Sfântul Paisie Aghioritul explică faptul că formula „Dumnezeu să le răsplătească!”, rostită adesea cu o aparență de smerenie de cei care suportă nedreptăți, reprezintă un „blestem tainic” (sau un blestem politicos) și nu o binecuvântare.
De ce este considerată un blestem?- Ascunde dorința de dreaptă-judecată omenească: Atunci când o spunem cu amărăciune sau cu gândul ascuns că celălalt merită o pedeapsă sau o plată aspră pentru răul făcut, cerem de fapt ca Dumnezeu să Se pună în slujba răzbunării noastre.
- Înșelarea celuilalt viclean: Omul crede că este îngăduitor și iubitor când rosteste aceste cuvinte, însă în adâncul inimii menține o nemulțumire sau o osândire, căzând astfel din starea duhovnicească curată.
- Valoarea nedreptății: Părintele arată că Dumnezeu îngăduie uneori ca cei buni să sufere din partea celor răi tocmai pentru a se vădi bunătatea și smerenia adevărată, adunând astfel cununi cerești.
Cum este corect să reacționăm?
- Iertare din toată inima: Să iertăm pe cei care ne greșesc, fără rezerve sau gânduri ascunse de retribuție.
- Rugăciune pentru întărire: Să-I cerem lui Dumnezeu putere să trecem cu vederea clevetirile și să ne continuăm viața duhovnicească în pace, lăsând dreptatea în mâinile Lui, fără să cerem nicio plată pentru aproapele.
De ce este considerată o capcană duhovnicească?
- Ascunde dorința de răzbunare: Omul pretinde că iartă, dar lasă „răzbunarea” în seama justiției divine, sperând în sinea lui că vinovatul va plăti.
- Este o batjocură a diavolului: Cei care se cred sensibili și plini de dragoste, dar folosesc această expresie, sunt ironizați de cel viclean pentru lipsa lor reală de iertare.
- Lipsește dragoste adevărată: Dragostea duhovnicească autentică nu caută îndreptățirea proprie și nu cere pedepsirea aproapelui.
Cum ne îndeamnă Sfântul Paisie să reacționăm?
În loc să cerem o „răsplată” divină pentru răul suferit, Sfântul Paisie Aghioritul ne oferă următoarele soluții duhovnicești:
- Iertarea curată: Să îi iertăm din toată inima pe cei care ne-au greșit, fără să mai pomenim nedreptatea.
- Rugăciunea pentru vrăjmași: Să ne rugăm ca Dumnezeu să îi binecuvânteze, să îi lumineze și să îi mântuiască, oferindu-le daruri spirituale, nu pedepse.
- Asumarea greșelii: Să considerăm că noi înșine suntem de vină sau că acea încercare ne este de folos pentru curățarea sufletului și dobândirea smereniei.
Dragostea duhovnicească este mai înaltă decât dragostea ce au fraţii după trup, pentru că se înrudeşte cineva prin Hristos şi nu prin mamă. Toţi cei ce au această dragoste nobilă sunt plini de bunătate, pentru că înlăuntrul lor au pe Hristos, iar pe feţele lor este zugrăvită îndumnezeirea. Nu este cu putinţă să vină dragostea lui Hristos în noi dacă nu ieşim noi înşine din dragostea noastră, astfel ca să o dăm lui Dumnezeu şi chipurilor Sale şi să ne dăruim mereu celorlalţi, fără să vrem ca ceilalţi să ni se dăruiască nouă.
Cei care suferă mult pentru mântuirea întregii lumi şi ajută nevoindu-se în felul lor şi încredinţându-se cu smerenie în mâinile lui Dumnezeu, unii ca aceştia simt cea mai mare bucurie cu putinţă în această lume, iar viaţa lor este o slavoslovire continuă, pentru că se înalţă lăuntric ca îngerii, lăudând zi şi noapte pe Dumnezeu. Iar cei ce sunt nepăsători pentru mântuirea sufletelor lor şi încearcă să afle bucurie şi odihnă în această viaţă deşartă, se chinuiesc mereu şi se împiedică în angrenajele lumeşti cele nesfârşite, trăind încă de aici în iad.
Cei râvnitori, fiindcă se mişcă în locul ceresc al slavosloviei, primesc cu bucurie şi încercările, mulţumind lui Dumnezeu pentru acestea la fel ca şi pentru facerile de bine; pentru aceasta ei primesc mereu binecuvântarea lui Dumnezeu din toate, topindu-se lăuntric de recunoştinţa faţă de Dumnezeu pe care o manifestă, ca fii ai lui Dumnezeu, prin orice lucrare duhovnicească ar săvârşi.
Deşi Bunul Dumnezeu ne dă îmbelşugate binecuvântări şi lucrează totdeauna pentru binele nostru, şi pe toate le face ca să slujească făpturii Sale şi să se jertfească pentru om, de la plante până la animale şi zburătoare, mici şi mari – ba chiar şi El Însuşi S-a jertfit ca să elibereze pe om - , din păcate însă mulţi dintre noi suntem încă nepăsători faţă de toate acestea şi-L rănim prin marea noastră nemulţumire şi nesimţire, deşi ne-a dat conştiinţa care se moşteneşte împreună cu toate celelalte bunuri ale Sale.
Conştiinţa este prima lege a lui Dumnezeu, care a fost întipărită adânc în inimile primilor creaţi, şi pe care o primeşte în continuare fiecare dintre noi ca pe o copie de la părinţii lui atunci când se naşte. Cei care au izbutit să-şi subţieze conştiinţa lor prin cercetare zilnică de sine înşişi, se simt străini de această lume, iar mirenii se miră de comportamentul lor delicat. Iar cei ce nu-şi cercetează conştiinţa lor nu se folosesc nici de studiile duhovniceşti, nici de sfaturile bătrânilor şi nici de poruncile lui Dumnezeu, pe care nu le vor putea împlini deoarece devin nesimţitori.
Cei sensibili şi afectivi, care pe toate le ţin cu scumpătate, de obicei sunt nedreptăţiţi de cei nesimţitori prin cedările continue pe care ei le fac din dragoste; însă dragostea lui Dumnezeu se află totdeauna cu ei. De multe ori se nedreptăţesc şi ei înşişi din exagerata sensibilitate, mărindu-şi micile lor păcate sau încărcându-se cu păcate străine, dar iarăşi Dumnezeu îi îndulceşte cu bunătatea Sa paradisiacă, întărindu-i totodată şi duhovniceşte.
Cei care rănesc sau nedreptăţesc pe oamenii sensibili lăuntric nu sunt oameni.
Cei care spun că sunt sensibili şi au dragoste şi gingăşie şi suferă de la semenii lor, dar spun „Dumnezeu să le răsplătească”, sunt batjocoriţi de cel viclean şi nu înţeleg că în felul acesta se blestemă pe sine în chip tainic. În această viaţă toţi oamenii dăm examene ca să trecem la cea veşnică, în rai. Gândul îmi spune că acest blestem tainic este mai prejos de temelia duhovnicească.
Aşadar, toţi cei care nedreptăţesc, pe ei înşişi se nedreptăţesc veşnic, şi cei care primesc cu bucurie nedreptăţile ce li se fac sunt îndreptăţiţi să ia plata veşnică cu dobândă.
De multe ori Bunul Dumnezeu lasă pe oamenii cei buni în mâinile celor răi, pentru a se vădi bunătatea lor şi a-şi aduna plată cerească.
Fiecare om în mod firesc va fi răsplătit de stăpânul său la care a lucrat. Cei care lucrează pentru Hristos vor primi aici „însutit şi viaţă veşnică”, iar cei ce lucrează la stăpânul cel negru, acesta le face viaţa neagră încă de aici.
Cei care lucrează pentru Hristos, dar cu mândrie, îşi spurcă virtuţile lor precum se spurcă ouăle prăjite când cade în ele puţin găinaţ, făcându-se bune de aruncat împreună cu tigaia.
Însă cei care lucrează cu smerenie şi dobândesc virtuţi şi seamănă cu smerenie, din dragoste, trăirile lor cele tainice, sunt cei mai mari făcători de bine deoarece fac milostenie duhovnicească şi ajută foarte mult sufletele slabe sau care se clatină în credinţă. Şi iarăşi, cei ce se aruncă pe ei înşişi în lume, din dragoste, după ce au aruncat lumea din ei, unii ca aceştia zboară deja în cer şi nu sunt prinşi de lume.
Dragostea cu neagoniseală exterioară ajută mult ca să se dobândească şi neagoniseala de patimi lăuntrică. Aceste două neagoniseli îl fac pe om bogat în bunătatea lui Dumnezeu.
Oamenii buni în mod firesc nu ţin răutate în inima lor, dar nici bunătatea lor n-o ţin pentru ei înşişi. De aceea nu ţin nici lucruri frumoase, nici nu se mişcă de frumuseţile lumii, arătând prin asta credinţa lor fierbinte în Dumnezeu, precum şi dragostea lor cea multă.
Nu există om mai înţelept ca cel milostiv, care dă cele pământeşti, lucruri stricăcioase, şi cumpără cele nestricăcioase, cereşti. Precum nu există mai mare neghiob în lume ca lacomul de bani, care mereu adună şi mereu nu are, şi care în cele din urmă îşi cumpără iadul prin economiile sale adunate. Aceştia care se pierd prin lucruri materiale sunt pierduţi cu totul, pentru că pierd şi pe Hristos.
Cel stăpânit de lucruri materiale totdeauna este stăpânit de întristări şi nelinişte, pentru că pe de o parte tremură ca să nu i se ia acelea, iar pe de altă parte ca să nu i se ia sufletul. Şi iarăşi, zgârcitul care şi-a strâns inima sa, făcându-şi-o de piatră. Ca să se vindece va trebui să cerceteze pe oamenii cei nefericiţi şi să-l doară pentru ei, aşa încât să fie nevoit să-şi deschidă, încet-încet, mâna sa. Şi atunci i se va înmuia şi inima sa cea de piatră, redevenind inimă de om, şi astfel i se va deschide şi uşa raiului.
Bunătatea înmoaie şi deschide inima, precum untdelemnul încuietoarea ruginită.
Cei ce se apropie de cei îndureraţi se apropie de Dumnezeu în mod firesc, deoarece totdeauna Dumnezeu Se află alături de fiii Săi îndureraţi.
Pe fiii Săi cei buni, care ajută în ridicare crucilor pe semenii lor, Dumnezeu îi întăreşte duhovniceşte şi le va uşura crucile încercărilor.
Cei care se gândesc la crucile cele grele ale drepţilor, niciodată nu se mâhnesc în micile lor încercări, cugetând că, deşi au greşit cu mult mai mult în viaţa lor, totuşi suferă mai puţin decât cei drepţi.
Cei care se nedreptăţesc pe nedrept urmează lui Hristos, iar cei se nedreptăţesc pentru păcatele lor sunt fericiţi, deoarece îşi plătesc păcatele lor în această viaţă.
Cei care nu împreună-pătimesc cu cei îndureraţi pătimesc de o boală duhovnicească de moarte, nemilostivirea. Şi iarăşi, cei care sunt deranjaţi de gemetele bolnavilor şi se revoltă fiindcă nu se pot concentra suferă de multe boli duhovniceşti.
Cei care iubesc cu adevărat şi se nevoiesc după lege rabdă cu dragoste, se jertfesc, se lipesc şi odihnesc pe aproapele lor, care este Hristos.
Cei care vor ca toate să li se dea de alţii, fără ca ei înşişi să dea ceva celorlalţi, şi cer mereu de la Dumnezeu fără să-I dea lui Dumnezeu nici măcar păcatele lor (prin pocăinţă), se vor înstrăina cu desăvârşire de Dumnezeu şi se vor preda ei înşişi în mâinile ucigaşului de oameni. Deoarece au cultivat dragostea pentru ei înşişi, firesc este să-şi mărească neliniştea deja mare pe care o au şi să sufere ceva din iad încă din această viaţă.
Cei care nu se pogoară la starea semenilor îndureraţi sunt părăsiţi de Dumnezeu şi cad atunci rău, învăţând să compătimească. În timp ce acei care se întristează şi se interesează de ceilalţi, nepăsându-le de ei înşişi, sunt apăraţi de Dumnezeu şi le poartă de grijă şi Dumnezeu şi oamenii.
Când cineva îşi dă inima sa lui Dumnezeu, atunci mintea aceluia este răpită de dragostea lui Dumnezeu şi, defăimând toate ale lumii, se gândeşte mereu la Părintele ceresc, fiind îndrăgostit de cele cereşti şi slăveşte ca un înger, ziua şi noaptea, pe Făcătorul său.
Dacă e de ajuns ca numai facerile de bine ale lui Dumnezeu, dacă se gândeşte cineva la ele, să arunce în aer o inimă recunoscătoare, cu atât mai mult, dacă se gândeşte şi la multele sale păcate şi la milostivirea lui Dumnezeu!
Cei ce se nevoiesc şi îşi simt păcătoşenia lor şi facerile de bine ale lui Dumnezeu, şi se încred în marea Lui milostivire, îşi urcă sufletele lor în rai cu mai multă siguranţă, şi cu mai puţină osteneală trupească, atunci când au şi intenţie bună.
Cei ce se nevoiesc mult, cu multă evlavie, şi au ajuns oarecum la starea îngerească, hrănindu-se de mierea paradisiacă, tot nu oferă nimic important lui Dumnezeu în comparaţie cu cele ce ni le-a oferit El. Deoarece mănâncă miere şi-I oferă ceară. Mănâncă fructul dulce şi-L oferă lui Dumnezeu cu marile Lui faceri de bine. Căci Bunul Dumnezeu face din gunoaiele noastre, ba chiar şi din bălegar, roade frumoase cu care ne hrănim, iar noi, sărmanii oameni, roadele frumoase le facem gunoi.
Precum bunătatea lui Dumnezeu pe toate le întoarce spre bine, aşa şi noi, făpturile Sale, va trebui ca pe toate să le facem bine, ca să ne folosim şi să folosim.
Oamenii cei buni în mod firesc se folosesc chiar şi în căderile semenilor lor, pe care le folosesc ca frână tare pentru ei înşişi, ca să ia aminte să nu se abată din drum. Însă cei vicleni nu se folosesc, din păcate, nici din virtuţile celorlalţi, deoarece ei şi pe acestea le explică prin vocabularul lor viclean, pentru că sunt întunecaţi de negreala ucigaşului de oameni, nedreptăţindu-se duhovniceşte pe ei înşişi şi pe alţii, totdeauna fiind mâhniţi şi mâhnind pe semenii lor prin această negreală a lor duhovnicească, căci timpul înnourat pricinuieşte mâhnire numai oamenilor ce suferă de duhul întristării.
Bunătatea este una din multele însuşiri ale lui Dumnezeu. De aceea, ea întotdeauna iradiază bucurie, alungă norii, deschide inimile, ca şi lumina soarelui de primăvară, care scoate flori din pământ, încălzeşte chiar şi şerpii şi-i scoate din găurile lro îngheţate ca să se bucure şi ei de bunătatea lui Dumnezeu.
Oamenii perverşi sunt totdeauna înecaţi de gânduri şi prin inima lor îngheţată îngheaţă şi îneacă cu gândul pe oamenii îndureraţi care scapă la ei să se mângâie; în timp ce aceia binevoitori, prin dragostea lor duhovnicească cea nobilă, cea tescuită de durere, îneacă pe draci, eliberează suflete şi dăruiesc mângâiere dumnezeiască semenilor lor.
Fierbintea lor dragoste duhovnicească pe cei sensibili îi face mai sensibili, iar pe cei neruşinaţi îi face mai neruşinaţi.
Însă pe cel orfan, mai ales de mamă, chiar arici de ar fi, trebuie să-l îmbrăţilăm cu durere şi dragoste fierbinte, ca mai întâi să se încălzească şi să prindă curaj, pentru ca mai apoi să-şi deschidă şi el inima sa.
Orfanul mărinimos are nevoie de frână tare la marele lui entuziasm, ca să nu se vatăme de osteneală peste măsură, arătându-şi marea sa recunoştinţă.
Dragostea fierbinte a lui Hristos hrăneşte mai bine decât orice hrană materială şi dă multe calorii sufletului şi trupului, iar de multe ori tămăduieşte şi boli nevindecabile fără medicamente, odihnind suflete.
Cei ce nu îşi jertfesc şi sănătatea lor trupească pentru dragostea lui Hristos, dispreţuind odihna lor trupească, nu află odihnă duhovnicească nici în această viaţă, nici în cealaltă, cea viitoare.
Cei ce îşi jertfesc chiar şi viaţa lor, din dragoste curată, ca să ajute pe semenii lor, imită pe Hristos. Acestia în mod firesc sunt cei mai mari eroi, deoarece chiar şi moartea se teme de ei, căci au înfruntat moartea din dragoste, biruind astfel prin nemurire, luând cheia veşniciei de jos, de sub placa mormântului şi înaintând cu uşurinţă spre fericirea veşnică.
Un om sensibil în mod firesc preferă să fie omorât el însuşi, din dragoste, ca să-l apere pe aproapele său, decât a nu se îngriji sau a-i fi frică, ca apoi să fie ucis mereu de conştiinţa sa, în toată viaţa sa.
Jertfa pentru semenul nostru ascunde marea noastră dragoste pentru Hristos. Cei ce au intenţia cea mai bună să ajute, dar nu au nimic să dea, şi-i doare pentru aceasta, fac milă cu sângele inimii lor.
Iară şi cei ce vor să mărturisească pentru dragostea lui Hristos, dar nu există vreme pentru mucenicie, pot ca această dragoste a lor, de care se ard, s-o manifeste prin nevoinţă trupească pentru sufletele adormiţilor ce se chinuiesc, ca să afle puţină odihnă.
Oamenii cei nepăsători şi nemilostivi, care se gândesc numai la ei înşişi şi se hrănesc cu nesimţire, îşi umplu în acelaşi timp inimile lor cu multă nelinişte, rozându-se de carii grijilor şi remuşcărilor, chinuindu-se şi în această viaţă. În timp ce acei milostivi totdeauna sunt îndestulaţi de dragostea lui Dumnezeu şi de îmbelşugatele Sale binecuvântări, deoarece mereu hrănesc pe alţii cu dragoste.
Sursa: Cuviosul Paisie Aghioritul - "CALE către CER"
.png)