Hristos este aspru, iar asta nu intră în contradicție cu blîndețea Sa.
Hristos este blînd și smerit cu inima, dar asta nu înseamnă că cineva poate schimba o iotă din cuvintele Lui.
Tot ce s-a zis despre iad, despre veșnica pedeapsa pentru cei păcătoși și îndărătnici este adevărat și asta nu intră în contradicție cu dragostea lui Dumnezeu, ci mai mult o dovedesc și o întăresc.
"Dimineaţa, a doua zi, pe cînd se întorcea în cetate, a flămînzit; și văzînd un smochin lîngă cale, S-a dus la el, dar n-a găsit nimic în el decît numai frunze, şi a zis lui: De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac! Şi smochinul s-a uscat îndată" (Matei 21, 18-19).
Întîmplarea cu smochinul nu este un act izolat, ci are un context desfășurat ce o așază în sensurile profunde ale Scripturii. Blestemarea smochinului se face chiar în drumul lui Hristos spre Templu, acolo unde avea să îi biciuiască pe tarabagii și să le răstoarne marfa pe scări în văzul tuturor. Prin pilda smochinului, Hristos a arătat ce ar fi trebuit să facă cu acei oameni și ce va face negreșit, dacă nu aduc roade vrednice, totuși le mai dă o șansă de pocăință.
Pedepsește un copac ca să înțeleagă oamenii - iată iubirea Dumnezeiască!
Aceeași metaforă o folosește și Ioan Botezătorul atunci cînd cheamă la pocăință: "Iată securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc" (Matei 3, 10). Iar despre Hristos Ioan zice: "El are lopata în mînă şi va curăţa aria Sa şi va aduna grîul în jitniţă, iar pleava o va arde cu foc nestins" (Matei 3, 12).
Această zi e prilej de meditație pentru toți cei care își imaginează un Hristos de pluș, un prieten de companie în delăsarea lor, toți cei care cred că Domnul Cerului și al pămîntului este un simplu "gizăz" de purtat pe tricou și care nu le va strica buna lor impresie în Ziua Judecății. Acest duh de batjocură a intrat foarte adînc și în Biserică, încît tot mai des auzim teoria unui Hristos "prieten", uitînd că Hristos l-a numit prieten și pe Iuda, dar asta nu i-a ajutat atunci cînd i s-au întunecat mințile.
Duhul ușurătății este poarta spre hulă și pierderea desăvîrșită a fricii și a iubirii de Dumnezeu. Bucuria harului cu care ne mîngîie Hristos în clipele de pocăință nu trebuie să se transforme în ușurătate, ci mai mult să ne întărească în frica lui Dumnezeu care este începutul înțelepciunii (Pildele lui Solomon 1, 7).
"Slujiți Domnului cu frică și vă bucurați Lui cu cutremur" (Psalm 2, 11).
