Profesorii sunt chiar aici, lângă noi!

 eri am chemat un taxi, și a venit un om , că e deja a doua zi când povestesc tuturor despre el.

M-am urcat în mașină. Zâmbea. Eu eram cu gândurile în telefon, ocupată cu treburi de serviciu.
– Nu vă e frig?
– Nu, mulțumesc, e bine.
– Sunteți sigură că nu înghețați?
– Da, chiar îmi e bine.
– Vreți bomboane? Le-am cumpărat mai devreme din magazin. Sunt cu jeleu. Le ador! De obicei nu le ofer pasagerilor, nu mi se pare politicos. Dar dumneavoastră chiar aș vrea să vă ofer. Înțeleg perfect dacă refuzați. Doriți?
– Da, vreau!

Mi-a dat toată cutia. Am glumit că acum înțeleg de ce are un rating atât de bun. La semafor, niște tineri vindeau flori.
– Vă plac florile?
– Da, le iubesc.
A tras pe dreapta, a cumpărat flori și mi le-a dăruit.

Ochii mi s-au mărit de uimire.

Zâmbeam... era atât de plăcut...

Încercam să înțeleg ce se întâmplă – dimineață, încă amețită de somn.

Am început să vorbim despre copii. Are o fiică studentă în Polonia. Iar ceea ce a spus apoi, m-a lăsat fără cuvinte:

„Știți ceva, Zoya? Eu mă topesc de fericire că am un copil. O soție. O muncă. Îmi place, sincer.
Când mă sună fata și îmi cere bani pentru diverse – fiind acolo, departe, în Polonia – eu îi încarc cardul și simt o bucurie imensă. Mă bucur din tot sufletul că i-am făcut un bine copilului meu. Îmi imaginez cum își cumpără niște eșarfe, comandă o pizza cu prietenii și îi ajunge de toate. Și mie îmi e cald în suflet.

Când o duc pe soția mea la manichiură (vă dați seama, da?), și plătesc eu... mă simt extraordinar! Ea o să-mi arate acel manichiur timp de două săptămâni, zâmbind. Și mie îmi e bine. Pentru că am făcut un lucru frumos pentru familia mea. Și e o senzație de nedescris.”

În acel moment uitasem complet de notificările din telefonul meu.

„Știți, atât de puțini oameni fericiți pe străzi! Mă uit la pietoni și rar văd fețe luminoase. Toți sunt gri, grăbiți, încruntați. Dumneavoastră sunteți prima persoană care mi-a zâmbit în ultimele zile dintre pasageri.

Am întâlnit recent niște cunoscuți. Au doi copii – în clasa I și a III-a. Se plângeau cât de scump e să-i trimiți la școală: rechizite, uniforme, cursuri… Au vorbit vreo 15 minute, fețele lor posomorâte, goale.

Știți ce le-am spus? Le-am zis – mergeți și lăsați copiii la un orfelinat, dacă sunt o povară pentru voi. Nu veți mai avea nicio grijă. Ei: «Nu, cum să facem așa ceva... îi iubim, sunt copiii noștri...»

Atunci fiți recunoscători că aveți copii sănătoși și frumoși. Mulți visează la asta și ar da averi întregi. Și vouă vi s-a dat. E un dar. Iubiți-i. Faceți totul pentru ei. Dar faceți-o astfel încât să nici nu afle ce ați făcut. Nu-i iubiți? Lăsați-i.

Ce rost au plângerile?

Oameni atât de norocoși, și nici măcar nu-și dau seama.”

A continuat să vorbească și despre alte lucruri.

Eu tăceam. Ascultam – lucru rar. Și în capul meu răsunau frazele: „plătesc manichiura și mă bucur”, „fac ceva pentru copil și mă simt minunat”.

Mi-am dat seama că acest Șofer nu este antreprenor, nu e investitor, nu politician. Nu apare în topuri, pe coperți. Nu i se iau interviuri. Nici nu câștigă cât mine.

Dar are în el mai multă viață decât toți ceilalți la un loc. Mai multă dragoste, mai multă lumină – nu cea televizată, artificială, ci lumină adevărată – decât în oricine am cunoscut.

Mă uitam la bărbații din jurul meu și mi se părea firesc să fie tot timpul triști, ocupați, morocănoși (că doar sunt în „business mare”), să nu zâmbească, să fie mereu nemulțumiți, să nu știe ce înseamnă să te bucuri, să spună femeilor: „iar îmi scoți bani din buzunar pentru saloanele tale”, să vadă viața ca pe o luptă grea și continuă.

Am coborât din mașină cu flori, bomboane și însoțită de o avalanșă de complimente. Și m-am întrebat: oare așa luminează el viața fiecărui om pe care-l întâlnește?

Am ieșit din mașină și am simțit o lumină profundă în mine.

O lecție uriașă. O atitudine cosmică față de viață.

Niciun training, niciun seminar nu mi-a adus vreodată atâta revelație.