Cei mai frumoși oameni sunt...

Cei mai frumoși oameni sunt cei care își îmbrățișează lumina interioară...

Cei mai frumoși oameni sunt cei din interior, a căror frumusețe depășește suprafața pielii lor.

Cei mai frumoși oameni sunt cei care cultivă bunătatea și generozitatea față de ceilalți, pentru că bunătatea sufletului lor este nemărginită.

Cei mai frumoși oameni sunt cei care au cunoscut durerea și suferința, pentru că au învățat să-și tragă puterea din vulnerabilitatea lor.

Cei mai frumoși oameni sunt cei care se conectează cu natura lor profundă și spirituală, pentru că știu că esența lor este infinită și veșnică.

Cei mai frumoși oameni sunt cei care își îmbrățișează unicitatea și individualitatea, pentru că au învățat să se iubească și să se accepte așa cum sunt.

Cei mai frumoși oameni sunt cei care cultivă curiozitatea și deschiderea minții, întrucât evoluează și caută în permanență cunoștințe.

Cei mai frumoși oameni sunt cei care inspiră, ghidează și ridică pe alții, pentru că sunt faruri luminoase în noapte.

Cei mai frumoși oameni sunt cei care iubesc necondiționat, pentru că dragostea lor este pură, sinceră și infinită.

Cei mai frumoși oameni sunt cei care sunt capabili să-și transcendă ego-ul și personalitatea pentru a-și accesa adevărata esență, pentru că știu că frumusețea supremă stă în conștientizarea ființei lor

 

Boala este pierderea legăturii cu Dumnezeu PREA MULT TIMP

 

CUM SE REALIZEAZĂ VINDECAREA? VINDECAREA ESTE DE EU MAI PRESUS DE TOATE!

CU CÂT MAI REPEDE RENUNŢI LA TOT CE TE ATRAGE PE TINE MAI MULT, CU ATÂT MAI REPEDE TE VINDECI

CÂND ATACI, APERI UN DIAVOL

LĂSAREA DE SINE LA CONFLICT ESTE CREDINŢA - adică a nu reacţiona atunci când eşti umilit şi înjosit, pentru că tu nu eşti egoul care lupta şi se apăra. Când nu răspunzi cu agresivitate, energia care s-ar fi pierdut în luptă se întoarce şi deschide poarta cerului. Conflictul vine exact în momentul când nu mai avem energie vitală. Oamenii sunt trimişii Domnului sau mai bine spus Medicii divini, şi ŞTIU PERFECT CUM SĂ NE DERANJEZE CÂT MAI BINE CA SĂ NE SALVEZE INIMA.

PUTEREA TA DE A NU TE SUPĂRA LA PIERDERE, CÂND EŞTI UMILIT, ACEEA ESTE SĂNĂTATEA, FERICIREA ŞI RAIUL.

Boala este pierderea legăturii cu Dumnezeu PREA MULT TIMP, adică ataşamente de viaţă prea puternice, transformate în patimi. Boala scade patimile, plăcerile peste nevoie. Tot ce vine din faţă este bun, drept şi divin şi NE TREBUIE FOARTE URGENT, aşa cum este. Totul vine de la El şi nu poate fi respins fără să suferi. Orice ni se întâmplă neplăcut omoară un diavol din noi, şi avem nevoie. Nimic nu este întâmplător, nimic nu este de evitat, doar să înţelegem lecţia şi de acceptat.

Totul este de acceptat, nu ai nevoie de reacţie, pentru că tocmai reacţia precedentă a adus un atac mai dur acum. Întâmpini toate situaţiile de viaţă cu linişte, fără tine, FĂRĂ UN SCOP PERSONAL, FĂRĂ DORINŢA DE A CÂŞTIGA. Asta îţi asigură reuşita pentru că liniştea este prezenţa lui Dumnezeu şi nu te poţi lipi. Dar când eşti fără reactivitate, atunci nu ai arme interioare şi de aceea nimeni nu poate să te atace în niciun fel, nici boala, nici necazul, nici durerea. CLIPA DE CLIPĂ SĂ NU VREI CEVA MAI MULT PENTRU TINE. STAI DESPRINS!

Bolile arată LIPSA DE CREDINŢĂ, adică LIPSA DE ABANDONARE DE SINE, prea mult eu şi prea puţin Dumnezeu. Vindecare are loc numai la nivelul mişcărilor de ansamblu care devin nişte obiceiuri. Obiceiurile care duc la ataşament trebuie să fie scoase, dacă nu renunţăm singuri la patimi, vom fi forţaţi. O patimă în fundal este orice patimă, iar forţele cerului când ne scad, fac asta ÎN ORICE MOD POSIBIL. Dacă avem o anumită patimă, şi ne dă afară de la serviciu, sau alt necaz si noi nu vedem legătura, ca de fapt Dumnezeu ne desprinde, nu am inteles mecanismul.

Cauza bolilor este că noi punem prea mult timp pe primul plan trupul, plăcerea, lumescul şi valorile umane. Şi aici ne desprinde forţat, ca noi ne agăţăm de ele şi pierdem legătura cu Izvorul vieţii, o tăiem, că plăcerile patimi taie legătura cu Dumnezeu, şi atunci nu mai primim energie, şi fără ea murim. Că egoul creşte şi sufletul se stinge ca o lumânare dacă nu este întreţinut. Sufletul este ca flacăra lumânării, tot timpul trebuie să-l încarci cu iubire, dăruire şi înfrânare. Boala şi necazul aduc sănătatea sufletului şi apoi a corpului care este secundar, şi se referea NUMAI LA SUFLET.

Dar dacă repari corpul, şi nu încarci sufletul cu energia vieţii, atunci vin mai multe boli şi mai multe necazuri. Deci vedem că ELE SE REFERĂ NUMAI ŞI NUMAI LA MICŞORAREA DE SINE, LA ORGOLIU, LA EGOISM, LA LĂCOMIA DE MAI BINE PENTRU MINE, care este ucigătoare de suflet pentru că închide poarta cerului şi nu mai primeşti viaţa. De aceea vin neplăcerile şi bolile, ca să ne desprindă de tot ce punem noi pe primul plan din viaţa aceasta şi SĂ NE SCAPE DE EU ŞI NUMAI EU, ŞI O FAC ÎN MOD PERFECT.

Şi acolo, la ataşamentul de plăcere, are loc cea mai mare rezistenţă. Acum plăcerea peste nevoie este metoda de reducere a populaţiilor. Este suficient doar să o întreţină. Şi omul ŞTIE FOARTE BINE CE SĂ APERE CA SĂ NU DEVINĂ CREDINCIOS, şi iubitor de Dumnezeu. Ştie. Dacă îi spui să micşoreze ataşamentul de plăcerile simţurilor, TE VA ATACA. Atacul lui arata că este ataşat puternic, şi urmează desprinderea cu forţa. Nu este fericit, nimeni nu este fericit cu un ego mare, cu multe posesii, pentru că egoul caută numai suferinţa, durerea.

CÂND ATACI, APERI UN DIAVOL.

Credinţa, adică apropierea de Dumnezeu, adică PREDAREA DESĂVÂRŞITĂ DE SINE ESTE CEA CARE VINDECA, RENUNŢAREA LA BINELE TĂU ŞI DREPTATEA TA LA ÎNJOSIRE ESTE CREDINŢA.

RENUNŢAREA LA BINELE TĂU PENTRU CELĂLALT ŞI LA ADEVĂRUL TĂU ESTE CREDINŢA ŞI SĂNĂTATEA.

Când te predai, te încarci cu energie, dar când lupţi şi te aperi, o pierzi, şi pierzi legătura cu Izvorul vieţii şi începi să mori. Deci consecinţa reacţiei este moartea şi boala. Ai reacţionat, te-ai supărat şi ai atacat, ţi-ai spart câmpurile - este ca şi când ai vrea să suferi. Şi este aşa pentru că egoul se hrăneşte cu durere.

CURĂŢENIA SUFLETEASCĂ ESTE SĂNĂTATEA ŞI FERICIREA, adică lipsa egoului, adică lipsa ataşamentului de valorile acestei lumi şi de simţuri, de plăceri. Nici să nu te gândeşti la ele: cum să ajung, cum să am, cum să câştig mai mult, ce să-mi cumpăr. Nu, că te lipesc de viitor şi apoi porneşte destrămarea vieţii.

Plăcerea face parte din frumuseţea vieţii, dar mai multă plăcere este durere, până la un anumit moment când devine obsesie, patimă, boala. Boala opreşte plăcerea peste nevoie, ataşamentul, patima.

Necazul şi boala sunt metode divine de desprindere de materie, de fericirile simţurilor, de savoare şi senzualitate. CREDINŢA ESTE A NU TE DUCE SPRE MAI MULT, A NU VREA CEEA CE ÎŢI PLACE ŢIE. Numai când doreşti ceva foarte mult sau ţi-ar place şi când poţi să-l ai si tu nu îl vrei, il refuzi, NUMAI ATUNCI TE ÎNALŢI.

NUMAI CÂND NU VREI LUMESCUL ŞI UMANUL, TE ÎNCARCI CU IUBIRE SFÂNTĂ. Când nu vrei mai multe satisfacţii, plăceri, savoare, senzualitate, CÂND NU LE VREI, TE VINDECI. CÂND NU VREI MAI MULTE POSESII, MAI MULTĂ PUTERE, ATUNCI VREI SĂ TE VINDECI.

Nu dori mai mult, ci ÎNDEPĂRTEAZĂ-TE CONTINUU DE ATRACŢIILE VIEŢII, ACEASTA ÎNDEPĂRTARE ESTE SĂNĂTATEA ŞI FERICIREA. Lumea NU ITI DA NIMIC - STAI DESPRINS, NUMAI DUMNEZEU ITI DA TOTUL! TOATE VIN DE LA EL.

Ce treaba ai tu cu lumea si umanul, adica cu cei 3%? Te ocupi numai de cei 3% o viata intreaga? Cand vrei placeri mai mult decat ai nevoie, iti iei dureri. De ce vrei asta?

ÎNDEPĂRTAREA CONTINUĂ DE PLĂCERILE SIMŢURILOR ÎŢI DĂ VIAŢĂ, SĂNĂTATE, FERICIRE ŞI VIITOR. Numai restrangerea corpului iți dă energie vitală, satisfacerea simlurilor iți ia viața. Este total pe dos decât credem noi sau suntem indoctrinați.

Deci fericirea nu depinde de lumea acesta şi nu se găseşte în ea, pentru că lumea nu îi dă nimic sufletului nostru. Numai când ne desprindem de ea, atunci descoperim ca toate fericirea vieţii era în noi, şi noi o căutam pe afară, CĂUTAM ACOLO UNDE EA NU EXISTĂ ȘI DOREAM CEEA CE EA NU NE POATE DA NICIODATĂ!

Dar DACĂ NU RENUNŢI LA NICIO PLĂCERE NU AI CUM SĂ TE VINDECI! VINDECAREA ESTE DESPRINDERE DE UMAN, pentru că numai renunţarea la uman, îţi deschide poarta cerului şi îţi dă viaţa să mai trăieşti. RESTRÂNGEREA, PUŢINUL, ÎNFRÂNAREA, DĂRUIREA DE SINE FĂRĂ RĂSPLATA, SUPUNEREA, ASCULTAREA FĂRĂ ÎMPOTRIVIRE, NUMAI ELE ÎŢI DAU VIAŢA.

Te îmbolnăveşti pentru că nu le-ai făcut şi ai fugit de Dumnezeu mereu. Un timp fugim, dar plăcerile ne iau viaţa, egoul creşte şi presează sufletul în poziţia înecatului, şi atunci el comandă moartea, fără avertismente. DECI FĂRĂ AVERTISMENTE! Atunci când nu mai avem energie vitală, o simplă prăjitură ne omoară.

BOALA ŞI NECAZUL OMOARĂ DIAVOLI AL PLĂCERII şi ne salvează viaţa prin micşorare de sine, care este desprindere. VINDECAREA ESTE DE TOT CE ÎŢI PLACE ŢIE MAI MULT. Este vindecarea de atracţie. Când a avea sau a nu avea ceva nu mai este important pentru tine, atunci eşti liber de lumea aceasta şi desprins, adică sănătos, fericit. Când nu o mai doreşti cu totul, atunci Îl doreşti numai pe Domnul, aceasta este fericirea toată. Ea nu este în lume, ci dincolo de ea. Cine caută lumea vrea să sufere mai tare.

Desprinderea este sănătatea, CU CÂT MAI REPEDE RENUNŢI LA TOT CE TE ATRAGE PE TINE MAI MULT,, CU ATÂT MAI REPEDE TE VINDECI.

Întâi trebuie vindecat sufletul şi EL SE VINDECA PRIN RENUNŢARE LA TOT CE ÎŢI PLACE ŢIE MAI MULT. Dacă omul nu se preda pe sine, medicamentele nu îl ajută şi doctorul la fel, nu poate să-l salveze. Ca un medicament să ajute, omul trebuie să-şi lase baltă toate interesele legate de lumea aceasta. Necazul sau boala sunt ca o moarte pentru lume. Nu te mai interesează nimic când te doare, nu mai vrei nimic. Te-a lovit exact în ceea ce tu apreciai cel mai mult şi înseamnă pentru tine bucuria vieţii: plăcerea, dar acum NU O MAI VREI. Înainte erai înnebunit după ea ŞI ACUM NU O MAI VREI. Deci boala ţi-a luat plăcerea. VIAŢA NU ÎNSEAMNĂ PLĂCERI PENTRU TRUP, CI DEPĂŞIREA LOR ÎŢI DĂ VIAŢĂ, SĂNĂTATE ŞI VIITOR.

Plăcerea trebuie să fie puţină, atât cât trup este: maxim 3%.

Dar dacă doctorul îţi vindeca trupul, şi tu nu te-ai desprins de tot ceea ce îţi plăcea înainte, ca VINDECAREA ESTE DESPRINDERE DE PLĂCERE, că plăcerea aduce boala şi scade orgoliul, atunci boala urcă pe un nivel superior şi se transformă într-o boală mai grea şi de durată, PENTRU CĂ ERA O CAUZA: LIPIREA DE CELE ALE LUMII, DE PLĂCERI, si aceasta NU A FOST ÎNLĂTURATĂ. Vindecare înseamnă desprinderea în toate locurile în care noi suntem ataşaţi, adică: restrângere, renunţare, retragere, abţinere şi înfrânare.
VREM SĂ NE VINDECĂM DAR ESTE VORBA SĂ RENUNŢĂM LA EXACT CE NE PLACE, ŞI SĂ FACEM EXACT CE NU NE PLACE.

VINDECAREA ÎNSEAMNĂ RENUNȚAREA LA PLĂCEREA PATIMĂ, LA ATAȘAMENTE. CEVA NU NE MERGE ÎN VIAȚĂ SAU NU AVEM PARTE DE ACEL LUCRU, TOCMAI PENTRU CĂ SUNTEM ATAȘAȚI.

VINDECARE ESTE RENUNTAREA LA EGO, LA VOIA TA MAI PRESUS DE TOATE, LA BINELE SI ADEVARUL SAU DREPTATEA TA. CU FIECARE RENUNȚARE, TU TE VINDECI MAI REPEDE. De ce nu ai vrea asta mereu?

Boala și necazul ne salvează de noi în mod perfect. Dar altă şansă nu avem, sufletul trebuie întâi curăţat, că altfel boala va fi mai grea. Şi nu scăpa nimeni. Problema noastă vine din faptul că plăcerile ne consumă din energia vieţii şi închid poarta cerului şi rămânem cu energia din noi care se consumă repede. Ca să nu ajungem în această situaţie şi să ne ataşăm prin plăcere de lume, noi trebuie continuu să dăruim fără răsplata şi să ne înfrânăm continuu. Dumnezeu se uită numai la sufletul nostru. Pentru dăruire nu mai ai timp, dar inima deschisă poţi să o ai. Dar ce ne-ar salva, NU LE VREM.

Vindecarea este despre DESPRINDERE de tot ceea ce punem noi pe primul plan. Boala este despre atașament, adică pentru ca punem orice din lumea asta mai presus de toate, și de aceea suferim, pentru că lumea NE IA DIN ENERGIA VIEȚII. Nu poti sa pui nimic din lumea asta pe primul plan, fără sa suferi.

NEATENȚIA LA EA, DEZINTERESUL PENTRU ATRACȚIIE EI, NE SALVEAZĂ VIAȚA. De ce? Pentru că există Dumnezeu și nu poți sluji la doi stăpâni. Pe unul îl vei neglija total.

VINDECAREA ESTE DE EU MAI PRESUS DE TOATE!

Doamne, ajuta!

Așa zici... Te frământă, așa?

Gheorghe, un creștin zelos veni tare supărat de la Sfânta Liturghie. Ostenit nevoie mare, după tot efortul pe care l-a depus ca să nu explodeze acolo, omul nostru se așeză pe divan.

Adormind, simți o adiere neobișnuită și privind zări silueta luminoasă a unui părinte chiar în fața sa. Misteriosul bătrân scorojit de vreme i se adresă delicat:

"Ehei, Gheorghe, care-i baiul?"

Uimit, bărbatul răspunse:

"Dar tu cine ești?"

Părintele, cu un zâmbet cald, zise:

"Dar tu cine spui că ești?"

"Tu ai năvălit în casa mea, tu să te prezinți!", răspunse el tăios.

"Tu năvălești mereu în casa Lui, iar eu nu te tulbur. Sunt robul Domnului și Îl slujesc neîncetat de peste 200 de ani. Lumea nu mă știe, am trăit retras în vârf de munte și încă n-am fost descoperit... Ale mele oase zac în chilia săpată în stâncă de la marginea satului. M-am născut aici, omule, la fel ca tine, și am slujit în Sfânta Biserică jumătate de secol", arătă bătrânul.

"Ai fost preot?!", întrebă Gheorghe surprins.

"Fost-am și preot, și rob păcatului, dar Domnul nostru m-a eliberat de moartea cea veșnică și m-a adus la viață", replică el.

"Vai, părinte! Ce mă bucur că mă vizitezi!", răspunse omul nostru, vizibil impresionat.

"Astăzi lumea nu mai e ca altă dată, după cum vezi... Nici Biserica nu mai e bună, preoții sunt răi tare, creștinii - păcătoși, de restul nici nu mai zic. Mare necaz s-a abătut asupra noastră din cauza lor", continuă Gheorghe.

"Așa zici... Te frământă, așa?", îl întrebă părintele.

"Și încă cum! În Biserica mea n-ar avea ce să caute așa oameni, nici așa păcate, mă mir că îi mai rabdă Dumnezeu... Dacă aș fi eu Episcop, pe toți i-aș curăța! De fapt, Patriarh: ar trebui să fiu Patriarh, să pun episcopi vrednici! Mă bucur nespus că-mi sunt apreciate meritele, altfel nu te-ar fi trimis Dumnezeu la mine... dacă nu aș fi dus o viață așa de sfântă!", zise omul.

"Suflete, înălțându-te pe tine te cobori în întunericul cel mai de jos! Preamilostivul m-a trimis să te previn: o să mergi la judecată și cu măsura cu care ai măsurat altora, cu aia ți se va măsura și ție (Matei 7, 2)! Ia aminte și te căiește, să nu fi înghițit de-a pururea de gheena focului! În biserica ta n-ar avea ce să caute Preabunul Dumnezeu, pentru că n-ai iubire, nici smerenie. Biserica Sa însă e spital pentru păcătoși, corabie a mântuirii sufletelor rănite de păcate și nu sală de judecată! Pocăiește-te, dar, și cere tuturor iertare, până nu-i prea târziu!"

Acestea rostind, bătrânul dispăru ca și cum nu fusese deloc, iar Gheorghe al nostru căzu pe gânduri, vărsă apoi lacrimi amare și se îngrozi de greșelile făcute.

Din acea clipă și până la finalul vieții sale, al nostru Gheorghe n-a mai ridicat niciodată privirea din pământ și nu s-a mai plâns de nimic...

Cât despre păcătoșii care-l supărau, ei bine, s-au dus cu toții! Omul nostru n-a mai văzut nici un păcătos din ziua aceea, deși s-a uitat atent, ca de obicei.

De-atunci toți i se păreau nesperat de buni, Biserica i-a devenit rai pământesc, iar preoții s-au transformat în călăuze ale sfințeniei în ochii lui!

Recunoștința lui strălucea în oceanul aceasta de păcate invizibile și lumea se mira de bucuria și de statornicia sa în cele duhovnicești.

Zi și noapte, Gheorghe se ruga cu lacrimi fierbinți pentru mai marii Bisericii, episcopii și patriarhii erau neîncetat în inima sa și n-a mai cutezat vreodată să fie nemulțumit de neputințele altora.

Iaca, așa s-a sfințit omul nostru! Dar nu vine Domnul la toți în același mod: să luăm aminte deci, că n-om fi toți preveniți la fel!

Să ne folosim duhovnicește de pățania aceasta și să ne ferim ca să nu fim ca Gheorghe, că bai mare va fi peste noi de nu ne vom căi!

Așa să ne ajute Dumnezeu, nouă și la toată lumea, să dobândim sfințenia unei vieți trăite întru Hristos, iar nu căderea întru lauda de sine!

Când rugăciunea îți va veni pentru întreaga lume, ca și pentru tine însuți, abia atunci vei înțelege măreția omului în Dumnezeu, ce înseamnă a fi om, după chipul Persoanelor Divine, și atunci moartea nu te va mai atinge.

 

Sfântul Sofronie de la Essex: Nu fi trist pentru nimic și nu te îngrijora de nimic...
[…] În ultima noastră suflare, însă, să ne întărim cu gândul că este necesar să trecem prin toate suferințele acestei lumi, ca să cunoaștem mai profund viața Singurului Fiu al lui Dumnezeu pe pământ , pentru a fi capabili să primim viața divină și nestricăcioasă.
Această atitudine a minții reduce intensitatea „suferinței fără sens”, care în iraționalitatea ei este făcută și mai insuportabilă de puterea durerii.
Durerea în sine nu este nicidecum o calamitate. Nu numai că este posibil, ci și necesar să considerăm suferința drept calea către cunoașterea eternă a adevărului, a iubirii, a odihnei, a păcii.
Suntem ființe zidite și știm totul prin comparație. Dacă nu am avea experiență de suferință, nu am cunoaște bucuria iubirii. Și este evident că, cu cât suferințele noastre sunt mai profunde, în sensul lor bun și prudent, cu atât mai deplină va fi iubirea noastră, cu atât mai profundă va fi cunoașterea eternității, cu atât mai înțelept vom primi pacea lui Dumnezeu, cu atât mai aproape ne vom arăta. lui Hristos în Împărăţia Sa.
Mă rog lui Dumnezeu să vă dea de sus adevărata cunoastere a acestei căi, despre care eu în nebunia mea am îndrăznit să vă vorbesc. Cu aceeași cerere mă rog lui Dumnezeu pentru mine. Și sa te rogi la fel pentru mine cu același duh. Și așa vom fi cu toții una în Hristos.
Când sufletul nostru atinge eternitatea, atunci multe dintre patimile noastre vor dispărea și vom fi îndepărtați, departe, de lupta adesea fără rost a oamenilor. Pacea lui Hristos nu trebuie să vă părăsească.
De ce ai nevoie? Ți-a fost teamă că nu vei avea o bucată de pâine sau un acoperiș deasupra capului la bătrânețe? Dar dacă, în orice caz, te mulțumești cu nevoile absolute, adică dacă ai o casă în care să stai, dacă nu îți lipsește pâinea, dacă corpul tău este acoperit, atunci asta îți va fi suficient.
Libertatea minții de răspândirea lumească fără sens și adâncirea ei în teoria lumii divine, apelul la lumea superioară, nostalgia pentru aceasta vor constitui „bucuria” neîncetată a sufletului tău. Atunci bătrânețea devine maiestuoasă, regală, chiar și în mijlocul sărăciei materiale supreme, o adevărată coroană a înțelepciunii.[...]Fără tensiune excesivă, cu o mișcare firească a duhului tău, privește prin tine toată tragedia lumii, a întregii omeniri și cu duhul roagă-te lui Dumnezeu pentru întreaga lume. Am primit această lecție de la binecuvântatul meu Bătrân [Sfântul Siluan Athonitul].
Iar când rugăciunea îți va veni pentru întreaga lume, ca și pentru tine însuți, abia atunci vei înțelege măreția omului în Dumnezeu, ce înseamnă a fi om, după chipul Persoanelor Divine, și atunci moartea nu te va mai atinge. Lumina veșnică va răsări în tine și vei deveni un copil al lui Dumnezeu.
Atunci nu va mai conta cât veți trăi pe pământ; zece ani sau o zi. Ar fi firesc să ne dăm seama acum că duhul nostru în rugăciune pentru lumea întreagă poate să uite de sine, adică de trup, și să meargă în felul unui al șaselea trup* , fără să simtă în timpul acestei rugăciuni vreun „șoc” » la ieșirea sa din corp.
Mintea cufundată în Dumnezeu, în actul acestei rugăciuni, poate să nu observe că veșnicia se dezvăluie înaintea ei și nu se mai cunoaște pe sine în limitele trupului.
Dar astfel el poate fie să rămână în eternitate, fie să se întoarcă din nou în această lume. Când spiritul nostru părăsește limitele acestei lumi pământești, din atracția pământului, atunci el intră acum în sfera universală și este guvernat de „legile” ingineriei cerești.
Mișcarea sa poate dobândi o viteză, în fața căreia viteza luminii este zero, precum încetineala unei țestoase. Și dacă spiritul nostru este ocupat de Duhul Sfânt, atunci prin acest Duh Divin omul își va asuma asemănarea omniprezenței și omnicunoștinței divine.
Din viețile Sfinților, un exemplu deosebit de strălucit al unei astfel de treceri de la moarte la viață, când sufletul nu își dă seama dacă a trecut sau dacă imensitatea rugăciunii pur și simplu s-a deschis în fața lui,
este Sfântul Serafim. Așa îmi imaginez

sfârșitul lui, când stătea în rugăciune.
Prin urmare, nu fii trist pentru nimic și nu-ți face griji pentru nimic.
Nu vă fie teamă să rămâneți bolnav în această viață, chiar și zece ani sau mai mult, nu vă fie teamă să părăsiți nici această viață, pentru că cei care L-au iubit pe Hristos nu mor, după cuvântul Lui de netăgăduit,.
De multe ori le-am spus bătrânilor mei din Franța că bătrânețea este cea mai importantă perioadă a vieții noastre, că apropierea de sfârșit este un proces triumfător, capabil să ne inspire duhul cu speranța unirii cu Hristos, asemănătoare acelei dorințe prin care a ars apostolul Pavel.[...]Fiecare fenomen al vieții în toate manifestările sale este într-un sens sau altul cuvântul lui Dumnezeu. Și toți am putea extrage continuu noi cunoștințe din contactul nostru cu viața.
Dumnezeu ne îngăduie boli, ne îngăduie să ne întristăm cu una sau alta nepăsări ale fratelui nostru; la fiecare mișcare a duhuluii nostru, a gândului nostru, a inimii noastre, El reacționează în felul Său.
În concluzie, El ne cheamă întotdeauna să ne predăm viețile în întregime Lui, necondiționat, ca singura condiție pentru unirea completă cu El. „Dacă nu murim, nu vom trăi”.
Și iată încă o taină înfricoșătoare : moartea... Momentul morții este ceva respingător pentru fiecare ființă. Duhul omului este indignat de această cruzime și nedreptate.
Dar în acest moment există o mare taină. Este ultimul nostru cuvânt înaintea Lui în căutarea iubirii Lui. În esență, acest moment trebuie să fie pentru noi cel mai important moment din întreaga noastră existență pământească.
Pentru ea trebuie să ne pregătim toată viața. Aceasta este trăire autentică și „educație” autentică. Toate celelalte sunt detalii minore. Fiecare își poate construi viața confortabilă, dar înțelegerea limbajului lui Dumnezeu este dată doar celor care au dragoste autentică pentru Dumnezeu.
Într-un cuvânt, subiectul care ne-a tulburat atât de profund în prezent pentru mine este concentrat într-o poziție mai generală: să ne predăm viețile. „A te ruga pentru fratele tău înseamnă a vărsa sânge”** a spus bătrânul Siluan adică a-ți da viața.
* Vezi cartea Sfântului Sofronie Athonitul „Să-l vedem pe Dumnezeu așa cum este”, p. 263.
** Vezi carteaSfântului Sofronie Athonitul „Sfântul Siluan Athonitul”, p. 55, 76, 253, 303.
 
Extrase din cartea Sfântului Sofronie Athonitul, „Capitole spirituale”, publicată de Holy Forerunner Manastery Essex England 2021.
https://www.pemptousia.gr/2023/06/agios-sofronios-mi-thlivesthe-gia-tipote-ke-gia-tipote-min-anisichite/

Mândria este capabilă de la sine să distrugă orice virtute a sufletului, fie că găsește milostenie, fie rugăciune, fie post, sau ceva asemănător.

 SFÂNTUL IOAN HRISOSTOM: Mândria este capabilă de la sine să distrugă orice virtute a sufletului, fie că găsește milostenie, fie rugăciune, fie post, sau ceva asemănător. Căci „mândria oamenilor, spune el, este necurată înaintea Domnului”. De aceea, nu numai curvia îi spurcă pe cei care se complace cu ea, nici adulterul, ci și mândria, și într-adevăr mult mai mult decât acestea. De ce; Pentru că curvia, deși este un rău de neiertat, are totuși drept justificare dorința. În timp ce aroganța nu poate găsi nici o scuză, nici vreun pretext, pentru care ar putea obține niște scuze umile. Nu este altceva decât o perversiune a sufletului și o boală foarte gravă care nu se naște din altundeva decât din prostie.
 Căci nimic nu este mai prost decât un om arogant, fie că este înconjurat de bogății, fie că posedă multă înțelepciune lumească, fie că este în putere, fie că are tot ceea ce oamenii consideră de invidiat.

dintre eroi, cine dintre marile spirite? Cu siguranță nimeni.
 
Numai „cunoașterea lui Hristos” dă omului singura cunoaștere adevărată a lui Dumnezeu, a lumii, a omului, a vieții, a morții, a răului, a diavolului, a păcatului, a adevărului, a dreptății, a dragostei; cunoașterea tuturor lucrurilor mici și mari, mari și obișnuit, etern și finit. De aceea sfântul cel mai înalt apostol, cu atâta paranoia iubirii și flacăra râvnei dumnezeiești, îl numește pe Hristos Domnul Său. Și într-adevăr nimeni nu este vrednic să fie Stăpân al omului decât Dumnezeu-omul. Acest lucru este simțit de oricine a fost cu adevărat chinuit de problema omului. Pentru că problema omului îl conduce la Dumnezeu, singurul Dumnezeu și Domn adevărat, Dumnezeu-omul Iisus Hristos.
 
A-L cunoaște pe Hristos înseamnă în primul rând a cunoaște puterea morții și a învierii Sale. Cum; Să trăiești și să experimentezi lucruri ca ale tale. Pentru că omul devine creștin trăind și trăind pe Hristos. Nu există nici o altă cale. Devii creștin și îl cunoști pe Hristos, dacă experimentezi tot ce este al lui Hristos ca pe al tău. Christognosia vine întotdeauna din cristobiozie și cristobiom. Veți cunoaște iubirea lui Hristos, dacă o experimentați; veți cunoaște adevărul lui Hristos, dacă îl experimentați. Veți cunoaște la fel, dreptatea și umilirea lui Hristos, și patima Sa și moartea Sa și învierea lui Hristos, numai dacă le veți experimenta ca pe ale voastre. Acest lucru este valabil pentru tot ceea ce este al lui Hristos, de la cel mai mic eveniment al economiei Sale până la cel mai mare. „Puterea învierii Sale” vei ști,
 
„Fie ca pacea veșnică a lui Dumnezeu să vă păzească inimile și mințile în Hristos Iisus.” „Înțelesuri în Hristos” înseamnă înțelesuri sfinte, care provin doar dintr-o minte sfințită de Hristos. Și cum este mintea sfințită? Când omul trăiește cu sfintele taine evanghelice și cu sfintele virtuți evanghelice. Această viață vindecă mintea de boala ei principală, aroganța, și o umple cu sănătate veșnică - smerenie. Din mintea sfințită vin înțelesuri sfinte, din mintea „în Hristos” provin „înțelesuri în Hristos”. Numai viața „în Hristos Isus” ne păstrează gândirea „în Hristos” și transformă fiecare gând în gândirea lui Hristos, în gândirea lui Dumnezeu. Gândurile și intelectul uman, în afară de Hristos, au fost orbiți și nu văd nimic așa cum ar trebui să vadă și nu știu nimic, așa cum ar trebui să știe. De aceea gândurile și „înțelesurile necredincioșilor” au fost orbite de necredință și de neacceptarea lui Hristos (Cf. 2 Cor. 4. 4; 3. 14).
 
Pentru că viața creștină este o viață în sfințire și virtuți dumnezeiești, „pentru aceasta” este necesar „să ți se plătească recunoașterea voinței Sale”. Pentru o astfel de viață divină, care este în tot ceea ce este nemuritor, infinit și etern, sunt necesare acțiunile nemuritoare, infinite și veșnice ale lui Dumnezeu. Progresul în această viață depinde atât de Dumnezeu, care dă puterile, cât și de noi, care folosim aceste puteri. Și Dumnezeu nu silește pe nimeni, ci dă fiecăruia după chemarea și râvna și credința lui. După râvna lui, adică în exercițiul evanghelic, în împlinirea voinței lui Dumnezeu și în păzirea poruncilor Sale. Oricât ne grăbim în viața evanghelică, cu atât Domnul ne dă putere să o realizăm, pentru ca lupta noastră să fie ușoară și veselă, precum ne mărturisesc Sfinții.
 
Sursă  https://eugenikos.blogspot.com/2023/06/blog-post_7.html

Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul

 Mai înainte de a naşte Fecioara pe Hristos, a născut cea stearpă, în zilele sale pe Inaintemergătorul lui Hristos, ca acei ce vor vedea naşterea cea peste fire din cea îmbătrânită, să creadă naşterii celei mai presus de fire, care avea să fie din Fecioara cea nenuntită şi să zică în sine: „Puterea cea atotputernică a lui Dumnezeu, Care a dezlegat nerodirea bătrânei, aceea este puternică ca şi pe Fecioara cea neîntinată să o facă maică".

 

Mai înainte de a naște Fecioara pe Hristos, a născut cea stearpă, în zilele sale pe Înaintemergătorul lui Hristos, ca acei ce vor vedea nașterea cea peste fire din cea îmbătrânită, să creadă nașterii celei mai presus de fire, care avea să fie din Fecioara cea nenuntită și să zică în sine: „Puterea cea atotputernică a lui Dumnezeu, Care a dezlegat nerodirea bătrânei, aceea este puternică ca și pe Fecioara cea neîntinată să o facă maică”.

Soarele cel neapus, Hristos, Mântuitorul nostru, vrând să răsară lumii, și acum plecând cerurile și pogorându-Se în pântecele fecioresc cel mai curat decât cerurile, se cădea mai întâi să iasă luceafărul din cea stearpă, adică Sfântul Ioan Înaintemergătorul, ca să meargă înainte, ca un vestitor, propovăduind și zicând: Vine Cel mai tare decât mine, în urma mea. Deci, împlinindu-se vremea Sfintei Elisabeta ca să nască, a născut fiu la bătrânețile sale din pântece sterp, precum de demult Sara a născut pe Isaac. Mai înainte de a naște Fecioara pe Hristos, a născut cea stearpă, în zilele sale pe Inaintemergătorul lui Hristos, ca acei ce vor vedea nașterea cea peste fire din cea îmbătrânită, să creadă nașterii celei mai presus de fire, care avea să fie din Fecioara cea nenuntită și să zică în sine: „Puterea cea atotputernică a lui Dumnezeu, Care a dezlegat nerodirea bătrânei, aceea este puternică ca și pe Fecioara cea neîntinată să o facă maică”.

Nașterea cea minunată a Sfântului Ioan a fost înaintemergătoare Nașterii lui Hristos cea minunată. Minunea se aștepta după minune; după maica cea stearpă, Maica cea pururea Fecioară; după nașterea cea minunată a Elisabetei, nașterea cea străină a Fecioarei, pentru că la amândouă maicile, rânduiala nașterii covârșea rânduielile firii, așa voind Dumnezeu, Căruia toată firea îi este slujitoare ca unui Ziditor.

Iar după ce Elisabeta a născut, vecinii care locuiau împrejur au auzit de aceasta, asemenea rudeniile și cunoscuții și toți se bucurau împreună cu ea; căci Domnul a făcut milă cu dânsa, ridicând de la dânsa ocara nerodirii de copii. Astfel, s-au împlinit cuvintele Binevestitorului Gavriil, care a zis către Zaharia: Femeia ta va naște fiu și mulți se vor bucura de nașterea lui! Deci pe de o parte se bucurau rudeniile, iar pe de alta, aceia care erau cuprinși cu mare dorință pentru Mesia Cel așteptat, deși nu stiau că a sosit taina întrupării lui Hristos, însă în vremea nașterii Inaintemergătorului lui Hristos, duhul lor se pornea într-înșii spre bucurie, Sfântul Duh veselind inimile lor, ca și cum le dădea o înștiințare pentru câștigarea așteptării lor.

Și în ziua a opta au venit preoții și prietenii în casa lui Zaharia, ca să taie pruncul împrejur și toți voiau să-i pună numele tatălui său, Zaharia; dar maica lui nu se învoia, pentru că, fiind soție de prooroc și născătoare de prooroc, Sfânta Elisabeta era ea însăși plină de darul proorociei. Deci ea proorocește a poruncit ca pruncul cel născut al lor să se numească cu acel nume pe care nu îl auzise de la bărbat, de vreme ce el s-a întors de la biserică la casa sa avându-și legată limba cu amuțire și nu putea să spună soției sale cum a văzut pe îngerul care i-a binevestit zămislirea fiului său și a zis: Vei pune numele lui Ioan. Deci de Sfântul Duh fiind povățuită maica, a numit pe prunc Ioan, ca o proorocită, căci ea a cunoscut proorocește și venirea la dânsa a Maicii lui Dumnezeu și i-a zis: De unde-mi este mie aceasta, ca să vină Maica Domnului meu la mine? Iar cei ce voiau să taie împrejur pruncul, făceau semne tatălui său, cum ar voi să-l numească. Iar el, cerând o tăbliță, a scris: Ioan să-i fie numele lui! Și îndată s-a deschis gura lui Zaharia și limba lui s-a dezlegat din amuțire și vorbea, binecuvântând pe Dumnezeu.

Atunci toți s-au minunat de acele mari minuni: cum a născut cea îmbătrânită, cum maica și tatăl cel mut s-au unit la un nume, cu care să numească pe fiu și cum, după scrierea numelui, mutul îndată a grăit și, ce a scris cu mâna, aceea a grăit și cu limba. Deci numele lui Ioan s-a făcut ca o cheie a gurilor părinților, deschizându-le spre slava lui Dumnezeu. Astfel a cuprins frica și mirarea pe toți cei ce viețuiau împrejur, pentru că toți cei ce auzeau acestea se minunau cu spaimă de acele preaslăvite minuni ale lui Dumnezeu și se povesteau cuvintele acestea în toată partea muntelui Iudeei, adică în hotarele Hebronului, cetatea preoților, unde era casa lui Zaharia. Pentru că acea cetate, încă din zilele lui Isus Navi a fost hotărâtă sfințitei seminții a lui Aaron; iar de la Ierusalim și până la dânsa era cale de opt ceasuri. Acea cetate era mai departe de Betleem, la un loc mai înalt, și se numea „cetatea muntelui”, pentru munții săi cei înalți, iar hotarele ei se numeau „părțile muntelui”, precum se scrie în Evanghelie despre Preacurata Născătoare de Dumnezeu: Sculându-se Maria din Nazaretul Galileei, s-a dus la munte degrabă în cetatea Iudeei - adică în Hebron -, și a intrat în casa lui Zaharia și s-a închinat Elisabetei.

Deci, într-acea parte a muntelui, cei ce auzeau de măririle lui Dumnezeu, care se făceau în casa lui Zaharia, se minunau foarte mult și grăiau între ei: Ce va să fie pruncul acesta? Că mâna Domnului era cu el și Dumnezeu înmulțea într-însul darul Său și-l păzea de sabia lui Irod, căci despre minunata naștere a lui Ioan ajunsese vestea până la Irod, care se mira de aceea și zicea: Ce va să fie pruncul acesta ? Iar când S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos în Betleemul Iudeei și au venit magii de la răsărit, întrebând de Impăratul cel de curând născut, atunci Irod, trimițând ostași în Betleem să ucidă pe toți pruncii de acolo, și-a adus aminte de Ioan, fiul lui Zaharia, de care auzise acele minuni, și a zis în sine: „Oare acela are să fie împăratul Iudeei?”. Și, gândindu-se să-l ucidă, a trimis într-adins ucigași la Hebron în casa lui Zaharia. Dar trimișii n-au găsit pe Sfântul Ioan, pentru că, începând din Betleem acea fără de Dumnezeu ucidere de prunci, s-a auzit în Hebron glas și strigare, că nu era foarte departe, și s-a știut pricina acelei strigări.

Și îndată Sfânta Elisabeta a luat pe pruncul Ioan și a fugit în muntele cel mai înalt al pustiului; iar Sfântul Zaharia, precum se scrie în viața lui, era atunci în Ierusalim, slujind după obicei în biserică, în rânduiala săptămânii sale, care se întâmplase tocmai în acea vreme. Deci, ascunzându-se Sfânta Elisabeta în acel munte, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, s-o apere împreună cu pruncul. Și când a văzut de sus pe ostași cercetând cu de-amănuntul și apropiindu-se, a strigat către un munte de piatră ce se afla acolo: „Munte al lui Dumnezeu, primește pe maica cu fiul său!”. Atunci îndată s-a desfăcut muntele acela și, primind-o pe maică înăuntrul său, s-a ascuns de ucigașii care o căutau. Iar ostașii, negăsind pe cel căutat, s-au întors înapoi la cel ce-i trimisese.

Atunci Irod a trimis la Zaharia în biserică, zicând: „Dă-mi mie pe fiul tău, Ioan”. Iar Sfântul Zaharia a răspuns: „Acum slujesc Domnului Dumnezeului lui Israel, iar fiul meu nu știu unde este!”. Iar Irod, mâniindu-se, a trimis la dânsul a doua oară și a poruncit, că, dacă nu-și va da fiul, atunci să-l ucidă și pe el. Deci s-au dus niște ucigași sălbatici ca niște fiare, sârguindu-se să-și săvârșească porunca, și au zis cu mânie către preotul lui Dumnezeu: „Unde ai ascuns pe fiul tău? Să ni-l dai nouă, că așa a poruncit împăratul, iar dacă nu-l vei da, vei muri îndată!”. Sfântul Zaharia a răspuns: „Voi îmi veți ucide trupul, iar Domnul îmi va primi sufletul”. Atunci ucigașii, pornindu-se, după porunca lui Irod, l-au ucis între biserică și altar; iar sângele lui, care s-a vărsat pe marmură, s-a închegat și s-a făcut tare ca piatra, spre mărturia lui Irod și spre veșnica lui osândă. Iar Elisabeta, acoperindu-se de Dumnezeu împreună cu pruncul Ioan, petrecea în muntele ce se desfăcuse; pentru că, prin porunca dumnezeiască, li se făcuse lor acolo o peșteră. Tot acolo curgea și un izvor de apă și crescuse înaintea peșterii un finic plin de roade, iar când era vremea mâncării, acel pom se pleca și-și dădea roadele sale spre mâncare, apoi iar se ridica.

Apoi, după patruzeci de zile de la uciderea lui Zaharia, Sfânta Elisabeta, maica Mergătorului înainte, a murit în peștera aceea. Iar Sfântul Ioan, rămânând singur, a fost hrănit de înger până la creșterea lui și păzit în pustietăți, până în ziua arătării sale către Israel. Astfel păzea și acoperea mâna Domnului pe Sfântul Ioan, ca el să meargă înaintea feței Lui cu duhul și cu puterea lui Ilie și să gătească cale Celui ce venea să mântuiască neamul omenesc. Deci pentru toate acestea să se slăvească Hristos Dumnezeu, Mântuitorul nostru, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh în veci. Amin.

Gasesti ceea ce cauti

 

Era odata un barbat care sedea la marginea unei oaze, la intrarea unei cetati din Orientul Mijlociu. Un tanar se apropie intr-o buna zi si il intreba:

- Nu am mai fost niciodata pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetati? Batranul ii raspunse printr-o intrebare:

- Cum erau locuitorii cetatii de unde vii?

- Egoisti si rai. De aceea ma bucur ca am putut pleca de acolo.

- Asa sunt si locuitorii acestei cetati, raspunse batranul.

Putin dupa aceea, un alt tanar se apropie de omul nostru si ii puse aceeasi intrebare:

- Abia am sosit in acest tinut. Cum sunt locuitorii acestei cetati?

Omul nostru raspunse cu aceeasi intrebare:

- Cum erau locuitorii cetatii de unde vii?

- Erau buni, marinimosi, primitori, cinstiti. Aveam multi prieteni acolo si cu greu i-am parasit.

- Asa sunt si locuitorii acestei cetati, raspunse batranul.

Un negutator care isi aducea pe acolo camilele la adapat, auzise aceste convorbiri si, pe cand cel de-al doilea tanar se indeparta, se intoarse spre batran si ii zise cu repros:

- Cum poti sa dai doua raspunsuri cu totul diferite, la una si aceeasi intrebare pe care ti-o adreseaza doua persoane?

- Fiule, fiecare poarta lumea sa in propria-i inima.

Acela care nu a gasit nimic bun in trecut, nu va gasi nici aici nimic bun. Dimpotriva, acela care a avut prieteni si in alt oras va gasi si aici tovarasi credinciosi si de incredere. Pentru ca, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decat ceea ce stim noi sa gasim in ei!

Bruno Ferrero

..IUBIREA ESTE O PUTERE... ☦ Pr. Pantelimon, Măn. Oaşa

 

„Iubirea nu e emoție, e o putere … o mare putere a omului, primită de sus, o putere care trebuie eliberată și lucrată de fiecare în parte. Fără Dumnezeu, orice iubire moare pentru că nu există Dumnezeu în ecuație. Și atunci noi nu avem de unde să ne alimentăm, să ne regenerăm iubirea. Fără Dumnezeu, nu există principiul generator de iubire. Omul singur e o ființă limitată. Harul e cel care îl face infinit de adânc. Harul e de la Dumnezeu.

Trebuie să învățăm să-L vedem în celălalt pe Dumnezeu. Nu trebuie să ne raportăm la un om ca la un lucru finit. Orice persoană e un izvor infinit, dar care nu e descătușat. Prin iubire și cu ajutorul lui Dumnezeu, putem rupe zăgazurile, astfel ca celălalt să-şi dea drumul fiinţial, să scoată din el tot potențialul lui moral, spiritual și de iubire.

Pentru că fiecare om e cu mult mai mult decât se vede. Și vine iubirea și activează în celălalt ceva ce habar nu avea că zace în el. Ai nevoie de un celălalt care să îți dea măsura. În relație de doi, omul evoluează continuu. Și nu mai are cum să se sature de celălalt, să se plictisească, să ajungă la rutină. Pentru că fiecare îl face pe celălalt să evolueze. Fiecare se desface ca un boboc, apoi ca o floare, și această înflorire a lui este infinită.

Dar toate astea nu sunt posibile fără Dumnezeu. Și fără efortul fiecăruia de a activa în celălalt taina Lui, harul dumnezeiesc. Trebuie să iubești cu Dumnezeul din tine, pe Dumnezeu din celălalt.

Să iubești înseamnă să gravitezi în jurul împlinirii celuilalt. Să te gândești cum poți tu să-l ajuți pe celălalt, cum poți să-i vii în întâmpinare, cum să-l odihnești, cum să-l scutești de un efort, cum să-i faci o bucurie, cum să-i gătești o mâncare bună, când e obosit. Trebuie să înveți să trăiești prin celălalt și pentru celălalt.

Dăruirea de sine e un gest voluntar, nu este o dependență față de celălalt, nu e sclavie. Prin dăruire nu mă anulez, ci mă regăsesc pe mine și mă îmbogățesc cu felul celuilalt de a fi.

Iubirea adevărată afirmă libertatea celuilalt. Când iubești, trebuie să ieși din tine în sensul de a încerca să-l trăiești pe celălalt, să-l înțelegi pe celălalt, să vezi lumea prin ochii lui. Exercițiul acesta al ieșirii din noi înșine uneori e dureros, înseamnă să părăsești o poziție sigură, să ieși din confortul felului tău de a fi, adoptând felul celuilalt de a fi. Dar numai așa te poți lărgi, te poți îmbogăți și poți transforma iubirea în cale de cunoaștere.

Nici un om nu merită în sine să-i dai tot. Pentru că omul ăla nu e ultima realitate, dar Dumnezeul din el, da. În definitiv, prin om ne dăruim, de fapt, lui Dumnezeu.

Efortul puțin înseamnă devenire puțină, înseamnă să fugi de împlinirea de sine. Vedeți, nimic nu se poate fără sacrificiu, fără principiul crucii. Sacrificiul pe cruce e fereastra spre Înviere. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că în creație toate se cer după cruce.

Nu ni se dă nimic, dacă nu jertfim ceva. Și iubirea e o jertfă. Jertfești sinele tău, ca să-ți apropii sinele celuilalt. E o renunțare la tine. Sacrificiul dă profunzime oricărei relații. E cel care fixează iubirea. Să te îndrăgostești e usor, dar să iubești e foarte greu. Fugi de cruce: fugi de înviere, fugi de bucurie, fugi de iubirea adevărată! Nu se poate fără. Fără cruce, e calea ușoară, comodă. Neștiind să suferim cu bucurie, să umplem suferința de rost, fugim, de fapt, de viață. Și tot ce primim e de mâna a doua. Toate bucuriile și iubirile sunt diluate. Tot ce trăim e searbăd.

Trebuie să înțelegi că e ca un joc între tine și Dumnezeu. În suferință se ascunde, de fapt, dragostea lui Dumnezeu față de tine. Cu Dumnezeu, cea mai mare suferință e umplută de sens și e mereu urmată de bucurie. Trebuie să nu uiți niciodată că Dumnezeu te iubește și te pune la încercare. Te încearcă, pentru că vrea să-ţi dea ceva. Dar cu un preț! Trebuie să meriți darul, să te ridici spiritual la nivelul la care îl poți primi. Nivelul următor al jocului. Oricum, darul e întotdeauna cu mult mai mare decat suferința pe care o treci ca să ajungi la el!”

Legenda Sânzienelor provine din străbuna Bucovină.

 

Conform legendei, odată, de mult, pe plaiurile bucovinene a trăit o fată extrem de frumoasă, dar foarte săracă. Fiind și orfană de ambii părinți, Sânziana suferea extrem de mult datorită marginalizării celorlalți, tânjind după dragostea și liniștea unei familii.

Singurele momente de alinare erau clipele petrecute în casa sa sărăcăcioasă când se ruga la Dumnezeu nu doar pentru a primi ea insăși o șansă la viață mai bună, ci și pentru ca sufletele semenilor săi să fie îmbunate, pentru a cunoaște sentimentele de liniște și milostivire.

Având sufletul atât de bun, Sânziana era prietenă bună cu păsările și animalele pădurii, cu ele petrecându-și foarte mult timp. Cu ele frumoasa fată împărțea adesea puțina hrana de care făcea rost, și uneori dormea împreună cu ele în mijlocul naturii.

Într-o zi Sânziana căzu bolnavă și în zadar încercară păsările și animalele să ăi aducă hrană și apă – nimic nu funcționa. La un moment dat, în sărăcăcioasa colibă a fetei intră Sfânta Vineri, cu chipul său luminos, și cu bândețe în glas îi spuse fetei:

– Duioasă și frumoasă ai fost ca o floare – floare vei fi și de acum înainte. Alungată și disprețuită ai fostpână acum – căutată și îndrăgită vei fi de acum încolo. Florile tale vor fi coronițe puse la icoane, iar parfumul tău va umple văile și aerul cu mireasma lor, iar sufletele oamenilor cu pace și bunătate.

De atunci florile de zânziene sunt căutate pentru puterile lor tămăduitoare, fiind considerate flori magice.

În cultura creștin-ortodoxă, ziua de Sânziene coincide cu sărbătoarea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul. De asemenea, alături de noaptea de Sfântul Andrei, celei de 23-24 iunie îi este atribuită o încărcătură spirituală majoră. În lucrarea sa, „Noaptea de Sânziene”, Mircea Eliade afirmă că dansul lor deschid cerurile „pentru cei care știu să le privească”