Aceasta s-a făcut după rînduiala lui Dumnezeu, ca să înveţe limba
slavonească, ca cel ce avea să fie mai în urmă, învăţător duhovnicesc şi
păstor în vremea sa. El, petrecînd în rînduiala de voievod ca la zece
ani, văzînd pe de o parte deşertăciunea gîlcevilor vieţii, iar pe de
alta, supărîndu-se de prigonirea pe care o ridicase împăratul Teofil,
luptătorul de icoane, asupra celor dreptcredincioşi, a lăsat slujba de
voievod şi toate cele frumoase ale acestei lumi şi, ducîndu-se în
muntele Olimpului, s-a tuns în rînduiala monahicească şi slujea
Împăratului ceresc cu chipul îngeresc, luptîndu-se cu vrăjmaşii cei
nevăzuţi ai duhurilor răutăţii.
Fericitul Constantin, care s-a născut după Metodie, arăta din scutece
ceva minunat în sine, deoarece mama sa, după naştere, l-a dat la doică,
ca aceea să-l nutrească cu sînul ei, dar el nu voia de loc să sugă
lapte străin, decît numai al mamei sale; deci, părinţii lui se minunau
de aceasta. Cînd pruncul a fost de şapte ani şi a început a învăţa
carte, a avut un vis minunat, pe care l-a spus tatălui şi mamei sale,
zicînd: "Un voievod a adunat toate fecioarele din cetatea noastră şi a
zis către mine: Alegeţi soţie dintr-acestea, pe care vei voi, ca să-ţi
fie ajutătoare în toate zilele vieţii tale. Iar eu, căutînd, mi-am ales
pe una mai frumos împodobită decît toate, cu faţa luminoasă şi
înfrumuseţată, al cărei nume era Sofia".
Părinţii lui, socotind vedenia aceea şi înţelegînd că fecioara Sofia
este înţelepciunea lui Dumnezeu, care era să se dea pruncului, s-au
bucurat cu duhul şi-l învăţau totdeauna cu stăruinţă nu numai la citirea
cărţilor, ci şi la obiceiul cel bun, plăcut lui Dumnezeu, povăţuindu-l
la înţelepciunea cea duhovnicească şi spunîndu-i cuvintele lui Solomon:
"Fiule, cinsteşte pe Domnul şi te vei întări; păzeşte poruncile Lui şi
vei trăi. Cuvintele lui Dumnezeu scrie-le pe tăbliţele inimii tale şi
numeşte înţelepciunea sora ta; iar înţelegerea să ţi-o faci cunoscută,
căci aceasta este mai frumoasă decît soarele şi decît întocmirea luminii
stelelor".
Pruncul, învăţînd carte, sporea cu ţinerea de minte şi cu
înţelegerea, mai mult decît toţi vîrstnicii săi, şi avea dragoste mare
către Sfîntul Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu, ale cărui cărţi le
citea totdeauna. Multe dintr-acele cuvinte şi tîlcuiri le învăţa pe de
rost. El, închipuind o cruce pe un perete, a scris aceste cuvinte de
laudă sub acea cruce: "O, arhiereule al lui Hristos, Grigorie
Cuvîn-tătorul de Dumnezeu, tu ai fost om cu trupul, iar cu viaţa te-ai
arătat ca un înger; cu gura ta ai preamărit cu laude pe Dumnezeu, ca
Serafimii; iar cu învăţăturile tale cele dreptcredincioase ai luminat
toată lumea. Deci, te rog, primeşte-mă şi pe mine, care cad la Tine cu
credinţă şi cu dragoste; fii mie părinte, învăţător şi luminător".
Într-acea vreme, murind împăratul Teofil, a urmat la împă-răţie după
el, Mihail, fiul său, cu maica sa cea binecredincioasă, împărăteasa
Teodora. Lui Mihail, fiind încă prunc, i-a pus pe lîngă el trei boieri
mari: Manoil, păzitorul palatului, Teoctist, patriciul şi Dromi,
logofătul. Acest logofăt cunoştea pe părinţii lui Metodie şi al lui
Constantin, care, auzind de isteţimea minţii copilului Constantin, a
trimis după el ca să înveţe împreună cu tînărul împărat Mihail, care
învăţa carte, ca, privind împăratul la isteţimea minţii lui Constantin,
să se sîrguiască singur a învăţa degrabă. Constantin s-a bucurat de
aceasta foarte, şi pe cale se ruga lui Dumnezeu cu rugăciunea lui
Solomon, zicînd: "Dumnezeul părinţilor şi Domn al milei, Care ai făcut
pe om, dă-mi înţelepciunea care şade pe scaunele Tale şi nu mă lepăda pe
mine de slugile Tale, căci eu sînt sluga Ta şi fiul slujnicei Tale;
fă-mi să cunosc ce este plăcut Ţie şi să slujesc Ţie, Dumnezeul meu, în
toate zilele vieţii mele".
Şi, ducîndu-l în Constantinopol şi fiind dat dascălilor împără-teşti,
degrabă a învăţat înţelepciunea cea din afară: gramatica, facerea de
stihuri a lui Homer, retorica, filosofia, aritmetica, astronomia, muzica
şi toate meşteşugurile elineşti, încît era de mirare dascălilor săi
pentru atîta isteţime a minţii sale. Şi s-a numit mai pe urmă filosof,
deoarece sporise în înţelepciune mai mult decît alţii. El nu era
înţelept numai în limba elinească, ci şi în alte limbi, pentru că
învăţase bine scriptura elinească şi vorbirea siriană şi se deprinsese
şi cu alte limbi străine. Pentru acestea îl iubea foarte logofătul,
întîi pentru înţelepciune; iar al doilea pentru întreaga înţelepciune,
cum şi pentru obiceiurile cele îmbunătăţite, de care era plin pruncul,
cel ce venise acum în vîrstă desăvîrşită; pentru că darul lui Dumnezeu
locuia în limba lui cea curată, povăţuindu-l la tot lucrul bun.
Stăpînul său, logofătul, văzînd acest lucru într-însul, îl cinstea
foarte mult şi pentru aceasta, Constantin era cel întîi păzitor de casă
în curtea logofătului, avînd stăpînire peste toţi şi umbla cu
îndrăzneală şi fără opreală în împărăteştile palate oricînd ar fi voit.
Această stăpînire i se dăduse, fiindcă era iubit şi de împărat.
La acel logofăt era o fecioară frumoasă, fiică duhovnicească primită
din scăldătoarea Sfîntului Botez. Acea fecioară era de neam mare, pe
care părinţii săi i-o dăduseră întru a sa purtare de grijă. Deci,
logofătul voia s-o însoţească cu Constantin, şi pentru aceasta se
ostenea în tot chipul, îndemnînd la căsătorie pe Constantin cu multe
cuvinte şi făgăduindu-i împreună cu bogăţia de la împăratul şi cinstea
de mare boierie.
Dar, fericitul Constantin, fugind de lume şi de toate cele din lume,
s-a dus în taină la gura Boazului, şi acolo, intrînd într-o mănăstire, a
luat pentru sineşi chipul monahicesc. Deci, a fost pentru dînsul mare
cercetare, nu numai de la logofăt, dar şi de la împărat. Abia după şase
luni l-au aflat pe el, ca pe o vistierie ascunsă, în sînul monahicesc.
Deci, luîndu-l cu sila din mănăstire, l-au dus în Constantinopol, ca să
nu fie făclia sub obroc, ci în sfeşnic, silindu-l astfel să ia treapta
preoţească în zilele preasfinţitului patriarh Metodie, cînd încetase
eresul luptei împotriva icoane. Apoi a pus pe Constantin ca bibliotecar
în biserica cea soborni-cească a Sfintei Sofii şi dascăl de filosofie.
Iar după puţină vreme, agarenii ce stăpîneau Siria, pe vremea
împăratului Teofil, au biruit puterea oştirii greceşti, cu voinţa lui
Dumnezeu, stricînd preafrumoasa cetate Amoreea, precum se pomeneşte de
aceasta în ziua a şasea a lunii lui martie, întru pătimirea sfinţilor
142 mucenici din Amoreea, despre care s-a mai scris. Turcii,
mîndrindu-se de puterea lor, batjocorind pe creştini, au trimis la
Constantinopol ocară asupra Preasfintei Treimi, zicînd: "Cum voi,
creştinii, ziceţi că este Unul Dumnezeu, dar Îl despărţiţi pe Acela în
trei şi mărturisiţi pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh. Dacă puteţi să
ne arătaţi această închipuire, apoi să trimiteţi la noi astfel de oameni
care ar putea să vorbească cu noi şi să ne dovedească credinţa
voastră".
Împăratul, sfătuindu-se cu preasfinţitul patriarh, a trimis la
saracini pe Constantin filosoful, dîndu-i doi asincriţi (dregători)
înţelepţi. Fericitul, ducîndu-se acolo şi rîvnind apostoleşte după
Hristos, dorea să pătimească pentru Dînsul. Deci, ajungînd în cetatea
stăpînitorului saracinilor, care se numea Samara, aproape de rîul
Eufratului, în care locuia stăpînitorul Amirmumi, a aflat acolo şi
creştini, care petreceau între saracini. Şi erau zugrăvite pe uşile lor,
dinafară, chipuri diavoleşti din porunca stăpînitorului saracinilor;
pentru că aici, îngreţoşîndu-se de creştini ca de nişte vrăjmaşi, a
poruncit să-i aibă de ocară şi de batjocură. Pentru aceea a poruncit să
fie închipuit un diavol pe uşile fiecărui creştin. Deci, au zis
saracinii către Constantin, filosoful creştinesc: "Filosofule, oare poţi
să cunoşti ce semn este acesta?" El le-a răspuns: "Văd însemnate
chipuri de diavoli şi mi se pare că înăuntru vieţuiesc creştini; iar
diavolii, neputînd să vieţuiască înăuntru cu creştinii, fug de dînşii şi
petrec afară; deci, unde nu sînt aceste chipuri diavoleşti, acolo este
dovedit lucru, că înlăuntru vieţuiesc oamenii cei uniţi cu dînşii.
Constantin, fiind odată la masă în palatele domneşti, înţelepţii
saracinilor au zis către dînsul: "Vezi, filosofule, acest minunat lucru,
că proorocul Mahomed ne-a adus bună învăţătură de la Dumnezeu şi a
întors pe mulţi oameni, încît toţi ne ţinem tare de legea lui, necălcînd
nimic. Iar voi, creştinii, ţinînd legea lui Hristos, unul crede aşa,
altul altfel, şi fiecare face precum îi place; pentru că sînt atît de
mulţi între voi care vă deosebiţi cu credinţa şi cu viaţa, încît fiecare
crede şi învaţă într-alt chip şi îşi rînduieşte viaţa într-altfel,
precum sînt cei ce se numesc monahi, care poartă haine negre, deşi toţi
se cheamă creştini".
Fericitul Constantin răspunse: "Două lucruri mi-aţi spus înainte:
despre credinţa creştinească în Dumnezeu şi despre legea lui Hristos
care se împlineşte prin lucruri, şi cum că nu cred şi petrec într-un fel
cei ce se numesc creştini. Deci, vă răspund mai întîi despre credinţă.
Dumnezeul nostru este ca noianul mării, lărgime şi adîncime nemăsurată;
pentru că este neajuns de mintea omenească şi negrăit prin cuvintele
omeneşti, precum a zis de Dînsul Sfîntul Prooroc Isaia: Neamul Lui cine-l va spune...
De unde şi Sfîntul Apostol Pavel, învăţătorul nostru, a strigat: "O,
adîncul bogăţiei, al înţelepciunii şi al cunoştinţei lui Dumnezeu! Cît
sînt de negrăite judecăţile Lui şi nenumărate căile Lui!"
Dintr-acel noian intră mulţi din cei care se sîrguiesc a căuta pe
Dumnezeu. Şi cei ce sînt puternici la minte şi au cîştigat ajutor pe
Dumnezeu, aceia înoată fără primejdie pe marea cea neajunsă a lui
Dumnezeu şi află bogăţia cunoştinţei şi a mîntuirii. Iar cei ce sînt
slabi la minte şi s-au lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, umblînd după
singură părerea lor, aceia, ca în nişte corăbii putrede de înotare
urcîndu-se, se ispitesc ca să înoate pe acel noian şi, neputînd, unii se
îneacă, căzînd în eresuri şi rătăciri, iar alţii abia răsuflă de
osteneli, învăluindu-se de nedumerire şi de îndoire. De aceea, mulţi
dintre creştini - precum ziceţi - se deosebesc cu credinţa. Deci, astfel
am zis şi despre credinţă. Iar despre fapte, vă adeveresc aşa: Legea
lui Hristos nu este alta, fără numai aceeaşi pe care a dat-o Dumnezeu
lui Moise în Sinai, adică a nu ucide, a nu fura, a nu desfrîna, a nu
pofti şi celelalte, pentru că a zis Dumnezeul nostru: N-am venit să stric legea, ci să o împlinesc.
Deci, suindu-ne spre desăvîrşire, ne-a dat sfat de viaţă curată, fără
de însurare, păzirea fecioriei şi alte lucruri alese spre plăcerea lui
Dumnezeu cea mai bună, care sînt conducătoare la viaţă prin calea cea
strîmtă şi cu scîrbe. Însă nu ne sileşte la aceasta; pentru că Dumnezeu a
zidit pe om între cer şi pămînt, între îngeri şi dobitoace; deci, l-a
despărţit cu cunoştinţa şi cu mintea de animale, iar cu mînia şi cu
pofta l-a despărţit de îngeri şi i-a dat voie să facă orice voieşte; şi
de care se apropie, cu aceea se uneşte. Astfel se împărtăşeşte cu
îngerii, slujind lui Dumnezeu, precum îl învaţă înţelegerea lui cea
minunată, sau se face părtaş cu dobitoacele cele fără de minte, slujind
fără înfrînare poftelor trupeşti. De vreme ce Dumnezeu a făcut pe om de
sine stăpînitor, de aceea voieşte ca noi să ne mîntuim prin voia
noastră, iar nu cu silă; deci, zice: Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie.
Aşadar, creştinii care cred în Dumnezeu, călătoresc spre El cu
înţelegere; unii prin cale mai lesnicioasă, adică prin legea firii,
vieţuind cu înţelepciune în cinstită însoţire; iar alţii, sîrguindu-se a
fi mai fierbinţi către El şi mai desăvîrşiţi robi al Lui, se ating de
firea cea mai înaltă a vieţuirii, asemenea cu a îngerilor, şi petrec
cale strîmtă. Pentru aceea unii dintre creştini se deosebesc cu viaţa.
Credinţa şi legea voastră nu are nici un fel de greutate; nu este ca o
mare, ci ca un pîrîu mic, pe care fiecare, şi mare şi mic, poate să-l
păşească fără de osteneală mare. În legea şi credinţa voastră nu este un
lucru dumnezeiesc, adică insuflat de Dumnezeu, ci numai obiceiuri
omeneşti şi socoteală trupească, pe care puteţi cu înlesnire să le
faceţi. Mahomed, dătătorul vostru de lege, nu a pus vreo poruncă grea de
purtat, neoprindu-vă de la mînie şi poftele cele fără de rînduială, ci
mai ales v-a dat voie la toate. De aceea, toţi cu un gînd vă ţineţi de
legea lui, ca una ce este dată după poftele voastre.
Dar Mîntuitorul nostru Hristos n-a făcut aşa, pentru că, singur fiind
preacurat şi izvor a toată curăţia, voieşte ca şi robii Lui să
vieţuiască curat, ferindu-se de toate poftele, şi să se apropie cu
curăţenie de Cel curat, căci în împărăţia Lui nu va intra nici un lucru necurat.
Înţelepţii saracinilor au mai zis: "Cum voi, creştinii, Îl despărţiţi
pe Dumnezeu în trei şi ziceţi că este unul, adică: Tată, Fiu şi Duh; şi
dacă Dumnezeu poate să aibă Fiu, apoi daţi-i Lui femeie, ca să se
rodească din El mai mulţi dumnezei".
Răspuns-a filosoful creştinesc: "Nu batjocoriţi Treimea cea
dumnezeiască, pe Care ne-am învăţat a o mărturisi de la Sfinţii Prooroci
cei de demult şi de care nici voi nu vă lepădaţi, fiindcă ţineţi
împreună cu ei tăierea împrejur. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, sînt trei
ipostasuri, iar fiinţa este una; după cum soarele cel văzut pe cer, este
zidit de Dumnezeu în chipul Sfintei Treimi, deoarece trei lucruri sînt
în el: rotunjimea, raza şi căldura; tot astfel sînt şi în Sfînta Treime:
Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh. Rotunjimea soarelui este închipuirea lui
Dumnezeu Tatăl, căci precum rotunjimea nu are sfîrşit, nici început, tot
aşa şi Dumnezeu este fără de început şi fără de sfîrşit; şi, precum din
rotunjimea soarelui ies razele şi căldura, tot asemenea din
Dumnezeu-Tatăl se naşte Fiul şi iese Sfîntul Duh. Raza care iese din
soare şi luminează toată partea cea de sub cer, este închipuirea lui
Dumnezeu-Fiul, Cel născut din Tatăl şi arătat în lumina de sub cer.
Căldura soarelui, care iese din aceeaşi rotunjime împreună cu raza, este
întru asemănarea lui Dumnezeu-Duhul Sfînt, Care din Acelaşi Tată
împreună cu Fiul, are ieşirea mai înainte de veci; deşi se trimite
vremelnic la oameni, precum s-a trimis Sfinţilor Apostoli în chipul
limbilor de foc. Deci, soarele, care se alcătuieşte din trei lucruri:
din rotunjime, din rază şi din căldură, nu se desparte în trei sori,
deşi fiecare lucru îşi are deosebirea sa, pentru că alta este rotunjimea
soarelui, alta este raza lui şi alta căldura, însă nu se zic trei sori,
ci un soare. Tot aşa şi Sfînta Treime, deşi are trei feţe: a Tatălui, a
Fiului şi a Sfîntului Duh, dumnezeirea nu se desparte în trei dumnezei,
ci unul este Dumnezeu.
Căci şi strămoşul Avraam - a cărui tăiere împrejur o păziţi - cînd i
s-a arătat Dumnezeu la stejarul Mamvri, de vă aduceţi aminte de
Scriptura care povesteşte aceasta, I s-a arătat în trei feţe. Şi,
privind Avraam cu ochii, a văzut trei bărbaţi stînd lîngă el, şi s-a
închinat pînă la pămînt şi a zis: Doamne, de am aflat dar înaintea Ta, să nu treci pe robul Tău. Iată, socotiţi, el vedea trei bărbaţi şi vorbea Unuia singur, zicînd: Doamne, de am aflat dar înaintea feţei Tale..., pentru că a cunoscut acel sfînt strămoş, că Dumnezeu este în trei feţe.
Deci, înţelepţii saracinilor tăceau neştiind ce să răspundă împotriva
acestora. Apoi au zis: "Cum ziceţi voi, creştinii, că Dumnezeu S-a
născut din femeie? Oare poate Dumnezeu să Se nască din pîntece
femeiesc?" Răspuns-a filosoful: "Nu din o femeie proastă, ci dintr-o
fecioară nemăritată şi preacurată S-a născut Dumnezeu-Fiul, prin
lucrarea Sfîntului Duh, Care, în preacuratul şi preasfîntul pîntece
fecioresc, a ţesut trupul lui Hristos-Dumnezeu şi mai presus de fire a
înfiinţat întruparea şi naşterea Cuvîntului Tatălui. Căci, Fecioara,
care L-a zămislit pe El din Duhul Sfînt, precum mai înainte de naştere a
fost fecioară, tot astfel şi în naştere şi după naştere a rămas
fecioară curată. Deci, aşa a voit Dumnezeu şi la voia Lui se supune
toată firea cea zidită; pentru că unde voieşte Dumnezeu, acolo se
biruieşte rînduiala firii. Iar cum că S-a născut Hristos din Curata
Fecioară, prin Duhul Sfînt, mărturiseşte şi proorocul Mahomed, scriind
astfel: "S-a trimis Duhul Sfînt la Fecioara cea curată ca, împreună
sălăşluindu-se cu El, să nască Fiu".
Saracinii au zis: "Nu ne împotrivim noi la aceasta, cum că Hristos
S-a născut din fecioară curată; dar nu-L socotim pe El că este
Dumnezeu". Răspuns-a fericitul: "Dacă Hristos ar fi fost un om de rînd,
iar nu Dumnezeu, apoi ce trebuinţă era ca Duhul Sfînt să lucreze
zămislirea unui om simplu în pîntecele curat al Fecioarei? Pentru că
omul cel prost se naşte din femeie măritată, iar nu din Fecioară
neispitită de nuntă; deci, se zămisleşte după fire din bărbat, iar nu
din venirea şi lucrarea cea deosebită a Sfîntului Duh".
Saracinii au zis: "Dacă Hristos este Dumnezeul vostru, apoi pentru ce
nu faceţi precum vă porunceşte Acela? Căci vă porun-ceşte să vă rugaţi
pentru vrăjmaşi, să faceţi bine celor ce vă urăsc şi vă prigonesc pe
voi, să întoarceţi faţa celor ce vă bat... Dar voi nu faceţi aşa, ci
faceţi cele potrivnice, pentru că asupra celor ce vă fac vouă unele ca
acestea, vă ascuţiţi armele şi îi ucideţi în război".
Fericitul Constantin a zis: "Dacă în vreo lege vor fi scrise două
porunci şi se vor da oamenilor să le împlinească, care va fi omul cel
mai adevărat păzitor de lege? Cel ce a săvîrşit numai o poruncă? Sau cel
ce le îndeplineşte pe amîndouă?" Răspuns-au saracinii: "Este mai bun
acela care îndeplineşte amîndouă poruncile". Zis-a filosoful:
"Hristos-Dumnezeul nostru, Cel ce ne-a poruncit să ne rugăm şi să facem
bine celor ce ne fac strîmbătate, Acela a zis şi aceasta: "Nimeni nu
poate să arate în viaţă o mai mare dragoste, decît acela ce-şi pune
sufletul pentru prieteni. Deci, noi răbdăm toate primejdiile cele ce ni
se fac nouă; iar în cele de obşte ne apărăm unul pe altul, punîndu-ne
sufletele noastre, ca nu cumva voi, supunînd pe fraţii noştri, să-i
robiţi împreună cu trupu-rile şi sufletele lor, silindu-i la fapte rele
şi potrivnice lui Dumnezeu".
Saracinii iarăşi au zis: "Hristos al vostru a dat dajdie pentru Sine
şi pentru alţii; iar voi, pentru ce nu faceţi acest lucru şi nu voiţi să
daţi dajdie? Dacă vă apăraţi unul pe altul, apoi să daţi dajdie pentru
fraţii voştri limbii noastre ismailiteneşti cea atît de mare şi tare".
Grăit-a filosoful: "Dacă cineva umblă în urma învăţătorului său şi
voieşte a umbla; iar altcineva, întîmpinîndu-l, îl întoarce, nelăsîndu-l
să meargă după învăţător, ci îi porunceşte să meargă aiurea, oare acela
este prietenul sau vrăjmaşul lui?" Ei au răspuns: "Este vrăjmaş". Zis-a
filosoful: "Hristos, cînd a dat dajdie, care împărăţie era într-acea
vreme, ismailitenească sau romană?" Iar ei au zis: "Romană". Filosoful:
"Deci noi, urmînd învăţătorului nostru Iisus Hristos, dăm dajdie
împăratului Celui ce şade în Roma cea nouă şi stăpîneşte şi pe cea
veche, iar căutînd de la noi dajdie, ne abateţi de la urmarea lui
Hristos şi vă faceţi vouă vrăjmaşi".
Nişte întrebări şi răspunsuri ca acestea i s-au pus lui Constantin
mai multe zile; dar în întrebările cele cu înţelepţii saracinilor, a
rămas nebiruit filosoful creştin, ajutîndu-i dumnezeiescul dar. Iar
saracinii au rămas ruşinaţi de dînsul în toate cuvintele împotrivă şi în
socoteala lor. După aceea, neputînd să biruiască în cuvinte pe cel
nebiruit, i-au dat în taină să bea otravă de moarte. Însă Domnul a zis: Dacă veţi bea ceva de moarte, nu vă va vătăma... Acela a păzit pe robul Său întreg şi nevătămat şi l-a întors sănătos, eliberîndu-l cu cinste şi cu daruri boierul saracinilor.
După ce s-a întors fericitul Constantin la Constantinopol, a luat
laudă de la împărat şi de la sfinţitul patriarh pentru osteneala sa cea
plăcută lui Dumnezeu. Deci, s-a aşezat la un loc liniştit şi lua aminte
de mîntuirea sa, avînd hrană din purtarea de grijă a lui Dumnezeu spre
Care nădăjduia. Iar cele ce Dumnezeu îi trimitea prin oamenii cei
iubitori de Hristos, din acele mîncări el nu lăsa nimic pe a doua zi,
ci, după obişnuita gustare a hranei, le împărţea pe toate săracilor;
pentru că nădăjduia spre Dumnezeu, Cel ce Se îngrijeşte de toţi în toate
zilele şi Care deschide cu bunăvoinţă mîna Sa şi satură pe tot cel viu.
Sosind vremea unui praznic oarecare, slujitorul lui se mîhnea că nu
avea nimic la acea cinstită zi. Atunci fericitul Constantin a zis către
dînsul: "Cel ce a hrănit mai mulţi ani în pustie oarecînd pe
israeliteni, oare Acela nu poate să ne hrănească şi pe noi în această
zi? Ci, ducîndu-te, cheamă fără de îndoială la noi la masă măcar cinci
săraci, şi să aşteptăm mila lui Dumnezeu, că nu ne va lăsa pe noi".
Sosind ceasul prînzului, a adus la dînsul un om oarecare zece galbeni şi
o sarcină cu tot felul de mîncări. Iar el, primind acelea, a dat laudă
lui Dumnezeu, purtătorul său de grijă. După aceea s-a dus în Olimp, la
Metodie, fratele său cel mare, şi a început a vieţui în pustnicie
împreună cu dînsul în nevoinţele monahiceşti, petrecînd în rugăciuni şi
îndeletnicindu-se totdeauna cu citirea cărţilor.
În vremea aceea au venit la împăratul Mihail soli de la cozari,
zicînd: "Noi de la început ştim pe un Dumnezeu, Care este peste toate şi
Aceluia ne rugăm, închinîndu-ne la răsărit; însă ţinem oarecare
obiceiuri de ruşine, fiindcă evreii ne îndeamnă să luăm credinţa lor şi
mulţi din noi au trecut la credinţa evreiască". Asemenea şi saracinii ne
pleacă la credinţa lor, zicînd: "Credinţa noastră este mai bună decît a
tuturor neamurilor". Pentru aceea, de la voi căutăm sfatul cel de folos
nouă, cu care ţinem vechiul prieteşug cu dragoste şi cerem să trimiteţi
la noi vreun bărbat cărturar, care să poată a se întreba cu evreii şi
cu saracinii şi, de-i va birui, apoi vom primi credinţa voastră.
Atunci împăratul Mihail cu preasfinţitul patriarh Ignatie, următorul
Sfîntului Metodie, făcînd cercare pentru filosoful Constantin, l-a
chemat de la muntele Olimpului şi dorea să se ducă la cozari spre
propovăduirea lui Hristos. Iar el, care dorea chiar a şi muri pentru
Hristos, a voit cu osîrdie calea aceea şi a rugat pe fratele său, pe
fericitul Metodie, ca pe cel ce ştia parte din limba slavonească, să
meargă împreună cu dînsul la ascultarea apostolească, ca să lumineze pe
cei necredincioşi cu lumina sfintei credinţe. Deci, Metodie nu s-a
lepădat a merge cu dînsul pentru Hristos şi s-au apucat amîndoi de
călătorie, ca unul prin binecuvîntatele cuvinte, iar celălalt cu
rugăciunea cea primită de la Dumnezeu să poată mîntui sufletele cele
pierdute, ajutîndu-le lor dumnezeiescul dar. Ajungînd la cetatea
Hersonului, care se mărgineşte cu cozarii, a zăbovit acolo multă vreme,
pînă ce a învăţat bine limba slavonească. Tot acolo s-au deprins şi cu
limba evreiască, aducînd la Sfînta Credinţă şi la Botez pe un samarinean
cu fiul lui.
Auzind de moaştele Sfîntului sfinţit Mucenic Clement, papă al Romei,
cum că zac în mare, a îndemnat pe episcopul Hersonului spre căutarea
acelor cinstite moaşte, pentru care se povesteşte astfel: cînd Sfîntul
Clement a fost surghiunit de la Roma la Herson, mult popor s-a întors la
Hristos. Avhidian, ighemonul, din porunca cezarului Traian, l-a înecat
în mare, legîndu-i de grumaz o ancoră de fier, ca să nu poată afla
creştinii trupul lui; iar credincioşii stăteau pe mal, tînguindu-se şi
privind la înecarea sfîntului. După aceasta, doi ucenici ai lui mai
credincioşi, Cornelie şi Fib, au grăit către creştini: "Să ne rugăm cu
un suflet ca Domnul să ne arate cinstitul trup al mucenicului".
Rugîndu-se către Dumnezeu poporul creştinesc, s-a depărtat marea în
sînurile sale ca la trei stadii, iar poporul a aflat o cămară de marmură
în chip de biserică făcută de Dumnezeu, şi acolo zăcea trupul
sfîntului, iar ancora cu care îl înecase zăcea aproape de dînsul. Deci,
voind credincioşii să ia de acolo acel cinstit trup, s-a făcut
descoperire ucenicilor lui, cei pomeniţi mai înainte, ca să lase să stea
acolo trupul sfîntului, deoarece în tot anul la pomenirea lui se va
depărta tot aşa marea pînă la şapte zile, dînd cale celor ce vor voi să
meargă la închinăciune. Şi s-a făcut aşa vreme de şapte sute de ani, de
la împărăţia lui Traian pînă la împărăţia lui Nichifor, împăratul
grecesc. Apoi, pentru păcatele omeneşti, marea a încetat de a se trage
în lături în vremea împărăţiei lui Nichifor. Şi din această pricină era
mîhnire între creştini.
Trecînd după aceea mai mult de cincizeci de ani, fericiţii fraţi
Constantin şi cu Metodie s-au dus la Herson şi se sîrguiau pentru
aflarea cinstitelor moaşte ale Sfîntului Clement, îndemnînd spre aceasta
şi pe fericitul Gheorghe, episcopul Hersonului. Acesta s-a dus întîi la
Constantinopol, la împărat şi la patriarh, înştiinţîndu-i de aceasta
şi, primind sfat de la dînşii, a luat de acolo tot clerul bisericii
Sfînta Sofia. Apoi, ducîndu-se la Herson, a mers la marginea mării cu
aceşti fericiţi învăţători, Metodie şi Constantin, şi cu tot poporul, cu
psalmi şi cu cîntări, voind să-şi cîştige dorinţa. Dar nu s-a desfăcut
apa. Iar după apusul soarelui, a intrat într-o corabie şi la miezul
nopţii a strălucit o lumină din mare şi s-a arătat deasupra apei mai
întîi capul, iar după aceea toate moaştele Sfîntului Clement; şi,
luîndu-le, le-au pus în corabie şi, ducîndu-le în cetate cu cinste,
le-au pus în biserica Sfinţilor Apostoli, din care fericiţii Constantin
şi Metodie, luînd o părticică oarecare, au purtat-o la dînşii totdeauna,
pînă ce au dus-o la Roma.
După aceasta s-a dus la cozari, unde a fost primit cu cinste de
boierul Cagan Cozarnicul, căci avea către Cagan scrisoare de la
împăratul grecilor. Acolo fericitul Constantin a avut prilej să
vorbească mult cu iudeii şi cu saracinii; căci dînsul avea mai multă
învăţătură decît Metodie, care nu-şi petrecuse anii tinereţilor în
învăţătură, ci s-a îndeletnicit cu puterea de voievod pe care o avea şi
cu lucrurile poporului, mai mult decît cu citirea cărţilor. Iar
Constantin s-a ocupat din tinereţe cu învăţătura şi cu încercarea
înţelepciunii, fiind foarte iscusit în dumnezeiasca Scriptură, puternic
în cuvinte şi gata să dea răspuns la orice întrebare.
Deci, Constantin pentru toate se întreba cu necredincioşii, iar
Metodie ajuta lui Constantin cu rugăciunea sa cea plăcută lui Dumnezeu.
Unul din cozari a zis către dînsul: "Voi, grecii, aveţi obiceiul rău,
pentru că puneţi la voi pe un împărat în locul altuia dintr-alt neam,
iar nu din neam împărătesc, precum acum aţi pus împărat, după Nichifor,
pe Mihail Curopalatul, care a fost unul din boieri. Apoi, lepădîndu-l pe
acela, aţi pus pe Leon Armeanul, care a fost din neam prost. Şi,
ucigîndu-l şi pe acela, aţi pus pe Mihail Travlul, care era de neam din
Amoreea. Pe cînd la noi nu este aşa, deoarece avem singuri cogani din ai
noştri, (sau împăraţi) adică din casa şi din neamul coganilor, şi nu
împărăţeşte cineva într-alt chip, de nu va fi din seminţia împărătească.
Iar fericitul Constantin a răspuns la aceasta cu cuvinte scurte: "Rău a
făcut oare Dumnezeu cînd a lepădat pe neplăcutul Lui împărat, Saul, iar
pe David, bărbatul cel după inima Sa, l-a adus de la turmele
dobitoacelor?" Auzind acestea cozarul, a tăcut.
După aceea a zis iarăşi cozarul: "Voi ţineţi cărţile în mîini,
spuneţi pilde dintr-însele; iar noi nu facem aşa, ci grăim din gusturile
noastre toată înţelepciunea, nemîndrindu-ne în scripturi precum vă
mîndriţi voi, că avem înăuntru înţelepciunea, ca şi cum ar fi înghiţită
în noi". Grăit-a Constantin: "De ai întîmpina vreun om gol, care ar
zice: Am multe haine, aur şi averi! Oare l-ai crede, văzîndu-l gol şi
neavînd nimic în mîini?" Cozarul răspunse: "Ba nu, că dacă ar fi avut
ceva n-ar fi umblat gol". Grăit-a Constantin: "Dacă tu ai înghiţit toată
înţelepciunea, precum te lauzi, atunci spune-mi cîte neamuri au trecut
de la Adam şi de la Moise şi care neam şi în care parte a pămîntului
şi-au avut stăpînirea lor". Şi cozarul, neputînd să răspundă la această
întrebare, a tăcut.
Iar Constantin a spus mai departe: "Deci, prietene, nici eu nu te
cred că ai fi înghiţit toată înţelepciunea şi ai fi înţelept fără de
cărţi!" Şi cînd era la masă, coganul, luînd un pahar, a zis: "Să bem în
numele unui Dumnezeu, Care a făcut toată făptura". Iar Constantin,
filosoful cel creştin, luînd un pahar a zis: "Voi bea în numele Unui
Dumnezeu şi al Cuvîntului Lui, prin Care cerul s-a întărit şi al Duhului
cel de viaţă făcător, prin care se ţine împreună toată puterea făpturii
celei zidite". Zis-a Cagan: "De asemenea, ţinem la Dumnezeul Cel ce a
zidit toată făptura; decît numai întru aceasta ne deosebim, că voi
slăviţi Treimea, iar noi slăvim pe unul Dumnezeu, precum învaţă şi
cărţile evreieşti". Grăit-a filosoful: "Dacă vă învăţaţi din cărţile
evreieşti a cunoaşte pe Unul Dumnezeu, apoi din aceleaşi cărţi o să
cunoaşteţi şi pe Sfînta Treime, deoarece cărţile evreieşti propovăduiesc
în proorocii, pe Cuvîntul şi pe Duhul, precum zice proorocul şi
împăratul David: Cu Cuvîntul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor.
Iată, aici se văd arătate trei într-o Unime: Domnul, Cuvîntul Lui şi
Duhul. Domnul este Dumnezeul-Tatăl, Cuvîntul este Dumnezeul-Fiul, iar
Duhul gurii Domnului este Dumnezeu-Duhul Sfînt; însă, precum nu sînt
trei Domni, ci Unul Domnul împreună cu Cuvîntul şi cu Duhul Său, tot aşa
nu sînt trei Dumnezei într-o dumnezeire, ci Unul este Dumnezeu cinstit;
deci, socoteşte de aici, dacă cineva, făcîndu-ţi ţie cinste, nu ţi-ar
cinsti cuvîntul tău şi duhul gurii tale, ci le-ar avea pe acelea în
trecere cu vederea fără de cinste, iar altul pe toate aceste trei, adică
pe tine, pe cuvîntul tău şi pe duhul gurii tale, le-ar avea într-o
cinste, apoi care dintre amîndouă ar fi adevărat cinstitor al feţei tale
cele împărăteşti?" Iar el a răspuns: "Cel ce are toate aceste trei
întocmai întru cinste".
Filosoful a răspuns: "Deci, şi noi sîntem cinstitori de Dumnezeu, mai
adevăraţi şi mai buni decît voi, cei ce cinstesc pe Sfînta Treime,
întocmai ca pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh. La aceasta ne-am
învăţat din cărţile prooroceşti, căci şi Sfîntul Prooroc Isaia aduce
înlăuntru pe Dumnezeul-Fiul, zicînd: "Ascultă-mă pe mine, Iacove şi
Israele, pe care eu te chem; eu sînt cel întîi şi eu sînt în veci. Şi
acum Domnul m-a trimis pe mine şi Duhul Lui". Acest cuvînt al Sfintei
Scripturi, l-au arătat luminat părinţii noştri cei de demult. Căci cine
este Cel trimis, dacă nu Fiul? Şi de cine este trimis, dacă nu de Tatăl
şi de Sfîntul Duh al Tatălui?"
Printre cei ce stăteau înaintea lui Cagan, erau o mulţime de iudei;
aceia au zis către fericitul Constantin: "Filosof al creştinilor, spune
nouă, cum poate parte femeiască să încapă în pîntece pe Dumnezeu, spre
Care nu este cu putinţă a căuta, nicidecum să-L nască?" Filosoful,
arătînd cu degetul spre Cagan şi spre sfetnicul lui dintîi, a grăit:
"Dacă cineva ar fi zis, că acest întîi sfetnic nu poate să primească în
casa sa pe Cagan şi să-l ospăteze, iar cel mai de pe urmă rob al lui
poate să-l primească şi să-l ospăteze, cum să-l numesc pe acela ce a
grăit aşa, nebun sau cuminte?" Iar iudeii au zis: "Foarte nebun este
unul ca acela".
Filosoful i-a întrebat iarăşi pe ei: "Ce este mai cinstit sub cer
dintre toate făpturile cele văzute?" Zis-au iudeii: "Omul este cel mai
cinstit decît toată zidirea văzută, de vreme ce are suflet înţelegător
şi este zidit după chipul lui Dumnezeu". Atunci filosoful a zis:
"Neînţelegători sînt aceia care grăiesc că este lucru cu neputinţă ca în
pîntecele firii omeneşti să încapă Dumnezeu, pe care în rugul lui Moise
Îl ştiu încăput. Dar rugul, fiind făptură neînsufleţită şi
nesimţitoare, oare este mai cinstită decît făptura cea simţitoare şi
înţelegătoare, care este cinstită cu sufletul după asemănarea lui
Dumnezeu? În vifor, în nor, în fum şi în foc încăpea Dumnezeu, cînd se
arăta lui Iov, lui Moise şi lui Ilie. Lucrul acesta este de mirare, că
în făptura cea mai cinstită şi însufleţită a încăput Hristos, vrînd să
se arate pe pămînt, cu oamenii să petreacă şi să-i tămăduiască de rănile
morţii, care s-au pricinuit neamului omenesc prin păcatul lui Adam.
Căci pentru o zidire mai cinstită ca aceasta a neamului omenesc, care
căzuse în stricăciunea păcatului şi a morţii, de la cine putea să se dea
tămăduire şi înnoire, dacă nu de la Însuşi Făcătorul? Răspunde-mi, au
nu a zis David mai înainte: Trimis-a Cuvîntul Său şi i-a vindecat pe ei?
Căci Cuvîntul Tatălui, adică Fiul, venind, a vindecat firea omenească.
Şi cum acest Cuvînt al Tatălui ar fi putut să vindece pe om, dacă nu
s-ar fi lipit ca un plasture de om, prin unirea cu întruparea Lui? Oare
vreun doctor, vrînd să tămăduiască vreun om rănit, nu lipeşte plasturele
de omul cel bolnav şi nu de lemn sau de piatră?
Deci şi Dumnezeu a lipit pe Cuvîntul Său Cel Unul Născut, nu de lemn -
deşi în rugul cel dintre copaci a fost văzut nears -, nici de piatră -,
deşi în munţii cei de piatră ai Sinaiului şi în Horeb a fost văzut de
Moise şi Ilie -, dar l-a lipit ca pe un plasture tămăduitor, de omul cel
cuprins de durerea păcatului celui de moarte şi l-a împreunat tare,
binevoind a Se sălăşlui prin lucrarea Duhului Său cel Sfînt în pîntecele
cel curat şi fecioresc, iar a se întrupa şi a se naşte dintr-o femeie
oarecare. După cum a zis mai înainte Isaia: "Iată, fecioara va zămisli în pîntece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui, Emanuel, care se tîlcuieşte cu noi este Dumnezeu. Proorocul acesta povesteşte că Dumnezeu-Fiul S-a născut pe pămînt din Fecioară curată şi nemăritată.
Cum că era de trebuinţă ca Dumnezeu să Se sălăşluiască în ea, pentru
mîntuirea noastră, aduceţi-vă aminte că Ahila, rabinul vostru, zice că
este scris în cărţile voastre, că Moise, întinzîndu-şi mîinile în
muntele cel pietros şi în glasul trîmbiţei, a zis în rugăciunea sa către
Dumnezeu: "Nu te mai arăta nouă, Doamne, ci sălăşluieşte-Te în
pîntecele noastre, ridicînd păcatele noastre". Deci, dacă Moise ruga pe
Dumnezeu, ca să se sălăşluiască în pîntecele noastre, apoi pentru ce vă
împotriviţi voi nouă, celor ce mărturisim aceasta? Căci Dumnezeu S-a
sălăşluit în pîntece femeiesc şi s-a născut nu din femeie simplă, ci
dintr-o Fecioară curată, fără de prihană şi neispitită de nuntă. El se
sălăşluieşte în pîntecele noastre, cînd noi, creştinii, ne împărtăşim cu
Hristos, întru jertfa cea de Taină. Deci, acum s-a împlinit acea
rugăciune de demult a lui Moise, care este scrisă în cărţile voastre;
şi, după mărturia rabinului vostru, Ahila, s-a sălăşluit în pîntecele
noastre, ridicînd păcatele noastre".
Sfîrşindu-se prînzul, toţi s-au risipit hotărîndu-le ziua în care
iarăşi avea să vorbească despre toate acestea. Sosind ziua aceea, s-au
adunat, iar Cagan a şezut la locul său şi a poruncit lui Constantin şi
lui Metodie, dascălii cei creştini, să şadă; şi au zis către dînşii
iudeii: "Spuneţi-ne nouă, care lege a dat-o Dumnezeu mai întîi: legea
lui Moise, sau legea pe care o ţineţi voi, creştinii?"
Iar fericitul Constantin filosoful, a zis împotriva răspunsului lor:
"Oare pentru aceea aţi întrebat despre lege, care este mai întîi, ca să
puteţi zice, că cea dintîi este mai bună?" Iudeii au răspuns: "Cu
adevărat pentru aceea, căci în tot chipul se cade, ca să ne supunem
legii celei dintîi, de vreme ce legea dintîi va să fie mai mare şi mai
bună". Zis-a filosoful: "Dacă voiţi să ţineţi legea cea dintîi, apoi
abăteţi-vă de la deşarta tăiere împrejur". Zis-au iudeii: "Pentru ce
grăieşti aşa?" Zis-a filosoful: "Spuneţi cu adevărat, în tăierea
împrejur este dată legea cea dintîi sau nu?" Răspuns-au iudeii: "Ni se
pare că în tăierea împrejur". Filosoful a zis: "Au nu lui Noe i-a dat
Dumnezeu mai întîi legea de tăiere împrejur, după porunca care s-a făcut
în rai lui Adam şi după căderea aceluia? Pentru că a pus aşezămînt lui
Noe, ca să nu se verse sîngele omenesc; iar cel ce varsă sîngele
fratelui său, să primească pedeapsă, ca sîngele lui să se verse în locul
sîngelui vărsat de mîinile aceluia. Asemenea a dat aşezămînt şi de
mîncarea verdeţurilor pentru fiare, pentru dobitoace, pentru păsări şi
pentru peşte. Şi a zis către Noe: Iată, Eu pun aşezămîntul Meu vouă şi
seminţiei voastre după voi". Zis-au iudeii: "Aşezămîntul nu este lege,
pentru că Dumnezeu n-a zis lui Noe, legea Mea, ci vă pun vouă
aşezămîntul Meu; iar noi ne ţinem de lege". Zis-a filosoful: "Dar
tăierea împrejur cum o ţineţi, oare ca pe o lege sau alt fel?"
Aceia au zis: "O ţinem ca pe o lege". Zis-a filosoful: "Dar Dumnezeu
n-a numit lege tăierea împrejur, ci numai aşezămînt, pentru că a grăit
către Avraam: "Aşezămîntul Meu să-l păzeşti tu şi seminţia ta după tine
în neamuri, ca să se taie împrejur toată partea bărbătească, şi va fi
semn de aşezămînt între Mine şi voi". Şi iarăşi: "Va fi aşezămîntul Meu
pe trupurile voastre, întru aşeză-mînt veşnic".
Iată, vedeţi că niciodată n-a numit lege tăierea împrejur, ci numai
aşezămînt. Deci, veţi lepăda tăierea împrejur, ca pe ceea ce nu este
lege. Dacă aşezămîntul tăierii împrejur îl aveţi ca pe o lege, apoi şi
aşezămîntul dat lui Noe sînteţi datori să-l aveţi ca pe o lege şi să-l
numiţi cea dintîi lege, pe care Dumnezeu a dat-o neamului cel izgonit
din rai şi celui păzit de potopul apelor". Zis-au iudeii: "Ba nu, ci
legea cea dată lui Moise este lege şi de aceea noi ne ţinem".
Grăit-a filosoful: "Deci, aşezămîntul dat lui Noe nu este lege, ci
numai aşezămînt; de vreme ce nu l-a numit Dumnezeu lege, ci aşezămînt.
Apoi şi legea cea dată prin Moise nu este lege, deoarece Acelaşi
Dumnezeu, în capitolul unsprezece al Proorocului Ieremia, nu o numeşte
lege, ci numai aşezămînt, pentru că aşa scrie acolo: Ascultaţi cuvintele
acestui aşezămînt, pe care Domnul Dumnezeu le grăieşte lui Israel: Blestemat
este bărbatul, cel ce nu ascultă cuvintele acestui aşezămînt, pe care
l-am poruncit părinţilor voştri, în ziua în care i-am scos din pămîntul
Egiptului. Dacă acel aşezămînt vă este lege, atunci şi aşezămîntul
dat lui Noe este cu adevărat lege; iar legea cea dintîi care este dată
mai înainte de tăierea împrejur, de care voiţi şi acum a vă ţine, ca de
cea dintîi, neascultînd de celelalte legi, care s-au pus după ea, a lui
Avraam şi a lui Moise; de vreme ce singuri aţi zis mai întîi, că legea
cea dintîi este mai bună, şi aceleia se cuvine a vă supune".
Iudeii, abătîndu-se de la aceasta la alta, au zis: "Cîţi s-au ţinut
de legea lui Moise, toţi au plăcut lui Dumnezeu; şi noi, ţinîndu-ne de
ea, nădăjduim ca să fim asemenea plăcuţi lui Dumnezeu. Iar voi,
aflîndu-vă singuri altă lege vouă, vă ţineţi de a voastră; iar legea cea
bună a lui Dumnezeu o călcaţi".
Răspuns-a filosoful: "Bine, aşa facem. Că şi Avraam, de n-ar fi
primit tăierea împrejur, ci s-ar fi ţinut numai de aşezămîntul lui Noe,
apoi nu s-ar fi numit prieten al lui Dumnezeu. Asemenea şi Moise, după
Avraam, a scris altă lege, neîndestulîndu-se cu legile de mai înainte, a
lui Noe şi a lui Avraam; deci, şi noi facem după chip aceasta. Însă,
precum aceia, unul după altul, nu leapădă legile de mai înainte, pentru
că nici Avraam n-a lepădat pe a lui Noe, nici Moise n-a defăimat pe
amîndouă; ci, împlinind neajunsurile, prin voia cea desăvîrşită a
Domnului, prin scrieri de legi mai pe larg, astfel ca porunca Domnului
să fie întreită; tot aşa nici noi nu lepădăm nimic din aşezămîntul cel
vechi, care s-a scris pe lespezi prin Moise; ci ţinem toate acelea,
adică a şti pe Unul Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura; a nu ucide, a
nu fura şi celelalte. Lepă-dăm pe acelea care nu sînt scrise pe
lespezile lui Moise şi care sînt cu totul de lepădat, precum tăierea
împrejur, aducerea jertfelor celor necuvîntătoare şi altele de felul
acesta, care au fost umbre ale legii celei noi şi care era să fie după
acestea. După ce a venit, am lepădat pe cele vechi; căci ce trebuinţă
era să păzim umbra, avînd lucrul singur în mîini".
Zis-au iudeii: "Dacă acele rînduieli şi aşezăminte, precum grăieşti
tu în legea noastră cea veche, afară de tablele lui Moise, ar fi fost
umbră şi închipuire a legii voastre celei noi, apoi ar fi ştiut
scriitorii cei vechi de lege, despre legea voastră cea nouă, care era să
fie după aceea, că înseamnă umbra şi chipul, faţa Aceluia, pe Care L-ar
fi aşteptat să-L vadă cu ochii, de vreme ce nu aşteaptă legea voastră.
Deci, rînduielile şi aşezămintele legii noastre cele vechi, afară de
tablele lui Moise, nu sînt închipuiri şi umbre, ci singur adevăr, pe
care şi vouă asemenea vi se cade a le păzi, precum noi păzim pe cele
scrise în tablele lui Moise ca pe un adevăr".
Grăit-a filosoful împotriva acestora: Dacă scriitorii de lege cei de
demult, în aşezămîntul cel vechi, n-ar fi ştiut de aceea, cum că după
dînşii era să se aşeze Legea cea nouă şi nu ar fi aşteptat-o pe ea, apoi
aş fi zis vouă aşa: Cînd întru început, precum am zis mai înainte,
Dumnezeu a dat aşezămîntul Său lui Noe, oare i-a spus lui că are să dea
şi altă lege lui Avraam, plăcutul Său, cel ce era să fie după dînsul? Cu
adevărat nu i-a spus, ci a întărit aşezămîntul Său cel dintîi, ca să-i
fie lui veşnic în neamuri. Asemenea şi lui Avraam, dîndu-i aşezămîntul,
oare i-a spus lui că mai pe urmă îi va da altă lege şi lui Moise întru a
sa vreme? Însă pentru aşezămîntul cel nou, cu adevărat a făcut ştire
prin sfinţii Săi prooroci. Ascultaţi pe Ieremia ce zice: "Iată, vor veni
zile, zice Domnul, şi voi pune aşezămînt nou casei lui Israel şi casei
lui Iuda, nu după aşezămîntul pe care l-am aşezat părinţilor lor, în
ziua în care, luîndu-i pe dînşii de mînă, i-am scos din pămîntul
Egiptului, că aceia n-au petrecut întru aşezămîntul Meu, şi pentru aceea
i-am defăimat pe dînşii".
Iată, vedeţi proorocie dovedită, pentru aşezămîntul nostru cel nou?
Isaia a zis mai înainte pentru dînsul şi pentru faţa Domnului, grăind:
"Nu vă aduceţi aminte de cele dintîi şi să nu gîndiţi de cele vechi.
Iată, eu voi face lucruri noi, care acum strălucesc şi le veţi şti pe
ele". Aşa au ştiut legiuitorii cei vechi de demult, despre legea noastră
a darului celui nou, şi o aştepta pe aceea, proorocind astfel: "Deci,
rînduielile şi aşezămintele legii voastre celei vechi, au fost umbră şi
închipuire a Legii noastre celei aşteptate, iar nu singur adevărul, şi
se cade vouă acum a le lepăda pe ele ca pe nişte netrebnice".
Deci, iudeii, neştiind ce să răspundă împotriva acestora, au zis:
"Încă n-a venit vremea arătării lui Mesia în lume". Grăit-a filosoful:
"Ce aşteptaţi voi încă mai mult? Iată, stăpînirea împărăţiei şi a
domniei voastre a încetat acum, deoarece, după proorocia strămo-şului
nostru Iacov, trebuia să fie numai pînă la venirea lui Mesia.
Ierusalimul s-a risipit, jertfele voastre s-au lepădat şi slava Domnului
s-a mutat de la voi la alte neamuri, precum de aceasta lămurit a
proorocit proorocul Maleahi, grăind: Nu este voia Mea între voi, zice
Atotţiitorul, şi jertfe nu voi primi din mîinile voastre. Fiindcă de la
răsăritul soarelui şi pînă la apus, numele Meu s-a preamărit între
neamuri şi în tot locul se aduce tămîie şi jertfă curată numelui Meu;
căci mare este numele Meu între neamuri.
Zis-au iudeii: "Acestea grăindu-le tu, voieşti, precum vedem, ca şi
pe neamuri să le numeşti binecuvîntate, precum şi noi, care sîntem
sămînţa lui Avraam, sîntem binecuvîntaţi". Răspuns-a Constantin: "Întru
sămînţa lui Avraam, noi, neamurile, ne binecu-vîntăm ca şi întru Mesia,
Cel ce a ieşit din rădăcina lui Avraam, a lui Isaac, a lui Iacov, a lui
Iesei şi a lui David; pentru că a zis Dumnezeu către Avraam: Se vor binecuvînta întru tine, toate seminţiile pămîntului; şi către Isaac: Se vor binecuvînta întru seminţia ta toate neamurile pămîntului. Asemenea a zis către Iacov şi David: Se vor binecuvînta în el toate seminţiile pămîntului şi toate neamurile Îl vor ferici pe El.
Că precum pentru seminţia lui Avraam, aşa şi pentru neamuri avea să
vină Mesia. Pentru că Iacov a grăit oarecînd binecuvîntînd pe Iuda: Nu va lipsi Domn din Iuda şi povăţuitor din coapsele lui, pînă ce vor veni cele păstrate lui.
Şi iarăşi Proorocul Zaharia, vestind fiicei Sionului - adică
Ierusalimului - venirea Împăratului cel blînd, şezînd pe asin, mînzul
asinei, zice: Va pierde căruţele din Efrem şi caii din Ierusalim; va pierde arcurile de război şi va zice pace neamurilor.
Iată, vedeţi, că nu numai pentru voi, iudeii, ci şi pentru neamuri a
venit Mesia? Şi mi se pare că a venit mai mult pentru neamuri, decît
pentru voi. Căci voi nu L-aţi primit, iar neamurile L-au primit. Voi
L-aţi ucis, iar neamurile au crezut într-Însul. Voi v-aţi lepădat de El,
iar neamurile L-au iubit. Drept aceea şi El v-a lepădat pe voi; iar
neamurile le-a ales şi Se preamăreşte într-însele. Iar cum că, cu
adevărat a venit aşteptarea lui Mesia, să vă încredinţaţi de la Sfîntul
Prooroc Daniil. Pentru că acest prooroc, fiind în Babilon, în întîiul an
al împărăţiei lui Darie, i s-a arătat îngerul Domnului, Gavriil. Din
acea vreme, în care i s-a arătat, a numărat pînă la venirea lui Mesia în
lume, şapte săptămîni, iar fiecare săptămînă cuprinde cîte şaptezeci de
ani; iar anii cei adunaţi al tuturor săptămînilor, fac patru sute
nouăzeci de ani, precum numără şi talmudul vostru. Iar cît de multă
vreme anii aceia acum au trecut, singuri socotiţi, au doar nu veţi afla
mai mult de opt sute de ani trecuţi, după săvîrşirea săptămînilor celor
spuse lui Daniil de înger? Însă, vă întreb pe voi: care împărăţie o
socotiţi voi că este de fier, pe care Daniil a tîlcuit-o la trupul cel
mare, văzut în vis de Nabucodonosor?"
Zis-au iudeii: "Împărăţia mare, Romană, este împărăţia cea de fier".
Iarăşi i-au întrebat pe dînşii filosoful: "Dar care este piatra cea
tăiată din munte, fără mîna omenească, care a sfărîmat trupul cel
văzut?" Au răspuns: "Piatra este Mesia". Filosoful a zis: "Oare nu
vedeţi adevărul, că împărăţia Romană, care slujea idolilor, acum a
trecut de cînd a venit în lume Mesia, iar în locul împărăţiei Romei,
cele închinătoare de idoli, a ridicat Dumnezeul cerului altă împărăţie
creştină, nerisipită în veci, aşa numită cu nume nou, după proorocia
Sfîntului Isaia. Căci Isaia către voi oarecînd a grăit: "Va rămîne
numele vostru spre săturarea celor aleşi şi pe voi vă va ucide Domnul;
iar întru cei ce slujesc Lui, se va chema nume nou, care se va
binecuvînta pe pămînt, pentru că vor binecuvînta pe Dumnezeul Cel
adevărat".
Zis-au iudeii: "Noi sîntem sămînţa cea binecuvîntată din Sim,
binecuvîntată de părintele nostru Noe, iar voi nu sînteţi
binecuvîntaţi". Răspuns-a lor filosoful: "Binecuvîntarea cea dată de Noe
lui Sim, nu este nimic altceva, fără numai preamărirea lui Dumnezeu,
pentru că a zis: Bine este cuvîntat Domnul Dumnezeul lui Sim.
Deci, Domnul Dumnezeu este binecuvîntat prin gura lui Noe, pentru Sim
cel îmbunătăţit, iar din binecuvîntarea aceluia nimic nu s-a ales la
voi. Către Iafet, din care sîntem noi, a zis Noe: "Să înmulţească pe
Iafet şi să se sălăşluiască în locaşurile lui Sim". Singuri vedeţi
lăţimea creştinătăţii, cu darul lui Dumnezeu, iar pe voi, împuţinaţi; şi
unde aţi locuit voi în Ierusalim, acolo se binecuvintează şi se
preamăreşte acum de creştini numele Domnului nostru Iisus Hristos.
Această întrebare a fericitului Constantin filosoful, despre credinţa
creştinească, pe care a avut-o cu iudeii, a ţinut multă vreme, pentru
că a zăbovit mult la cozari, împreună cu fratele său, ieşind în toate
zilele şi întrebîndu-se cu necredincioşii iudei înaintea lui Cagan. După
aceea, fericitul Metodie, fratele lui, învăţătorul cel slavonesc, le-a
alcătuit în opt cuvinte, iar aici s-au pomenit puţine din cele multe. Ei
au avut discuţii nu numai cu iudeii, ci şi cu saracinii - adică cu
turcii - şi pe toţi i-au biruit cu darul Domnului nostru Iisus Hristos,
Cel ce a făgăduit să dea gură şi înţelepciune robilor Săi, cărora nu vor
putea să se împotrivească sau să răspundă toţi cei ce se vor pune
împotrivă. Atunci Cagan, domnul cozarilor, şi boierii lui, au crezut în
Hristos şi mulţime din popor a luat Sfîntul Botez, însă nu toţi, ci
numai o parte dintre ei.
După aceea, cuvioşii dascăli, Constantin şi Metodie, sădind bine
sfînta credinţă între cozari, au voit să se întoarcă întru ale lor,
lăsînd cozarilor, în locul lor, pe preoţii cei ce veniseră de la Herson.
Deci, Cagan a scris împăratului grecesc, mulţumindu-i şi zicînd: "Pe
nişte bărbaţi ca aceştia învăţaţi ne-ai trimis nouă, stăpîne, care
lămurit ne-au încredinţat şi ne-au învăţat pe noi adevărată credinţă
creştinească. Deci, luminîndu-ne noi prin Sfîntul Botez, am poruncit
întru stăpînirea noastră, ca tot cel ce va voi să vină şi să se boteze,
nădăjduind că tot pămîntul nostru va veni întru creştineasca săvîrşire;
deci sîntem prieteni ai împărăţiei tale şi gata la slujba ta, ori unde
vei avea trebuinţă".
După aceea, Cagan, eliberînd pe fericiţii învăţători Constantin şi
Metodie, le-a dat lor multe daruri, dar ei n-au primit darurile, zicînd:
"Dă-ne nouă robi greceşti cîţi ai aici; pentru că aceia ne sînt nouă
mai de folos decît toate darurile. Şi au adunat din cei robiţi ca două
sute şi i-au dat lor, şi s-au dus în cale, bucurîndu-se şi mulţumind lui
Dumnezeu.
Mergînd ei împreună cu robii cei eliberaţi prin locuri pustii şi fără
de apă, toţi slăbeau de sete, fiindcă nu aveau apă. Deci, aflînd un
iezer sărat, din care se lua sare, nu puteau să guste acea apă, deoarece
din cauza sărăturii, era amară ca fierea. Deci, împrăştiindu-se toţi
prin pustie ca să caute apă dulce, Constantin a zis către fratele său,
Metodie: "Nu pot să rabd mai mult setea, deci, scoate apă de aceasta şi
cred că Cel ce a prefăcut evreilor oarecînd apa cea amară întru
dulceaţă, Acela şi nouă, celor însetaţi, ne va îndulci amărăciunea apei
acesteia. Şi după ce a scos-o şi a gustat-o, a aflat-o pe ea dulce ca
mierea şi rece ca în vreme de iarnă; şi, bînd toţi, s-au răcorit şi au
preamărit pe Dumnezeu.
Sosind ei la Herson, pe cînd şedea cu episcopul seara la masă, după
masă, Constantin a zis către episcop: "Să-mi faci mie rugăciune,
stăpîne, şi să mă binecuvintezi pe mine, precum Tatăl binecuvintează pe
Fiul Său cu binecuvîntarea cea mai de pe urmă". Cei ce auzeau aceasta,
credeau că a doua zi dimineaţă, Constantin voieşte să se ducă de la
Herson în calea sa; iar el a spus-o deosebit la unii, cum că episcopul
ne lasă, pentru că dimineaţă se va duce către Dumnezeu, şi aşa a fost,
că a doua zi episcopul a murit.
Ei, ducîndu-se la Constantinopol, au fost primiţi cu multă cinste şi
cu bucurie de împărat, de patriarh şi de tot soborul ca apostoli ai lui
Hristos, cei ce au propovăduit la neamuri, şi voiau ca să-i ridice la
treapta arhierească, iar ei se lepădau foarte mult de o vrednicie ca
aceea. Deci, pe Metodie l-au silit să fie egumen în mănăstirea ce se
numea Polidron, iar Constantin petrecea lîngă biserica Sfinţilor
Apostoli.
După aceasta, ceilalţi domni ai limbii slavoneşti, Rostislav şi
Sviatopolc ai Moraviei, şi alţii care primiseră în parte creştineasca
credinţă, însă, neînţelegînd încă tainele ei şi, auzind cum s-a luminat
ţara cozarilor prin învăţătura a doi dascăli ce veniseră de la greci, au
trimis soli la Constantinopol, la împăratul Mihail, zicînd: "Poporul
nostru s-a lepădat de închinarea idolească şi doreşte să ţină legea
creştinească, însă nu avem un învăţător care să ne arate desăvîrşit
sfînta credinţă şi care ne-ar povăţui, prin limba noastră, la legea cea
dreptcredincioasă. Deci, ne rugăm ţie, stăpîne, îngri-jeşte-te de
mîntuirea noastră şi ne trimite un episcop şi învăţător ca să ne înveţe,
pentru că de la voi iese legea cea bună în toate ţările. Atunci
împăratul, sfătuindu-se cu patriarhul şi cu tot sfinţitul sobor, a
chemat pe fericitul Constantin şi pe Metodie şi i-a rugat să se ducă în
părţile slavoneşti, ca să înveţe, precum fusese şi la cozari, silind pe
Sfîntul Constantin să ia vrednicia arhierească, deşi nu voia.
Iar el, mai întîi a postit patruzeci de zile şi, ajutîndu-i darul
Sfîntului Duh, a învăţat alfabetul slavonesc, care avea în sine treizeci
şi opt de slove, ca să poată tălmăci cărţile din limba grecească în
limba slavonească; la care lucru, cu ajutorul lui Dumnezeu, îi ajuta lui
şi fericitul Metodie. Întîi a început a tălmăci Sfînta Evanghelie de la
Ioan: La început era cuvîntul... şi celelalte. Şi aceasta a
arătat-o împăratului şi patriarhului şi la tot soborul şi toţi au
preamărit pe Dumnezeu cu bucurie. Apoi au pornit la cale, avînd cu
îndestulare toate cele de trebuinţă din dările împărăteşti.
Ajungînd în părţile slavoneşti, pretutindeni au fost primiţi cu
cinste de boieri şi de tot poporul, dar mai ales în Moravia, de domnul
Rostislav, unde, îndată a poruncit să adune mulţi copii şi să-i înveţe
pe ei alfabetul şi cărţile cele tîlcuite din nou: Ceaslovul, Psaltirea
şi altele. Acolo au zăbovit patru ani şi mai mult, luminînd şi întărind
în dreapta credinţă toate părţile slavoneşti. Ei, apoi, au tălmăcit
toate cărţile trebuincioase spre rînduiala bisericească, din limba
grecească în cea slavonă, precum Evanghelia, Apostolul, Liturghia şi
celelalte. Şi au început a săvîrşi în limba slavonă dumnezeiasca
Liturghie şi toată cîntarea bisericească.
Auzind despre aceasta mulţi arhierei şi preoţi, dar mai ales cei de
la Apus, din limba latinească, au început a cîrti, că săvîrşesc Sfînta
Liturghie într-o limbă străină, din nou luminată. Pentru că ziceau că se
cade să se săvîrşească dumnezeiasca Liturghie numai în trei limbi, în
care a fost scris titlul cel de pe Cruce: evreieşte, greceşte şi
latineşte. Însă sfinţii învăţători slavoni au răspuns unora ca aceia: Dumnezeu plouă şi răsare soarele peste toţi. Iar David zice: Toată suflarea să laude pe Domnul. Şi iarăşi: Strigaţi Domnului tot pămîntul, cîntaţi Domnului cîntare nouă..,
deoarece a venit Domnul ca să mîntuiască toate neamurile. Deci, toate
neamurile, în graiul limbii lor, să binecuvinteze pe Domnul".
Auzind Nicolae, papa Romei celei vechi, despre dînşii, le-a scris,
chemîndu-i cu dragoste la Roma. Ei s-au supus dorinţei lui şi au mers la
dînsul, dar pînă să ajungă la Roma, papa Nicolae a murit. În locul lui a
venit Adrian, dar şi acela a fost bucuros de dînşii, pentru că, auzind
că se apropie de cetatea Romei şi încă purtînd cu ei o oarecare
părticică din moaştele Sfîntului Sfinţitului Mucenic Clement, Papa Romei
- precum s-a zis mai sus - i-a întîmpinat cu cinste şi a fericit
ostenelile lor cele asemenea cu ale apostolilor. Deci, făcîndu-le
primire deosebită, le-a dat odihnă, apoi, lăudînd tălmăcirea cărţilor în
limba slavonească şi aprobînd Liturghia făcută în limba slavonă, a pus
anatema asupra potrivnicilor, celor ce ar îndrăzni a cleveti şi a huli
citirea, cîntarea şi Liturghia slavonească. Şi săvîrşeau în mijlocul
Romei, aceşti sfinţi învăţători împreună cu Metodie şi Constantin,
Sfînta Liturghie în slavoneşte, întru slava lui Hristos Dumnezeu, Cel
propovăduit şi slăvit în toate neamurile.
Zăbovind ei în Roma, Sfîntul Constantin s-a îmbolnăvit şi a luat
cunoştinţă în vedenie de la Dumnezeu despre sfîrşitul său. Pentru aceea
s-a veselit cu duhul toată ziua aceea, cîntînd aceasta: De cei ce mi-au zis mie, în curţile Domnului, veselitu-mi-s-a duhul, împreună mi s-a bucurat inima.
Deci, a doua zi a luat pe sine sfînta schimă şi a fost numit Chiril.
Apoi, zăcînd în boală cincizeci de zile, a încredinţat episcopia sa
fratelui său, Metodie, şi şi-a dat duhul său Domnului, fiind îngropat cu
slavă în biserica Sfîntului Clement, în care a fost pusă şi părticica
sfintelor moaşte ale lui Clement, cea adusă de el.
După sfîrşitul Sfîntului Chiril, a fost pus ca episcop al Moraviei
Cuviosul Metodie, şi, ducîndu-se la scaunul său, care era în cetatea
Panoniei, la locul Sfîntului Apostol Andronic, ucenicul şi rudenia lui
Pavel, care a fost acolo altădată episcop şi căruia, urmîndu-i Metodie,
ca arhiereu şi învăţător a arătat multe nevoinţe şi osteneli, lărgind
sfînta credinţă şi discutînd cu evreii şi cu ereticii, biruind pe cei
potrivnici cu cuvintele şi cu facerile de minuni, răbdînd primejdii şi
izgoniri. El a tălmăcit multe cărţi din limba greacă în cea slavonă şi,
îndreptîndu-şi bine păstoria mulţi ani, a trecut către Domnul, Căruia
I-a slujit apostoleşte cu osîrdie, împreună cu fratele său, Sfîntul
Chiril, şi amîndoi stau împreună în viaţa veşnică, slăvindu-L pe El cu
toţi sfinţii, în vecii cei nesfîrşiţi. Amin.
