Așa zici... Te frământă, așa?

Gheorghe, un creștin zelos veni tare supărat de la Sfânta Liturghie. Ostenit nevoie mare, după tot efortul pe care l-a depus ca să nu explodeze acolo, omul nostru se așeză pe divan.

Adormind, simți o adiere neobișnuită și privind zări silueta luminoasă a unui părinte chiar în fața sa. Misteriosul bătrân scorojit de vreme i se adresă delicat:

"Ehei, Gheorghe, care-i baiul?"

Uimit, bărbatul răspunse:

"Dar tu cine ești?"

Părintele, cu un zâmbet cald, zise:

"Dar tu cine spui că ești?"

"Tu ai năvălit în casa mea, tu să te prezinți!", răspunse el tăios.

"Tu năvălești mereu în casa Lui, iar eu nu te tulbur. Sunt robul Domnului și Îl slujesc neîncetat de peste 200 de ani. Lumea nu mă știe, am trăit retras în vârf de munte și încă n-am fost descoperit... Ale mele oase zac în chilia săpată în stâncă de la marginea satului. M-am născut aici, omule, la fel ca tine, și am slujit în Sfânta Biserică jumătate de secol", arătă bătrânul.

"Ai fost preot?!", întrebă Gheorghe surprins.

"Fost-am și preot, și rob păcatului, dar Domnul nostru m-a eliberat de moartea cea veșnică și m-a adus la viață", replică el.

"Vai, părinte! Ce mă bucur că mă vizitezi!", răspunse omul nostru, vizibil impresionat.

"Astăzi lumea nu mai e ca altă dată, după cum vezi... Nici Biserica nu mai e bună, preoții sunt răi tare, creștinii - păcătoși, de restul nici nu mai zic. Mare necaz s-a abătut asupra noastră din cauza lor", continuă Gheorghe.

"Așa zici... Te frământă, așa?", îl întrebă părintele.

"Și încă cum! În Biserica mea n-ar avea ce să caute așa oameni, nici așa păcate, mă mir că îi mai rabdă Dumnezeu... Dacă aș fi eu Episcop, pe toți i-aș curăța! De fapt, Patriarh: ar trebui să fiu Patriarh, să pun episcopi vrednici! Mă bucur nespus că-mi sunt apreciate meritele, altfel nu te-ar fi trimis Dumnezeu la mine... dacă nu aș fi dus o viață așa de sfântă!", zise omul.

"Suflete, înălțându-te pe tine te cobori în întunericul cel mai de jos! Preamilostivul m-a trimis să te previn: o să mergi la judecată și cu măsura cu care ai măsurat altora, cu aia ți se va măsura și ție (Matei 7, 2)! Ia aminte și te căiește, să nu fi înghițit de-a pururea de gheena focului! În biserica ta n-ar avea ce să caute Preabunul Dumnezeu, pentru că n-ai iubire, nici smerenie. Biserica Sa însă e spital pentru păcătoși, corabie a mântuirii sufletelor rănite de păcate și nu sală de judecată! Pocăiește-te, dar, și cere tuturor iertare, până nu-i prea târziu!"

Acestea rostind, bătrânul dispăru ca și cum nu fusese deloc, iar Gheorghe al nostru căzu pe gânduri, vărsă apoi lacrimi amare și se îngrozi de greșelile făcute.

Din acea clipă și până la finalul vieții sale, al nostru Gheorghe n-a mai ridicat niciodată privirea din pământ și nu s-a mai plâns de nimic...

Cât despre păcătoșii care-l supărau, ei bine, s-au dus cu toții! Omul nostru n-a mai văzut nici un păcătos din ziua aceea, deși s-a uitat atent, ca de obicei.

De-atunci toți i se păreau nesperat de buni, Biserica i-a devenit rai pământesc, iar preoții s-au transformat în călăuze ale sfințeniei în ochii lui!

Recunoștința lui strălucea în oceanul aceasta de păcate invizibile și lumea se mira de bucuria și de statornicia sa în cele duhovnicești.

Zi și noapte, Gheorghe se ruga cu lacrimi fierbinți pentru mai marii Bisericii, episcopii și patriarhii erau neîncetat în inima sa și n-a mai cutezat vreodată să fie nemulțumit de neputințele altora.

Iaca, așa s-a sfințit omul nostru! Dar nu vine Domnul la toți în același mod: să luăm aminte deci, că n-om fi toți preveniți la fel!

Să ne folosim duhovnicește de pățania aceasta și să ne ferim ca să nu fim ca Gheorghe, că bai mare va fi peste noi de nu ne vom căi!

Așa să ne ajute Dumnezeu, nouă și la toată lumea, să dobândim sfințenia unei vieți trăite întru Hristos, iar nu căderea întru lauda de sine!