sâmbătă, 3 februarie 2024

Și acum, o poveste tulburătoare despre ”Sfântul Ardealului” - PĂRINTELE IEROMONAH ARSENIE BOCA și CRUCEA de lemn de la căpătâiul său - citiți cu răbdare:


 
Crucea parintelui Arsenie Boca - Icoana parintelui Boca
Va rog sa cititi cu rabdare si cu credinta cea mai frumoasa si interesanta istorie pe care am intalnit-o. Nu neglijati si mai ales nu treceti cu vederea. Cu toata dragostea , să va fie de folos.
Vrednici a citi povestea ce urmeaza, veti simti numaidecit asemanarea cu modelul cristic... Relatarea e a unui ucenic, subjugat de farmecul si puterea misterioasa a invatatorului. Puterea e a rugaciunii, care pune pe om in contact cu Dumnezeu. Iar parintele Arsenie, intocmai ca Iisus, face minuni, vindecind boli grave si intarind sufleteste oamenii care-i cer ajutorul. Si toate se petrec in vecinatatea mortii, caci cioplitorul lucreaza la o cruce pe care parintele Arsenie a cerut-o a fi sculptata dupa moartea sa. Modelul lui Iisus se dovedeste viu si productiv peste timp, pentru ca este esential, purtind in sine datele unui destin exemplar...
Gheorghe Vâlcea i-a sculptat crucea de mormânt părintelui Arsenie Boca. A lucrat, ca tâmplar, alături de el, timp de 12 ani, devenind buni prieteni. Astăzi, Gheorghe Vâlcea este unul dintre puţinii martori ai ultimilor ani petrecuţi pe pământ de părintele Arsenie. „Să-mi faci crucea"
Noiembrie, 1989. Afară ninge uşor şi fulgii se lipesc de fereastră.. Dalta muşcă încet din lemnul tare. Printre lacrimi, cu o durere surdă în inimă, tâmplarul a sculptat deja un nume - "Arsenie". Ar trebui să mai scrie încă un cuvânt. Doar atât. "Ieromonahul" Unsprezece litere. Dar nu poate. Durerea îl apasă din ce în ce mai tare şi gândul că nu-l va mai vedea niciodată pe părintele Arsenie Boca îi sfredeleşte inima. Îi răsună în minte cuvintele de laultima întâlnire: "Să vii la mine la mormânt, că te voi putea ajuta mai bine decât acum". Dar despărţirea e prea grea şi-i întunecă nădejdea.. Începe să lucreze la prima literă. Un "I" înalt şi zvelt, desenat chiar de părintele Arsenie în timp ce se afla pe patul de moarte. Încet, privirea i se împăienjeneşte şi lacrimile îi curg pe obraz.
Părintele Arsenie venise în urmă cu câteva luni la el, la spital. Pe Gheorghe Vâlcea îl chinuia o durere cumplită de picioare. Suferea de ea încă din tinereţe, dar acum nu-i dădea nicicum pace, aşa că se internase.
Părintele a sosit neanunţat. În salon, câţiva bărbaţi îşi omorau timpul jucând zaruri şi flecărind lucruri lumeşti. Când a deschis uşa , au înlemnit cu toţii. În jurul bărbatului cu barbă albă şi ochi sfredelitori plutea ceva, o boare de sfinţenie nenumită, care te ţintuia. A venit la el la pat şi i-a spus simplu
- "Nea Vâlcea, aş dori sa vii cu mine să-ţi arăt ce trebuie să mai faci la Prislop".
Rugămintea l-a năucit. Stătea înlemnit în pat, cu picioarele betege, iar părintele Arsenie îl ruga să plece! S-a străduit să-i facă pe plac, iar mădularele, până atunci bicisnice, l-au ascultat. Încet, ca prin minune, a putut păşi fără să mai simtă durerea aceea sfâşietoare. Au plecat împreună din spital.
Pe drum, i-a spus la fel de direct:
-"Nea Vâlcea, eu voi pleca dincolo. Am de la Domnul o altă misiune. După ce voi părăsi lumea asta, totul se va schimba în ţară. Nu-ţi pot spune amănunte, pentru că i-aş panica pe oameni. Dar voi fi alături de tine mereu.. Din lumea cealaltă, te voi putea ajuta mai mult. Să vii la mine la mormânt". L-a ascultat buimăcit. Deşi bătrân, părintele Arsenie era în plină putere. Şi acum îi vorbea de moarte şi de lumea cealaltă! L-a crezut, dar a sperat mereu, până în ultima clipă, că nu va fi aşa. Că părintele va mai face un miracol, încă unul, între atâtea sute câtesăvârşise în timpul vieţii, şi-şi va prelungi şederea în lume.
Însă, cu timpul, nădejdea aceasta s-a risipit. Părintele l-a pus să-i lucreze şi crucea. Una simplă, de lemn, acoperită cu scândură, aşa cum îşi mai dăltuiesc şi acum ţăranii din Ţara Zarandului, locul în care părintele văzuse lumina zilei. De scris n-a scris nimic pe faţa ei. A aşteptat până în ultima clipă.
Era acasă, la Comarnic , când a primit vestea: -"Vino la Sinaia. Domnul bătrân a murit". Atunci a simţit că ceva se rupe din el. Tot drumul l-a străbătut plângând. Lacrimile îi curg şi acum, când îşi aminteşte cum terminase crucea. Cea mai grea a fost ultima literă, un "L" încârligat şi bătrân, aşa cum mai văzuse doar pe lespezile voievozilor - "Arsenie Ieromonahul". Atât. Aşa voise părintele, desenând el însuşi literele pe patul de moarte. Un testament care să fie pus la căpătâiul lui. O cruce la care se vor închina sute de mii de oameni, mulţimi ce se vor scurge ca un fluviu de rugăciune spre mormântul smerit de la Prislop. "De dincolo vă voi putea ajuta mai mult!".
Desenele unui artist
"Dacă ar veni cineva la mine şi mi-ar spune că pot săpa un tunel până la capătul pământului, ca să-l întâlnesc din nou pe părintele Arsenie Boca, să ştiţi că aş fi gata să sap! Toată viaţa! Aşa foc mi-a lăsat în inimă omul ăsta!"
Gheorghe Vâlcea e şi el acum un om în vârstă. De câte ori aminteşte de părintele, ochii i se împăienjenesc de lacrimi. Anii l-au ajuns din urmă, dar nu l-au potopit. Deşi e aproape octogenar, continuă să lucreze şi acum în atelierul lui din Comarnic. Aici, printre scânduri, cuie şi dălţi, a petrecut împreună cu marele duhovnic al Ardealului ani în şir. Ultimii doisprezece ani ai vieţii părintelui. Cei mai enigmatici şi mai puţin cunoscuţi.
Cei în care "domnul bătrân", aşa cum îl numeau apropiaţii pentru a-l scăpa de ochiul nevăzut al Securităţii, se retrăsese la Sinaia, pentru a se pregăti de marea trecere. Pe atunci, Gheorghe Vâlcea era încă în puterea vârstei. "Erau ultimii ani ai comunismului. Mă ştia lumea de tâmplar, iar un cunoscut a venit la mine şi mi-a spus că e nevoie de nişte lucrări la Sinaia. Am mers acolo la o casă în care locuiau nişte femei. Pe urmă am aflat că erau de fapt măicuţe, date afară din mânăstire de comunişti, cu decretul din 1959. M-am gândit - «Doamne, în ce mă bag?», dar am continuat să lucrez după nişte schiţe pe care măicuţele mi le aduceau".
Desenele erau de o frumuseţe aparte. Gheorghe lucrase până atunci în multe locuri şi văzuse nenumărate modele. Dar acestea erau altfel. Păreau ieşite din mâna unui artist. Unul foarte înzestrat. Le-a întrebat pe măicuţe cine le face, iar acestea i-au răspuns că au o ingineră credincioasă la Sebeş. "Nu le-am crezut! Ştiam eu cum lucrează inginerii... Aici era mână de artist. Unul mare, dăruit cu talent. Dar nu am zis nimic.
Am lucrat după acele modele timp de doi ani de zile. Până-ntr-o zi".
A venit la el pe neaşteptate. Era îmbrăcat în haine civile, pentru că, de când fusese alungat din mânăstire, vieţuia discret, ascuns de ochii celorlalţi, într-un anonimat deplin. Un bătrân distins, zvelt, cu ochi pătrunzători. Atât de pătrunzători, încât i-au rămas până astăzi întipăriţi în minte lui Gheorghe. I-a spus direct: - "Nea Vâlcea, tu nu mă cunoşti pe mine, dar eu te cunosc foarte bine. De astăzi rămâi în familia noastră". Întâlnirea l-a bulversat. "Mi-a schimbat starea lăuntrică. Nu era un om ca noi. Părea din altă lume".
Aşa s-au apropiat unul de celălalt. O întâmplare aparte avea să-i dezvăluie meşterului Gheorghe Vâlcea dragostea deplină a părintelui şi smerenia sa. O smerenie de om sfânt.
Lucrau la Mânăstirea Sinaia , la acoperiş, Gheorghe Vâlcea meşterind sus şiţa, iar părintele, de jos, dându-i indicaţii. La un moment dat, sleit de oboseală, a trebuit să coboare şi să plece acasă. Părintele Arsenie a crezut că-l supărase cu ceva. A doua zi l-a aşteptat cu o ceaşcă de ceai şi, după ce au luat micul dejun, s-a ridicat şi l-a luat în braţe. Pe nepregătite:
- "Nea Vâlcea, te rog să mă ierţi dacă ieri ţi-am greşit cu ceva! Iartă-mă, că şi eu te voi ierta, şi n-o să mai scapi de mine, nici în lumea asta, nici în cealaltă". Din îmbrăţişarea aceea caldă s-a zămislit o mare prietenie. Una mai presus de timp.
"De atunci, părintele mi-a rămas în suflet. A fost o legătură cu un om care e mai presus de noi, o legătură care depăşeşte lumea aceasta. El nu mă supărase cu nimic, dar era de o delicateţe extraordinară şi a vrut să fie sigur că sunt cu cugetul împăcat. De atunci, ne-am văzut mereu".
Anii din urmă ai părintelui Arsenie Boca au fost ani de anonimat aproape deplin. Deghizat în straie civile, interzicându-le celorlalţi să-l mai numească „părinte", pentru a nu atrage atenţia Securităţii, marele duhovnic se strecura prin vremuri.
Pleca adesea de la Sinaia la Comarnic, pentru a adăsta ceasuri întregi în atelierul lui Gheorghe Vâlcea. Vorbeau câte-n lună şi-n stele.
În încăperea micuţă, marele duhovnic de la Sâmbăta de Sus, cel la a cărui predică se adunau mii de oameni, moşea acum la naşterea la cer a unui singur suflet. Încet, cu răbdare şi cu multă dragoste. „Eu învăţam de la el, întrebându-l despre lumea asta şi, mai ales, despre cealaltă, iar el ucenicea la mine, că-l deprindeam cu meşteşugul lucrării lemnului. Era tare smerit! Mă asculta întotdeauna cu atenţie. Niciodată nu mă contrazicea.
Mulţi spun că era un om dur. Nici pomeneală! Era un suflet bun şi foarte blând. Se apropia de tine cu o aşa delicateţe, cu atâta prietenie, încât nu puteai să-i rezişti. Eu le-am mai spus celor care vorbesc despre el că l-au întâlnit, dar nu l-au cunoscut. Eu unul l-am cunoscut foarte bine. Şi vă pot spune că vor trece sute de ani până când vom mai avea parte de un asemenea părinte.
Unul ca el se naşte o dată la o mie de ani!"
Miracolul
Îşi internase soţia la Institutul Parhon. În ultimul timp, nu se simţise bine. Au fost pe la mai mulţi doctori şi, în cele din urmă, ajunseseră la Bucureşti. Când i-au dat vestea, era pe hol, aşteptând-o. Soţia avea cancer, unul aflat într-un stadiu foarte grav. Medicii îi spuseseră clar - şanse de scăpare nu prea sunt. Poate una la o mie, aşa că ar trebui să se consoleze cu gândul că o va pierde. A rămas năucit. Ce să facă, încotro să se îndrepte? L-au îndrumat spre spitalul Filantropia, sugerându-i să o opereze, poate că îi va mai prelungi zilele. Acolo, medicul a privit analizele, apoi l-a întrebat, scurt, dacă are credinţă în Dumnezeu. "I-am răspuns că am, iar el mi-a zis să mă rog, pentru că numai din cer poate veni o scăpare".
A fugit direct la Sinaia , la părintele Arsenie. Era disperat. "Pe tren am plâns încontinuu. Nu ştiam unde să mă mai ascund de oameni". Părintele l-a primit ca de obicei. Senin, liniştit, aşa cum era întotdeauna. A început de îndată să-i vorbească de Mânăstirea Prislop, de câte au de făcut acolo. "Încerca să-mi distragă atenţia, dar mie nu-mi stătea mintea decât la soţia mea. Nu aveam copii, ea era sufletul meu, iar părintele singura nădejde. Am tot aşteptat clipa potrivită să-i spun de necazul meu, când, la sfârşit, mi-a zis chiar el: -Nene Vâlcea, fii pe pace. Să se opereze soţia la Bucureşti şi totul o să fie bine. Nu apucasem să-i zic nimic de boala ei, în tot răstimpul am vorbit doar de lucrările de la Prislop.
Dar părintele avea darul înaintevederii şi a ştiut tot timpul prin ce trec, fără să-i spun. Am plecat întărit". După trei zile, femeia a intrat în operaţie. Gheorghe Vâlcea a aşteptat pe holurile spitalului, frământând rugăciuni, aninând nădejdi. Minutele se făceau ceasuri, ceasurile zile. Îşi pusese încrederea în rugăciunile părintelui, dar în clipele acelea, speranţele se năruie. Deodată, din sala de operaţie a ieşit o doctoriţă. Era răvăşită. A spus precipitată că: "domnul doctor Bălănescu a amuţit după intervenţie. A început operaţia, dar înăuntru nu a mai găsit nimic, nici o tumoră! Acum s-a închis în cabinet şi nu mai primeşte pe nimeni. Aşteptăm şi rezultatul biopsiei, şi dacă nici de la laborator nu iese nimic, înseamnă că e un miracol!". Miracol a şi fost.
Când ajunge în acest punct, vocea bătrânului tâmplar tremură din nou. A fost momentul în care a văzut pe viu puterea rugăciunilor părintelui Arsenie. Atunci a înţeles pe deplin cu cine fusese prieten atâţia ani. S-a întors la Sinaia şi marele duhovnic i-a spus zâmbind - "Ai văzut puterea lui Dumnezeu! Acum ai încredere în mine?"
O privesc pe soţia lui Gheorghe Vâlcea. Umblă prin curte ca un prâsnel, robotind printre flori. E rodul viu al unei nădejdi împlinite. Dar acesta nu a fost singurul miracol făcut de părintele Arsenie. S-a mai întâmplat şi cu un prieten de-al lui Gheorghe Vâlcea. Fusese internat la spital la Azuga, iar doctorii i-au spus că mai are de trăit doar două luni de zile. Îşi pierduse orice nădejde. Faţa lui se înnegrise de boală, ca un tăciune. "Mă durea sufletul de el, că eram tare buni prieteni. Aşa că l-am rugat să se externeze şi să mergem la părintele Arsenie. El nu mai trăgea nădejde că scapă, dar a venit cu mine". Părintele i-a primit în grădină şi a început să le vorbească de planurile sale de viitor. Ca de obicei, nu se concentra pe durere şi boală, ci încerca să mute accentul spre nădejde. "La sfârşit, a venit la prietenul meu şi i-a trecut mâna de pe piept până spre pântece şi i-a spus: -«Stai liniştit, că nu o să mori din asta».
Atât! Am plecat, iar prietenul meu nici nu s-a mai întors la spital. În câteva zile s-a pus pe picioare. Trăieşte şi acum şi e sănătos. Tun! Vindecarea s-a petrecut înainte de revoluţie, iar de atunci nu a mai avut nicio problemă serioasă cu sănătatea". De dincolo de mormânt Gheorghe Vâlcea a fost ultimul care a ieşit din groapă. Ar fi rămas acolo pentru totdeauna, lângă cel la care ţinuse atât de mult. Nu mai ştie decât că l-au prins preoţii în braţe. De văzut nu vedea nimic, din pricina lacrimilor. Apoi zilele s-au scurs, şi între el şi plecarea la Domnul a părintelui s-au aşternut anii.. La mormânt au început să vină oamenii. Din ce în ce mai des, din ce în ce mai mulţi. Pelerinii povesteau miracole, călugării găseau izbăvire în ispite.
Părintele Arsenie nu refuza pe nimeni. Aşa cum îi spusese domnului Gheorghe Vâlcea, din cealaltă lume lucra cu mai multă putere. Ani de-a rândul s-a numărat şi el printre ei. A continuat să lucreze la mânăstire la Prislop. Poarta de la intrare e sculptată de el, şi la fel şi ceea ce e dăltuit în lemn prin mânăstire. Din când în când, urca în faţa crucii ieşite din mâinile lui. Îngenunchea şi se ruga părintelui. Nu-i spunea multe vorbe. Ştia sfântul ce are nevoie. Până într-un an, de curând, când boala de picioare l-a secerat din nou. A mers la spital, a cercetat doctori, dar zadarnic. Durerile nu-l părăseau. Şi-a adus atunci aminte de ce-i spusese marele duhovnic -- "să vii la mormânt!". Şi-a venit. A plecat din spital cu greu, pentru că nu se simţea bine. Chinuit, a ajuns la Prislop şi s-a prăbuşit în faţa crucii părintelui. L-a rugat să-l ierte, i-a spus că e neputincios şi că acum e ultima oară când vine să-l cerceteze. Bătrâneţile l-au ajuns, picioarele îl dor, aşa că de acum îi va vorbi de acasă. Când s-a ridicat, a simţit că durerile îl părăsesc. Se simţea mai bine. A mers câţiva paşi, apoi a coborât sprinten până la mânăstire. Era ca nou.
"Şi să ştiţi, aveţi cuvântul meu, că sunt om bătrân, de atunci nu am mai avut probleme cu picioarele. PUTEREA UNEI RUGĂCIUNI
Când veți primi acest mesaj să spuneți o rugăciune...
Doar atât trebuie să faceți.
Opriți-vă și spuneți o rugăciune de mulțumire pentru toate realizările, dar și nerealizările voastre.
Apoi vă rog să trimiteți acest mesaj către toți prietenii și rudele voastre. Cred că dacă trimiteți această mărturisire a credinței cu o rugăciune, cu credință, veți primi tot ceea ce Domnul Dumnezeul crede că vă este de folos.
Toți avem nevoie de rugăciune !

PILDA IUBIRII

 O veche legendă spune că odată doi indieni Sioux, au venit la coliba bătrânului vrăjitor al tribului, ținându-se de mână:

Toro Bravo, cel mai curajos și mai onorabil dintre tinerii războinici, și

Nube Alta, fiica șefului și una dintre cele mai frumoase femei ale tribului.

„Ne iubim!”, a început tânărul.

„Și ne căsătorim!”, a spus ea.

- Și ne iubim atât de mult încât vrem o vrajă, un talisman.

Ceva care garantează că vom fi mereu împreună, până în ziua morții.

- Te rog - repetau ei - putem face ceva?

Bătrânul s-a uitat la ei și a fost emoționat să-i vadă atât de tineri și îndrăgostiți.

- Este ceva..., spuse bătrânul după o lungă pauză. Dar nu știu... este o sarcină foarte dificilă și cere sacrificii…

„Nu contează!”, au spus amândoi.
"Oricare!", a confirmat Toro Bravo.

— Bine, spuse bătrânul, vezi muntele la nord de satul nostru?
Va trebui să-l urci singură și fără arme decât o plasă și mâinile goale și va trebui să vânezi cel mai frumos și mai viguros șoim din munte.
Dacă îl prinzi, trebuie să îl aduci aici viu în a treia zi cu lună plină.

Tânăra dădu din cap în tăcere.

– Iar tu, Toro Bravo – a continuat vrăjitorul – trebuie să urci pe Muntele Tunetului.

Când vei ajunge în vârf, vei găsi cel mai curajos dintre toți vulturii și, doar cu mâinile tale și cu o plasă, trebuie să-l prinzi fără al răni și să-l aduci în fața mea, viu.

Tinerii s-au privit cu tandrețe și după un zâmbet trecător au ieșit să îndeplinească misiunea încredințată, ea la nord, el la sud.

În ziua stabilită, în fața prăvăliei bătrânului, cei doi tineri așteptau cu saci de pânză în care se aflau păsările solicitate🦅🦅

Bătrânul i-a rugat să le scoată cu grijă din saci.

Tinerii au scos și au expus păsările vânate la cererea bătrânului.

- Si acum? - a întrebat tânărul - îi vom ucide și vom bea sângelui lor?

- Nu! spuse bătrânul.
- Le vom găti și le vom mânca - a propus tânăra.
- Nu! repetă bătrânul.

Faceți ceea ce spun eu:
Luați păsările și legați-le împreună de picioare cu aceste curele de piele...
Când le-ați înnodat, lasă-le să zbore.

Războinicul și tânăra au făcut ceea ce li s-a cerut.

Vulturul și șoimul au încercat să-și ia zborul, dar au reușit doar să se rostogolească pe pământ.

Câteva minute mai târziu, iritate de incapacitate de a zbura, păsările s-au ciugulit între ele până s-au rănit.

Bătrânul a spus: aceasta este vraja!

- Nu uitați niciodată ce ați văzut!

❤️ Sunteti ca un vultur și un șoim!

Dacă se leagă unul de celălalt, chiar dacă o fac din dragoste, nu numai că vor trăi târându-se, ci și, mai devreme sau mai târziu, vor începe să se rănească!

Daca vreți ca dragostea dintre voi sa dureze, zburați împreună, dar niciodată legați!


... S A F I I O M! ....

 Bucuria mea: Dupa chip cunosti o floare, Ciocarlia dupa cant, Aurul dupa culoare, Si pe om dupa cuvant! Acesta este indemnul meu ca preot, in viata, sa nu iei nimic in tragic si sa nu deznadajduiesti: CU HRISTOS, HAI CA POTI! SA FII CA BRADUL, care (daca este o furtuna prea puternica) SE FRANGE, DAR, NU SE INDOAIE! Cat de frumos este, chipul crestinului ortodox, Care-l traieste pe Hristos! Te indemn, ca in viata SA FII OM! Si cand spun: SA FII OM!, ma gandesc la Iisus Hristos, care a fost OM ADEVARAT si DUMNEZEU ADEVARAT, EL fiind modelul nostru de vietuire crestin ortodoxa.
   Sa fii curat ca floarea de smochin,
Sa ai taria pietrei de rubin,
Sa fii model in felul cum traiesti,
Pe-aproapele ca frate sa-l iubesti.
Sa fii model in buna cuviinta,
Sa intelegi iubirea prin credinta,
Sa stii prin grai a vindeca o rana,
Si vei primi a Sfintilor coroana,
Pe campul darniciei fii model,
Din primul rod jertfeste pentru El.
Ca pomul cel sadit langa izvor,
Racoarea ta s-ajunga tuturor,
Pastreaza al credintei legamant,
Model sa fii in ruga si-n cuvant.
   🙏 Zice Sfantul Parinte Teodor Studitul: "Fiecare dintre noi a luat putere de la Dumnezeu – si barbat si femeie, si tanar si batran – ca sa se lupte pana la sange pentru legea dumnezeiasca si pentru credinta noastra crestin ortodoxa." Sfantul Parinte Arsenie Papacioc, ne da “aripi” sufletelor noastre cand spune: "Noi ramanem in “inima” lui Dumnezeu, in “inima” Mantuitorului nostru Iisus Hristos, in “inima” Maicii Domnului, oricat de departati am fi, oricate rele am face. Pana traim, in aceasta viata, Dumnezeu nu ne paraseste. Noi putem sa parasim pe Dumnezeu (Doamne, fereste!), dar, Dumnezeu nu ne paraseste pe noi."
   🙏 Te rog sa intiparesti in inima ta aceste minunate si cat se poate de adevarate cuvinte ale Sfantului Parinte Teofan Zavoratul: “Cauta-l pe Domnul Dumnezeu! Dumnezeu sau lumea – nu este cale de mijloc. Sau nu vezi ca ACOLO ESTE TOTUL, iar aici, NU ESTE NIMIC; ca acolo este ADEVARUL, iar aici este NALUCIRE; ca acolo este ODIHNA, iar aici sunt DURERI si GRIJI; ca acolo este INDESTULARE, iar aici este STRAMTORARE NEINCETATA; ca acolo este BUCURIE si VESELIE, iar aici sunt numai DURERI si TANGUIRE A INIMII? Cunosti toate acestea, ai trecut prin ele, si totusi ramai in aceeasi desertaciune a mintii si a inimii. Doar nu vrei sa iti faci Raiul pe pamant?
   🙏 Ca sa-l gasesti pe Dumnezeu, iti trebuie mai inainte de toate smerenie, fiindca, Sfantul Cuvios Ambrozie de la Optina, zice asa: “MANDRIA si PAREREA DE SINE, sunt mai rele decat CURVIA si UCIDEREA. Aceste din urma, l-au dus pe Proorocul David la SMERENIE si la POCAINTA, iar MANDRIA si PAREREA DE SINE, l-au condus spre cadere, precum el insusi marturiseste intr-unul din psalmi: „Eu am zis, nu ma voi clatina in veac” (Psalm 29: 6). Dupa cadere, insa, spunea cu totul altceva: „Iar eu sunt vierme si nu om, ocara oamenilor si defaimarea poporului” (Psalm 21:7). Dar tu cauta smerenia si sa primesti toate, fara de carteala si fara de indoiala, fiindca, zice Sfantul Siluan Athonitul: "Daca omul incepe sa murmure si spune: Aceasta n-ar trebui sa fie asa, aceasta nu e bine, nu va avea niciodata pace in suflet.” Tu, roaga-te asa:
   🙏 Doamne Dumnezeule, te rog sa-mi dai puterea ca OCHII MEI, sa vada numai partea buna din oameni, INIMA MEA, sa ierte chiar si cele mai mari pacate si sa-i iubeasca pe vrajmasi, iar SUFLETUL MEU, sa nu-si piarda niciodata credinta crestin ortodoxa! Asadar:
   🙏 Fii om, ce-mparti doar bucurie, Si nici un suflet nu dispretui, Ce vei fi maine, oare cine stie? De-mparti iubire, iubire vei gasi!
   Fii om, cu cel mai slab ca tine, Tu ai mai mult ca el, poate-un talant, Nimic din tot ce-avem nu ne-apartine, Si poti sa pierzi usor ce ti s-a dat!
   🙏 SLAVA LUI DUMNEZEU PENTRU TOATE! Amin si Aliluia!

SCARA RAIULUI ESTE ÎNLĂUNTRUL NOSTRU

 

Orice virtute, orice faptă bună, este o treaptă pe scara Raiului. Când eşti pe o treaptă a scării, de fapt eşti pe toată scara. Când faci o faptă bună, eşti de fapt îndreptat spre toată fapta bună.
Toate virtuțile sunt unite între ele, aşa precum toate treptele unei scări sunt unite între ele. Dacă o faptă bună nu ai făcut atunci când s-a ivit ocazia, de fapt ai căzut de pe toată scara virtuților. De aceea trebuie mereu şi mereu să o iei de la capăt. Treapta cea mai de jos este Smerenia. Treapta cea mai de sus este Dragostea. Dar ele sunt egal unite între ele prin toate celelalte virtuți care le susțin.
Nu trebuie să-ți admiri proprii paşi pe această scară a Raiului, pentru că rişti să te poticneşti. Adică să nu te făleşti cu binele pe care îl faci, pentru că vei cădea sub treapta smereniei ... şi vei fi nevoit să o iei din nou de la început. Dar nu deznădăjdui vreodată.
Şi nici nu trebuie să priveşti cu ochi critic la căderile celorlalți de pe această scară a Raiului, ca să nu ajungi să osândeşti pe cineva şi să cazi cel mai de sus, să cazi din Dragostea dumnezeiască.
Nu văzând şi sancționând mereu căderile celorlalți, te vei îndrepta tu pe scara virtuților, ci ridicând şi luând în inimă pe cel împreună călător cu tine pe scara către Cer, te vei bucura de viața cea veşnică, oferită în Dar de Mântuitorul lumii.
Să fim însetați mereu de mântuirea celorlalți, că aşa ne vom mântui şi noi. Pentru că mântuirea nu e meritul nostru, ci Darul lui DUMNEZEU, ce ne aşteaptă mereu cu brațele deschise dincolo de scara Raiului, dincolo de meritele noastre, dincolo de orice faptă bună, pentru a ne transforma pe toți cu iubirea Lui în sfântă Asemănarea Lui pentru totdeauna, ca fii ai lui DUMNEZEU după har, ca fii după asemănarea Fiului Său după fire - IISUS HRISTOS - Mântuitorul lumii întregi.
__________________________
* un text de Protosinghelul Dimitrie Ivaşco de la Schitul Straja
 

Scara virtuților – Sfântul Ioan Scărarul

a) Viața Sfântului Ioan Scărarul;
b) Scara dumnezeiescului urcuş;
c) Sfântul Ioan Scărarul – dascăl al virtuților.

În călătoria noastră cu Hristos prin Duminicile Postului Mare am comemorat, pe lângă învățăturile şi minunile cuprins în mesajul dumnezeiesc al Sfintei Evanghelii, şi Ortodoxia credinței noastre. Am început călătoria noastră cu Duminica Ortodoxiei sau a biruinței asupra necinstitorilor Sfintelor Icoane. În a doua duminică, numită şi Duminica Sfântului Grigorie Palama, l-am prăznuit pe teologul „luminii taborice”, un model reprezentativ al credinței ortodoxiei. Duminica a treia a fost închinată cinstirii deosebite pe care Ortodoxia o aduce Sfintei Cruci. Duminica de astăzi, e numită şi a Sfântului Ioan Scărarul, care a fost un teolog şi mare trăitor al credinței ortodoxe. În Duminica a cincea vom cinsti pe Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca, un model de convertire şi despătimire.

a) Viaţa Sfântului Ioan Scărarul

În această Duminică, a patra a Postului Mare, Sfânta Biserică ne apropie de sufletele noastre, spre întărire în nevoințele spirituale, măreția sfințeniei vieții unui ales nevoitor de la sfârşitul secolului al VI-lea şi începutul secolului al VII-lea, Sfântul Ioan Scărarul, care a câştigat, prin post, prin rugăciune, prin pocăinţă, prin lacrimi, toate virtuţile care ne înalță spre cer.

După sinaxarele păstrate de Sfânta Tradiție, memoria vie a Bisericii, Sfântul Ioan s-a născut într-o familie de oameni foarte înstăriți în Siria sau Palestina, primind o educație aleasă. Deosebita lui pregătire în ştiințele vremii avea să-i aducă mai târziu numele de Ioan Scolasticul (cel învățat). La vârsta de numai 16 ani, tânărul Ioan, cu sufletul aprins de dragostea pentru Dumnezeu, cu multă râvnă pentru cele duhovniceşti, a lăsat în urmă toate avuțiile familiei, perspectiva dregătorească pe care o avea înainte, toate plăcerile tinereții şi a bătut la porțile renumitei mănăstiri din Muntele Sinai. Monahii l-au primit cu bucurie şi au înțeles de la început faptul că acest tânăr care fugea de viața sa nobilă era binecuvântat de Dumnezeu cu multe daruri sufleteşti. Îndrumător sufletesc i-a devenit bătrânul Martirie, de la care a deprins tainele vieții şi luptei duhovniceşti împotriva păcatelor şi a gândurilor pătimaşe, ca ridicare anevoioasă pe treptele sfințeniei, spre asemănarea cu Dumnezeu. După 4 ani de noviciat, Ioan a fost primit în rândul călugărilor. Lăuntrica chemare care l-a determinat să-şi îndrepte paşii către Sinai, muntele unde Moise a vorbit cu Dumnezeu şi unde a primit Tablele Legii, nu l-a părăsit vreodată. După moartea părintelui său duhovnicesc Martirie, la 19 ani de la venirea sa în mănăstire, râvnitorul monah Ioan alege să se dedice şi mai mult rugăciunii şi contemplaţiei interioare, retrăgându-se în pustnicie, într-o chilie săpată în munte, la o distanţă de câţiva kilometri de mănăstire. Despre această perioadă din viaţa sfântului nu se cunosc detalii. Deşi era ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit, faima monahului Ioan a crescut într-atât, încât a devenit o adevărată autoritate duhovnicească în timpul său. După 40 ani de viaţă în singurătate, întreruptă doar de călătoriile la mănăstire pentru primirea Sfintei Îm- părtăşanii şi de vizitele unor monahi care căutau sfaturi duhovniceşti, Sfântul Ioan a fost ales de călugării de la mănăstirea din vârful Muntelui Sinai şi de sihaştrii care trăiau prin împrejurimi, să le fie stareț. Avea atunci 75 de ani. Apăsat de povara bătrâneţilor, după patru ani de stăreţie la mănăstirea de pe Muntele Sinai, Sfântul Ioan, în vârstă de aproape 80 ani, hotărăşte să se retragă la chilia sa pustnicească, unde îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii sale, pentru a se pregăti de mutarea sa la cele veşnice, care s-a petrecut pe la anul 649.

b) Scara dumnezeiescului urcuș

Sfântul Ioan, pe care Biserica noastră Dreptmăritoare îl pomeneşte cu multă evlavie în Duminica a patra din Postul Mare, şi-a primit apelativul Scărarul de la lucrarea sa deosebită intitulată Scara virtuților sau Scara Paradisului. Aşa cum arată Părintele Dumitru Stăniloae, Sfântul Ioan a alcătuit scrierea Scara la rugămintea egumenului Ioan al Mănăstirii Raith de lângă Marea Roşie, cu scopul de a da monahilor, mai ales celor tineri, o regulă scrisă, după care viețuind, să urce spre cer ca pe o „scară”, asemenea celei văzute de Patriarhul Iacov în vis. Lucrarea realizată de Sfântul Ioan în timpul stăreției sale – Scara – a devenit, de-a lungul timpului, un adevărat „manual” pentru formarea şi creşterea du- hovnicească a călugărilor, fiind citită în mănăstiri ca o lectură obligatorie, mai ales în perioada Postului Mare. În cartea sa, Sfântul Ioan exprimă în cuvinte simple, dar de o mare profunzime spirituală, propria sa experiență duhovnicească. „În cartea aceasta, se vede că Sfântul Ioan a scris cum a trăit şi a trăit precum a scris” – apreciază Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Autorul ne arată taina „luptei” duhovniceşti din suflet, din minte şi din inimă a celui care se străduieşte să urce spre Dumnezeu, prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti şi prin curăţirea de patimi. Scara Sfântului Ioan Scărarul are treizeci de trepte, după numărul anilor vieţii Mântuitorului nostru Iisus Hristos la începutul propovăduirii Sale, iar urcarea pe fiecare treaptă înseamnă dobândirea unei virtuți sufleteşti. Asemenea scării văzute de Patriarhul Iacov, ea se sprijină cu un capăt pe pământ, ca să putem ajunge la ea, noi pământenii, iar cu celălalt capăt pe cer, arătând care este menirea şi chemarea noastră, prin împreună-lucrarea cu harul dumnezeiesc, şi anume aceea de a ne înălța, de a fi părtaşi la slava Împărăției Cereşti. Pe scara lui Iacov urcau şi coborau îngeri, înțelegând, astfel, simbolic, că virtuţile creştineşti sunt lucrări ale harului ceresc în inima curată a omului credincios.

În capul scării, Sfântul Iacov vede pe Dumnezeu. La Dumnezeu duce şi scara virtuţilor creştine ilustrată în cuvinte alese de Sf. Ioan, prin care fiecare om luminat de credință poate urca treaptă cu treaptă, virtute cu virtute, înălțându-se spre Viața cea adevărată, preschimbând întunericul păcatului în lumina cerescului chip şi neasemănarea întru asemănare cu Dumnezeu. Autorul Scării arată că preocuparea principală a călugărului în ceea ce priveşte trecutul trebuie să fie pocăința pentru păcate, iar grija lui în prezent şi în tot viitorul trebuie să fie ascultarea de Dumnezeu, singura care îl fereşte de alte păcate. Sfântul Ioan arată că adevărata pocăință este izvor de bucurie netrecătoare, deoarece lacrimile pocăinței umplu inima omului de bucuria harului dumnezeiesc, care învie sufletul din moartea spirituală a păcatului.

În această lume a veacului XXI, în care ştiința şi tehnologia permit omului să exploreze mai mult înălțimile cosmosului şi să constate imensitatea lui, Duminica de astăzi, prin prăznuirea Sf. Ioan Scărarul, ne cheamă să înțelegem că la Dumnezeu, Cel nemărginit, se poate ajunge pe calea virtuţilor sufleteşti. Aceasta este scara dumnezeiescului urcuș, pe care nu trebuie s-o căutăm în afară de noi, ci înlăuntrul nostru. Mântuitorul Iisus Hristos ne învață că „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru” (Luca 17, 21), adică în adâncul inimii omului este ascunsă taina învierii şi a vieții veşnice. În acest sens, cuvântul profetic al Psalmistului David exprimă minunat: „Fericit este bărbatul al cărui ajutor este de la Tine, Doamne; suişuri în inima sa a pus” (Psalm 83, 6). Suişurile spre Dumnezeu, treptele care ne urcă spre viața cerească sunt virtuțile sufleteşti pe care omul este chemat să le cultive în inima lui, cu ajutorul harului dumnezeiesc, după modelul sfinţilor, ale căror trăire lăuntrică şi înţelepciune le sintetizează şi le exprimă Sfântul Ioan în Scara virtuților. Sfântul Ioan descoperă, aşadar, frumusețea vieții omului trăită în lumina credinței şi a iubirii față de Dumnezeu, care poate deveni scară de virtuţi care urcă spre Împărăția Cerurilor. Pocăinţa, smerenia, lacrimile, toate nevoinţele care sunt amintite în Scara Sfântului Ioan au ca scop încurajarea şi întărirea noastră în lucrarea de curăţire de patimi şi de creştere în virtuţi.

În această perioadă de nevoințe spirituale, cu sme- renie şi lacrimi ale pocăinței să-I cerem lui Dumnezeu ajutor ca viețile noastre să nu devină scări care coboară spre întunericul şi moartea necunoaşterii Lui, ci scări care urcă spre rai, prin ascultare, prin rugăciune, prin postire, prin înfrânare şi, mai ales, prin iubire jertfelnică.

c) Sfântul Ioan Scărarul – dascăl al virtuţilor

Întreaga viață a Sfântului Ioan Scărarul este o icoană luminoasă a frumuseții neasemuite a trăirii interioare a sfințeniei, dobândită prin împreună-lucrarea omului cu harul dumnezeiesc, prin rugăciune, postire şi deprinderea virtuților. Învățăturile duhovniceşti pe care Sfântul Ioan le-a trăit şi le-a sintetizat în Scara virtuților constituie o veritabilă comoară pentru spiritualitatea ortodoxă, dar, în acelaşi timp, şi o călăuză a inițierii şi ridicării omului credincios pe scara urcuşului dumnezeiesc. Pentru învățăturile lăsate în scris, ca urmare a vieții lui duhovniceşti alese, Sfântul Ioan a rămas în conştiința vie a Bisericii nu numai ca un chip al monahului desăvârşit, ci şi ca un mare dascăl al virtuților sufleteşti. Sfântul Ioan Scărarul este şi va rămâne pentru spiritualitatea ortodoxă un experimentat îndrumător de suflete şi învățător al tainei unirii sufletului cu Dumnezeu, prin nevoință şi rugăciune neîncetată. Deşi a fost scrisă inițial pentru monahi, Scara este la fel de folositoare şi pentru mireni.

Biserica îl cinsteşte în mod special, în Duminica a patra din Postul Mare, pe Sfântul Ioan Scărarul, el fiind pomenit, obişnuit, în 30 martie, pentru ca viața şi opera lui să constituie pentru noi o chemare şi încurajare în lucrarea duhovnicească de postire şi în lupta cea nevăzută împotriva patimilor. Fiecare cititor al Scării, monah, cleric sau simplu credincios, se regăseşte cu siguranță în nenumăratele stări sufleteşti prezentate şi analizate de Sf. Ioan. Astfel, fiecare poate afla leac potrivit pentru propriile neputințe şi căderi sufleteşti; ajutor şi călăuzire pentru biruirea gândurilor viclene; înțelepciune pentru asumarea diferitelor ispite şi încercări; vindecare de rănile păcatelor şi ale poftelor; sprijin sufletesc pentru paza minții, pentru vindecarea egoismului, a lăcomiei, a răutății şi a tuturor celorlalte patimi.

Aşadar, cu credință şi smerenie să ne folosim sufleteşte de minunatele învățături duhovniceşti lăsate nouă de Sfântul Ioan Scărarul, rugându-l, totodată, ca din ceruri, din ceata sfinților, să ne fie tuturor mijlocitor de har şi binecuvântare de la Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

 


COMPARAȚIE ÎNTRE SMERENIE ȘI MÂNDRIE


 Mândria se manifestă mai întâi în inima omului. Putem spune cât de adânc suntem stăpâniți de acest păcat examinându-ne propriile gânduri. Pentru a compara smerenia și mândria, aici le juxtapunem pe cele două:
• O inimă mândră se iubește numai pe sine. O inimă smerită iubește pe toată lumea.• O inimă mândră își promovează întotdeauna propriul ego. O inimă smerită nu vorbește niciodată despre ea însăși.
• Omul mândru este plin de invidie. Cel umil este plin de iubire.• Mândria își expune darurile. Smerenia le ascunde. Mândria se laudă cu faptele sale. Smerenia nu le menționează niciodată.
• Mândria iubește și este măgulită de laude.Smerenia evită și este stânjenită de așa ceva.
• Mândria își amintește răul făcut împotriva ei. Smerenia își amintește doar binele făcut.• Mândria vorbește despre răzbunare. Smerenia vorbește despre iubire.
• Mândria are o părere înaltă despre sine. Smerenia își amintește că toate lucrurile bune pe care le are sunt un dar de la Dumnezeu.• O inimă mândră se consideră dreaptă. Cea smerită își recunoaște păcătoșenia.
• Mândria caută răzbunare, urăște pe alții și găsește bucurie în nenorocirile lor.Smerenia iartă, iubește și este fericită când alții reușesc.
• O inimă mândră are încredere în sine. Cea smerită este plină de încredere în Dumnezeu.Mândria caută să fie numărul unu, nu tolerează superioritatea și dacă o întâlnește, răspunde cu invidie.
• Smerenia caută ultimul loc pentru sine și se bucură când alții prosperă și excelează.• Mândria dorește să fie rege. Smerenia dorește să fie un servitor.
• O inimă mândră este o fântână din care ies toate lucrurile rele.O inimă smerită este un izvor din care curg toate lucrurile bune.
• Mândria ne distruge duhovnicește. Smerenia ne salvează.• Dacă întrebăm mândria: „Ce le spuneți inimilor care vă oferă ocrotire?” va răspunde: „Le spun: Învață și arată-ți virtuțile, calitatea și valoarea și astfel întreaga lume se va închina în fața ta și te va admira. Atunci tu
vei fi mulțumit.” Dacă punem smereniei aceeași întrebare, ea va răspunde: „Le spun: Consideră-te nimic și vei avea pace în Dumnezeu”.• Mândria aduce întuneric în inimile noastre, smerenia aduce lumină. Într-o inimă care adăpostește mândria nu este loc pentru smerenie, deoarece lumina și întunericul nu pot coexista în același loc. Cu cât ziua devine mai strălucitoare dimineața, cu atât mai mult îndepărtează întunericul. Același lucru se întâmplă și în viețile noastre interioare – pe măsură ce inimile noastre se umplu de smerenie, chiar și urmele mândriei dispar.
Mitropolitul Hilario Dorostolski

Cel mai citit articol Formarea corpului haric https://viataeundans.blogspot.com/2023/06/formarea-cor