e un complex. Pe cât de frumoasă este dragostea de neamul tău, de poporul tău din care eşti, pe-atât de mic e complexul ăsta al: vai, eu - românii, eu - ruşii, eu... Depăşiţi-l şi-o să vedeţi! Aşa să ne rugăm şi să nu confundăm politica care se face printr-o biserică, într-un stat, cu Biserica respectivă.

Î: 02:28:49 Nu credeţi că ar trebui militat pentru un al VIII-lea sinod ecumenic ortodox?

R: 02:28:53 Eu cred că ei au de-acum vreo 60-70 de sinoade, numai că nu ne spun nouă! Da’ cum, numai că acum le numesc conferinţă, dar cred ca tot asta au în vedere, cuvântul sinod nu se mai aude, de asta… Fac băieţii sinoade, nu se lasă. Ar fi, bre, dar cine să-i mai adune? Sinoadele se făceau pentru că era imperiu. Era mai uşor: poruncea o dată împăratul şi i-a strâns. Cine, acum, dacă toţi se sfădesc, n-au ochi să se vadă epicopii între ei? Nu zic toţi, dar aşa, în mare. Ştiu că la Naşterea Domnului, în 2000, la Ierusalim, corul Patriarhiei Ruse a fost întors la avion, să nu cânte acolo. De ce? Pentru că erau ruşi. Putea să fie oricare altul în locul lor întors. Cred că dacă Ierusalimul era la Moscova, l-ar fi întors alţii! Astea sunt sinoadele noastre, fraţilor. Aşa că, nu ştiu când o să mai fie. Am auzit asta din gura Patriarhului Daniel, şi sună frumos, că ar trebui ortodocşii să se întrunească odată, episcopii. Foarte bine pune problema asta! Pentru asta - tot respectul! Dă, Doamne! Nici nu ştii cum se face la Bucureşti un sinod ecumenic. Doamne fereşte!

Î: 02:30:40 Părinte, cum să mă pregătesc de Spovedanie, cum să fiu cu inima deschisă? Mă rog la Dumnezeu să-mi arate păcatele, dar tot am inima împietrită şi plină de nepăsare.

R: 02:30:53 De Spovedanie nu trebuie să te pregăteşti. Du-te aşa cum eşti, spun tot, nu te gândi cum o s-o spui. În pregătirile astea de Spovedanie, noi, de fapt, facem un poem, o epopee aşa, frumoasă, unii o poezie mai mică, unii mai mare, dar aşa cu atâta artă le ticluim! Asta o spun întâi… după aia asta… care-i mai… tac, tac, tac… şi, când începe, măi, sună aşa frumos, că poţi, uneori, mă gândeam - la noi se scriu pe foaie -, zic, măi, dacă le păstrez, fac poeme, mai schimb două-trei cuvinte, nu pun numele şi faci un volum de poezie de plângi! Nu ne pregătim în felul ăsta de Spovedanie, dar acum mulţi înţeleg aşa. Du-te aşa cum eşti tu! Şi asta-i cel mai bun lucru. Să te gândeşti la un singur lucru: că ai greşit şi că poţi fi iertat de către Dumnezeu şi că asta te împacă cu El. Spovedania ne împacă cu Dumnezeu. Să ne ducem şi să spunem aşa, cu toată deschiderea, asta e toată pregătirea.

Î: 02:32:10 Părinte, am ajuns în situaţia să ne întrebăm noi, copiii, tinerii, cum să ne aducem părinţii la credinţă şi în biserică. Personal nu ştiu cum să mai procedez şi cred că sunt mulţi tineri în situaţia mea. Părinţii ne privesc cu scepticism dacă încercăm să sporim în credinţă şi să ne lipim mai mult de Hristos, mergând cât mai des la biserică. Ne privesc de parcă am fi nimerit în vreo sectă. Sfinţia Voastră trebuie să ne înţeleagă, având experienţă cu tata. Poate ne ajutaţi cu un sfat. Cum să mai procedăm? Oare unde sunt vremurile când părinţii vegheau la mântuirea copiilor şi-i duceau în Biserica lui Hristos, înfăţişându-i Domnului?

R: 02:32:53 Ei, fraţilor, totul este rod al unei experienţe. Timpul o să arate. Eu pot să împărtăşesc o experienţă, dar eu încă nu am certitudinea autenticităţii ei. Când faci aşa sau când faci aşa… Sigur că nu sunt în măsură să o spun. Faceţi cum puteţi, evitând exagerările. Acolo unde se produce o tensiune, aţi intrat pe un teren riscant. Evitaţi tensiunile, pentru că doar sfinţii pot face faţă unei tensiuni psihologice. Majoritatea oamenilor nu le pot depăşi şi, de cele mai multe ori, se despart pe viaţă din cauza unei tensiuni apărute între părinţi şi copii, fraţi. Sunt fraţi care nu s-au văzut de 20 de ani pentru că întâi au avut o tensiune, deşi nu au avut un conflict clar, pornind de la un fleac, de la o prostie. Nu s-au înţeles odată în privinţa unui lucru, a apărut tensiunea asta, s-au despărţit şi fiecare în mintea lui atât de mult s-a întărit şi s-a împietrit, încât nu mai au ochi să se vadă. Aşa că, evitaţi tensiunile, indiferent din ce motiv sunt. Nu avem măsura, mai ales la tinereţe, în adolescenţă, să depăşim o tensiune. Aşa că, mai bine nu le provocaţi prin nimic! Lăsaţi-vă părinţii, nu învaţă oul pe găină! Unde aţi văzut voi? Ce, părinţii ăia cât de creştini trebuie să fie ca să poată primi de la voi ceva? Lăsaţi-i! Nu vă faceţi nici voi mulţi învăţători ai părinţilor voştri, pentru că nu duce la bine, chiar dacă ceea ce aţi înţeles şi v-a descoperit Dumnezeu este minunat şi este calea vieţii, rugaţi-vă şi aveţi smerenia! Iar timpul le pune pe toate la locul lor. Trebuie să ştiţi că şi ritmul părinţilor este altul decât la adolescenţă. Timpul, vârsta are un alt ritm, mai mult lăuntric. Şi n-aşteptaţi ca într-o săptămână să înceapă şi ei să postească şi să meargă la biserică. Suficient este dacă nu vă împiedică pe voi să faceţi asta.

Î: 02:35:39 Cei pe care îi întâlnim pot fi priviţi ca fiind oglinzile noastre? Astfel că cel care este agresiv cu mine îmi arată un punct agresiv din mine sau alte lucruri, pozitive? Astfel, poate fi privit acest lucru un semn al dragostei lui pentru mine să-mi arate ce este de vindecat din mine? Astfel, putem deveni mulţumitori în sine faţă de ei, nu neapărat ca atitudine exterioară, dispărând judecăţile?

R: 02:35:06 Nu chiar aşa! E prea simplist, parcă-i karma. Nu pentru că tu eşti mânios; el e mânios, dar tu poţi avea altceva, tu poţi fi beţiv sau mai ştiu eu ce.E oglindă în sensul în care vedem cum se urâţeşte un om atunci când e rău. Şi ne dăm seama că şi noi devenim urâţi, deşi avem o părere bună despre noi, atunci când săvârşim un rău, fie că ne mâniem, fie că nu avem răbdare, fie că suntem nemulţumiţi, ne urâţim, pe noi nu ne vedem, dar în celălalt vedem, omul ăsta care de altfel m-a minunat, uite-acum, nu… aşa sunt eu. În sensul asta. Este prea fină problema pe care o pui şi o regăsim la sfinţi care au ajuns la atâta desăvârşire, încât ajungeau să-şi reproşeze lucruri foarte delicate. Aşa că, da, celălalt este şi-i putem mulţumi, eu ştiu cât putem să-i mulţumim?! Să fie bine măcar să nu ne sfădim cu el şi să nu-l batem. Destul că… Nu chiar să-i mulţumim că a strigat la noi! Da’ unde-s ăştia? Mi-a zis un părinte care a stat în puşcărie mulţi ani, 21 de ani, şi-a stat cu părintele Arsenie, Arsenie Papacioc. Şi zice: „Măi, nu înţelegeam eu ce spunea…“. Atunci părintele Arsenie zicea: „Lasă, noi nu mai vorbim de dragoste, destul să ne răbdăm unul pe altul!“. „Noi nu înţelegeam atunci ce spune, dar acum am început să înţeleg, avea dreptate, la 80 şi ceva de ani, avea dreptate, măi!“ Aşa că-i destul să-l răbdăm pe celălalt, nu mai căuta în tine mulţumire şi asta… pentru că te muţi din starea ta, din lucrarea ta şi te duci într-un teren care n-are nici o treabă cu lucrarea sufletului tău. Nu-ţi provoca ţie mulţumire! Lasă-l, rabdă-l şi-o să ai şi smerenie şi în timp Dumnezeu îţi va da şi celelalte. Dar dacă tu, dintr-odată, te sui pe culmea teologiei şi-a slavosloviei, acolo, cu îngerii, nu vedeţi că mulţumirea şi lauda este la capătul Psaltirilor, nu la început? Păi nu? Lăudaţi pe Domnul, toţi îngerii, toate stelele, lumina, gheaţa, viforul, nu vedeţi, la…psalmii de sfârşit, la început - fericit bărbatul care face aşa şi aşa… destul este să rabzi, da? Şi, cu timpul, mult vei mulţumi pentru c-ai răbdat la început şi n-ai început să mulţumeşti.

Î: 02:39:06 Eu sunt ortodox, ea este baptistă, suntem împreună de patru ani. De căsătorit nu ne putem căsători, ţinem foarte mult unul la celălalt, nimeni nu cedează. Ce putem face?

R: 02:39:18 Măi, măi… Nu, că e o treabă foarte importantă şi gravă, pe care n-am înţeles-o până-ntr-o zi, pentru că eu respect ceea ce are Biserica noastră, ştiţi, dar, la un moment, într-o bună zi, cineva mi-a zis un lucru de felul ăsta, dar mai înaintat…Cine? Soţia unui pastor protestant şi profesor universitar, ca să înţelegeţi, în drept, la facultatea protestantă. Fiica lor s-a îndrăgostit de un ortodox, s-au iubit, s-au căsătorit. Acum… nu s-au putut cununa, pentru că ortodocşii nu cunună un ortodox cu un protestant. Până aici pentru mine era clar totul. Până aici e clar. Mai departe. Pentru că noi gândim aşa: noi am făcut aşa pentru că la noi aşa e în Biserică şi aşa e bine, aşa binecuvintează Biserica. Mai departe: întotdeauna m-am gândit că protestanţii, fiind ei împotriva Bisericii şi a Clerului, clar că nici discuţiede cununie. Ei, îmi zice femeia asta: „Noi i-am spus - şi eu, şi soţul meu -, măi, eu înţeleg că nu vă cununaţi la noi, dar binecuvântarea lui Dumnezeu măcar s-o aveţi, nu trebuie la noi, mergeţi măcar la o mănăstire, dar nu trăiţi aşa!“. Măi, băiete, şi când am auzit un pastor protestant că îşi trimite fiica la o mănăstire, adică îşi lasă fiica să se căsătorească cu un ortodox şi-i spune: „Mergeţi la o mănăstire şi vă cununaţi!“… şi când mă trezesc că eu sunt ăla care, primindu-i… Sigur că dacă nu mi-ar spune toate detaliile, că părinţii… eu sunt ăla care îi trimit afară, îi trimit şi-ntr-o parte şi-n alta… şi-am zis: Măi, băiete, sunt cazuri şi cazuri! Înţeleg că este o bună rânduială şi-o păstrare a obştii şi a credinţei, dar, în cazul ăsta, concret, vă daţi seama? Ce facem? Îi scoatem cu totul în afară, şi dintr-o parte, şi din alta. Îi scoatem! Biserica nu-i binecuvintează, dar ei continuă oricum să trăiască, măi, pentru că se iubesc, înţelegeţi? Îi tai, pentru ce? Pentru o treabă a firii? Pentru ce? Oamenii ăia ce-au făcut ei rău până la urmă? Dar ce-au făcut ei împotriva...? S-au îndrăgostit, nu mai faci nimic cu asta, o să te lase, şi biserică şi tot. Şi-am zis că, mai ales în zonele astea, unde-s... Habar n-am avut, nu mi-am pus niciodată problema asta, dar pornind de la cazul ăsta am început să judec dacă nu cumva ar trebui să ne întoarcem la Apostolul Pavel, care spune: Ce ştii tu, femeie, dacă vei mântui pe soţul necredincios? La fel şi soţul pe femeie. Şi necredincios nu în sensul ăsta… pentru că nu consider un protestant necredincios, să nu se înţeleagă asta, am rigorile mele dogmatice, dar pe cel care-L mărturiseşte pe Hristos Domn nu-l pot considera necredincios, în sensul ăsta, pentru că aşa mărturiseşte şi Scriptura, deşi fac clare delimitările, pentru mine, eclesiale ale obştii din care fac parte şi consider că protestanţii au unele neîmpliniri, unele nelămuriri legate de eclesiologie, de Biserică, cu tot ce este ea, cu Preoţie, cu Maica Domnului, cu sfinţii, nelămuriri pe care unii dintre ei le află la nivel înalt, universitar, dar şi le rezolvă, încet-încet, şi le rezolvă, pentru că protestanţii, la nivel universitar, discută chestiuni pe care protestantul lor din sat le refuză şi nu le recunoaşte: despre sfinţi, despre icoane şi aşa mai departe. Aşa că am vrut să fac precizarea asta, pentru că cred că păstrarea Bisericii, a tradiţiei, a rânduielilor este foarte importantă şi nu o putem altera şi neglija prea uşor. Dar că există anumite cazuri în care cred eu că ar putea să se facă măcar o rugăciune, dacă nu toată rânduiala pentru oamenii ăştia, ca Dumnezeu să le dea putere să depăşească momentul ăsta, să nu-i băgăm în deznădejde cu totul, înţelegeţi? Pentru că sunt oameni care se îndrăgostesc fiind de credinţe diferite, se despart în tinereţe din râvna lor, şi după aia o viaţă întreagă suferă unul după altul, nu reuşesc să se mai căsătorească sau, dacă se casătoresc şi divorţează şi ajung aşa, într-o… Foarte mult trebuie ca să îndrăzneşti să desparţi doi oameni care s-au îndrăgostit, foarte mult, n-aş putea face asta niciodată, pentru că mă tem! Mă tem, pentru că am văzut mulţi oameni cu viaţa ruinată din cauza asta! Mă tem, fraţilor, că eşti preot, că eşti episcop. Fă ceva ca să aduci pe Dumnezeu între aceşti doi oameni, dar nu rezolva aşa, cu sabia, nodul lui Gordius, nu tăia aşa! Asta nu este o rezolvare. Aşa că de asta zic, dacă voi sunteţi doi, rugaţi-vă lui Dumnezeu, au trecut nişte ani, fraţilor, nu ştiu ce vârstă aveţi, rugaţi-vă lui Dumnezeu, vedeţi că Dumnezeu poate să facă bine, nu deznădăjduiţi şi căutaţi o cale de a vă împăca cu Biserica prin tot ce este ea şi cred că Dumnezeu o să vă ajute, pentru că, dacă vă puneţi problema asta, ea există. Trebuie să scăpaţi de ea, ca dragostea voastră să fie desăvârşită. O să vă ajute Dumnezeu!

Î: 02:46:45 Unde vă pot scrie tinerii? Sunteţi foarte greu de găsit.

R: 02:46:56 Pe internet… Da’, măi, fraţilor, scrie-mi, măi, dar când scrii trei pagini cu… e foarte greu, eu înţeleg şi ştiu, dar încercaţi să… ştiţi ce-am zis eu? Dacă trebuie să te pregăteşti pentru Spovedanie, dacă tot veni vorba, gândeşte-te că ar trebui să spui un singur păcat dintre toate care sunt ale tale şi gândeşte-te care-i cel mai grav, care e cel mai important, pentru că la mai multe nu ai voie. Şi aşa-ţi esenţializezi şi-ţi conştientizezi gravitatea anumitor fapte ale tale; când împrăştii aşa, fără nici un fel de socoteală, nu mai ştii ce e rău şi ce e bine, nu deosebeşti stânga de dreapta, un pic de... Unde să-mi scrieţi? Găsiţi voi unde să-mi scrieţi, las’ că ştiu eu! Mă trezesc că mă şi sună de nu ştiu unde, de la capătul lumii, fără să fi dat numărul de telefon! Iaca, n-aţi găsit voi unde să scrieţi! Trebuie să-l mai spun în adunări, firma Savatie, aşa..., adresa…

02:48:07- Dacă trebuie să încheiem, încheiem. Am convingerea că totul a meritat: şi aşteptarea, şi amânarea, şi toate celelalte. O durere, o mică durere am avut în timpul conferinţei, eu personal, că a tot trebuit să iau microfonul părintelui, că l-aş fi lăsat acolo şi să vorbească părintele!

Părintele Savatie: Durerea părintelui era o mângâiere pentru mine!

- Îi mulţumim din inimă şi, dacă ne-a poruncit să îl pomenim, o să-l pomenim! Mulţumim!

Părintele Savatie:Nu v-am făcut semn să bateţi din palme, v-am aplaudat eu vouă, că, de obicei, lumea aplaudă. Vă mulţumesc şi eu şi dacă aşa s-a întâmplat… Să ne auzim de bine!

https://doxologia.ro/video-pr-savatie-bastovoi-riscurile-dragostei