3 scrisori ale Parintelui Sofronie Saharov

 

O, Marie scumpa, minunata si draga,

Pace tie si tuturor celor ce sunt in jurul tau!

Pacea intregii lumi sa devina cat mai curand realitate!

Mi s-a facut lehamite de viata lumii contemporane. Oamenii au indragit mai mult vrajba decat iubirea si prietenia. Razboiul ruso-japonez este uvertura pentru bacanalele veacului nostru. Doar in zilele fragedei mele copilarii am simtit pacea, iar acum sunt deja batran si nu cunosc nici o zi de pace in viata omenirii. Caderea oamenilor a atins cel mai inalt nivel; sunt asa de multi oameni cuprinsi de demon… Prin noua descoperire stiintifica ce se da de Sus pentru a fi hranite multimile de oameni, mai intai de toate se transforma in violenta, in razboi, in dorinta criminala de a domina. Acesti „supraoameni”, care l-ar putea invata rautatea chiar si pe diavol, nu permit nimanui sa traiasca in pace.

Ei, dar ajunge cu acestea! Noi stim totul, dar incoerenta in intelegerea necesitatilor reale ale duhului omenesc impiedica orice proces creator. Ceea ce uimeste astazi e faptul ca scrisorile merg cu viteza melcului; corespondenta a devenit aproape imposibila. Scrisorile ajung dupa atatea si atatea zile, adesea saptamani. Si aceasta pretutindenea… Regimul razboiului racelii iadului.

Toata istoria omenirii este plina de fratricide. Dar se pare ca niciodata mai inainte nu au existat atatea nelegiuiri ca in zilele noastre. Oamenii au devenit criminali sau aceasta este in insasi natura lor, nici nu simt nici o mustrare a constiintei, cu toate ca savarsesc nesfarsite violente si crime. Nu este oare aceasta ceea ce prooroceste Evanghelia? Intreg Noul Testament…. Nu este oare timpul nostru un semn vizibil al apropierii pieirii apocaliptice a intregului pamant? Iarta-ma, scriu dintr-o profunda durere a sufletului meu si nu socoti lucrul acesta a fi un pesimism nemoderat. Daca cei ce inseteaza dupa sange nu vor reusi sa aprinda o noua conflagratie mondiala, deoarece ei insisi nu se vor putea salva de la pieire, atunci mai este inca posibila o noua renastere… Aceasta oare nu miroase a optimism nemoderat? Intr-un fel sau altul, cei ce mai inainte au fost promotori ai razboaielor au murit in asternuturi luxoase, lasandu-i pe soldati sa moara pe campurile de batalie. Acum unii ca acestia nu mai pot scapa „fara sa dea socoteala”. Nu este „razboi fierbinte”, dar nici pace nu este…

M-am mahnit citind scrisoarea ta. Tu sa nu cazi in deznadejde. Noi amandoi am ajuns la o varsta venerabila si nu trebuie sa ne mire bolile noastre. Karamzin spunea la timpul sau ca „batranetea este sora cu boala”, dar si batranetea are partea ei pozitiva – acumularea de cunostinte despre existenta…

***

Hristos a inviat!

Pace tie. De o mie de ori pace tie!

Nu pot gasi nici un fel de vina scrisorii pe care ti-am trimis-o si care te-a suparat atat de mult. Inchipuie-ti ce profund poti sa suferi uneori din cauze care nu corespund unei astfel de suferinte tensionate. Si eu pot, deoarece in parte am vazut acest lucru eu insumi. Dar nu pot intelege nicicum scrisoarea mea drept cauza unei mahniri atat de profunde. Dar sa lasam aceste lucruri. Doar aprecierea oricarui fenomen poarta in mod inevitabil caracter „personal” si nu exista atitudini absolut identice pentru unele fenomene. Un filosof, Nicolae Berdiaev, stii acest nume, socotea ca diferenta de conceptii, diferenta de aprecieri alcatuieste BOGATIA vietii noastre. Eu nu sunt de acord cu el. Inca demult, acum treizeci de ani, am scris Sfantul Munte cuiva la Paris ca diferenta de aprecieri este urmarea nedesavarsirii noastre si de aici saracia noastra. Cand parerile sunt impartite, atunci, in mod inevitabil cineva dintre cei ce nu sunt de acord greseste. Ambele parti gresesc imens intr-o masura sau in alta. Eu ajung la aceasta gandire prin felul meu de a percepe pe Dumnezeul Sfintei Treimi. In Dumnezeiasca Unitate Treimica nu este absolut nici un fel de deosebire; in afara, desigur, de deosebirea dintre ipostasuri, adica.. dintre PERSOANE. Fiecare ipostas poarta in sine toata plinatatea, absoluta plinatate a Dumnezeirii, a Dreptatii, a Stapanirii, a Puterii, Atotvederii s.a. Si aceasta este bogatie, este pace, este adevarata cunoastere. Noi suntem in intuneric, in deplina nevedere, cunoastem doar in parte.

Este posibil ca N sa nu-ti fi scris. In ultimii ani ea mi se pare extraordinar de obosita, adesea palida, si toti prietenii si rudele ei sunt nelinistiti pentru ea. Anul trecut am fost in Franta cu automobilul… Am petrecut doua saptamani la N, in apropiere de Paris, la imensa ei mosie… In aceste doua saptamani m-am aflat in intregime in valtoarea contemporaneitatii. M-am intalnit cu multi dintre vechii prieteni, m-am uitat mult la televizor, am citit reviste si chiar ziare… O, ce cosmar este contemporaneitatea noastra! Pe strazile Parisului, ale Londrei, ale altor orase este aproape imposibil sa gasesti un loc pentru masina, este infricosator de periculos sa mergi pe sosele din cauza numarului imens de masini, din cauza vitezei nebunesti cu care vor sa mearga toti. Se creeaza un tablou infricosator al izolarii tuturor de toti, imposibilitatea unei legaturi linistite, aproape nefiresc de rapid…

Oamenii isi pierd capacitatea de a se odihni in liniste, de a avea o prietenie fireasca… Sunt foarte multi care sufera de singuratate. Nici un fel de asigurari sociale nu ii salveaza de sentimentul izolarii si mii si mii de oameni cad intr-un gol sinistra si intr-o oarba deznadejde. Si sa-i ajuti nu este deloc usor. Cuvintele despre inspiratie, despre chemarea noastra sa biruim lumea, sa-i imbratisam in constiinta noastra ca pe viata noastra personala – rar gasesc vreun ecou in sufletele lor ucise. Trebuie sa adaugam la acesta cosmarul uciderilor reciproce si neincetate, al razboaielor, jafurilor, crimelor etc. Se intampla uneori sa intalnesti oameni care deja nu mai sunt capabili sa suporte acest spectacol. Dupa astfel de succinte „excursii” in lume, din locul nostru linistit al rugaciunii si Liturghiei, pretuiesti mai mult acest dar dumnezeiesc. Acum am mai multa singuratate in noua mea „sihastrie”. Acum este atata liniste in jurul meu. S-a lasat noaptea si eu imi amintesc de tine si de toti, binecuvantand intreaga lume de la Rasarit pana la Apus, de la Nord pana la Sud. Si cu toate ca sunt pe deplin convins ca nici o rugaciune, adica energia ei nu dispare fara urme in lume, totusi, stiu, de asemenea, ca este imposibil sa siluiesti chiar voia cea rea a omului si de aceea nu sunt inclinat sa ma mangai cu un optimism excesiv. Tuturor va trimit iubirea mea. Imi pare rau ca ai abandonat tratatul despre Tolstoi.

Al tau, Sofronie

***

(…) In tot acest timp ce s-a scurs eu nu am reusit sa fac decat foarte putine lucruri. Adesea, oamenii imi spun ca am facut ceva si chiar mult. Dar nu simt acest lucru. Din contra, am sentimentul ca nu am facut nimic si zilele se scurg aproape fara nici un rezultat. In aceste timpuri se petrece ceva straniu. Cand statele, ca un intreg, se organizeaza tot mai mult si mai mult rational, atunci ramane din ce in ce mai putin loc pentru nazuintele individuale ale omului. Lucrurile comune le strivesc pe cele individuale- sa te smulgi din aceasta dependenta ar insemna sa biruiesti lumea.

Dar si eu fac tare putin in domeniul care in chip profund se refera la existenta mea personala. Eu am inchinat mai mult de 25 de ani slujirii tuturor ce mi s-au adresat mie. Tare as vrea sa ma eliberez cu desavarsire de grijile personale si sa inchin toate gandurile mele Celui Ce la sfarsitul vietii devine punctul central al vederii lumii. Dar eu inca nu am murit, cu toate ca am imbatranit si este posibil sa mi se dea inca putere si timp. Se apropie data de care sunt legate cele mai importante amintiri ale mele. Vorbesc despre sfarsitul staretului meu, Siluan. In aceste zile eu voi fi la Rectory. Ma tem ca va fi acolo mult popor si voi obosi pana la epuizare, asa cum mi s-a intamplat si mi se intampla de multe ori.

In genere, sunt fericit ca in acest an am reusit sa gasesc multe ore si zile cand eu am fost cu desavargire singur. Acest lucru il schimba efectiv pe om. Noi suntem atat de supusi influentei oricarei fiinte cu care ne intalnim… O, desigur, am putea inchide inima noastra si sa nu ne mai cuplam la suferintele altora si, in general, la trairile lor fericite sau triste. Dar aici nu este domeniul meu – sa ma inchid, deoarece prin usile deschise toti intra liberi…

 

Prin ascultare, inima şi mintea voastră se vor lărgi la nesfârşit.Din sfaturile Părintelui Sofronie

 

Când ne adunăm împreună, fiecare să se roage lui Dumnezeu să ne dea duhul ascultării voii Sale şi să ne binecuvânteze pe toţi. Fie că este cel mai tânăr sau cel mai bătrân, ascultaţi pe celălalt cu inima, pentru a pricepe când vorbeşte prin el Duhul lui Dumnezeu. În vremea celui Dintâi Sobor a Toată Lumea din anul 325, cel ce a sugerat cuvântul homousios pentru a arăta legătura între Tatăl şi Fiul în Treime a fost un diacon ce avea doar douăzeci de ani, Sf. Athanasie, iar nu patriarhii, episcopii şi alţi mucenici. Însă pentru a ajunge la aceasta este nevoie de muncă. Numai prin ascultare o putem dobândi.

Prin ascultare inima se face din ce în ce mai simţitoare la viaţa celorlalţi, la suferinţele lor, la înaintarea lor şi la nevoile lor.

 

Prin slujire, nu prin stăpânire, ajungem a fi asemenea Domnului. Hristos a arătat calea în vremea Cinei celei de Taină. El era Domnul, şi spăla picioarele ucenicilor Săi.

Prin ascultare, inima şi mintea voastră se vor lărgi la nesfârşit.

Prin ascultare, viaţa noastră devine cât se poate de conştientă, până şi în somnul cel mai adânc.

Prin ascultare se biruiesc patimile, şi nici un gând pătimaş nu va putea a ne robi.

În faţa fiecărei persoane trebuie să fim gata a săvârşi voia sa, mai curând decât pe a noastră. Astfel ni se lărgeşte conştiinţa. Puţin câte puţin, în chipul cel mai neaşteptat, se nasc în noi lacrimile pentru «întregul Adam».

Ascultarea începe cu amănuntele cele mai neînsemnate ale vieţii zilnice, cu munca cea mai modestă, însă sfârşeşte prin conştiinţa lui «eu sunt». Trebuie să păzim această înclinare a duhului cu energia credinţei în înviere.

„Din viaţă şi din Duh”, Arhimandrit Sofronie Saharov, traducere din limba franceză de Ierom. Rafail (Noica), – Ed. a 2-a, rev. -Alba Iulia: Reîntregirea, 2014 

 

„Sper să fiţi pe aproape când se va aprinde Gheţarul, că nu ştiu cu ce o să stingeţi apa care se va transforma în foc”

Această poveste a început acum 43 de ani, când Dumnezeu a trimis pe cineva să aprindă un foc pe un Gheţar. Era un Gheţar mare şi frumos, dar totuşi un Gheţar. Pentru omul raţionalist şi logico-gândirist, aceasta ar putea fi culmea prostiei (să pui un foc pe apă şi să mai şi ardă), iar acest lucru desigur numai un nebun poate crede că va merge.

Autorităţile Gheţarului nici măcar nu i-au acordat atenţie Nebunului (ne-bun citeşte smerit, căci bun este numai Dumnezeu), care s-a apucat de acest lucru. Şi-a găsit Omul nostru un loc mai la marginea Gheţarului, ca nu cumva să încurce cu ceva pe oarecine, nici pe pompierii care cine ştie cum s-ar fi gândit să stingă cu apă focul din gheaţă. Aşa că având lucruri mult mai importante de făcut, privitoare la consolidarea statului de mare Gheţar al lumii, l-au lăsat pe Nebun în pace, uitând de el.

Când după mulţi ani şi-au adus aminte de el şi de trăsnita lui experienţă, s-au gândit să vadă ce mai face Nebunul şi flacăra lui, şi i-au făcut o vizită. Ajungând la marginea Gheţarului lângă mare, unde Nebunul îşi făcuse un mic bordei ajutat de câţiva tineri, au rămas puţin uimiţi când au văzut că flăcăruia ardea. Dar acest lucru nu i-a mişcat prea mult, căci neavând pentru timp o altă noţiune decât „time is money”, nu şi-au dat seama de când arde. Aşa că l-au întrebat din politeţe ce mai face şi cum se simte pe gheţarul lor, amintind în treacăt, nu fără ironie, de flăcăruia lui şi de interesanta lui experienţă de a semăna foc în apă, atrăgându-i cu un aer superior şi batjocoritor atenţia: vezi să nu dai foc la Gheţar, căci ştii… legea este lege. Bătrânul le-a mulţumit pentru amabilitatea şi marele deranj care l-au făcut pentru un biet Nebun, şi că l-au lăsat să încerce pe acest frumos şi necucerit Gheţar, nebunatica lui experienţă. Apoi cu un zâmbet hâtru în colţul gurii le-a spus: „Sper să fiţi totuşi pe aproape când se va aprinde Gheţarul, că nu ştiu cu ce o să stingeţi apa care se va transforma în foc”. Ei au râs, ca să nu pară că nu au înţeles gluma Bătrânului şi au plecat, zicându-şi unul altuia: „e…lucruri şi vorbe de nebun”.

Dar Nebunul, după ce au plecat, a mulţumit lui Dumnezeu că nu au observat ceea ce se întâmplase, şi nici măcar câţi ani trecuseră de când venise, căci el trăia cu o altă concepţie despre timp. Pentru el timpul însemna posibilitatea unirii cu Dumnezeul cel Veşnic. De aceea el nu a spus nimănui şi niciodată N-am timp, căci pentru el timpul nu era aur, ci îmbrăţişând cu flăcăruia lui pe fiecare din cei impulsionaţi de inimă să-l cunoască, le spunea: „Timpul este fructul dragostei, hai să gustăm acest fruct”; şi pentru că dragoste avea din belşug spunea: „Dragostea niciodată n-are timp, căci e mereu ocupată să te ducă dincolo de timp”.
Trebuie să ştiţi că Nebunul acesta nu era ca alţi nebuni, ci unul special, care avusese ca învăţător întru ale nebuniei, unul mai Nebun ca el şi care învăţase nebunia crucii tocmai de la Nebunul Nebunilor. Iar flacăra pe care o adusese cu el pe Gheţar, nu era ca orice flacără, ci era un foc special, moştenit de la Învăţătorul lui care şi el îl primise în dar de la Nebunul Nebunilor. Numele acestui foc special care arde şi în apă este – FOCUL DRAGOSTEI.

Din cauza aceasta zâmbea Bătrânul întru ale nebuniei, căci obişnuiţi cu zâmbete şi flăcări de suprafaţă, gheţaromanii nu ştiau că Nebunul avea un foc care arde prin interior. De aceea nici nu au văzut mare lucru la suprafaţă, ci doar un nebun şi o flăcăruie care pâlpâia, dar care prin interior topise mult din Gheţar. Dar acolo se petreceau lucruri minunate: gheaţa rece se prefăcea în apă, iar apa aceea se transforma printr-o tainică putere în flăcăruie care începea să ardă şi să facă şi ea noi tunele subterane, ajungând până la marginea Gheţarului, topindu-l încetul cu încetul.

Într-un târziu când au băgat de seamă mai marii Gheţarului că ceva se petrece totuşi cu experienţa Nebunului, s-au alertat şi au trimis pompierii şi poliţia, dar totuşi nu vedeau mare lucru (pentru că ochii lor erau ţinuţi să nu vadă), ci doar o flacără ceva mai mare şi împrejurul bătrânului nebun câţiva oameni, bărbaţi şi femei, probabil nebuni şi ei, care-l ascultau cu dragoste şi respect. Iar în locul colibei erau ridicate acum, cu acordul lor bineînţeles, clădiri noi. I-au controlat dacă au plătit taxele, le-au verificat odăile, dar nu au descoperit nimic în afară de faptul că erau …persoane drăguţe.

Şi veneau tot mai mulţi şi mai mulţi, şi se auzea tot mai tare că la Tiptree village, un nebun băgase în gheaţă o sămânţă de foc şi că acum crescuse un copac de foc sub Gheţar, iar în vârful copacului (Tiptree) este o flacără mare. Deci s-au decis să trimită pompierii din nou, să stingă focul, să taie copacul, şi să-l ia pe batrân. Dar ajunseseră prea târziu, căci pe bătrân îl luase Altcineva, înaintea lor, iar copacul cu pricina fiind de foc şi cu rădăcinile mult prea extinse sub Gheţar nu aveau cum să-l mai taie şi nici cu ce să stingă atâta apă care mereu se transforma în foc. Deci au întocmit un raport în care au consemnat că tot ceea ce auziseră despre acest foc era adevărat, dar că nu este cazul să îşi facă probleme pentru că:

1. Focul acesta, nefiind material, nu arde ceea ce interesează Guvernul, ci doar lucruri nemateriale, cum ar fi suflete, aşa că nu e o problemă.
2. Copacul respectiv, chiar dacă e de foc şi arde încontinuu pe dedesubt, la cât este de mare Gheţarul nostru nu este cazul să ne facem griji.
3. Oamenii care trăiesc acolo, pe acel foc, sunt destul de amabili şi drăguţi, chiar dacă s-au molipsit de nebunia bătrânului. În plus, considerăm că prin afluenţa de străini care vin acolo, avem numai de câştigat, căci doar e vorba de Gheţarul nostru.
4. Iar bătrânul nebun care a adus focul şi l-a semănat în Gheţar a murit. Ei zic că trăieşte, alţii că e sfânt mare. Dar ştiţi…vorbe de nebuni.

Au semnat raportul şi au plecat.
La câţiva ani după ei am venit noi, alţi sinistraţi de prin alte zări. Am venit căci am văzut de departe lumina flăcării de pe Gheţar, care, ca pe un far o văd doar cei care-şi dau seama că au rătăcit drumul. Ajungând aici am văzut şi noi minunatul copac de foc împodobit ca un pom de crăciun, iar pe Bătrânul întru smerenie, strălucind în vârful copacului (Tiptree) ca o stea călăuzitoare, luminând naşterea unui altuia, şi unui altuia, şi multor hristoşi în devenire, îmbrăţişându-i cu crengile lui ca nişte mâini iubitoare şi spunând tuturor: să ne iubim unul pe altul, căci dragostea ne va duce în Rai, unde vă voi aştepta.
Acum este timpul să încheiem această povestire despre părintele Sofronie Saharov şi mânăstirea de la Essex din Marea Britanie, şi să ne luăm rămas bun de la iubiţii fraţi şi surori ai acestei mânăstiri. Vă mulţumim pentru îngăduinţa de a ne scălda şi noi în scăldătoarea Siluanului, şi dacă este să interpretăm numele satului în care este Mânăstirea – Tollshunt Knight – ca însemnând cavalerii fântâniţei lui Tolle, atunci nu o să vă spunem „Goodbye Tollshunt Knight”, ci o să vă spunem „Goodbye Siluanriver Knight” (La revedere, cavaleri ai fluviului lui Siluan).

 

 

I. Despre cunoaşterea voii lui Dumnezeu

Sfântul Siluan spunea: “Este bine ca întotdeauna şi în toate să căutăm călăuzire de la Dumnezeu, ce şi cum trebuie să facem sau să grăim.” Cu alte cuvinte, în fiecare situaţie în parte datori suntem să căutăm a cunoaşte voia lui Dumnezeu şi căile spre a o împlini. Căutarea voii lui Dumnezeu este cea mai importantă lucrare a vieţii noastre, căci cel care ajunge să se afle pe calea ei este prins în viaţa dumnezeiască, cea veşnică. La cunoaşterea voii lui Dumnezeu se poate ajunge pe mai multe căi. Una din ele este cuvântul lui Dumnezeu, poruncile lui Hristos. Însă, în poruncile Evangheliei, în ciuda înaltei lor desăvârşiri- sau, mai bine zis, în virtutea desăvârşirii lor- voia lui Dumnezeu se exprimă în sensul ei general şi ultim, iar omul, întâlnind în viaţa sa de zi cu zi o nesfârşită varietate de situaţii, adesea nu ştie ce să facă pentru ca lumea sa să se integreze cursului voii lui Dumnezeu. Pentru ca fapta sa să aibă un sfârşit bun, nu este destul să cunoaştem doar expresia generală a voii lui Dumnezeu în, de pildă, porunca de a iubi pe Dumnezeu din toată inima, din toată mintea, din toată puterea sa şi pe aproapele ca pe sine însuşi; mai trebuie încă şi luminare de la Dumnezeunîn ce priveşte mijloacele împlinirii acestor porunci în realitatea zilnică a vieţii; mai mult pentru aceasta avem neapărată nevoie de puterea cea de Sus.

Cel ce a dobândit în inima sa dragostea lui Dumnezeu, mişcat de această dragoste, săvârşeşte faptele sale din porniri care aproximează voia lui Dumnezeu; este, însă, vorba doar de o aproximare şi nu de desăvâr-şire. Faptul de a nu putea ajunge la plinirea desăvârşirii duce la nevoia absolută pentru toţi a unei neântrerupte comuni-cări cu Dumnezeu prin rugăciune pentru călăuzire şi ajutor. Omul nu ajunge nu numai la desăvârşirea dragostei, dar nici la desăvârşirea cunoaşterii. O faptă ce izvorăşte, cum s-ar părea, din cea mai bună pornire, adesea poate avea consecinţe nedorite, ba chiar rele. Iar aceasta pentru că mijloacele sau chipul înfăptuirii erau rele sau pur şi simplu greşite în situaţia dată. Adesea auzim pe câte cineva îndreptăţindu-se cu buna intenţie avută, dar aceasta nu este destul. Viaţa omenească este plină de astfel de greşeli. Iată pentru ce cel care iubeşte pe Dumnezeu todeauna caută îndrumare de Sus ciulind necontenit urechea sa lăuntrică spre a auzi glasul lui Dumnezeu.

În practică aceasta se săvârşeşte precum urmează: tot creştinul, dar îndeosebi episcopul sau preotul, care se află nevoit să ia într-o anumită situaţie o hotărâre în armonie cu voia lui Dumnezeu, trebuie să lepede lăuntric toate cunoştiinţele sale, toate ideile preconcepute, dorinţele şi planurile saleşi o dată liber de tot ce este “al său “ să se roage lui Dumnezeu, cu atenţie în lăuntrul inimii; iar primul gând ce naşte în suflet după o asemenea rugăciune se primeşte ca o îndrumare de Sus. O asemenea căutare spre a cunoaşte voia lui Dumnezeu printr-o nemijlocită comunicare cu Dumnezeu în rugăciune, mai cu seamă în vreme de nevoie sau de necaz, face ca omul, precum zicea sfântul Sfântul Silvan “să audă în sufletul lui răspunsul lui Dumnezeu şi să se înveţe să se înţeleagă călăuzirea cea de la Dumnezeu…aşa noi toţi avem nevoie să ne învăţăm să recunoaştem voia lui Dumnezeu; iar de nu ne vom învăţa, nu vom cunoaşte niciodată această cale.”

Acestei faceri, în forma ei mai desăvârşită, îi premerge obişnuinţa cu rugăciunea neîncetată, avândt necontenit atenţia în inimă. Însă spre a fi sigur că aude glasul lui Dumnezeu înlăuntrul său,omul trebuie să se lepede devoia sa şi să fie gata de orice jertfă,asemenea lui Araam, ba chiar, după poruncaApostolului Pavel, asemenea lui Hristos Însuşi, Care “S-au făcut ascultător tatălui până la moarte” (Fil.2,8). Cel carea pornit pe aceastăn cale va reuşi numai dacă din experianţă a cunoscut cum lucrează harul Sfântului Duh în om, şi dacă în inima sa s.a înrădăcinat a anume mânioasă lepădare desine,adică o lepădarte hotărâtă a voii sale “individuale”, meschine, pentru a dobândi şi a săvârşi sfânta voie a lui Dumnezeu.Unuia ca acesta i se va dezvălui adevăratul înţeles al întrebării pe care Sfânul Sibean a pus.o părintelui Stratornic: “Cum grăiesc cei desăvârşiţi?”; lui, cuvintele sfinţilor părinţi: “plăcut-au Duhului Sfânt şi nouă” (Fap.15,28) îi vor fi familiare; el vaînţelege mai desluşit acele cuvinte din Sfânta Scriptură, din Vechiul precum şi din Noul Testament, undeeste vorba dreo asemenea nemijlocită convorbire a sufletului cu Dumnezeu; şi se va apropia de adevărata înţelegere a felului în care vorbeau Apostolii şi Prooroci.

Omul este zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi este chemat la plinătatea nemijlocită a împărtăşirii cu Dumnezeu, iar în virtutea acestui fapt, toţi, fără excepţie, ar trebui să meargă pe această cale; însă experienţa vieţii arată că aceasta nici pe departe nu este pentru toţi , pentru că majoritatea oamenilor nu aud în inima lor glasul lui Dumnezeu, nu îl înţeleg şi urmează glasul patimilor care vieţuiesc în suflet şi care îneacă cu gălăgia lor blândul glas al lui Dumnezeu.

În Biserică există o cale de ieşire din această situaţie jalnică, şi anume: a întreba pe părintele duhovnic şi a-i face ascultare. Însuşi Sfântul Siluan iubea această cale, o urma, o propovăduia şi scria despre ea (cf. Sfântul Siluan – cap.Despre păstori şi duhovnici). În general el considera calea smerită a ascultării a fi mai sigură. El credea cu tărie că pentru credinţa celui ce întreabă, răspunsul duhovnicului întotdeauna va fi bun, folositor, plăcut lui Dumnezeu. Credinţa în realitatea tainei Bisericii şi a harului preoţiei i se întărise îndeosebi din seara când, în mânăstirea vechiului Russikon, în vremea postului mare, la vecernie, a văzut pe bătrânul duhovnic Avraamie schimbat la faţă, în chipul lui Hristos, strălucind în chip negrăit.

Plin de credinţa izvorâtă din har, Sfântul Siluan trăia realitatea tainelor Bisericii, dar reamintim că el găsea că, chiar omeneşte vorbind , adică în plan psihologic, este uşor să vezi foloasele ascultării faţă de părintele duhovnic; el spunea că atunci când duhovnicul, în slujirea sa, răspunde la o întrebare, acesta este liber în acel moment de patima care îl stăpâneşte pe cel ce întreabă, şi, în virtutea acestui fapt, poate vedea lucrurile mai limpede şi se află mai deschis influenţei harului lui Dumnezeu.

Răspunsul duhovnicului va purta, în majoritatea cazurilor, pecetea nedesăvârşirii; dar aceasta nu este pentru că duhovnicul este lipsit de harul cunoştinţei, ci pentru că desăvârşirea ar fi dincolo de puterea şi de capacităţile celui ce întreabă. În ciuda nedesăvârşirii povăţuirii duhovnicului, aceasta, primită cu credinţă şi dusă până la capăt, va duce negreşit la o creştere duhovnicească. Această cale însă se închide adeseori, pentru că cel care întreabă, nevăzând înaintea sa decât un om , se clatină în credinţă şi de aceea nu primeşte primul cuvânt al duhovnicului şi i se împotriveşte, opunându-i părerile şi îndoielile sale.

Sfântul Siluan a vorbit despre această temă importantă cu egumenul mânăstirii, arhimandritul Missail (+ 22 ian 1940), un om al Duhului, către care binevoia şi pe care vădit îl asculta Dumnezeu.

Părintele Siluan l-a întrebat pe egumen:
– Cum poate monahul să cunoască voia lui Dumnezeu?
– Primul meu cuvânt trebuie să-l primească ca fiind voia lui Dumnezeu, răspunse egumenul. Cine va face astfel, peste acela se va odihni harul lui Dumnezeu, dar dacă cineva mi se împotriveşte, atunci eu, ca om, cedez.

Cuvântul egumenului Missail va să spună:
Părintele duhovnic, atunci când este întrebat, caută în rugăciune călăuzire de la Dumnezeu, însă ca om dă răspuns în măsura credinţei sale, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: Noi credem, pentru aceea şi grăim (2 Cor. 4, 13), dar în parte cunoaştem şi în parte proorocim (1 Cor.13,9). În năzuinţa sa de a nu greşi dând răspuns sau povăţuind, el însuşi se află sub judecata lui Dumnezeu, şi de aceea, dacă se iveşte o obiecţiune sau fie doar o împotrivire lăuntrică din partea celui ce întreabă, nu îndrăzneşte să insiste asupra cuvântului său sau să-l întărească ca fiind expresia voii lui Dumnezeu şi, ca om, cedează”.

Această credinţă se manifesta foarte vădit în viaţa egumenului Missail. Odată el a chemat la sine pe un novice: părintele Sofronie (însuşi autorul – n.tr.), încredinţându-i o ascultare complicată şi grea. Novicele a primit-o din toată inima şi, făcând metania de cuviinţă, se îndrepta spre uşă. Dintr-o dată egumenul îl chemă înapoi. Novicele s-a oprit. Înclinându-şi uşor capul şi cu un glas liniştit şi grav, i-a spus:

– Părinte Sofronie, nu uita: Dumnezeu nu judecă de două ori; de aceea, dacă vei face ceva în ascultare mie, atunci eu voi fi judecat de Dumnezeu, iar mata eşti liber de răspundere.

Dacă cineva se împotrivea câtuşi de puţin unei hotărâri sau povăţuiri a egumenului Missail, atunci acest mare bărbat nevoitor, în ciuda poziţiei sale de administrator, răspundea de obicei: Bine, faceţi cum voiţi , şi nu îşi mai repeta cuvântul. Şi Sfântul Siluan, dacă întâlnea împotrivire, de asemenea, imediat tăcea.
De ce? Pentru că pe de o parte Duhul lui Dumnezeu nu rabdă nici silire, nici contrazicere, iar pe de alta, voia lui Dumnezeu este un lucru mult prea mare. Ea nu se poate cuprinde în cuvântul duhovnicului, care negreşit poartă pecetea relativităţii, nu îşi poate afla o expresie desăvârşită, şi numai acela care primeşte cuvântul ca fiind plăcut lui Dumnezeu, fără să-l supună judecăţii proprii sau, cum se zice adesea “fără judecată”, numai acela a aflat calea cea adevărată, fiindcă el cu adevărat crede că “la Dumnezeu toate sunt cu putinţă” (Mt. 29,26). Aceasta este calea credinţei, cunoscută şi adeverită de experienţa milenară a Bisericii.

A vorbi despre astfel de lucruri, care constituie taina netainică a vieţii creştine şi care totuşi depăşesc hotarele vieţii trândave de zi cu zi şi obişnuita puţină experienţă duhovnicească, nu este niciodată fără de primejdie, căci mulţi pot să înţeleagă cuvântul în chip greşit şi greşit să-l pună în practică, iar atunci, în loc de câştig, el poate naşte daune, îndeosebi dacă cineva se apropie de această nevoinţă cu o prea mare şi mândră încredere în sine.

Când cineva dorea un sfat de la Sfântul Siluan, acestuia nu-i plăcea să dea răspuns “din mintea sa”. El avea în amintire cuvântul Cuviosului Serafim de Sarov: “Când vorbeam din mintea mea, se întâmpla să greşesc”, iar la aceasta se adăuga că greşelile pot fi mici, dar pot fi şi mari.

Acea stare despre care vorbea părintelui Stratonic, şi anume că “cei desăvârşiţi nu grăiesc nimic de la sine… Ei grăiesc numai ceea ce le dă Duhul “, nu li se dă întotdeauna nici chiar celor care se apropie de desăvârşire, precum nici Apostolii, nici ceilalţi Sfinţi, nu întotdeauna făceau minuni, iar Duhul proorociei nu lucra întotdeauna la fel în prooroci, ci uneori cu putere mai mare, alteori însă se îndepărta de ei.
Sfântul Siluan desluşea limpede “cuvântul din experienţă” de insuflarea cea de Sus, adică de cuvântul pe care “îl dă Duhul”. Şi cel dintâi este preţios, dar cel de-al doilea este mai înalt şi mai sigur (cf. 1 Cor. 7,6; 7,10; 7,12; 7,25). Uneori spunea cu încredere şi cu hotărâre celui ce îl întreba, că voia lui Dumnezeu este ca acesta să facă într-un anume fel, iar alteori răspundea că nu cunoaşte voia lui Dumnezeu pentru el. Spunea că uneori Domnul nu dezvăluie voia Sa nici sfinţilor, pentru că cel ce caută către aceştia, caută cu o inimă necredincioasă şi vicleană.

După cuvântul Sfântului, cel care se roagă din toată inima trece prin multe şi felurite stări de rugăciune: lupta cu vrăjmaşul, lupta cu sine însuşi, cu patimile, lupta cu oamenii, cu închipuirile; în astfel de situaţii mintea nu este curată şi nimica nu este limpede. Dar când vine rugăciunea curată, când mintea împreuna cu inima stă neturburată înaintea lui Dumnezeu, când sufletul simte prezenţa harului în sine şi s-a dat voii lui Dumnezeu, fiind slobod de lucrarea patimilor şi a închipuirilor care îl întunecă, atunci cel ce se roagă poate auzi insuflarea harului.

Când cel ce nu are destulă experienţă şi nu poate desluşi cu siguranţă, “după gust”, lucrarea harului de cea a patimilor, îndeosebi a mândriei, se dă acestei lucrări, adică a căuta voia lui Dumnezeu prin rugăciune, atunci e de neapărată trebuinţă ca unul ca acesta să-l întrebe pe duhovnic, iar el însuşi, în faţa oricărei experienţe sau insuflări duhovniceşti, până la judecata duhovnicului asupra acesteia să ţină fără greş principiul nevoinţei: “nici să primeşti, nici să respingi “.

“Neprimind” , creştinul se păzeşte de primejdia de a socoti lucrarea sau insuflarea demonică drept dumnezeiască şi de a se obişnui astfel să “ia aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile cele drăceşti” şi să dea închinăciune dumnezeiască dracilor.

“Nerespingând”, scapă de altă primejdie, şi anume: cea de a atribui lucrarea dumnezeiască dracilor şi astfel a cădea în păcatul “hulei împotriva Duhului Sfânt” , aşa cum fariseii atribuiau izgonirea dracilor de către Hristos puterii lui “Veelzevul, domnul dracilor” (cf. Mt. 12,22 -32).

A doua primejdie este mai înfricoşătoare decât cea dintâi, deoarece sufletul se poate obişnui în aşa măsură să respingă harul şi să îl urască şi să-şi însuşească starea de împotrivire lui Dumnezeu, încât să se determine astfel până şi în planul veşniciei şi, ca urmare, acest păcat “nu se va ierta lui, nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie” (Mt. 12,32); pe când în rătăcirea cea dinainte sufletul îşi poate recunoaşte mai uşor greşeala şi, prin pocăinţă, să dobândească mântuirea, deoarece nu există păcat care să nu poată fi iertat, decât păcatul de care nu ne pocăim.

Despre acest principiu cât se poate de important al nevoinţei – “nici să primeşti, nici să respingi” – şi despre felul în care se aplică în viaţa nevoitorului, ar trebui spuse multe, însă, deoarece în scrierea de faţă ne-am propus să vorbim numai despre situaţiile esenţiale, fără a intra în amănunte, ne vom întoarce la tema cea din început.

Cunoaşterea voii lui Dumnezeu prin rugăciune, în forma ei mai desăvârşită, este un lucru rar întâlnit, dobândit numai cu preţul unei îndelungi străduinţe, al unei mari experienţe de luptă cu patimile, după multe şi grele ispite de la draci pe de o parte, şi multe izbăviri de la Dumnezeu pe de altă parte. Însă rugăciunea din toată inima pentru ajutor este o lucrare bună şi de neapărată trebuinţă tuturor: şi mai marilor, şi ucenicilor, şi bătrânilor, şi tinerilor, şi celor ce învaţă, şi celor ce sunt învăţaţi, şi părinţilor, şi copiilor. Sfântul Siluan insista asupra faptului că toţi, fără excepţie, independent de rang sau de stare sau de vârstă, întotdeauna şi în toate, fiecare aşa cum ştie, să ceară de la Dumnezeu luminare pentru ca astfel, puţin câte puţin, fiecare să îşi apropie calea sa de calea sfintei voinţe a lui Dumnezeu, până la a atinge desăvârşirea.

II. Despre libertate

De neajuns şi de nedefinit în ceea ce priveşte izvoarele ei, temeiurile ei cele veşnice, viaţa duhovnicească simplă şi una în esenţa ei – nu găsesc cuvinte pentru a o defini. Oarecine ar putea numi acest domeniu “supraconştientul”… însă acest cuvânt este lipsit de înţeles aici nedefinind nimic mai mult decât relaţia dintre conştiinţa reflexivă şi acea lume care se află dincolo de limitele ei.

Trecând din acest domeniu de nedefinit pe tărâmul accesibil observaţiei şi controlului nostru lăuntric, viaţa duhovnicească ni se înfăţişează sub două aspecte, şi anume: ca stare duhovnicească sau trăire şi ca conştiinţă dogmatică. Aceste două aspecte oarecum diferite unul de altul în “întruparea” lor, adică în expresia formală pe care o iau în viaţa de zi cu zi, în realitate constituie una şi aceeaşi viaţă, de nedespărţit. În virtutea acestui fapt, toată lucrarea nevoinţei, toată starea duhovnicească este nedespărţit legată de conştiinţa dogmatică corespunzătoare ei. Având în vedere cele spuse mai sus, am încercat întotdeauna să înţeleg care era conştiinţa dogmatică cu care se lega acea mare rugăciune şi mare plâns al Sfântului Siluan pentru lume.

Dacă este nevoie de a transpune cuvintele Sfântului greu de cuprins în sfânta şi marea lor simplitate într-un limbaj mai accesibil contemporanilor noştri, atunci, în cele ce urmează, nădăjduim să ne apropiem de expresia conştiinţei lui dogmatice.

Sfântul Siluan spunea şi scria că dragostea lui Hristos nu putea să rabde pierzania nici unui om şi că în grija ei pentru mântuirea tuturor, pentru a-şi atinge ţelul, ea alege calea jertfei. “Domnul dă monahului dragostea Sfântului Duh şi din această dragoste monahul se întristează pentru oameni, că nu toţi se mântuiesc. Însuşi Domnul atâta se întrista pentru oameni încât S-a dat pe Sine morţii pe cruce.

Şi Maica Domnului purta aceeaşi durere pentru oameni în inima ei; şi ea, asemenea Fiului ei Cel iubit, tuturor le dorea, din tot sufletul ei, mântuirea. Acelaşi Duh Sfânt L-au dat Domnul Apostolilor şi Sfinţilor Părinţilor noştri şi păstorilor Bisericii.” (“Despre monahi” – Sfântul Siluan).

A mântui, cu adevărat creştineşte, nu este cu putinţă decât prin dragoste, adică cucerind inimile; nici un fel de silire nu-şi poate afle locul aici. În năzuinţa ei de a mântui pe toţi, dragostea se lasă dusă până la capăt, şi pentru aceasta ea îmbrăţişează nu numai omenirea care trăieşte acum pe pământ, ci şi pe cei care au murit, şi însuşi iadul, şi pe cei care mai au încă a se naşte, adică pe întregul Adam. Şi dacă dragostea saltă şi se bucură văzând mântuirea fraţilor, atuncea plânge şi se roagă când vede pierzania lor.

Am întrebat pe Sfântul Siluan: cum poate cineva să iubească toţi oamenii? Şi unde găseşti o asemenea dragoste ca să devii una cu toţi. Acesta a răspuns: “Ca să devii una cu toţi, precum zice Domnul. “Ca toţi una să fie” (Ioan 17, 21) nu avem nevoie să născocim nimic; noi toţi avem o singură fire, şi de aceea, firesc ar fi să iubim pe toţi; iar puterea de a iubi o dă Duhul Sfânt.” Puterea dragostei – este mare şi biruitoare, dar nu până la capăt. Există în fiinţa omului un anume domeniu unde până şi dragostea îşi află o limită, unde până şi ea nu ajunge la plinătatea stăpânirii. Care este aceasta?

Libertatea. Libertatea omului este într-adevăr atât de reală şi atât de mare că nici însăşi jertfa lui Hristos, nici jertfa tuturor celor care au urmat lui Hristos nu conduce în mod necesar la biruinţă.

Domnul a zis: “Şi Eu, de mă voi înălţa pre pământ (adică voi fi răstignit pe cruce), pre toţi voi trage la Mine.” (Ioan 12, 32). Astfel, dragostea lui Hristos nădăjduieşte “pre toţi să tragă la Sine” şi pentru aceasta merge până la iadul cel mai de jos. Dar până şi acestei dragoste desăvârşite şi acestei jertfe desăvârşite, cineva – nu se ştie cine şi de vor fi mulţi sau puţini, iarăşi nu se ştie – poate răspunde cu refuz, chiar şi în planul veşniciei, şi să zică: dar eu – nu vreau”.

Şi acestă înfricoşătoare putere a libertăţii, cunoscută în experienţa duhovnicească a Bisericii, a făcut ca ideea origenistă (că toţi, până şi diavolul, neapărat se vor mântui) să fie respinsă. Nu e nici o îndoială că o conştiinţă origenistă nu poate naşte asemenea rugăciune ca cea a Sfântului Siluan.

Ceea ce Sfântul a cunoscut în clipa în care a văzut pe Hristos era pentru el mai presus de orice îndoială. El ştia că Cel Ce i Se arătase este Domnul Atotţiitorul. El ştia că smerenia lui Hristos şi acea dragoste pe care o cunoscuse şi de care se umpluse până la limita puterii de a le purta erau lucrarea Sfântului Duh – Dumnezeu. El prin Duhul Sfânt ştia că Dumnezeu este dragoste neţărmurită şi milostenie fără margini, şi totuşi, cunoştinţa acestui adevăr nu l-a dus la gândul că “până la urmă, toţi, neapărat se vor mântui”. Conştiinţa putinţei pierzaniei veşnice rămânea adânc întipărită în duhul lui, şi aceasta pentru că în starea de har i se dezvăluie sufletului măsura libertăţii omeneşti.

Esenţa libertăţii absolute constă în aceea că în afara oricărei dependenţe sau constrângeri, în afara oricărei limitări, să îţi determini tu însuţi, în toate, fiinţa proprie. Aceasta este libertatea lui Dumnezeu; omul nu are o astfel de libertate.

Ispita făptuirii libere, zidite în chipul lui Dumnezeu este să îşi zidească ea însăşi fiinţa proprie, să se determine pe sine însăşi în toate, însăşi să devină dumnezeu, şi nu să primească numai aceea ce îi este dat deoarece în aceasta ar simţi o anume dependenţă.

Fericitul Siluan zicea că şi această ispită se biruieşte prin credinţă în Dumnezeu, precum şi orice altă ispită. Credinţa în Dumnezeul cel bun şi milostiv, credinţa că El se află mai presus de orice desăvârşire, atrage harul în suflet şi atuncea nu-şi mai găseşte loc simţământul îngreuietor al dependenţei. căci sufletul iubeşte pe Dumnezeu ca pe Însuşi Tatăl lui şi trăieşte prin El.

III. Despre nepãtimirea dupã asemãnarea lui Dumnezeu

Lumina nezidită, care purcede din Dumnezeul Cel nepătimitor, arătându-se împărtăşeşte omului acea nepătimire după asemănarea lui Dumnezeu, care este şi ţelul ultim al nevoinţei creştine.

Dar întrebarea este: ce este nepătimirea? Judecând după formarea filologică a cuvântului, acest concept pare negativ; nu cumva şi realitatea înţelesului lui este negativă? Nu cumva prin aceasta se înţelege o “dezbrăcare” a vieţii? Nicidecum. Nepătimirea, în înţelesul creştin, nu înseamnă a se “dezbrăca” de fiinţă, ci a se înveşmânta cu o viaţă nouă, sfântă, veşnică, adică cu Dumnezeu. Apostolul Pavel spune: “… noi nu voim să ne dezbrăcăm, ci să ne îmbrăcăm, ca ce este muritor să se înghită de viaţă” (2 Cor 5,4).

Tânjind spre nepătimire, nevoitorul ortodox tânjeşte spre o împărtăşire vie şi adevărată cu Dumnezeu pe care-L ştie a fi nepătimitor.

Nepătimirea lui Dumnezeu nu este ceva static, mort; firescul Lui nu este a nu lua parte la viaţa lumii şi a omului. Nepătimirea lui Dumnezeu nu înseamnă o absenţă de mişcare, de compătimire, de dragoste. Însă de-abia pronunţăm aceste cuvinte şi în mintea noastră deja apare viziunea limitativă, empirică a acestor concepte, şi cu aceasta se naşte un şir întreg de nedumeriri: mişcare, compătimire, iubire – oare prin acestea nu introducem o anume relativitate în Fiinţa lui Dumnezeu? Vorbind astfel, oare nu proiectăm asupra lui Dumnezeu nevrednicia unui antropomorfism?

Dumnezeu este întreg viaţă, întreg iubire; Dumnezeu este lumină în care nu este nici un întuneric, adică întunericul stricăciunii şi al morţii, întunericul neştiinţei, al nefiinţei sau al răului, întunericul nedesăvârşirilor şi contradicţiilor lăuntrice nedepăşite, al surpărilor şi izbucnirilor fiinţei. Dumnezeu este Dumnezeu viu, dinamic; însă dinamica vieţii dumnezeieşti este o plinătate fără de sfârşit şi fără de început a fiinţei, care exclude orice fel de evoluţie a devenirii (teogonie).

Dumnezeu este nepătimitor, dar nu în sensul că nu ia parte la viaţa făpturii. Dumnezeu iubeşte, miluieşte, împreună-pătimeşte, Se bucură, dar toate acestea nu introduc în Fiinţa Lui stricăciune (descompunere), relativitate, patimă. Dumnezeu poartă de grijă făpturii Sale până în cele mai mici amănunte, cu o precizie matematică; mântuieşte ca un Tată, ca un Prieten; mângâie ca o mamă; ia parte în chipul cel mai apropiat, în toată istoria omenirii, în viaţa fiecărui om; dar aceasta nu introduce nici schimbare, nici clătinare, nici desfăşurarea vreunei evoluţii în Însăşi Fiinţa dumnezeiască.

Dumnezeu trăieşte toată tragedia lumii, dar aceasta nu înseamnă că şi în Însuşi Dumnezeu, în sânul Dumnezeirii, ar avea loc vreo tragedie, vreo luptă ca urmare a unei proprii neîmpliniri sau al vreunui întuneric ce s-ar afla în El Însuşi şi ar fi rămas nedepăşit.

Dumnezeu iubeşte lumea, lucrează în lume, vine în lume, Se întrupează, suferă şi chiar moare după trup, fără să înceteze a rămâne neschimbat în Fiinţa Sa cea mai presus de lume. Toate acestea le săvârşeşte tot aşa de nepătimitor, precum îmbrăţişează simultan şi fără desfăşurare, în veşnicia Sa, toate desfăşurările şi înşiruirile vieţii făpturii. În Dumnezeu, momentul static şi cel dinamic formează un tot aşa de desăvârşit, încât nici unul din diferitele noastre concepte nu I se poate aplica.

Năzuind la nepătimirea cea după asemănarea lui Dumnezeu, nevoitorul ortodox o înţelege pe aceasta nu ca o “indiferenţă rece”, ca o “detaşare de o existenţă iluzorie”, ca o contemplaţie “dincolo de bine şi de rău”, ci ca viaţă în Duhul Sfânt.

Cel nepătimaş este plin de dragoste, de împreună-pătimire, de purtare de grijă, dar toate acestea izvorăsc din Dumnezeu Care lucrează în el. Nepătimirea se poate defini ca “dobândirea Duhului Sfânt”; ca Hristos vieţuind în noi. Nepătimirea este lumina unei noi vieţi care naşte în om noi simţiri sfinte, noi gânduri dumnezeieşti, noua lumină a înţelegerii (“raţiunii”) veşnice.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii au numit nepătimirea “învierea sufletului mai înainte de obşteasca înviere” (Sf. Ioan Scărarul), “pătrunderea întru neţărmurita neţărmurire” (Ava Talasie 1,56).

IV. Despre păcat

Ce este păcatul în înţelesul creştin al cuvântului?

Păcatul, mai înainte de toate este un fenomen duhovnicesc, metafizic. Rădăcinile păcatului se află în adâncurile tainice, “mistice”, ale firii duhovniceşti a omului. Esenţa păcatului nu constă în încălcarea unor norme etice, ci în înstrăinarea de viaţa dumnezeiască, veşnică, cea pentru care a fost făcut omul şi către care este chemat în chip firesc, adică prin însăşi firea lui.

Păcatul se săvârşeşte în primul rând în adâncul tainic al duhului omului, însă urmările lui rănesc întreg omul. Odată săvârşit, el se răsfrânge asupra stării sufleteşti, precum şi a celei trupeşti a omului, asupra chipului său exterior, asupra soartei celui ce l-a săvârşit; el negreşit va ieşi afară din hotarele vieţii lui individuale şi va împovăra cu răul său viaţa întregii omeniri, şi, în consecinţă, se va răsfrânge asupra soartei întregii lumi.
Nu numai păcatul strămoşului nostru Adam a avut consecinţe de însemnătate cosmică, ci şi tot păcatul, al fiecăruia dintre noi , fie el vădit, fie el tainic, se răsfrânge asupra destinelor întregii lumi.

Omul trupesc nu simte urmările păcatului în sine, aşa cum le simte cel duhovnicesc. Omul trupesc nu observă nici o schimbare a stării sale lăuntrice după ce a săvârşit păcatul, pentru că el se află continuu într-o stare de moarte duhovnicească, pentru că el nu a cunoscut viaţa cea veşnică a duhului.Omul duhovnicesc, dimpotrivă, cu fiecare înclinare a voii sale spre păcat observă în sine o schimbare a stării lăuntrice în virtutea împuţinării harului.

Ceea ce uimea la Sfântul Siluan era neobişnuita subţirime a minţii sale lăuntrice şi deosebita sa intuiţie duhovnicească. Trăirea păcatului la el, chiar mai înainte de a i se arăta Domnul, dar mai ales după aceasta şi în tot restul vieţii sale, era excepţional de adâncă şi de puternică; inima îl durea în chip de nesuportat, şi de aceea şi pocăinţa lui era cu o tânjire de nestăvilit, cu plâns, fără alinare câtă vreme nu simţea în suflet iertarea lui Dumnezeu. Multora, aceasta ar putea să li se pară curios, iar unora poate chiar exagerat, dar pilda Sfântului Siluan nu este pentru toţi.

În căinţa sa pentru păcat, el căuta nu doar o simplă iertare, pe care uşor o dă Dumnezeu, poate şi numai pentru un singur suspin de părere de rău, ci o iertare atotcuprinzătoare, aşa încât sufletul să simtă desluşit în sine harul. El cerea de la Dumnezeu puterea de a nu mai repeta păcatul, de este cu putinţă, niciodată; se ruga la Dumnezeu să se izbăvească de lucrarea “legii păcatului” din noi (Rom. 7,23). El trăia urmările păcatului -pierderea harului- atât de puternic şi de dureros, încât se temea de a repeta o asemenea experienţă. Îndepărtarea dragostei lui Dumnezeu şi a păcii lui Hristos de la suflet, erau pentru el mai cumplite decât orice. Conştiinţa că scârbeşte pe Dumnezeu, pe un asemenea Dumnezeu, blând şi smerit – îi era de nesuportat. Trecea prin cele mai adânci suferinţe ale conştiinţei care greşeşte împotriva sfintei dragoste a lui Hristos. Cine cunoaşte dragostea în planul omenesc, să zicem pentru părinţi, dacă a săvârşit vreun păcat împotriva acelei iubiri, acela ştie cât de nesuportat poate fi chinul conştiinţei; dar tot ce se poate întâmpla în lumea relaţiilor sufleteşti nu este decât o palidă umbră în comparaţie cu relaţiile duhovniceşti cu Dumnezeu.

Astfel, Dumnezeu mai înainte de veci a cunoscut pe Simeon – Siluan, şi, într-un chip neînţeles nouă, i-a dat să cunoască esenţa păcatului atât de adânc şi de puternic încât el cu adevărat trăia muncile iadului şi dintru acest “iad cel mai de jos”, se ruga până când s-a plecat către el Domnul şi i S-a arătat, dându-i să cunoască învierea sufletului şi să vadă pe Fiul Omului întru împărăţia Sa mai înainte de a gusta moartea cea după trup. (Mt. 16,28).

Numai o zi

 Pilda zilei

  Numai o zi

                Un părinte bisericesc ne spune o întâmplare adevărată, dându-ne ca pildă şi arătându-ne printr-o istorioară cum ajunge păcatul stăpân pe viaţa omului chiar dacă-l primeşte numai o singură dată.

Împărăteasa, soţia lui Nin, împăratul asirienilor, a fost ispitită de duhul mândriei că ar fi o mare fericire pentru ea să poruncească de pe tronul împărătesc şi să conducă şi ea numai o zi împărăţia asirienilor. A rugat pe bărbatul ei să o lase să se bucure şi ea măcar o zi de această mărire lumească.

La început, împăratul n-a aprobat dorinţa femeii, spunând că este un lucru necuviincios şi că bucuros îi dă orice altceva, dar nu poate trece stăpânirea împărăţiei în mâinile unei femei. “Bine - răspunse împărăteasa - dar ce mare lucru este o zi?!” Începu apoi să plângă şi să-l roage, încât lacrimile şi rugămintea ei ademenitoare l-au biruit pe împărat şi i-a făcut pofta de a fi stăpână, să facă numai ce vrea dar numai pentru o singură zi.

Îndată ce femeia plină de mândrie a primit pe cap diadema împărătească, a apucat în mână sceptrul şi a şezut pe scaunul împărătesc, a pus mâna pe peceţile împărăţiei şi văzând tot poporul gata de ascultare la poruncile ei, ascultaţi ce a făcut! Cea dintâi poruncă a dat-o ca ostaşii să lege de mâini şi de picioare pe bărbatul ei, pe Nin împăratul pe făcătorul ei de bine, iar apoi să-i taie capul. Lucrul acesta s-a făcut cu adevărat întocmai.

       Iată cum pune păcatul stăpânire pe inima omului, pe mintea lui; îi dai voie să intre odată, numai o zi şi ai terminat cu libertatea, cu puterea ta de voinţă. Ai ajuns rob păcatului. De acum el vorbeşte, el conduce.

Ce este un sarindar?

 

• Sarindarul este rânduiala de pomenire a mortilor sau a viilor la patruzeci de Sfinte Liturghii în sir. În lb. greaca "sarindar" inseamna patruzeci.
• Preotul pomeneste sarindarele la 40 de Proscomidii savarsite duminica, in sarbatori si in alte zile, scotând pe Sfantul Disc miride (particele din prescurile aduse la altar) pentru vii - respectiv pentru morti - dupa cum este intocmit pomelnicul.
• Sarindarul este de doua feluri: sarindarul de obste si sarindarul individual.

  Sarindarul de obste se savarseste de catre preot timp de 40 de Liturghii neintrerupt in cinstea unui eveniment cum ar fi: sfintirea bisericii, hirotonie etc. La acest sarindar se pomenesc pomelnice sarindar cu rubrici pt vii si pt morti (in special aceia care au contribuit la renovarea, constructia bisericii etc……. ctitorii din vechime s.a.m.d.

  Sarindarul individual este pomenirea celor vii sau morti la 40 de Sfinte Liturghii consecutive pentru a cere de la Dumnezeu iertare si dezlegare de pacate.

  În special însa crestinii aduc sarindare la biserica la începutul posturilor mari ( postul Nasterii Domnului sau postul Pastilor) însotite de prinoase ( grâu, untdelemn, vin, zahar, faina, mirodenii si alte daruri ) necesare pregatirii colivelor.

  Sarindarele pentru cei adormiti sunt pomenite în posturi la Sfânta Litrghie si la slujba litiei pentru cei adormiti - zilnic.

  În toate sâmbetele Postului Mare Biserica face pomenire speciala pentru cei adormiti savârsind slujba Liturghiei si a Parastasului .

• Dezlegarea sarindarelor - este ziua în care se împlinesc cele 40 de zile de pomenire, si se celebreaza prin slujirea celei de-a 40-a Litrughii si a Parastasului.

Credinciosii care duc un sarindar la sfânta biserica trebuie sa se roage individual în aceasta perioada la rugaciunile particulare, dar trebuie sa participe la biserica în sâmbetele special rânduite pentru pomenirea mortilor si mai ales în ziua delegarii parastaselor, când pregatesc coliva si alte daruri spre a fi împartite ca milostenie.

În Postul Mare dezlegarea sarindarelor se face în Sâmbata Floriilor.

Cuvânt al Sfantului Grigorie Dialogul, despre sarindare.

Ne spunea noua Sf. Grigorie episcopul Romei: “A fost un calugar, intr-o oarecare manastire, care imi slujea mie, iar, mai pe urma, incepand a se imbolnavi, s-a apropiat de moarte. Deci, ii slujea lui ca un frate al lui dupa trup, un frate cu numele de Copiosie, care si acum este viu. Iar cel mai sus-zis frate, vazandu-se aproape de moarte, a spus fratelui sau: “Am, a zis el, ascunsi trei galbeni." Dar acest lucru nu s-a putut tainui fata de fratii din manastire. Pentru ca, cercetand cineva, din intamplare, mainile fratelui, a aflat acei trei galbeni.

Si cum am auzit aceasta despre fratele ce petrecea impreuna cu noi in manastire, n-am trecut-o cu vederea. Ca asezamantul manastirii astfel este, ca, adica, toti fratii de obste vietuiesc si nimeni nu are la sine nimic. Deci, foarte m-am intrebat cum si ce sa fac, spre curatirea acestui frate si spre pilda si invatatura tuturor fratilor. Deci, chemand pe iconom, i-am zis lui: “Mergi si sa nu lasi pe nimeni din frati ca sa vie la fratele cel ce moare, nici cuvinte de mangaiere sa auda din gurile lor. Ci, cand va fi aproape de moarte si va incepe sa cheme pe frati la sine, sa-i zica lui trupescul frate: Pentru cei trei galbeni pe care i-ai ascuns, la toti fratii esti o uraciune; ca macar cu acest amar cuvant sa poata a se curati de acel greu pacat. Iar, dupa ce va muri, sa nu-l ingropati pe el unde se ingroapa fratii, ci in gunoi facand o groapa, acolo sa-l acoperiti si cei trei galbeni impreuna peste dansul sa-i aruncati, zicandu-i: Argintul tau intru piezare impreuna cu tine sa fie, si, aceasta zicand sa-l acoperiti pe el."

Cu aceasta, doua foloase am voit sa fac, si aceluia si fratilor: ca pe acela, adica, grija si mahnirea cea de moarte sa-l curete de pacat, iar pe ceilaiti, mai vartos frica celui osandit sa-i mantuiasca de la un pacat ca acela, ceea ce s-a si facut. Deci, fratele acela, apropiindu-se de moarte, se ruga ca sa vina la dansul fratii. Si, intristandu-se el, i-a spus lui cel de un sange cu el frate: Pentru acesti trei galbeni, toti fratii au scarba de tine. Iar el, pentru pacatul sau, foarte mult suspina si, in suspinele acelea, a iesit din trupul sau. Dupa aceea, l-au ingropat, asa cum poruncisem. Si, intrind fratii in grija pentru osandirea aceluia, indata au inceput a-si aduce inaintea mea lucrurile lor cele netrebnice si proaste, pe care randuiala manastirii le da lor voie sa le aiba. Inca, foarte m-am temut, ca nu cumva sa ma fac si eu vinovat intru ceva.

Iar dupa treizeci de zile de la moartea lui, a inceput a dori sufletul meu dupa fratele ce murise si cu frica ma gandeam la muncile lui si cautam o cale pentru izbavirea lui. Deci, chemand pe iconomul la mine, cu mare grija i-am zis lui: Este destul cat s-a muncit in foc fratele nostru cel mort. Si datori suntem sa-i ajutam lui, dupa puterea noastra, ca doar se va izbavi din acele munci. Mergi, dar, si pana la treizeci de zile Jerfa Mantuitorului sa se aduca pentru dansul. Deci, ducandu-se, s-a facut asa. Inca si noi am facut la fel pentru sufletul aceluia, pana ce fratele cel mort s-a aratat lui Copiosie, cel de un sange cu el frate, zicandu-i: “Pana acum, frate, foarte rau m-am muncit, iar acum sunt bine si intru lumina, pentru ca astazi Sfanta Impartasire am primit." Deci, acestea vazand si auzind fratele lui, s-a dus la manastire, spunandu-le tuturor fratilor. Iar ei, numarand zilele, au aflat ca aceea era ziua intru care, cea de a treizecea jerfa, se adusese pentru dansul. Si acel frate al lui nu stia ca, pentru fratele sau fac rugaciune cei din manastire, iar acestia nu stiau ce vazuse despre dansul fratele lui, cel de acelasi sange. Si, asa, intru aceeasi zi, s-au instiintat impreuna de cele ce se faceau. Dintru care, un lucru aevea se arata: Ca, pentru mantuitoarele Jertfe, s-a izbavit fratele acela din munci." Deci, a sluji la cei morti, sarindare, cu adevarat, un lucru prea de folos este. Amin.

Istorie folositoare despre folosul sarindarelor

“Un preot din Franta avea un frate militar. Si au avut francezii razboi cu mauritanii. Mauritanii erau unde este Africa Franceza azi, dincolo de Gibraltar imediat, catre Liberia. împaratia maurilor de pe vremuri. Si s-a dus armata franceza sa se bata cu maurii dincolo de Gibraltar, în Africa.

Fratele preotului acesta din Franta a mers si el, era militar într-un regiment. Atunci nu erau tunuri ca acuma si mitraliere si avioane si bombe atomice, atunci se bateau cu sabiile, ca pe vremea lui Stefan cel Mare, cu sulita, cu arcul, cum era.

Si trecând armata franceza în Mauritania sa se lupte, a fost mare razboi între armatele europene si cele din Africa. Si i-au batut francezii pe mauri, dar au luat maurii multi prizonieri francezi, pe care i-au dus în tara lor, printre care au luat si pe fratele acestui preot. Preotul era din Marsilia, portul Frantei, care este port la Oceanul Atlantic. Preotul n-a stiut ca fratele sau a cazut prizonier, dar a vazut ca n-a mai venit si a întrebat pe ceilalti soldati, când s-a terminat razboiul:

- Mai, dar pe fratele meu nu l-ati vazut?

- Parinte, cred ca a murit, ca a fost mare macel. Stateau trupurile pe jos cum stau butucii, asa lupta a fost, si cred ca a murit si el, saracul.

Preotul, ca frate al lui, a început sa-i faca 40 de Liturghii. Fratele preotului nu era mort, dar era prizonier si-l tineau în lanturi într-o temnita, si erau mai multi legati acolo.

Preotul facând Liturghia aici, când era pe la ora 10 din zi, toate lanturile cadeau de pe fratele preotului, si ramânea dezlegat. Si ziceau ceilalti:

- Ce este cu tine? De ce cad lanturile de pe tine? Faci farmece?

Acela a zis:

- Eu nu stiu farmece.

- Ei, nu stii farmece!

Toate lanturile se rupeau si cadeau jos în fiecare zi la ora zece, aceia îl legau cu alte lanturi. A doua zi si acelea, praf jos. Puneau altele. Praf.

- Mai, mare fermecator!

- Eu sunt crestin. Cred în Hristos. Eu farmece nu stiu, dar eu cred altceva. Fratele meu este preot în tara mea, în Franta, si eu cred ca el face Liturghii acuma si scoate particele pentru mine, crezând ca am murit. Si, ca daca as fi în iad, si acolo as fi dezlegat, nu numai de la voi. Si eu asta cred ca se întâmpla, ca numai asta închipuie. Dar nici eu nu stiu de ce.

- Si cât timp are sa se întâmple asa cu tine?

- Stiu ca la noi se fac 40 de Liturghii. Si o sa vedeti ca pâna la 40 de zile cad lanturile de pe mine.

- Dar atunci ce-o sa se întâmple?

- Nici eu nu stiu ce-o sa se întâmple, dar stiu ca o sa scap din mâinile voastre.

- Cum? Nu scapi tu din mâna noastra!

- Eu cred ca Dumnezeu ma scotea si din iad, daca as fi fost în iad, pentru cele 40 de Liturghii, cu atât mai mult o sa ma scoata din mâna voastra de aici.

- Ai sa vezi ca te punem noi sub paza atunci!

Si au numarat aceia si n-au mai pus lanturi pe el.

- Degeaba le punem, ca la 40 de zile pica toate.

La 40 de zile erau atenti cu totii. Au pus santinele duble la porti si au pus lanturi pe el si paza. "Paziti-l, mai, ca auzi ca acesta la 40 de zile pleaca de aici!"

Si cum erau ei în paza deodata au vazut ca s-a desfacut acoperisul temnitei în doua si o mâna l-a luat de perii capului si nu l-au mai vazut. Si unde l-a dus? L-a pus pe prispa casei, la Marsilia, într-o clipa de vreme.

Si atunci aceia s-au întrebat:

- Ce s-a întâmplat, mai?

- A venit Hristos al lui, caci am vazut o mâna. (Ei nu stiau ca era îngerul Domnului). L-a luat dintre noi. Toti am cazut tremurând. Nu putea nimeni sa se tina pe picioare.

- Si pe unde?

- Prin acoperisul temnitei, si temnita s-a închis apoi.

Acela a spus:

- Vedeti voi cât de mare-i credinta crestina? Vezi ce putere are Hristos al lor? Iaca, mai cât l-ati pazit voi si l-a luat când a vrut!

Si preotul când l-a vazut i-a zis:

- Mai, frate, mai, ai venit? Mie mi s-a spus ca ai murit. Chiar astazi am terminat 40 de Liturghii pentru tine si am scos ultima particica pentru sufletul tau.

Si atunci cel scapat i-a zis:

- Bine ai facut, frate, ca daca eram în iad, ma scoteai si de acolo. Daca am fost pe pamânt m-ai scos din temnita. Sa-ti dea Dumnezeu tie plata, dar uite cum a fost cu mine.

Si i-a spus istoria cu lanturile si s-a scris si asta. Aceasta despre puterea celor 40 de Liturghii."

O povestire de la Parintele Cleopa

Pomenirea mortilor o faceau crestinii demult, la Liturghia Sfântului Iacov: întâia Liturghie care se întocmise înca din vremea celui dintâi episcop al Ierusalimului. În timpul ei se rânduise slujba speciala pentru morti. Dar mai târziu, rânduindu-se alte slujbe pentru morti, s-a vazut cât de mare folos aduc cele 40 de panahizi (parastase) pentru raposati. S-au descoperit multe taine. Acum sa va mai spun o istorioara despre puterea celor 40 de panahizi.

Pe timpul împaratului Nichifor Focas, pe la anul 963, când s-a facut Marea Lavra a Sfântului Anastasie în Muntele Athos, acest împarat crestin a avut razboi cu persii. Totdeauna imperiul Bizantin cu persii au avut razboi, pentru ca sunt în granita.

Si a fost mare lupta. Doua împaratii puternice. Si atunci persii, desi nu i-au biruit pe greci, au luat multime de prizonieri si au facut cele mai grele munci cu ei. Ca sa-i piarda, i-au pus sa faca un tunel. Pe atunci nu erau trenuri, dar în tuneluri faceau depozite. Au pus sa sape într-un munte sa faca tunel, ca sa tina ei acolo multe. La tunel au pus mai multi prizonieri, ca daca va cadea tunelul peste ei, acolo sa le fie mormântul. Ca atunci nu era mestesug sa lege bine tunelul, asa cum se leaga acum.

Bietii greci credinciosi lucrau saracii, ca aveau santinele lânga dânsii. Si când au ajuns la o distanta oarecare sub tunel, lucrând, într-o buna zi, vrrrum! A cazut tunelul peste ei. Au murit toti. Dar prin iconomia lui Dumnezeu, tocmai în fundul tunelului, doua pietre mari au cazut vârf la vârf si dedesubt a ramas un loc liber. Si acolo în coliba aceea puteau sa traiasca mai multi, ca era larg, dar numai un om a ramas. El când a vazut ca pietrele se reazema, a intrat dedesubt si nu l-a omorât. Dar ce folos? A ramas în întuneric bezna, ca era în pântecele muntelui, întuneric si rece. Si se gândea el: “Au sa ne mai scoata pe noi pagânii astia?" Ca daca ar fi fost vorba de cineva de-ai lor, s-ar fi silit sa-i scoata, dar asa, nu s-a mai gândit nimeni la asta, ci i-a lasat morti acolo pe toti.

Si se gândea el: “Ei, am ramas cu mila lui Dumnezeu, dar tot voi muri aici de foame, de frig si de urât". Si a început sa se roage strasnic.

Când s-a terminat razboiul, venind curând dupa înfrângere la satul lor unul din tovarasii lui de arme, femeia l-a întrebat:

- Pe barbatul meu nu l-ai vazut?

El zise:

- Barbatul tau a fost prins de persi împreuna cu altii si am auzit ca i-au pus sa sape un tunel si a cazut tunelul peste ei si au murit toti. Atunci a murit si al dumitale.

Femeia credincioasa stia rânduiala care se facea cu parastasele (stiti în Postul Mare, ca duce colive la biserica). Ce s-a gândit ea? “Sa-i port eu parastasele, daca a murit, si pe urma îi voi face eu si praznic la 40 de zile!" Dar ce s-a întâmplat? Dumnezeu voia sa descopere puterea celor 40 de parastase (panahizi).

Atunci în vechime, Sfânta Liturghie se slujea la sate asa cum se slujeste la noi în manastire, adica zilnic. Dar în vremea aceea, veneau toti crestinii la biserica, cum se spune în Faptele Apostolilor, ca "erau pururea zabovind în biserica si întru frângerea pâinii".

Si ce a facut biata femeie? De când a auzit ca a murit, a început sa duca la biserica o prescura, un sfert de vin si câteva lumânarele, sa-i poarte parastasele. Asa era traditia. Preotul scotea la Liturghie si o particica pentru robul lui Dumnezeu care murise, dupa cum i-a spus femeia.

El saracul, pâna a ajuns vestea la femeie, pâna nu stiu ce, el a postit acolo vreo saptamâna, mai mult; era gata-gata sa moara de foame. Era ultima suflare acolo în întunericul acela, dar se ruga: “Doamne, vreau sa ma rog Tie, daca Tu ai rânduit ca eu sa traiesc sub aceste pietre, Tu poti sa ma scoti si de aici, sau daca nu, mor, si sa mor rugându-ma, ca n-am alta nadejde". Se ruga saracul cu toata inima, ca era singur în acel întuneric si bezna de munte si stia ca va muri.

Rugându-se el, deodata numai vede ca a intrat un tânar, dar nu stia pe unde, si avea în mâna o sticluta de vin, niste lumânari aprinse si o prescura.

El era aproape lesinat. Statea cu pântecele la pamânt, ca nu mai putea sa se scoale. Era mort de foame.

- Scoala, frate, si ia si manânca prescura asta si bea vinul asta, ca numai bine ai si lumina! Ca i-a adus toate lumânarile aprinse.

Si el s-a speriat când a vazut pe tânarul acela.

- Doamne, Tu esti Mântuitorul Hristos?

- Nu. Eu sunt îngerul, pazitorul vietii tale, si acestea ti le-a trimis sotia ta astazi la biserica si Dumnezeu mi-a poruncit, fiindca esti în viata, sa ti le aduc, ca daca erai mort, pentru acestea aveai sa primesti lumina cea vesnica; dar fiindca esti în viata Dumnezeu m-a trimis, fiindca ai trup aici, sa te întaresti cu hrana aceasta.

El însa nu îndraznea sa se atinga de ea. Si acela a spus:

- Uite, te rog, ia si te întareste, ca daca nu, mori.

El a prins curaj si a început sa manânce prescura, dupa aceea a baut câte oleaca de vin, iar mânca oleaca de prescura, si asa, încet-încet, a mâncat prescura, a baut vinul si numai bine a avut si lumânari. Si atunci a spus îngerul:

- Eu îti voi aduce în fiecare zi, daca sotia ta va duce la biserica aceasta jertfa. Iar daca nu, nu.

Si se gândea el în mintea lui: “Femeia îmi face parastasele. Dar ce are sa se întâmple mai târziu? Stiu ca pâna la 40 de zile are sa-mi aduca acestea aici îngerul Domnului. Dar dupa 40 de zile ce are sa se întâmple cu mine?"

Si nu l-a mai vazut. Si acuma el astepta. A doua zi pe la vremea aceea, vine iarasi îngerul, si-i aduce iarasi asa. I-a adus 20 de zile.

La 20 de zile, sotia lui, grabita saraca acasa, ca avea si copii, s-a dus sa duca vaca la cireada. Si ducând vaca dimineata, cireada plecase din sat, si ea s-a dus tocmai pe câmp unde era. A pus deoparte tot ce sa duca, dar întârziind si-a zis: “Las’ ca oi duce mâine, ca azi nu mai am timp". Si în ziua aceea, nu i-a adus lui îngerul prescura, vinul si lumânarile.

Si el a început a plânge, zicând: “Vai de mine, mi se pare ca sotia mea numai 20 de panahizi mi-a facut. Azi n-a mai venit îngerul Domnului sa-mi aduca prescura, vinul si lumânarile. De acum voi muri iar de foame!"

Dar ea, biata femeie, daca n-a adus în ziua aceea coliva, a dus a doua zi doua, ca sa fie colivele 40. Si a doua zi a venit îngerul Domnului si i-a adus mai multe lumânari, doua sticle cu vin si doua prescuri. Si i-a zis:

- Sotia ta, a fost ieri cu vaca la cireada, si n-a avut timp sa aduca panahida, dar azi a dus la biserica doua si eu ti le-am adus pe amândoua. Si s-a bucurat el tare, când a vazut ca femeia are de gând sa-i faca 40 de panahizi. Si a facut rugaciunea si a mâncat. Si nu l-a mai vazut pe înger, ca s-a dus.

Si se gândea el: “Doamne, Dumnezeule, daca atâta mila si îndurare ai facut cu mine aicea sub pamânt, încât sub muntele acesta îmi porti de grija, cu ce sa-ti rasplatesc eu? Ce pot eu, om pacatos, sa fac pentru tine, spre a-Ti multumi?" Si acum se gândea el: “Hai ca sotia saraca pâna la 40 de zile o sa-mi aduca asa, dar la 40 de zile ce are sa fie cu mine? Am sa mor!" Asa se gândea el, ca nu stia ce are sa se întâmple la 40 de zile.

Si se plângea din adâncul inimii si multumea lui Dumnezeu pentru mila Lui cea negraita, ca-i poarta de grija, sa nu moara asa de repede, ci sa mai traiasca. Si zice: “Tu, Doamne, Care mi-ai purtat de grija si ai dat în gând sotiei mele sa-mi poarte 40 de panahizi, ajuta-mi cu mila Ta si ma scoate de aici, ca Tu le poti pe toate. Iar daca voi muri la 40 de zile, sa-mi fie iertate pacatele mele".

Deci femeia a continuat asa, si în fiecare zi îngerul i-a adus jertfa pe care o ducea sotia lui la biserica. Iar în ziua a 40-a, stând el la rugaciune, a venit îngerul Domnului ca fulgerul, a spintecat muntele în doua, l-a luat de parul capului si l-a pus acasa pe prispa, tocmai în Grecia, în satul de unde era el.

Si când s-a trezit, a vazut si a cunoscut satul, dar n-a stiut cât de repede a fost dus. Când a venit el, sotia era dusa la biserica. Si când a venit ea acasa, vede un militar pe prispa. “Vai de mine, cine este acela?" De la poarta i-au slabit picioarele de emotie, de frica. “Vai de mine, acesta-i barbatul meu. Eu azi am ispravit cu cele 40 de panahizi si tocmai acum a venit si el".

Si când a vazut-o si el, a început a plânge. Ea zicea:

- Vai de mine, omule, de unde vii tu? Eu am auzit ca esti mort si ti-am facut 40 de panahizi.

Iar el a zis:

- Cu adevarat, mare mila ti-ai facut cu mine! Vino în casa.

Si s-au adunat toti vecinii si ziceau:

- A venit vecinul de care se zicea ca e mort.

Si-l întrebau:

- Cum ai venit? Cum ai scapat de la pieire, ca se auzea ca ai fost robit si ca a cazut muntele pe voi?

- Toate sunt adevarate, a zis el. Când ne-a prins, îndata ne-a pus sa sapam un tunel si tunelul a cazut peste noi si ne-a acoperit acolo si au murit toti. Si le-a spus ce s-a întâmplat cu el, cum au cazut doua pietre, la adapostul carora a putut sta, cum în fiecare zi îngerul Domnului i-a adus o prescura, o sticluta de vin si câteva lumânari. Si a întrebat-o pe sotie:

- Asa-i ca la 20 de zile ai uitat sa duci prescura la biserica? Ea zise:

- N-am uitat, ci n-am avut timp.

- Dar a doua zi ai dus doua.

- Da, doua.

- Doua am primit si eu acolo si toate lumânarile.

Si s-au minunat toti foarte.

- Cum, cine le aducea sub munte?

- Un tânar îmbracat în alb, foarte frumos. Venea, intra prin munte cum ai intra prin nor, nu-l împiedica nimic.

Asa sunt îngerii. Daca Dumnezeu îl trimite în iad, el nu este împiedicat de nimic. Tot asa în rai.

Când s-a auzit de minunea celor 40 de panahizi, l-a chemat preotul pe acel ostas la episcopul locului, sa spuna din nou tot ce s-a întâmplat. Si i-a povestit acela toate de la capat, si i-a scris istoria aceasta ca sa stie toti puterea parastaselor care se fac pentru morti, fiind rasplatite de Dumnezeu pentru rugaciunea Bisericii în veacul viitor. Ca daca omul acela ar fi fost în iad, îngerul nu-i aducea pâine si vin, ca acolo nu poate omul sa manânce, ci îi aducea puterea rugaciunii care era facuta pentru sufletul lui. Dar fiindca el era înca în trup, i-a aratat ca tot ce-i aducea femeia la biserica, a folosit trupului si sufletului lui.

Iata cum s-a descoperit puterea celor 40 de panahizi si lumea a început si mai cu dinadinsul sa faca parastase pentru morti.

Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei

Sfântul Siluan Athonitul

 

Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei

 

Tânjirea după Dumnezeu

 

Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi cu lacrimi îl ca­ut. Cum aş putea să nu Te caut? Tu m-ai găsit mai întâi şi mi-ai dat desfătarea Sfântului Tău Duh, şi sufletul meu Te-a iubit. 

Tu vezi, Doamne, întristarea mea şi lacrimile… Dacă nu m-ai fi atras prin iubirea Ta, nu Te-aş căuta aşa cum Te caut. Dar Duhul Tău mi-a dat să Te cunosc şi sufletul meu se bucură că Tu eşti Dumnezeul şi Domnul meu şi până la lacrimi tânjesc după Tine. 

Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi îl caută cu lacrimi.

Milostive Doamne, Tu vezi căderea şi întristarea mea, dar cu smerenie cer mila Ta: revarsă asupra mea, a pă­cătosului, harul Sfântului Tău Duh. Amintirea lui atrage mintea să găsească iarăşi milostivirea Ta.

Doamne, dă-mi duhul smereniei Tale, ca să nu pierd iarăşi harul Tău şi să nu plâng în hohote după el, cum plângea Adam după rai şi după Dumnezeu.

In primul an al vieţii mele în mănăstire sufletul meu a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt.

Mult ne iubeşte Domnul; ştiu aceasta de la Duhul Sfânt pe Care mi L-a dat Domnul prin singură milostivirea Lui.

Sunt un om bătrân şi mă pregătesc de moarte, şi scriu adevărul de dragul norodului. Duhul lui Hristos, pe Care mi L-a dat Domnul, vrea mântuirea tuturor, ca toţi să cunoască pe Dumnezeu.

Domnul a dat tâlharului raiul; tot aşa va da raiul şi oricărui păcătos. Pentru păcatele mele sunt mai rău decât un câine râios, dar m-am rugat lui Dumnezeu să mi le ierte, şi mi-a dat nu numai iertarea, dar şi Duhul Lui, şi în Duhul Sfânt am cunoscut pe Dumnezeu.

 

Vezi iubirea lui Dumnezeu faţă de noi? Şi cine ar putea descrie milostivirea Sa?

O, fraţii mei, cad în genunchi şi vă rog: credeţi în Dumnezeu, credeţi că Duhul Sfânt Cel ce dă mărturie despre El în toate bisericile şi în sufletul meu.

Duhul Sfânt este iubire; şi această iubire se revarsă în toate sufletele sfinte care sunt la Dumnezeu, şi acelaşi Duh Sfânt este pe pământ în sufletele care iubesc pe Dum­nezeu.

In Duhul Sfânt, toate cerurile văd pământul şi aud ru­găciunile noastre şi le duc la Dumnezeu.

Domnul este milostiv; sufletul meu ştie aceasta, dar nu poate să o descrie. El este foarte blând şi smerit, şi atunci când sufletul îl vede, se preschimbă în întregime în iubire de Dumnezeu şi aproapele şi se face el însuşi blând şi smerit. Dar dacă omul pierde harul, atunci va plânge ca Adam la izgonirea din rai. El hohotea şi întreaga pustie auzea suspinul său; lacrimile lui erau amare de întristare şi ani mulţi le-a vărsat el.

Tot aşa şi sufletul care a cunoscut harul lui Dumnezeu, atunci când îl pierde, tânjeşte după Dumnezeu şi spune: „Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi îl caut cu la­crimi”.

 

Sunt un mare păcătos, dar am văzut marea iubire şi milostivire a Domnului faţă de mine.

În anii când eram flăcău mă rugam pentru cei ce mă ocărau; spuneam: „Doamne, nu le socoti lor păcatele lor faţă de mine”. Dar, deşi iubeam să mă rog, totuşi n-am scăpat de păcat. Domnul însă nu şi-a adus aminte de pă­catele mele şi mi-a dat să iubesc oamenii, şi sufletul meu doreşte ca lumea întreagă să se mântuiască şi să fie în îm­părăţia cerurilor, să vadă slava Domnului şi să se desfă-teze de iubirea lui Dumnezeu.

Judec după mine însumi: dacă Domnul m-a iubit atât, aceasta înseamnă că pe toţi păcătoşii El îi iubeşte ca şi pe mine.

O, iubire a Domnului! N-am putere să o descriu, căci e nemăsurat de mare şi minunată. 

Harul lui Dumnezeu dă putere de a iubi pe Cel iubit; şi sufletul e neîncetat atras spre rugăciune şi nu poate uita pe Domnul nici măcar pentru o secundă.

Îubitorule de oameni, Doamne, cum n-ai uitat pe robul Tău păcătos, ci cu milostivire Te-ai uitat la mine din slava Ta şi în chip neînţeles mi Te-ai arătat mie?

Te-am supărat şi întristat totdeauna, dar Tu, Doamne, pentru o mică schimbare mi-ai dat să cunosc marea Ta milostivire şi nemăsurata Ta bunătate.

Privirea Ta liniştită şi blândă a atras sufletul meu.

Ce să-Ţi dau în schimb, Doamne, sau ce laudă să-Ţi cânt?

Tu dai harul Tău, ca sufletul să se aprindă neîncetat de iubire şi să nu cunoască odihnă nici ziua, nici noaptea de la iubirea lui Dumnezeu.

Amintirea Ta încălzeşte sufletul meu; nicăieri pe pă­mânt el nu-şi găseşte odihnă afară de Tine. De aceea Te caut cu lacrimi şi iarăşi Te pierd, şi iarăşi mintea mea vrea să se desfete de Tine, dar Tu nu-Ţi arăţi Faţa Ta, pe Care sufletul meu o doreşte ziua şi noaptea. 

Doamne, dă-mi să Te iubesc numai pe Tine.

Tu m-ai zidit, Tu m-ai luminat prin Sfântul Botez, Tu mi-ai iertat păcatele şi mi-ai dat împărtăşirea Preacuratu­lui Tău Trup şi Sânge; dă-mi şi puterea de-a rămâne tot­deauna întru Tine.

Doamne, dă-ne pocăinţa lui Adam şi sfânta Ta smerenie.

Tânjeşte sufletul meu pe pământ şi doreşte cerul.

Domnul a venit pe pământ ca să ne ridice acolo unde sade El, Preacurata Sa Maică, Care I-a slujit pe pământ spre mântuirea noastră, ucenicii Lui şi cei ce au urmat Domnului.

Acolo ne cheamă Domnul cu toate păcatele noastre.

Acolo vom vedea pe Sfinţii Apostoli care sunt întru slavă pentru că au vestit Evanghelia; acolo vom vedea pe sfinţii proroci, şi pe sfinţiţii ierarhi — învăţătorii Bisericii; acolo vom vedea pe cuvioşii care s-au nevoit în posturi să-şi smerească sufletul; acolo sunt proslăviţi nebunii pentru Hristos, căci ei au biruit lumea.

Acolo vor fi proslăviţi toţi câţi s-au biruit pe ei înşişi, câţi s-au rugat pentru întreaga lume şi câţi au purtat în­tristarea întregii lumi, căci au fost plini de iubirea lui Hristos, iar iubirea nu rabdă să piară nici măcar un singur suflet.

Acolo vrea să se veselească şi sufletul meu, dar nimic necurat nu intră aici unde se intră prin mari întristări, cu duh înfrânt şi cu multe lacrimi; numai copiii care au păzit harul Sfântului Botez intră aici fără întristări, şi acolo prin Sfântul Duh cunosc pe Domnul.

Sufletul meu tânjeşte totdeauna după Dumnezeu şi se roagă ziua şi noaptea, căci numele Domnului e dulce şi desfătător pentru sufletul care se roagă şi aprinde sufletul de iubire pentru Dumnezeu.

 

Mult am trăit pe pământ şi am văzut şi am auzit multe. Am auzit multă muzică, şi ea a desfătat sufletul meu. Şi m-am gândit: dacă această muzică e atât de desfătată, cum va desfăta sufletul cântarea cerească, unde prin Duhul Sfânt Domnul este slăvit pentru pătimirile Lui?

Sufletul trăieşte mult pe pământ şi iubeşte frumuseţea pământului; iubeşte cerul şi soarele, iubeşte grădinile fru­moase, marea şi râurile, pădurile şi câmpiile; iubeşte su­fletul şi muzica şi toate aceste lucruri pământeşti desfă-tează sufletul. Dar când cunoaşte pe Domnul nostru Iisus Hristos, atunci nu mai vrea să vadă nimic pământesc.

Am văzut împăraţi ai pământului în slava lor şi am preţuit acest lucru, dar când sufletul cunoaşte pe Domnul, atunci va socoti puţin lucru toată slava împăraţilor; sufle­tul tânjeşte atunci neîncetat după Domnul şi, nesăturat, ziua şi noaptea, doreşte să vadă pe Cel Nevăzut, să pipăie pe Cel Nepipăit.

Dacă sufletul tău îl cunoaşte, Duhul Sfânt îţi va da să înţelegi cum învaţă El sufletul să cunoască pe Domnul şi ce dulceaţă e în aceasta.

Milostive Doamne, luminează noroadele Tale ca să Te cunoască pe Tine, să cunoască cum ne iubeşti Tu pe noi. 

Minunate sunt lucrurile Domnului: din pământ 1-a al­cătuit pe om şi acestei ţărani i-a dat să-L cunoască prin Duhul Sfânt, aşa încât omul spune: „Domnul meu şi Dum­nezeul meu”; şi spune aceasta din plinătatea credinţei şi iubirii.

Ce lucru mai mare mai poate căuta sufletul pe pământ?

Mare minune: dintr-o dată sufletul cunoaşte pe Zidi­torul Lui şi iubirea Lui.

Când sufletul vede pe Domnul, cât de blând şi smerit este, atunci se smereşte şi pe sine însuşi până la sfârşit şi nu mai doreşte nimic cum doreşte smerenia lui Hristos; şi cât timp va trăi sufletul pe pământ, nu va înceta să do­rească şi să caute această smerenie neînţeleasă pe care n-o poate uita. 

Doamne, cât de mult îl iubeşti Tu pe om!

Milostive Doamne, dă harul Tău tuturor noroadelor pă­mântului, ca ele să Te cunoască pe Tine, căci fără Duhul Tău Cel Sfânt omul nu poate să Te cunoască şi să înţeleagă iubirea Ta.

Doamne, trimite peste noi pe Duhul Tău Cel Sfânt, căci Tu şi toate ale Tale se cunosc numai prin Sfântul Duh, pe Care L-ai dat la început lui Adam, apoi sfinţilor proroci şi pe urmă creştinilor.

Doamne, dă tuturor noroadelor Tale să înţeleagă iubirea Ta şi dulceaţa Duhului Sfânt, ca oamenii să uite durerea pământului şi să lase tot răul, să se alipească de Tine prin iubire şi să trăiască în pace, făcând voia Ta spre slava Ta.

Doamne, învredniceşte-ne de darurile Sfântului Duh, ca să cunoaştem slava Ta şi să trăim pe pământ în pace şi iubire, ca să nu mai fie nici ură, nici război, nici duşmani, ci să împărătească numai iubirea şi să nu mai fie nevoie nici de armate, nici de închisori şi să fie uşor de trăit pen­tru toţi pe pământ.

Mă rog Ţie, Milostive Doamne, dă tuturor noroadelor pământului să Te cunoască prin Duhul Sfânt.

Cum mi-ai dat mie, păcătosului, să Te cunosc prin Du­hul Sfânt, aşa dă şi tuturor noroadelor pământului să Te cunoască şi să Te laude ziua şi noaptea.

Ştiu, Doamne, că Tu iubeşti oamenii Tăi, dar oamenii nu înţeleg iubirea Ta, şi pe pământ toate noroadele se vânzolesc iar gândurile lor sunt ca norii mânaţi de vânt în toate părţile.

Oamenii Te-au uitat pe Tine, Făcătorul lor, şi caută liber­tatea lor neînţelegând că Tu eşti milostiv şi-i iubeşti pe pă­cătoşii care se pocăiesc şi le dai harul Sfântului Tău Duh.

Doamne, Doamne, dă puterea harului Tău tuturor no­roadelor, ca să Te cunoască prin Sfântul Duh şi să Te la­ude cu bucurie, aşa cum mie, necuratului şi ticălosului,mi-ai dat bucuria doririi Tale şi sufletul meu e atras spre iubirea Ta ziua şi noaptea, nesăturat.

O, nemăsurată e milostivirea lui Dumnezeu faţă de noi!

Mulţi bogaţi şi puternici ar da mult să vadă pe Domnul sau pe Preacurata Lui Maică, dar nu bogăţiei i Se arată Dumnezeu, ci sufletului smerit.

Şi la ce bun banii? Spiridon cel Mare a prefăcut un şar­pe în aur, şi noi n-avem nevoie de nimic afară de Domnul: în El este plinătatea vieţii.

Dacă Domnul nu ne-a dat să cunoaştem multe din în­tocmirile acestei lumi, aceasta înseamnă că n-avem nevoie; nu putem cunoaşte cu mintea toată făptura.

Dar însuşi Făcătorul cerului şi al pământului şi a toată făptura ne-a dat să-L cunoaştem prin Duhul Sfânt. în Ace- laşi Duh Sfânt cunoaştem pe Maica lui Dumnezeu, pe în­geri şi pe sfinţi, şi sufletul nostru arde de iubire pentru ei.

Dar cine nu iubeşte pe vrăjmaşi, acela nu poate cunoaş­te pe Domnul, nici dulceaţa Duhului Sfânt.

Duhul Sfânt ne învaţă să iubim pe vrăjmaşi până într-atât încât sufletului să-i fie milă de ei ca de propriii copii.

Sunt oameni care doresc vrăjmaşilor lor sau duşmani­lor Bisericii pierire şi chinuri în focul iadului. Ei gândesc aşa pentru că n-au învăţat de la Duhul Sfânt iubirea lui Dumnezeu, căci cel ce a învăţat aceasta va vărsa lacrimi pentru întreaga lume.

Tu zici: „Cutare e un criminal şi e bine să ardă în focul iadului”. Dar te întreb: „Dacă Dumnezeu ţi-ar da un loc bun în rai şi de acolo ai vedea arzând în foc pe cel căruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ţi va fi milă de el, oricine ar fi, chiar dacă e un duşman al Bisericii?”

Sau vei avea şi tu o inimă de fier? Dar în rai nu e nevoie de fier. Acolo e nevoie de smerenie şi de iubirea lui Hris-tos, care are grija de toţi.

Cine nu iubeşte pe vrăjmaşi n-are în el harul lui Dum­nezeu. 

Milostive Doamne, învaţă-ne prin Duhul Tău Cel Sfânt să-i iubim pe vrăjmaşi şi să ne rugăm pentru ei cu lacrimi.

Doamne, dă Duhul Sfânt pe pământ ca toate noroadele să Te cunoască şi să înveţe iubirea Ta. 

Doamne, aşa cum Te-ai rugat pentru vrăjmaşi, aşa în­vaţă-ne şi pe noi prin Duhul Sfânt să-i iubim pe vrăjmaşi.

Doamne, toate noroadele sunt zidirea mâinilor Tale; întoarce-le de la ură şi rău spre pocăinţă, ca să cunoască toate iubirea Ta.

Doamne, Tu ai poruncit să-i iubim pe vrăjmaşi, dar aceasta este greu pentru noi păcătoşii, dacă nu e cu noi harul Tău.

Doamne, revarsă pe pământ harul Tău; dă tuturor no­roadelor pământului să cunoască iubirea Ta, să cunoască că Tu ne iubeşti ca o mamă şi mai mult chiar decât o ma­mă, fiindcă o mamă îşi poate uita copilul, dar Tu nu uiţi niciodată, căci Tu iubeşti nemăsurat zidirea Ta şi iubirea nu poate uita.

Milostive Doamne, întru bogăţia milei Tale, mântuieşte toate noroadele!

 

Bisericii noastre Ortodoxe i s-a dat prin Duhul Sfânt să înţeleagă tainele lui Dumnezeu, şi ea este tare prin cu­getul ei sfânt şi răbdarea ei.

Sufletul ortodox e învăţat de har să se alipească cu tărie de Domnul şi de Preacurata Lui Maică, şi duhul nostru se veseleşte văzând pe Dumnezeu pe care-L cunoaşte.

Dar Dumnezeu este cunoscut numai prin Duhul Sfânt, şi cel ce în mândria sa vrea să cunoască pe Făcătorul cu mintea sa, acela e orb şi nebun.

Cu mintea noastră nu putem cunoaşte nici măcar cum s-a făcut soarele; şi atunci când cerem lui Dumnezeu să ne spună cum s-a făcut soarele, primim în suflet acest răs­puns limpede: „Smereşte-te şi vei cunoaşte nu numai soa­rele, ci şi pe Făcătorul lui”. 

Dar când sufletul cunoaşte pe Domnul, el uită de bucu­rie soarele şi întreaga zidire şi lasă grija pentru cunoaşte­rea pământească. 

Dumnezeu îşi descoperă tainele Sale sufletului smerit.

Toată viaţa lor sfinţii s-au smerit şi au luptat cu mân­dria. Şi eu mă smeresc ziua şi noaptea şi, cu toate acestea, nu m-am smerit cum trebuie. Dar prin Duhul Sfânt sufle­tul meu a cunoscut smerenia lui Hristos, pe care ne-a po­runcit să o învăţăm de la El, şi sufletul meu e atras spre El neîncetat.

O, smerenia lui Hristos! Ea dă sufletului o bucurie de nedescris în Dumnezeu şi din iubirea lui Dumnezeu su­fletul uită şi pământ, şi cer, şi toată dorinţa lui se avântă spre Dumnezeu.

O, smerenia lui Hristos! Cât de dulce şi plăcută este ea. Dar se găseşte numai în îngeri şi în sufletele sfinţilor. Noi însă trebuie să ne socotim mai răi decât toţi, şi atunci Dom­nul ne va da şi nouă să cunoaştem smerenia lui Hristos prin Duhul Sfânt.

Domnul, slava Lui şi toate cele cereşti se cunosc numai prin Duhul Sfânt. 

Domnul ne-a dat Duhul Sfânt şi noi am învăţat cântă­rile Domnului, iar de dulceaţa iubirii lui Dumnezeu uităm pământul.

Iubirea lui Dumnezeu e arzătoare şi nu ne îngăduie să ne mai aducem aminte de pământ.

“Cine a încercat-o o caută neobosit ziua şi noaptea şi este atras spre ea. Ea se pierde însă de noi pentru mândrie şi înfumurare, pentru duşmănirea şi osândirea fratelui, pentru pizmă; ne lasă şi pentru un gând desfrânat, ca şi pentru alipirea de cele pământeşti; pentru toate acestea harul pleacă şi atunci, pustiit şi abătut, sufletul tânjeşte după Dumnezeu cum tânjea părintele nostru Adam la iz­gonirea din rai. 

Cu lacrimi Adam striga către Dumnezeu aşa: „Sufletul meu tânjeşte după Tine, Doamne, şi cu la­crimi Te caut. Vezi întristarea mea şi luminează întuneri­cul meu, ca sufletul meu să se veselească din nou.”

„Nu Te pot uita. Cum Te-aş putea uita? Privirea Ta liniştită şi blândă a atras sufletul meu şi duhul meu se bu­cura în rai unde vedea faţa Ta. Cum aş putea uita raiul unde mă veselea iubirea Tatălui Ceresc?” 

Dacă lumea ar cunoaşte puterea cuvântului lui Hris­tos: „învăţaţi de la Mine smerenia şi blândeţea”, atunci lumea întreagă ar lăsa toate celelalte ştiinţe şi învăţături şi ar învăţa numai această ştiinţă cerească.

Oamenii nu cunosc puterea smereniei lui Hristos şi de aceea sunt atraşi spre cele pământeşti. Dar omul nu poate cunoaşte puterea acestui cuvânt al lui Hristos fără Duhul Sfânt; dar cine a cunoscut-o, acela n-ar mai lăsa această ştiinţă, chiar dacă ar avea ca bogăţie toate împărăţiile pă­mântului.

Doamne, dă-mi smerenia Ta, ca să se sălăşluiască întru mine iubirea Ta şi să fie vie întru mine sfântă frica Ta.

Grea este viaţa fără iubirea de Dumnezeu; sufletul este întunecat şi posomorât, dar când vine iubirea, bucuria su­fletului e cu neputinţă de descris.

Sufletul meu însetează să câştige smerenia lui Hristos şi tânjeşte după ea ziua şi noaptea, şi uneori urlu strigând:

„Sufletul meu tânjeşte după Tine şi cu lacrimi Te caut!”

Doamne, cum iubeşti Tu zidirea Ta! Sufletul vede în chip nevăzut harul Tău şi întru frică şi iubire îţi mulţu­meşte cucernic.

Fraţii mei dragi, cu lacrimi scriu aceste rânduri.

Când sufletul cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt, în fiecare minut este cuprins de neîncetată uimire înaintea milostivirii lui Dumnezeu, a măreţiei şi atotputerniciei Lui. Dar dacă sufletul n-a câştigat încă smerenia, ci numai năzuieşte spre ea, vor fi în el schimbări: după o vreme va fi în luptă cu gândurile şi nu-va avea odihnă, dar uneori va primi slobozenie de gânduri şi va vedea pe Domnul şi va înţelege iubirea Lui. De aceea şi zice Domnul: „învăţaţi de la Mine blândeţea şi smerenia şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” [Mt 11, 29].

Şi dacă omul nu învaţă smerenia, iubirea şi nerăutatea, Domnul nu-i va da să-L cunoască. Dar sufletul care a cu­noscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, acela e rănit de iubi­rea Lui şi nu-L poate uita, ci, ca un bolnav care-şi aduce aminte mereu de boala lui, aşa şi sufletul care iubeşte pe Domnul îşi aduce întotdeauna aminte de El şi de iubirea Lui pentru întreg neamul omenesc.

Ce-ţi voi da în schimb, Doamne?

Tu, Cel Milostiv, ai înviat sufletul meu din păcate şi mi-ai dat să cunosc mila Ta faţă de mine, inima mea a fost fermecată de Tine şi neîncetat atrasă spre Tine, Lumina mea.

Ce-ţi voi da în schimb, Doamne?

Tu ai înviat sufletul meu ca să Te iubesc pe Tine şi pe aproapele meu şi mi-ai dat lacrimi ca să mă rog pentru întreaga lume.

Fericit sufletul care a cunoscut pe Făcătorul lui şi s-a îndrăgostit de El, căci s-a odihnit întru El cu odihnă de­săvârşită.

Domnul e nemăsurat de milostiv.

Sufletul meu cunoaşte milostivirea Lui faţă de mine, şi eu scriu despre ea cu nădejdea că măcar un singur suflet se va îndrăgosti de Domnul şi se va aprinde pentru El cu jarul pocăinţei.

Dacă Domnul nu mi-ar fi dat să cunosc mila Sa prin Duhul Sfânt, aş fi deznădăjduit din pricina mulţimii pă­catelor mele, dar acum El a fermecat sufletul meu, şi el s-a îndrăgostit de El şi uită tot ce-i pământesc. 

Doamne, smereşte inima mea, ca să fie întotdeauna plăcută Ţie. 

Inţelegeţi, voi, toate noroadele pământului, cât de mult vă iubeşte Domnul şi cu câtă milostivire vă cheamă la El:

„Veniţi la Mine şi vă voi odihni pe voi.”

„Vă voi odihni şi pe pământ şi în cer, şi veţi vedea slava Mea.”

„Acum nu puteţi înţelege aceasta, dar Duhul Sfânt vă va da să înţelegeţi iubirea Mea pentru voi.”

„Nu zăboviţi, veniţi la Mine. Cu dor vă aştept pe voi ca pe nişte copii dragi. Eu vă voi da pacea Mea şi voi vă veţi bucura şi bucuria voastră va fi veşnică.”

Fraţii mei dragi, cu lacrimi scriu aceste rânduri.

Când sufletul cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt, în fiecare minut el se minunează neîncetat înaintea milos­tivirii lui Dumnezeu, a măreţiei şi atotputerniciei Lui, şi Domnul însuşi învaţă sufletul prin harul Său milostiv, ca o mamă copilul ei preaiubit, gânduri bune şi smerite şi-i dă simţământul prezenţei şi al apropierii Lui. Şi în smerenie sufletul vede pe Domnul fără nici un fel de gânduri. 

Domnul îl iubeşte pe om şi harul Lui va fi în Biserică până în vremea înfricoşatei Judecăţi, aşa cum a fost în vremurile trecute.

Domnul îl iubeşte pe om şi, deşi 1-a alcătuit din ţărână, 1-a împodobit prin Duhul Sfânt.

Prin Duhul Sfânt este cunoscut Domnul şi tot prin Du­hul Sfânt este iubit Domnul, dar fără Duhul Sfânt omul nu este decât pământ păcătos.

Domnul îşi creşte copiii Săi prin Duhul Sfânt, îi hră­neşte cu Preacuratul Lui Trup şi Sânge, şi toţi cei ce ur­mează Domnului se fac asemenea Domnului, Tatăl lor.

Duhul Sfânt ne-a înrudit cu Domnul şi să ştii că dacă simţi în tine o pace dumnezeiască şi o iubire pentru toţi oamenii, sufletul tău s-a asemănat Domnului. 

Harul dumnezeiesc ne-a învăţat aceasta şi sufletul ştie când se îmbogăţeşte de har; dar când pierde harul, sufle­tul simte deopotrivă apropierea vrăjmaşului.

înainte nu ştiam aceasta, dar acum, când am pierdut harul, acest lucru mi se face vădit din experienţă.

Pentru aceasta, fraţilor, cu toate puterile voastre păziţi pacea dumnezeiască dată nouă în dar şi, când cineva ne va supăra, să-1 iubim, chiar dacă aceasta nu este uşor, şi Dom­nul, văzând osteneala noastră, ne va ajuta cu harul Lui.

Aşa grăiesc Sfinţii Părinţi, şi experienţa multor ani ara­tă că osteneala e de neapărată trebuinţă. 

Harul Sfântului Duh face încă de pe pământ pe tot omul asemenea Domnului Iisus Hristos.

Cine este în Duhul Sfânt, acela e asemenea Domnului încă de pe pământ, dar cine nu se pocăieşte şi nu crede, acela se aseamănă vrăjmaşului.

Domnul ne-a învrednicit să fim asemenea Lui. Şi ştii cât de blând şi de smerit este Domnul! Dacă L-ai vedea, bucuria ta ar fi atât de mare că ai vrea să-i spui: „Doamne, mă topesc de harul Tău!” Dar în acel minut nu vei putea spune nici măcar un singur cuvânt despre Dumnezeu, căci sufletul tău e schimbat de îmbelşugarea Sfântului Duh. Aşa şi Cuviosul Serafim din Sarov, când L-a văzut pe Domnul, n-a putut vorbi. 

Domnul ne porunceşte să-L iubim din toată inima şi din tot sufletul, dar cum e cu putinţă să-L iubim pe Cel pe care nu L-am văzut niciodată şi cum să învăţăm această iubire? Domnul Se face cunoscut după lucrarea Lui în su­flet. Când Domnul îl cercetează, sufletul ştie că a fost un Oaspete drag şi, când a plecat, atunci sufletul tânjeşte du­pă El şi îl caută cu lacrimi: „Unde eşti Tu, lumina mea? Unde eşti Tu, bucuria mea? Trecerea Ta a lăsat o bună-mireasmă în sufletul meu, dar Tu nu eşti aici şi sufletul meu tânjeşte după Tine, şi inima mea e abătută şi bolnavă, şi nimic nu mă mai veseleşte, pentru că am întristat pe Domnul şi El S-a ascuns de mine”.

Dacă am fi simpli ca nişte copii, Domnul ne-ar arăta raiul şi L-am vedea în slava heruvimilor şi a serafimilor, a tuturor puterilor cereşti şi a sfinţilor, dar noi n-avem sme­renie şi de aceea ne chinuim pe noi înşine şi pe cei ce tră­iesc împreună cu noi.

Ce bucurie pentru noi că Domnul nu numai că ne iartă păcatele noastre, dar Se şi face cunoscut pe Sine sufletu­lui, de îndată ce el se smereşte. Fiecare, chiar şi ultimul sărman, se poate smeri şi cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt. Pentru a cunoaşte pe Domnul nu e nevoie nici de bani, nici de averi, ci numai de smerenie. Domnul Se dă în dar pe Sine însuşi numai pentru milostivirea Sa. Odinioa­ră nu ştiam aceasta, dar acum în fiecare zi şi în fiecare ceas văd limpede în fiece minut milostivirea lui Dumne­zeu. Domnul dă pacea Sa chiar şi în somn, dar fără Dum­nezeu nu e pace în suflet.

Din pricina mândriei minţii lor Domnul nu Se face cu­noscut multora, dar cu toate acestea ei cred că ştiu multe. Dar ce este ştiinţa lor dacă nu cunosc pe Domnul, dacă nu cunosc harul Sfântului Duh, dacă nu ştiu cum vine şi de ce se pierde?

Să ne smerim , fraţilor, şi Domnul ne va arăta toate, aşa cum un tată iubitor arată totul copiilor lui.

 

Priveşte cu mintea ce se lucrează în sufletul tău. Dacă se află în el nu mult har, atunci în suflet este pace şi simţi iubire faţă de toţi; dacă se află mai mult har, atunci în su­flet e lumină şi o mare bucurie; iar dacă se află şi mai mult har, atunci şi trupul simte harul Sfântului Duh. 

Nu e amărăciune mai mare ca pierderea harului. Atunci sufletul tânjeşte după Dumnezeu. Şi cu ce aş putea asemă-na această tânjire? O asemăn plânsului unei mame care şi-a pierdut singurul ei fiu preaiubit şi strigă: „Unde eşti, copilul meu preaiubit, unde eşti bucuria mea?”

Aşa, şi mai mult încă, tânjeşte sufletul după Domnul când pierde harul şi dulceaţa iubirii dumnezeieşti.

„Unde eşti Tu, milostivul meu Dumnezeu? Unde eşti Tu, Lumină neînserată? Pentru ce te ascunzi de mine şi nu mai văd faţa Ta blândă şi luminoasă?”

Rare sunt sufletele care Te cunosc şi puţini oamenii cu care se poate vorbi despre Tine: cei mai mulţi oameni se vor mântui prin credinţă. Dar aşa cum Tu însuţi ai spus Apostolului Toma: „Tu M-ai văzut şi M-ai pipăit, dar feri­ciţi cei ce n-au văzut şi au crezut” [In 20, 29], tot aşa nu toţi simt Duhul Sfânt, dar cei ce se tem de Domnul şi păzesc poruncile Lui se vor mântui toţi, căci Domnul ne iubeşte nemărginit de mult şi eu n-aş fi putut cunoaşte această iubire, dacă nu m-ar fi învăţat Duhul Sfânt Cel ce învaţă tot binele. 

Inima mea s-a îndrăgostit de Tine, Doamne, şi de ace­ea tânjesc după Tine şi cu lacrimi Te caut.

Tu ai împodobit cerul cu stele, văzduhul cu nori, pă­mântul cu mări, râuri şi grădini înverzite în care cântă păsări, dar sufletul meu s-a îndrăgostit de Tine şi nu mai vrea să privească această lume, cu toată frumuseţea ei.

Numai pe Tine Te doreşte sufletul meu, Doamne. Pri­virea Ta liniştită şi blândă nu o pot uita şi cu lacrimi Te rog: „Vino şi Te sălăşluieşte întru mine şi curăţeşte-mă de toată întinăciunea. Tu vezi din înălţimea sfintei Tale slave cum tânjeşte sufletul meu după Tine; nu mă lăsa pe mine, robul Tău; auzi-mă când strig Ţie ca Prorocul David: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta” [Ps 50,1]”.

Sfinţilor Apostoli, voi aţi propovăduit întregului pă­mânt: „Cunoaşteţi iubirea lui Dumnezeu!”. Sufletul meu păcătos a cunoscut şi el această iubire prin Duhul Sfânt, dar am pierdut acest Duh şi tânjesc după El. Vă rog, rugaţi pe Domnul să-mi dea înapoi darul Duhului Sfânt, pe Care sufletul meu îl cunoaşte, şi mă voi ruga pentru toată lu­mea ca să vină pacea pe pământ.

Sfinţilor toţi, rugaţi pe Domnul Dumnezeu pentru mi­ne. Voi vedeţi slava Domnului în cer, căci pe pământ L-aţi iubit pe Dumnezeu din tot sufletul şi din tot cugetul vos­tru; voi aţi biruit lumea prin puterea harului pe care vi 1-a dat Dumnezeu pentru smerenia voastră; voi aţi îndurat toate întristările pentru iubirea lui Dumnezeu, şi duhul meu arde de nerăbdare să vă vadă, să vadă cum vedeţi sla­va Domnului. Ziua şi noaptea tânjeşte sufletul meu după Domnul şi doreşte să se îndulcească de iubirea Lui.

„Stareţii” [„bătrânii iscusiţi”] buni sunt smeriţi şi la caracter asemenea lui Hristos. Prin viaţa lor ei dau un exemplu viu. Au dobândit pacea şi, asemenea pomului vieţii din rai, au săturat pe mulţi din roadele lor, cu roade ale acestei păci.

Pomul vieţii care este în mijlocul raiului e Hristos. Acum de el se pot apropia toţi şi toată lumea poate să mănânce şi să se sature din el prin Duhul Sfânt.

Când povăţuitori buni nu sunt, trebuie să ne predăm voii lui Dumnezeu întru smerenie şi atunci Domnul ne va înţelepţi prin harul Său, căci e cu neputinţă de spus în cu­vânt cât de mult ne iubeşte Domnul şi mintea nu poate înţelege aceasta; numai prin Duhul Sfânt e cunoscută iu­birea lui Dumnezeu, de minte ea nu este cunoscută.

Unii discută în contradictoriu despre credinţă şi discu­ţiile [controversele] lor sunt fără sfârşit, dar nu e nevoie să ne sfădim, ci numai să ne rugăm lui Dumnezeu şi Maicii Domnului, şi atunci Domnul ne va lumina fără discuţii şi îndată ne va lumina.

Mulţi au studiat toate credinţele [religiile], dar adevă­rata credinţă nu au cunoscut-o astfel, aşa cum trebuie, dar celui ce se va ruga lui Dumnezeu cu smerenie să-1 lumineze, Domnul îi va face cunoscut cât de mult îl iubeşte El pe om.

Oamenii mândri cred că înţeleg totul cu mintea lor, dar Dumnezeu nu le dă aceasta.

Dar noi îl cunoaştem pe Domnul: El ni S-a arătat prin Duhul Sfânt, şi sufletul îl cunoaşte, şi de atunci se bucură, se veseleşte şi se odihneşte, şi în aceasta stă viaţa noastră sfântă.

Domnul a zis: ,Acolo unde sunt Eu, acolo va fi şi slu­jitorul Meu şi va vedea slava Mea” [In 12, 26]. Dar oame­nii nu înţeleg Scriptura; ea este ca pecetluită. Dar când Duhul Sfânt ne învaţă, totul va fi înţeles şi sufletul se va simţi ca în cer, căci acelaşi Duh Sfânt este şi în cer, şi pe pământ, şi în Sfânta Scriptură, şi în sufletele care iubesc pe Dumnezeu. Dar fără Duhul Sfânt oamenii rătăcesc şi, deşi învaţă neîncetat, nu pot să-L cunoască pe Dumnezeu şi n-au cunoscut odihna în El.

Cine a cunoscut iubirea lui Dumnezeu, acela iubeşte lu­mea întreagă şi niciodată nu murmură pentru soarta lui, căci ştie că o întristare vremelnică pentru Dumnezeu duce la bucuria veşnică.

Sufletul nesmerit, care nu se predă pe sine voii lui Dum­nezeu, nu poate cunoaşte nimic, ci trece numai de la un gând la altul, şi astfel nu se roagă niciodată cu minte cu­rată şi nu slăveşte lucrurile mari ale lui Dumnezeu.

Sufletul care s-a predat cu smerenie voii lui Dumnezeu îl vede nevăzut în fiecare secundă, dar tot acest lucru e cu neputinţă de exprimat pentru sufletul însuşi, şi el nu poate povesti despre aceasta, ci numai prin experienţă cunoaşte milostivirea lui Dumnezeu şi ştie când Domnul este cu el. Sufletul ce s-a predat Lui e ca un copil mic care-şi primeş­te zilnic hrana lui fără să ştie de unde vine această hrană; aşa şi sufletul se simte bine cu Dumnezeu, dar nu poate lămuri cum se întâmplă aceasta.

Doamne, luminează norodul Tău prin Duhul Tău Cel Sfânt ca toţi să cunoască iubirea Ta. 

Domnul ne insuflă gândul să ne rugăm pentru oameni şi tot El ne dă puterea pentru această rugăciune şi răsplă­teşte sufletului pentru aceasta. Aşa e mila Domnului faţă de noi. 

În copilărie iubeam lumea şi frumuseţea ei. Iubeam pomii şi grădinile înverzite, iubeam câmpiile şi toată lu­mea lui Dumnezeu: cât de frumos este ea alcătuită. îmi plăcea să privesc strălucirea norilor, să-i văd trecând în înălţimile azurii. Dar de când am cunoscut pe Domnul meu şi El a robit sufletul meu, totul s-a schimbat în sufle­tul meu şi nu mai vreau să privesc la această lume, căci sufletul meu este neîncetat atras spre acea lume în care trăieşte Domnul. Ca o pasăre în colivie aşa se chinuie su­fletul meu pe pământ. Aşa cum pasărea doreşte să zboare din colivia ei strâmtă spre tufişurile dese, aşa este aprins şi sufletul meu de dorinţa de a vedea din nou pe Domnul, căci El a atras sufletul meu şi acesta tânjeşte după El şi strigă:

Unde eşti Tu, Lumina mea? Vezi că Te caut cu lacrimi. Dacă nu mi Te-ai fi arătat, n-aş fi putut să Te caut astfel. Dar Tu însuţi m-ai găsit pe mine, păcătosul, şi mi-ai dat să cunosc iubirea Ta. Tu mi-ai dat să văd că iubirea Ta pen­tru noi Te-a dus pe cruce şi că ai murit pentru noi în chi­nuri. Tu mi-ai dat să cunosc că iubirea Ta Te-a pogorât din cer pe pământ şi până la iad, ca noi să vedem slava Ta.

Tu Te-ai îndurat de mine şi mi-ai arătat Faţa Ta şi acum sufletul meu e atras de Tine, Doamne, şi în nimic nu-şi găseşte odihnă, nici ziua nici noaptea, şi plânge ca un copil ce şi-a pierdut mama.

Dar şi copilul îşi uită mama, şi mama îşi uită copilul când Te văd pe Tine. Văzându-Te pe Tine, sufletul uită lumea întreagă. Aşa este atras sufletul meu spre Tine şi tânjeşte după Tine şi nu mai vrea să vadă frumuseţea aces­tei lumi.

Când sufletul cunoaşte în Duhul Sfânt pe Maica Dom­nului, când în Duhul Sfânt el se face rudenie cu apostolii, prorocii, sfinţiţii ierarhi, cuvioşii şi cu toţi sfinţii şi drepţii, atunci el este atras nestăvilit în această altă lume şi nu se poate opri, ci tânjeşte, se chinuie, plânge şi nu se poate smulge din rugăciune, şi chiar dacă trupul e neputincios şi vrea să se întindă pe pat, chiar şi atunci când este întins pe el, sufletul lui se avântă spre Domnul şi în împărăţia sfinţilor.

Bătrâneţea a venit, trupul a slăbit şi vrea să se întindă pe pat, dar duhul nu stă întins - el se avântă spre Dum­nezeu, Tatăl său, rudenia lui cerească. El ne-a făcut rude­nii ale Sale prin Preacuratul Lui Trup şi Sânge şi prin Du­hul Sfânt; ne-a dat să cunoaştem ce anume e viaţa veş­nică, în parte ştim: Duhul Sfânt e viaţa veşnică. Sufletul trăieşte în iubirea lui Dumnezeu, în smerenia şi blândeţea Duhului Sfânt. Dar Duhului Sfânt trebuie să-I dăm un loc mai mare în sufletul nostru, ca El să fie viu întru el şi su­fletul să-L simtă pipăit.

Cine rămâne pe pământ prin Duhul Sfânt în iubirea lui Dumnezeu, acela va fi şi sus împreună cu Domnul, căci iubirea nu poate să piară. Dar să nu ne amăgim în gânduri deştepte, să ne smerim pe noi înşine după cuvântul Dom­nului: „Fiţi ca şi copiii, căci a lor este împărăţia lui Dum­nezeu” [Mt 18, 3]. 

Vai mie, căci după ce am cunoscut pe DomnuLprin Du­hul Sfânt, îl pierd şi nu pot să-L am în deplinătate, deşi văd mila lui Dumnezeu cu mine.

Domnul ne iubeşte atât de mult, încât noi înşine nu ne putem iubi pe noi înşine aşa; dar când sufletul e în întris­tare, el crede că Dumnezeu 1-a uitat şi că nici măcar nu mai vrea să se uite la el, şi atunci suferă şi se chinuie.

Dar nu este aşa, fraţilor. Domnul ne iubeşte fără sfâr­şit, ne dă harul Duhului Sfânt şi ne mângâie, Domnul nu vrea ca sufletul să fie în mâhnire şi nedumerire despre mântuirea lui. Crede deci cu tărie că suferim numai câtă vreme nu ne-am smerit; dar de» îndată ce ne smerim, în­tristările noastre iau sfârşit, căci pentru smerenia lui Du­hul lui Dumnezeu dă de ştire sufletului că se mântuieşte. 

Mare este slava Domnului că ne iubeşte atât de mult, şi această iubire se face cunoscută prin Duhul Sfânt.

Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi îl caut cu la­crimi.

Cum aş putea să nu-L caut? El mi S-a arătat prin Duhul Sfânt şi inima mea s-a îndrăgostit de El. El a atras sufletul meu şi acesta tânjeşte după El.

Sufletul se aseamănă unei mirese, iar Domnul - Mire­lui; şi ei se iubesc mult unul pe altul şi suspină unul după altul. În iubirea Lui, Domnul tânjeşte după suflet şi se mâhneşte dacă acesta n-are loc în el pentru Duhul Sfânt; dar sufletul care a cunoscut pe Domnul tânjeşte după El, căci în El e viaţa şi bucuria lui.

Viaţa în păcate e moartea sufletului, dar iubirea lui Dumnezeu e raiul desfătărilor în care trăia înainte de că­dere părintele nostru Adam.

„Adame, părintele nostru, spune-ne cum iubea sufletul tău pe Dumnezeu în rai?”

A cunoaşte acest lucru e cu neputinţă şi abia sufletul care a gustat iubirea lui Dumnezeu îl poate înţelege întru­câtva.

Dar Maica Domnului, cum iubea Ea pe Domnul Fiul Ei?

Nimeni dintre oameni nu poate şti aceasta decât numai Ea însăşi. Dar Duhul lui Dumnezeu ne învaţă iubirea. Şi în Ea a fost şi este acelaşi Duh al lui Dumnezeu, Care este Iubire, şi de aceea cine cunoaşte pe Duhul Sfânt poate înţelege în parte şi iubirea ei. 

Ce fericiţi suntem noi creştinii: ce Dumnezeu avem!

Vrednici de plâns sunt oamenii care nu cunosc pe Dum­nezeu. Ei nu văd lumina veşnică şi după moarte merg în întunericul cel veşnic. Noi ştim despre aceasta, pentru că în Biserică Duhul Sfânt descoperă sfinţilor ce este în cer şi ce este în iad.

Oameni nenorociţi şi rătăciţi! Ei nu pot şti care e ade­vărata bucurie. Se veselesc uneori şi râd, dar râsul şi vese­lia lor se prefac în plâns şi întristare.

Dar bucuria noastră e Hristos. Prin pătimirile Lui El ne-a scris în cartea vieţii, şi în împărăţia cerurilor vom fi veşnic împreună cu Dumnezeu, vom vedea slava Lui şi ne vom îndulci de ea.

Bucuria noastră e Duhul Sfânt. Cât e de dulce şi de drag! El dă mărturie sufletului de mântuirea lui.

O, fraţilor, vă rog şi vă implor în numele milostivirii lui Dumnezeu, credeţi în Evanghelie şi în mărturia Sfintei Biserici şi veţi gusta încă de aici, de pe pământ, fericirea raiului, căci împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul nostru [Le17, 21]; iubirea lui Dumnezeu dă sufletului raiul. Mulţi prinţi şi vlădici şi-au părăsit scaunele lor după ce au cu­noscut iubirea lui Dumnezeu. Şi lucrul e de înţeles, pentru că iubirea lui Dumnezeu e aprinsă; prin harul Sfântului Duh, ea îndulceşte sufletul până la lacrimi şi nimic pă­mântesc nu se poate asemăna ei.

Cele pământeşti pot fi cunoscute prin mintea ome­nească, dar Domnul şi toate cele cereşti se cunosc numai prin Duhul Sfânt şi nu pot fi cunoscute numai cu mintea simplă.

Cine a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, acela uită pământul ca şi cum n-ar mai fi, dar după rugăciune îşi ridică ochii şi îl vede din nou.

Fraţilor, în împărăţia cerurilor sfinţii văd slava lui Dum­nezeu, noi însă să ne smerim şi Domnul ne va iubi şi ne va da pe pământ tot ce e de folos pentru suflet şi trup, şi ne va descoperi toate tainele.

Oamenii s-au alipit cu sufletul lor de agonisirea bunu­rilor pământeşti şi au pierdut iubirea lui Dumnezeu, de aceea nu este pace pe pământ. Mulţi vor să cunoască, de pildă, cum s-a alcătuit soarele, dar uită să cunoască pe Dumnezeu. Domnul însă nu ne-a vorbit despre soare, ci ne-a descoperit despre Tatăl şi împărăţia cerurilor. El a spus că în împărăţia Tatălui Său drepţii vor străluci ca soarele [Mt 13, 43]; şi Scriptura spune că Domnul va fi Lumina în rai [Ap 21, 23; 22, 5] şi Lumina Domnului va fi în sufletul, în mintea şi în trupul sfinţilor.

Trăim pe pământ şi nu-L vedem pe Dumnezeu şi nu-L putem vedea. Dar dacă Duhul Sfânt vine în sufletul nos­tru, atunci îl vedem pe Dumnezeu aşa cum L-a văzut Sfântul Arhidiacon Ştefan. Prin Duhul Sfânt, sufletul şi mintea recunosc îndată că acesta este Domnul. Aşa a re­cunoscut prin Duhul Sfânt Sfântul Simeon pe Domnul în micul prunc [adus la templu]; tot aşa a recunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt şi Sfântul Ioan Botezătorul şi a trimis poporul la El. Dar, fără Duhul Sfânt, nimeni nu poate cunoaşte pe Dumnezeu, nici şti cât de mult ne iubeşte. Şi, deşi citim că El ne-a iubit şi a pătimit din iubi­re pentru noi, noi ne gândim la aceste lucruri cu mintea, fără a înţelege şi cu sufletul nostru, aşa cum se cuvine această iubire a lui Hristos; dar, atunci când ne învaţă Duhul Sfânt, înţelegem în chip limpede şi simţit această iubire şi ne facem asemenea Domnului.

Milostive Doamne, învaţă-ne pe noi toţi prin Duhul Tău Cel Sfânt să trăim după voia Ta, ca toţi să Te cunoaştem în Lumina Ta pe Tine, adevăratul Dumnezeul nostru, fiindcă fără Lumina Ta nu putem înţelege plinătatea iubirii Tale. Luminează-ne prin harul Tău şi el va aprinde inimile noas­tre de iubire pentru Tine. 

 

Cuvânt despre rugăciune

 

Cine iubeşte pe Domnul, acela îşi aduce aminte întot­deauna de El, iar aducerea-aminte de Dumnezeu naşte rugăciunea. Dar, dacă nu-ţi vei aduce aminte, atunci nu te vei mai ruga, iar fără rugăciune sufletul nu va rămâne în dragostea lui Dumnezeu, căci prin rugăciune vine harul / Duhului Sfânt. Prin rugăciune se păzeşte omul de păcat, fiindcă, rugându-se, mintea e ocupată de Dumnezeu şi cu duh smerit stă înaintea Feţei Domnului, pe Care-L cu­noaşte sufletul ce se roagă.

Fireşte, începătorul are nevoie de o călăuză, căci până se dă harul Sfântului Duh, sufletul are mare luptă cu vrăj­maşii şi nu-şi poate da seama dacă vrăjmaşul îi aduce dulceaţa sa. Poate deosebi aceasta numai cel ce a gustat el însuşi din experienţă harul Duhului Sfânt. Cine a gustat Duhul Sfânt recunoaşte apoi harul după gust.

Cine vrea să se îndeletnicească cu rugăciunea fără o călăuză şi îşi închipuie în mândria lui că poate să o înveţe singur după cărţi şi nu se va duce la un „stareţ” [„bătrân iscusit”], acela a căzut deja pe jumătate în înşelare. Dar pe cel smerit Domnul îl va ajuta şi, chiar dacă nu găseşte un povăţuitor experimentat, dar va merge la duhovnicul lui, oricare ar fi el, Dumnezeu îl va ocroti pentru smerenia lui. 

Gândeşte-te că în duhovnic viază Duhul Sfânt, şi el îţi va spune ce trebuie să faci. Dar dacă îţi spui: „Duhovnicul vieţuieşte în nepăsare, cum poate via în el Duhul Sfânt?”, pentru un astfel de gând vei suferi silnic şi Domnul te va smeri şi, negreşit, vei cădea în înşelare.

Rugăciunea se dă celui ce se roagă, cum se spune în Scripturi; dar rugăciunea pe care o săvârşim numai din obişnuinţă, fără zdrobire de inimă pentru păcate, nu este plăcută Domnului.

Întrerup pentru o vreme cuvântul despre rugăciune.

Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi îl caut fierbinte, şi sufletul meu nu suferă să se gândească la altceva.

Sufletul meu tânjeşte după Domnul Cel Viu, şi duhul meu se avântă spre El ca spre Tatăl Ceresc şi o rudenie. Domnul ne înrudeşte cu El prin Duhul Sfânt. Domnul este drag inimii - e bucuria, veselia şi nădejdea noastră tare.

Bunule Doamne, caută cu milă la zidirea Ta şi arată-Te oamenilor prin Duhul Sfânt aşa cum Te-ai arătat robului Tău.

Bucură, Doamne, cu venirea Sfântului Tău Duh tot su­fletul cel întristat. Fă, Doamne, ca toţi oamenii care se roagă Ţie să cunoască pe Duhul Sfânt.

Oamenilor, să ne smerim toţi pentru Domnul şi pentru împărăţia cerurilor. Să ne smerim şi Domnul ne va face cunoscută puterea rugăciunii lui Iisus. Să ne smerim şi în­suşi Duhul lui Dumnezeu va învăţa sufletul.

Omule, învaţă smerenia lui Hristos şi Domnul îţi va da să guşti dulceaţa rugăciunii. Dacă vrei rugăciunea curată, atunci fii smerit, înfrânat, mărturiseşte-te cu sinceritate, şi rugăciunea te va iubi. Fii ascultător, supune-te cu bună conştiinţă stăpânirilor rânduite, fii mulţumit de toate şi atunci inima ta se va curaţi de gândurile deşarte. Adu-ţi aminte că Domnul te vede şi teme-te să nu întristezi cum­va pe fratele tău; nu-1 judeca şi nu-1 dispreţui nici măcar cu o privire, şi Duhul Sfânt te va iubi şi te va ajuta El însuşi întru toate.

Duhul Sfânt se aseamănă unei mame pline de dragoste. O mamă îşi iubeşte copilul şi-i este milă de el, tot aşa şi Duhului Sfânt îi este milă de noi, ne iartă, ne vindecă, ne povăţuieşte şi ne bucură; Duhul Sfânt se face cunoscut în rugăciunea smerită. 

Cine iubeşte pe vrăjmaşi va cunoaşte degrabă pe Dom­nul prin Duhul Sfânt, dar despre cel ce nu-i iubeşte, nu vreau să scriu, ci îl plâng, căci se chinuie pe sine însuşi şi pe alţii şi nu cunoaşte pe Domnul. 

Sufletul care iubeşte pe Domnul nu poate să nu se roa­ge, căci este atras spre El prin harul pe care 1-a cunoscut în rugăciune.

Pentru rugăciune ne sunt date bisericile; în biserici slujbele se săvârşesc după cărţi. Dacă biserica şi cărţile nu le ai totdeauna cu tine, rugăciunea lăuntrică însă e oricând şi oriunde cu tine. în biserici se săvârşesc dumnezeieştile slujbe şi viază Duhul Sfânt, dar cea mai bună biserică a lui Dumnezeu e sufletul, şi pentru cine se roagă în sufletul său, pentru acela lumea întreagă se face biserică; dar aceasta nu este pentru toţi.

Mulţi se roagă cu buzele şi le place să se roage după cărţi, şi acesta e un lucru bun, iar Domnul primeşte rugă­ciunea şi-i miluieşte. Dar dacă cineva se roagă Domnului şi se gândeşte la altceva, rugăciunea unuia ca acesta Dom­nul n-o ascultă.

Cine se roagă din obişnuinţă, în acela nu sunt schim­bări în rugăciune, dar cine se roagă din inimă în acela sunt multe schimbări în rugăciune, e o luptă cu vrăjmaşul, o luptă cu sine însuşi, cu patimile, o luptă cu oamenii şi în toate acestea trebuie să fie curajos.

Cere sfat celor experimentaţi, dacă-i găseşti, şi roagă cu smerenie pe Domnul, şi pentru smerenia ta Domnul îţi va da înţelegere.

Dacă rugăciunea noastră e plăcută Domnului, Duhul lui Dumnezeu dă mărturie de aceasta în suflet; El este drag şi liniştit; dar odinioară nu ştiam dacă rugăciunea mea era primită sau nu la Domnul, şi după ce anume poa­te fi recunoscut acest lucru.

Întristările şi primejdiile i-au învăţat pe mulţi să se roage. Într-o zi vine la mine în magazie un soldat; se ducea la Salonic. Sufletul meu 1-a îndrăgit şi i-am spus: „Roagă-te Domnului ca întristările să ţi se împuţineze!” Dar el mi-a zis: „Ştiu să mă rog. Am învăţat în război, când eram pe front. L-am rugat cu tărie pe Domnul să mă lase în viaţă. Gloanţele plouau, obuzele explodau şi puţini au scăpat cu viaţă. Am luat parte la multe lupte, şi Domnul m-a păzit”. în acest timp mi-a arătat cum se ruga şi după mişcarea trupului său se vedea limpede că era cu totul cufundat în Dumnezeu. 

Multora le place să citească cărţi bune, şi acesta e un lucru bun, dar să te rogi e mai bine decât toate, însă cine citeşte cărţi proaste sau gazete e lovit de foame sufleteas­că; sufletul lui flămânzeşte pentru că hrana sufletului şi desfătările lui sunt în Dumnezeu. în Dumnezeu e şi viaţă, şi bucurie, şi veselie, şi Domnul ne iubeşte nespus, şi această iubire e cunoscută prin Duhul Sfânt.

Dacă mintea ta vrea să se roage în inimă şi nu poate, atunci rosteşte rugăciunea cu buzele şi ţine-ţi mintea în cuvintele rugăciunii, cum spune Scara. Cu timpul Domnul îţi va da rugăciunea inimii fără gânduri şi te vei ruga cu uşurinţă. Unii şi-au vătămat inima, pentru că şi-au silit mintea să lucreze rugăciunea în inimă şi de aceea n-au mai putut-o rosti nici măcar cu buzele. Tu însă cunoşti rânduiala vieţii duhovniceşti: darurile sunt date de la Dumnezeu doar sufletului simplu, smerit şi ascultător. Celui ascultător şi înfrânat în toate - în hrană, cuvinte şi mişcări - Domnul însuşi îi va da rugăciunea şi ea se va săvârşi cu uşurinţă în inimă.

Rugăciunea neîncetată vine din iubire, dar se pierde pentru osândiri, vorbe deşarte şi neînfrânare. Cine iubeşte pe Domnul, acela poate cugeta la El ziua şi noaptea, pen­tru că nici un lucru nu te poate împiedica să iubeşti pe Dumnezeu. Apostolii iubeau pe Domnul şi lumea nu-i împiedica, deşi ei îşi aduceau aminte de lume, se rugau pentru ea şi propovăduiau. E adevărat că Sfântului Arsenie cel Mare i s-a zis: „Fugi de oameni!”, dar chiar şi în pustie Duhul lui Dumnezeu ne învaţă să ne rugăm pen­tru oameni şi pentru lumea întreagă.

În lumea aceasta fiecare îşi are ascultarea lui: unul e împărat, altul patriarh, altul bucătar, fierar sau învăţător, dar Domnul îi iubeşte pe toţi, şi cine iubeşte mai mult pe Dumnezeu, acela va avea plată mai multă. Domnul ne-a dat porunca de a iubi pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul şi din tot sufletul [Mt 22, 37]. Dar cum poţi să-L iubeşti fără să te rogi? De aceea, mintea şi inima omu­lui trebuie să fie întotdeauna libere pentru rugăciune.

Când iubeşti pe cineva, vrei să te gândeşti la el, să vor­beşti despre el, să fii împreună cu el. Dar pe Domnul su­fletul îl iubeşte ca pe Tatăl şi Ziditorul lui şi stă înaintea Lui cu frică şi iubire: cu frică, pentru că este Domnul; cu iubire, pentru că sufletul îl cunoaşte ca pe un Tată; El este foarte milostiv şi harul Său e mai dulce decât toate.

Şi eu am cunoscut că e uşor să te rogi, pentru că harul lui Dumnezeu ne ajută. în mila Sa Domnul ne iubeşte şi ne dă să vorbim cu El prin rugăciune, să ne căim şi să-I mulţumim.

N-am putere să scriu cât de mult ne iubeşte Domnul. Această iubire e cunoscută prin Duhul Sfânt, iar pe Duhul Sfânt îl cunoaşte sufletul ce se roagă. 

Unii zic că de la rugăciune vine înşelarea. E o greşeală însă. înşelarea vine de la rânduiala-de-sine [idioritmie], iar nu de la rugăciune. Toţi sfinţii s-au rugat mult şi în­deamnă şi pe alţii la rugăciune. Rugăciunea este cel mai bun lucru pentru suflet. Prin rugăciune se ajunge la Dum­nezeu; prin rugăciune dobândim smerenie, răbdare şi tot lucrul bun. Cine vorbeşte împotriva rugăciunii, acela n-a gustat în chip vădit niciodată ca să vadă cât de bun este Domnul şi cât de mult ne iubeşte. De la Dumnezeu nu vi­ne ceva rău. Toţi Sfinţii s-au rugat neîncetat; ei nu ră­mâneau nici o secundă fără rugăciune. 

Sufletul care a pierdut smerenia, pierde o dată cu harul şi iubirea faţă de Dumnezeu, şi atunci rugăciunea fierbinte se stinge; dar când sufletul are odihnă dinspre patimi şi-şi agoniseşte smerenie, atunci Domnul îi dă harul Său şi el se roagă pentru vrăjmaşi ca pentru sine însuşi şi se roagă cu lacrimi fierbinţi pentru întreaga lume.

 

Despre smerenie

 

Acum sunt puţini „stareţi” [„bătrâni iscusiţi”] care să cunoască iubirea Domnului pentru noi şi să cunoască lup­ta cu vrăjmaşii şi că, pentru a-i birui, e nevoie de smerenia lui Hristos.

Domnul iubeşte atât de mult pe om, încât îi dă darurile Sfântului Duh, dar până când sufletul se învaţă să păstreze harul, se chinuie mult.

În primul an după ce am primit pe Duhul Sfânt, gân­deam: „Domnul mi-a iertat păcatele: harul dă mărturie de aceasta; de ce mai am nevoie?”. Dar nu trebuie să gândim aşa. Chiar dacă păcatele ne-au fost iertate, toată viaţa tre­buie să ne aducem aminte de ele şi să ne întristăm, ca să păzim zdrobirea [inimii]. N-am făcut aşa şi am încetat zdrobirea şi mult am fost hărţuit de demoni. Eram nedu­merit de ce se făcea cu mine şi-mi spuneam: „Sufletul meu cunoaşte pe Domnul şi iubirea Lui. Cum de-mi vin gân­duri rele?” Dar Domnului i S-a făcut milă de mine şi m-a învăţat El însuşi cum trebuie să mă smeresc: „Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjduit” Şi prin aceasta vrăjmaşii sunt biruiţi. Dar de îndată ce las mintea mea să iasă din foc, gândurile rele câştigă din nou putere.

Cel ce, asemenea mie, a pierdut harul, e bine să lupte curajos cu demonii. Cunoaşte că tu însuţi eşti vinovat: ai căzut în mândrie şi slavă deşartă, şi Domnul îţi dă să cunoşti cu milostivire ce înseamnă să fii în Duhul Sfânt şi ce înseamnă să fi în luptă cu demonii. Astfel sufletul în­vaţă prin experienţă vătămările mândriei şi fuge de slava deşartă, de laudele oamenilor şi de gânduri. Atunci sufle­tul începe să se vindece şi să înveţe să păstreze harul. Cum să înţelegem dacă sufletul e sănătos sau bolnav? Sufletul bolnav se mândreşte, dar sufletul sănătos iubeşte smere­nia, aşa cum 1-a învăţat Duhul Sfânt, şi dacă nu o cunoaşte încă, se socoteşte pe sine mai rău decât toţi.

Chiar dacă Domnul l-ar înălţa la cer în fiecare zi şi i-ar arăta toată slava cerească în care se află El, şi iubirea serafimilor, a heruvimilor şi a tuturor sfinţilor, chiar şi atunci, învăţat de experienţă, sufletul smerit va spune: „Tu, Doamne, îmi arăţi slava Ta pentru că iubeşti zidirea Ta; mie însă dă-mi mai degrabă plâns şi puterea de a-Ţi mulţumi. Ţie Ţi se cuvine slavă în cer şi pe pământ, mie însă mi se cuvine să plâng pentru păcatele mele”. Altfel nu vei păzi harul Duhului Sfânt pe care ţi-l dă Domnul după mila Sa.

Domnului i s-a făcut mare milă de mine şi mi-a dat să înţeleg că trebuie să plâng toată viaţa. Aceasta este ca­lea Domnului. Şi iată, acum scriu din milă faţă de oame­nii care, asemenea mie, sunt mândri şi din această pricină se chinuie. Scriu ca ei să înveţe smerenia şi să-şi găsească odihna în Dumnezeu.

Unii zic că aceasta a fost cândva, de demult, dar că acum toate acestea s-au învechit; dar la Domnul, nimic nu trece niciodată, numai noi ne schimbăm, ne facem răi şi astfel pierdem harul; dar celui ce cere Domnul îi dă toate [Mt 7, 7-8], nu pentru că am merita aceasta, ci pen­tru că El este milostiv şi ne iubeşte.

Scriu aceasta pentru că sufletul meu cunoaşte pe Domnul.

 

Mare lucru bun este a învăţa smerenia lui Hristos; cu ea viaţa e uşoară şi bucuroasă şi toate se fac dragi inimii. Numai celor smeriţi li Se arată pe Sine Domnul prin Duhui Sfânt dar, dacă nu ne smerim, nu vom vedea pe Dum­nezeu. Smerenia e lumina în care putem vedea Lumina-Dumnezeu, după cum se cântă: „întru lumina Ta vom ve­dea Lumina” [Ps 35,10].

Domnul m-a învăţat să ţin mintea în iad şi să nu dez-nădăjduiesc şi aşa sufletul meu se smereşte, dar aceasta nu este încă adevărata smerenie, care e de nedescris. Când sufletul vine la Domnul, se înfricoşează, dar când vede pe Domnul, atunci se bucură nespus de frumuseţea slavei Lui, iar iubirea lui Dumnezeu şi dulceaţa Duhului Sfânt îl fac să uite cu desăvârşire pământul. Aşa este raiul Dom­nului. Toţi vor fi în iubire şi de la smerenia lui Hristos toţi vor fi bucuroşi să-i vadă pe ceilalţi mai presus decât ei înşişi. Smerenia lui Hristos sălăşluieşte în cei mici: ei sunt bucuroşi că sunt mici. Aşa mi-a dat să înţeleg Domnul.

Rugaţi-vă pentru mine toţi sfinţii, ca sufletul meu să în­veţe smerenia lui Hristos; sufletul meu însetează după ea, dar nu o poate avea şi cu lacrimi o caut, ca un copil mic ce s-a pierdut de mama lui:

„Unde eşti Tu, Domnul meu? Te-ai ascuns de sufletul meu şi cu lacrimi Te caut.

Doamne, dă-mi puterea de a mă smeri înaintea măre­ţiei Tale.

Doamne, Ţie Ţi se cuvine slavă în cer şi pe pământ, mie însă, micuţei Tale zidiri, dăruieşte-mi smeritul Tău Duh.

Mă rog bunătăţii Tale, Doamne, priveşte asupra mea din înălţimea slavei Tale şi dă-mi puterea de a Te slăvi zi­ua şi noaptea, căci sufletul meu s-a îndrăgostit de Tine prin Duhul Tău Cel Sfânt şi tânjesc după Tine şi cu lacrimi Te caut.

Doamne, dă-ne Duhul Sfânt; prin El Te vom slăvi ziua şi noaptea, căci dacă trupul nostru e neputincios, Duhul Tău e vioi, El dă sufletului puterea de a Te sluji cu râvnă şi întăreşte mintea în iubirea Ta şi o odihneşte întru Tine cu o odihnă desăvârşită şi nu mai vrea să se gândească la ni­mic altceva decât la iubirea Ta.

Milostive Doamne, duhul meu neputincios nu poate ajunge la Tine, de aceea Te chem ca şi regele Avgar: Vino şi tămăduieşte-mi rănile gândurilor mele păcătoase, şi Te voi lăuda ziua şi noaptea şi Te voi propovădui oamenilor, ca toate noroadele să ştie că Tu, Doamne, ca şi odinioară, săvârşeşti minuni, ierţi păcate, sfinţeşti şi dai viaţă.”

E o mare deosebire între omul simplu care a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, şi omul, chiar foarte mare, care n-a cunoscut harul Sfântului Duh.

E o mare deosebire între a crede numai că Dumnezeu există cunoscându-L din natură sau din Scripturi, şi a cu­noaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt.

În cel ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, du­hul arde ziua şi noaptea de iubire pentru Dumnezeu şi su­fletul lui nu se poate să se alipească de nimic pământesc.

Sufletul care n-a făcut experienţa dulceţii Duhului Sfânt se bucură de slava deşartă a acestei lumi, de bogăţii sau de putere; dar sufletul care L-a cunoscut pe Domnul prin Du­hul Sfânt, tânjeşte numai după Domnul, iar bogăţiile şi slava lumii nu înseamnă nimic pentru el.

Sufletul care a gustat Duhul Sfânt îl deosebeşte după gust; căci scris este: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Dom­nul” [Ps 33, 9]. David a cunoscut aceasta din experienţă, dar şi acum Domnul dă robilor Lui să cunoască din expe­rienţă harul Lui şi îi va învăţa aceasta pe robii Săi până la sfârşitul veacurilor.

Cine a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, acela a învăţat de la El smerenia, s-a asemănat învăţătorului său, Hristos Fiul lui Dumnezeu, şi a ajuns asemenea Lui.

„Doamne, dă-ne darul sfintei Tale smerenii!

Doamne, dă-ne în dar smeritul Tău Duh Sfânt, căci ai venit să mântuieşti pe oameni şi să-i înalţi la cer ca să vadă slava Ta.”

O, smerenie a lui Hristos! Te cunosc dar nu te pot do­bândi. Roadele tale sunt dulci, căci nu sunt pământeşti. 

Când sufletul e abătut, cum să se aprindă în el foc, ca el să ardă de iubire în tot ceasul? Acest foc este la Dumne­zeu şi Domnul a venit pe pământ ca să ne dea acest foc al harului Duhului Sfânt, şi cine învaţă smerenia acesta îl are, căci Domnul dă celui smerit harul Său.

De multe osteneli şi de multe lacrimi e nevoie pentru a ţine duhul smerit al lui Hristos, dar fără el se stinge în su­flet lumina vieţii şi el moare. Trupul poate fi veştejit repe­de prin post, dar nu e deloc uşor ca sufletul să se sme­rească aşa ca el să rămână mereu smerit, şi nu e cu putinţă degrabă. Măria Egipteanca a luptat şaptesprezece ani cu patimile ca şi cu nişte fiare sălbatice şi abia după aceea a găsit odihnă, măcar că îşi uscase repede trupul, fiindcă în pustie n-avea nimic cu ce să se hrănească.

Noi ne-am împietrit cu totul şi nu înţelegem ce e sme­renia sau iubirea lui Hristos. E drept că această smerenie şi această iubire nu se cunosc decât prin harul Duhului Sfânt, dar noi nu credem că e cu putinţă să-1 atragem la noi. Pentru aceasta e nevoie ca noi să-1 dorim din tot su­fletul. Dar cum să doresc ceea ce n-am cunoscut? Puţină cunoaştere avem noi toţi şi Duhul Sfânt mişcă fiecare su­flet să caute pe Dumnezeu.

O, cum trebuie rugat Domnul ca El să dea sufletului smerit pe Duhul Sfânt! Sufletul smerit are o mare odihnă, dar sufletul mândru se chinuie pe sine însuşi. Omul mân­dru nu cunoaşte iubirea lui Dumnezeu şi e departe de Dum­nezeu. Se făleşte pentru că e bogat sau învăţat sau slăvit, dar nu cunoaşte, nenorocitul, sărăcia şi căderea sa, pentru că nu cunoaşte pe Dumnezeu. Dar pe cel ce luptă împotri­va mândriei Domnul îl ajută să biruie această patimă.

Domnul a zis: „învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima” [Mt 11, 29]. Spre aceasta tânjeşte sufletul meu ziua şi noaptea şi îl rog pe Dumnezeu, pe toţi sfinţii din cer şi pe voi toţi, care cunoaşteţi smerenia lui Hristos: Rugaţi-vă pentru mine ca să se pogoare asupra mea duhul smereniei lui Hristos pe care sufletul meu îl doreşte cu la-crimi! Nu pot să nu-1 doresc, pentru că sufletul meu 1-a cunoscut prin Duhul Sfânt; dar am pierdut acest dar şi, de aceea, sufletul meu tânjeşte până la lacrimi.

Stăpâne mult milostive, dă-ne duh smerit ca sufletele noastre să-şi găsească odihna în Tine!

Preasfântă Maică a Domnului, dobândeşte-ne, Milosti­vă, un duh smerit.

Sfinţilor toţi, voi vieţuiţi în ceruri şi vedeţi slava Dom­nului şi duhul vostru se bucură - rugaţi-vă ca şi noi să fim împreună cu voi. Sufletul meu năzuieşte şi el să vadă pe Domnul şi tânjeşte după El în smerenie, ca unul nevrednic de acest bine.

Milostive Doamne, învaţă-ne prin Duhul Sfânt smere­nia Ta. 

Mândria nu lasă sufletul să o apuce pe calea credinţei. Necredinciosului îi dau acest sfat: Să zică: „Doamne, dacă exişti, luminează-mă şi-Ţi voi sluji din toată inima şi din tot sufletul”. Şi pentru acest gând smerit şi dispoziţie de a sluji lui Dumnezeu, Domnul îl va lumina negreşit. Dar să nu spună: „Dacă exişti, pedepseşte-mă”, căci dacă vine pe­deapsa se poate să nu ai puterea de a mulţumi lui Dumne­zeu şi să aduci pocăinţă.

Când Domnul te luminează, atunci sufletul tău simte pe Domnul; simte că Domnul 1-a iertat şi îl iubeşte şi cu­noşti aceasta din experienţă, şi harul Duhului Sfânt va da mărturie în sufletul tău de mântuirea ta şi atunci vei voi să strigi tare lumii întregi: „Cât de mult ne iubeşte Domnul!”

Până când nu L-a cunoscut pe Domnul, Apostolul Pavel L-a prigonit, dar când L-a cunoscut, a străbătut lumea în­treagă propovăduind pe Hristos.

Dacă Domnul nu ne face cunoscut prin Duhul Sfânt cât de mult ne iubeşte, omul nu poate să o ştie, căci e cu neputinţă pentru mintea pământească să înţeleagă din ştiinţă ce fel de iubire are Domnul pentru oameni.

Dar ca să te mântuieşti trebuie să te smereşti, pentru că omul mândru, chiar dacă ar fi băgat cu de-a sila în rai, nu şi-ar găsi acolo odihna, ar fi nemulţumit şi ar spune: „De ce nu sunt pe primul loc?” Dar sufletul smerit e plin de iubire şi nu caută întâietăţi, ci doreşte binele pentru toţi şi se mulţumeşte cu orice.

 

Cel stăpânit de slavă deşartă sau se înspăimântă de demoni, sau se aseamănă lor; dar nu trebuie să ne înspăi­mântăm de demoni, ci de slava deşartă şi trufie, căci prin ele se pierde harul.

Cine vorbeşte cu demonii îşi întinează mintea, dar min­tea celui ce rămâne în rugăciune e luminată de Domnul.

Domnul ne iubeşte mult, dar noi toţi cădem pentru că nu avem smerenie. Pentru a păstra smerenia, trebuie să omoram trupul şi să primim Duhul lui Hristos [Rm 8,13].

Sfinţii au dus lupte crâncene cu demonii şi i-au biruit prin smerenie, rugăciune şi post.

Cine s-a smerit pe sine însuşi, acela i-a biruit pe vrăj­maşi.

Ce trebuie făcut pentru a avea pace în suflet şi în trup?

Pentru aceasta trebuie să iubeşti pe toţi oamenii ca pe tine însuţi şi să fii gata de moarte în fiecare ceas. Când sufletul îşi aduce aminte de moarte, el ajunge la smerenie şi se predă cu totul voii lui Dumnezeu şi doreşte să fie în pace cu toţi şi să iubească pe toţi oamenii.

Când pacea lui Hristos vine în suflet, atunci el este bu­curos să şadă ca Iov pe gunoi şi să-i vadă pe ceilalţi în sla­vă; atunci sufletul se bucuros că e mai rău decât toţi. Taina acestei smerenii a lui Hristos e mare şi cu neputinţă de dezvăluit. Din iubire sufletul doreşte fiecărui om mai mult bine decât pentru sine însuşi şi se bucură când vede că alţii stau mai bine decât el şi se întristează când îi vede că sunt chinuiţi.

Rugaţi-vă pentru mine toţi sfinţii şi toate noroadele, ca să vină la mine sfânta smerenie a lui Hristos. 

Domnul iubeşte pe oameni, dar îngăduie întristări, ca oamenii să-şi cunoască neputinţa şi să se smerească şi, pentru smerenia lor, să primească pe Duhul Sfânt, iar cu Duhul Sfânt toate sunt bune, toate sunt pline de bucurie, toate sunt frumoase.

Dacă cineva e chinuit mult de sărăcie şi de boală şi nu se smereşte, se chinuie fără folos. Dar cine se smereşte,, acela va fi mulţumit de soarta lui, oricare ar fi ea, pentru că Domnul e bogăţia şi bucuria lui, şi toţi oamenii vor fi uimiţi de frumuseţea sufletului său.

Tu zici: „Viaţa mea e tare amară”. Dar eu îţi voi spune sau mai degrabă Domnul însuşi îţi spune: „Smereşte-te şi vei vedea că nenorocirile tale se vor preface în odihnă aşa încât te vei minuna şi vei spune: „De ce mă chinuiam şi întristam atât altădată?””.

Acum însă te bucuri pentru că te-ai smerit şi harul lui Dumnezeu a venit; acum, chiar dacă ai şedea singur în să­răcie, bucuria nu te va părăsi, pentru că ai în suflet pacea despre care a zis Domnul: „Pacea Mea dau vouă” [In 14,27]. Aş.i fiecărui suflet smerit Domnul îi dă pace.

Sufletul celui smerit e ca marea: dacă arunci o piatră în mare, ea tulbură pentru un minut faţa apelor, după care se scufundă în adâncuri.

Aşa se cufundă şi întristările în inima celui smerit, căci puterea Domnului e cu el.

Unde locuieşti tu, suflet smerit? Cine viază întru tine? Şi cu ce te-aş putea asemăna?

Tu arzi limpede ca soarele, dar nu te mistui şi încălzeşti pe toţi cu căldura ta.

Al tău este pământul celor blânzi, după cuvântul Dom­nului.

Tu eşti asemenea unei grădini în floare în mijlocul că­reia e o preafrumoasă casă în care îi place Domnului să locuiască.

Pe tine te iubesc cerul şi pământul.

Pe tine te iubesc sfinţii apostoli, prorocii, sfinţii ierarhi şi cuvioşii.

Pe tine te iubesc îngerii, serafimii şi heruvimii.

Pe tine te iubeşte, în smerenia ei, Preacurata Maică a Domnului.

Pe tine te iubeşte şi de tine se bucură Domnul. 

Sufletului mândru nu Se arată Domnul. Chiar dacă ar învăţa toate cărţile, sufletul mândru nu va cunoaşte nicio­dată pe Domnul, fiindcă mândria lui nu lasă loc în el pen­tru harul Sfântului Duh, iar Dumnezeu e cunoscut numai prin Duhul Sfânt.

            Luminaţi prin Botez, oamenii cred în Dumnezeu, dar sunt unii care îl şi cunosc. E bine să crezi în Dumnezeu, dar să cunoşti pe Dumnezeu, iată fericirea. Desigur, şi cei ce cred sunt fericiţi, după cum a zis Domnul Apostolului Toma: „Pentru că M-ai văzut şi M-ai pipăit, crezi, dar feri­ciţi cei ce n-au văzut şi au crezut” [In 20, 29].

Dacă vom fi smeriţi, atunci după iubirea Lui, Domnul ne va face cunoscute toate, ne va descoperi toate tainele, dar vai nouă dacă nu ne smerim, ne mândrim şi, căzând în slava deşartă, ne golim şi ne chinuim şi pe noi înşine şi pe ceilalţi.

Deşi e milostiv, pentru mândrie Domnul lasă sufletul să flămânzească şi nu-i dă harul câtă vreme n-a învăţat smerenia. Aş fi pierit de păcate şi de multă vreme aş fi fost  în iad, dacă n-ar fi avut milă de mine Domnul şi Preacu­rata Născătoare de Dumnezeu. O, cât de blând şi paşnic e glasul Lui, glas ceresc cum pe pământ nu auzim niciodată. Şi iată, acum scriu cu lacrimi despre Domnul Cel Milostiv ca despre propriul meu Tată. Dulce este sufletului să fie împreună cu Domnul; această fericire Adam a gustat-o în rai, când vedea pe Domnul faţă către faţă’, dar sufletul nostru simte şi el că El este cu noi, aşa cum a făgăduit: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacu­rilor” [Mt 28, 20].

Domnul este cu noi. Ce-am putea dori mai mult? Dom­nul 1-a zidit pe om ca el să trăiască veşnic în El şi să fie fe­ricit, ca noi să fim cu El şi în El. Domnul vrea să fie El însuşi cu noi şi în noi. Domnul e bucuria şi veselia noas­tră; dar când, prin mândrie, ne depărtăm de Domnul, atunci ne predăm pe noi înşine chinului: jalea, urâtul şi gândurile rele ne sfâşie. 

Doamne, îndreptează-ne cum îndreptează pruncii ei o mamă iubitoare. Dă fiecărui suflet să cunoască bucuria venirii Tale şi puterea ajutorului Tău. Răcoreşte sufletele chinuite din poporul Tău şi învaţă-ne pe noi toţi să Te cunoaştem prin Duhul Sfânt. Se chinuie pe pământ sufle­tul omenesc, Doamne, şi prin minte nu se poate întări în­tru Tine cu mintea, pentru că nu Te cunoaşte pe Tine şi bunătatea Ta. Mintea noastră e întunecată de grijile pă­mânteşti şi nu putem simţi plinătatea iubirii Tale. Lumi-nează-ne Tu! Toate sunt cu putinţă milostivirii Tale. Tu ai zis în Sfânta Ta Evanghelie „că morţii vor auzi glasul Fiului Omului şi vor învia” [In 5, 25]. Fă acum aşa ca sufletele noastre moarte să audă glasul Tău şi să învie în bucurie.

Zi, Doamne, lumii: „Iertate sunt vouă, tuturor, păcatele voastre” [Mt 9, 2; Le 5, 20] şi iertate vor fi.

Sfinţeşte-ne, Doamne, şi toţi se vor sfinţi prin Duhul Sfânt, şi toate noroadele Tale Te vor slăvi pe pământ şi voia Ta va fi pe pământ ca şi în cer, căci la Tine toate sunt cu putinţă. 

Omul mândru se teme de reproşuri, dar cel smerit nicidecum. Cine a dobândit smerenia lui Hristos doreşte totdeauna să i se facă reproşuri, primeşte cu bucurie ocă­rile şi se întristează când este lăudat. Dar aceasta nu este decât primul început al smereniei. Când sufletul cunoaşte prin Duhul Sfânt cât de blând şi smerit e Domnul, atunci se vede pe sine însuşi mai rău decât toţi păcătoşii şi se bu­cură să stea pe gunoaie în zdrenţe ca Iov şi să vadă pe oa­meni în Duhul Sfânt strălucitori şi asemenea lui Hristos.

Dă, Milostive Doamne, tuturor să guste smerenia lui Hristos care e de nedescris şi atunci sufletul nu va mai dori nimic, ci va trăi veşnic în smerenie, iubire şi blândeţe.

Sufletul meu tânjeşte după Tine, Doamne: Tu Ţi-ai as­cuns faţa Ta de la mine şi eu m-am tulburat, şi sufletul meu doreşte de moarte să Te vadă din nou, pentru că Tu ai atras sufletul meu. Dacă Tu, Doamne, nu m-ai fi atras prin harul Tău, n-aş fi putut să tânjesc aşa după Tine, nici să Te caut cu lacrimi.

Cum va căuta şi ce va căuta cel ce n-a cunoscut şi n-a pierdut?

Când trăiam în lume, deşi mă gândeam la Tine, nu o făceam întotdeauna, dar acum duhul meu arde până la lacrimi de dorinţa de a Te vedea pe Tine, Lumina mea.

Tu m-ai învăţat prin milostivirea Ta. Te-ai ascuns de la mine, ca sufletul meu să înveţe smerenia, pentru că fără smerenie harul nu poate fi păstrat şi atunci urâtul chinuie rău sufletul. Dar când sufletul a învăţat smerenia, arunci nici urâtul, nici întristarea nu se apropie de suflet, pentru că Duhul lui Dumnezeu îl bucură şi veseleşte.

Mi-e milă de sărmanii oameni care nu cunosc pe Dum­nezeu. Ei sunt mândri că zboară, dar nu e nimic uimitor în aceasta: şi păsările zboară şi slăvesc pe Dumnezeu. Dar omul, zidirea lui Dumnezeu, lasă pe Ziditorul lui. Dar gân-deşte-te cum vei sta înaintea lui Dumnezeu la înfricoşata Sa Judecată? Unde vei fugi şi unde te vei ascunde de Faţa lui Dumnezeu?

Mă rog mult lui Dumnezeu pentru voi, ca toţi să vă mân­tuiţi şi să vă bucuraţi veşnic împreună cu îngerii şi sfinţii. Şi vă rog: pocăiţi-vă şi smeriţi-vă, bucuraţi pe Domnul Ca­re vă aşteaptă cu dor şi milă. Sufletului pe care-L iubeşte. 

Domnul îi dă întristare pentru norod, ca el să se roage cu lacrimi; şi sufletul meu e bolnav şi se roagă mult pentru voi. Slavă Domnului şi milostivirii Sale, pentru că nouă, ro­bilor Lui păcătoşi, ni Se arată prin Duhul Sfânt, şi sufletul îl cunoaşte mai bine decât pe propriul lui tată, pentru că pe tatăl nostru îl vedem în afara noastră, dar Duhul Sfânt pătrunde tot sufletul, precum şi mintea şi trupul.

Fericit sufletul smerit; îl iubeşte pe el Domnul.

Pe sfinţii cei smeriţi îi fericesc tot cerul şi pământul, şi Domnul le dă slava de a fi împreună cu El: „Unde voi fi Eu, acolo va fi sluga Mea” [In 12, 26].

Maica Domnului e mai presus decât toţi în smerenie, de aceea o fericesc pe ea toate neamurile pe pământ şi îi slujesc toate puterile cereşti; şi pe această Maică a Sa Dom­nul ne-a dat-o spre apărare şi ajutor. 

Nimic nu e mai bun decât a vieţui în smerenie şi iubi­re; atunci în suflet va fi mare pace şi el nu se va ridica dea­supra fratelui. Dacă vom iubi pe vrăjmaşi, atunci mândria nu va avea loc în suflet, căci în iubirea lui Hristos nu este ridicare deasupra. Mândria mistuie ca un foc tot ce-i bun, dar smerenia lui Hristos e de nedescris şi dulce. Dacă oa­menii ar şti aceasta, tot pământul ar învăţa această ştiinţă. Toată viaţa, zi şi noapte o învăţ, dar nu pot să-i dau de cap. Sufletul meu se gândeşte mereu: n-am atins încă ceea ce doresc şi nu pot avea odihnă, dar cu smerenie vă rog, fra­ţilor, care cunoaşteţi iubirea lui Hristos: Rugaţi-vă pentru mine, ca să fiu izbăvit de duhul mândriei şi să se sălăşlu-iască întru mine smerenia lui Hristos.

Sunt multe feluri de smerenie. Unul e ascultător şi se învinuieşte pe sine însuşi întru toate; şi aceasta e smere­nie. Un altul se căieşte pentru păcatele sale şi se socoteşte nemernic înaintea lui Dumnezeu; şi aceasta e smerenie. Dar alta e smerenia celui ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt; cunoaşterea şi gustul celui ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt sunt altele.

Când prin Duhul Sfânt sufletul vede cât de blând şi smerit e Domnul, atunci se smereşte pe sine până la capăt. Şi această smerenie e cu totul deosebită şi nimeni nu o poate descrie. Dacă oamenii ar cunoaşte prin Duhul Sfânt ce fel de Domn avem, s-ar schimba cu toţii: bogaţii ar dis-preţui bogăţiile lor, savanţii ştiinţa lor, ocârmuitorii slava şi puterea lor, şi toţi s-ar smeri şi ar trăi în mare pace şi iubire, şi mare bucurie ar fi pe pământ.

Când sufletul se predă voii lui Dumnezeu, atunci în minte nu mai e nimic afară de Dumnezeu şi sufletul stă înaintea lui Dumnezeu cu mintea curată.

O, Doamne, învaţă-ne prin Duhul Tău Cel Sfânt să fim ascultători şi înfrânaţi. Dă-ne duhul pocăinţei lui Adam şi lacrimi pentru păcatele noastre. Dă-ne să Te slăvim şi să-Ţi mulţumim în veci. Tu ne-ai dat Preacuratul Tău Trup şi Sânge, ca noi să trăim veşnic împreună cu Tine şi să fim acolo unde eşti Tu, şi să vedem slava Ta [In 6,53-58; 17,24].

Doamne, dă noroadelor întregului pământ să cunoască  cât de mult ne iubeşti şi ce viaţă minunată dai celor ce  cred întru Tine.

 

Despre pace

 

Toţi oamenii vor să aibă pacea, dar nu ştiu cum să ajungă la ea. Paisie cel Mare s-a mâniat şi 1-a rugat pe Domnul să-1 izbăvească de mânie. Domnul i S-a arătat şi i-a zis: „Paisie, dacă nu vrei să te mânii, nu dori nimic, nu ju­deca pe nimeni, nu urî pe nimeni, şi nu te vei mai mânia”.

Astfel, orice om, dacă-şi taie voia lui înaintea lui Dum­nezeu şi a oamenilor, va avea totdeauna pace în suflet, dar cel căruia îi place să-şi facă voia sa, nu va avea pace niciodată.

Sufletul care s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu în­dură cu uşurinţă orice întristare şi orice boală, pentru că, atunci şi când e bolnav, el se roagă şi vede pe Dumnezeu: „Doamne, Tu vezi boala mea. Ştii că sunt păcătos şi nepu­tincios. Ajută-mă să îndur totul şi să-Ţi mulţumesc bună­tăţii Tale”. Şi Domnul alină boala şi sufletul simte ajutorul dumnezeiesc şi stă înaintea lui Dumnezeu vesel şi mul­ţumitor.

Dacă te loveşte orice fel de nenorocire, gândeşte-te: „Domnul vede inima mea, şi dacă îi e pe plac, totul va merge bine atât pentru mine, cât şi pentru ceilalţi”, şi ast­fel sufletul tău va avea întotdeauna pace. Dar dacă omul va începe să murmure: „Aceasta n-ar trebui să fie aşa… aceasta nu e bine”, nu va avea niciodată pace în suflet, chiar dacă ar posti şi s-ar ruga mult. 

Apostolii au avut o mare predare voii lui Dumnezeu; aşa se păstrează pacea. Tot aşa şi toţi marii sfinţi au îndu­rat toate întristările predându-se voii lui Dumnezeu.

Domnul ne iubeşte şi de aceea nu ne putem teme de nimic, afară de păcat, pentru că prin păcat se pierde harul şi fără harul lui Dumnezeu vrăjmaşul vânează sufletul, aşa cum vântul sau fumul mână o frunză uscată.

Trebuie să ne aducem aminte cu tărie că vrăjmaşii în­şişi au căzut prin mândrie, că ei se străduiesc mereu să ne împingă pe aceeaşi cale şi că pe mulţi i-au înşelat. Dar Domnul a zis: „învăţaţi de la Mine blândeţea şi smerenia şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” [Mt 11, 29].

Milostive Doamne, dă-ne pacea Ta, cum ai dat pace sfin­ţilor Tăi Apostoli zicând: „Pacea Mea dau vouă” [In 14, 27].

Doamne, dă-ne nouă să ne desfătăm de pacea Ta. Sfin­ţii Apostoli au primit pacea Ta şi au revărsat-o asupra în­tregii lumi şi, mântuind noroade, n-au pierdut pacea şi ea nu s-a împuţinat în ei.

Slavă Domnului şi milostivirii Lui, că mult ne iubeşte şi ne dă pacea Lui şi harul Sfântului Duh.

Cum să păstrăm pacea sufletului în mijlocul ispitelor în zilele noastre?

Judecând după Scriptură şi după caracterul oamenilor din vremurile noastre, trăim vremurile de pe urmă şi, cu toate acestea, trebuie să păstrăm pacea sufletului, fără de care nu este mântuire, cum a spus un mare rugător al pă­mântului rusesc: Cuviosul Serafim din Sarov. în timpul vieţii Cuviosului Serafim, Domnul a păzit Rusia pentru rugăciunile lui. După el, a fost un alt stâlp care s-a ridicat de la pământ la cer: Părintele Ioan din Kronştadt. Să ne oprim puţin asupra lui, căci el a trăit în vremea noastră şi l-am văzut rugându-se cum nu i-am văzut pe alţii.

Îmi aduc aminte cum, după Liturghie, când i s-a adus calul şi trăsura şi s-a urcat să şadă în ea, norodul 1-a în­conjurat cerându-i binecuvântarea şi chiar într-o aseme­nea înghesuială sufletul lui rămânea neîncetat în Dumnezeu şi în mijlocul unei asemenea mulţimi nu era împrăş­tiat şi nu-şi pierdea pacea sufletească. Cum a ajuns însă la aceasta? Iată întrebarea noastră.

A ajuns la aceasta şi nu era împrăştiat, pentru că iubea norodul şi nu înceta rugându-se pentru el Domnului:

„Doamne, dă pacea Ta poporului Tău.”

„Doamne, dă robilor Tăi Duhul Tău Cel Sfânt ca El să încălzească inima lor cu iubirea Ta şi să-i povăţuiască la tot adevărul şi binele.”

„Doamne, vreau ca pacea Ta să fie în tot poporul Tău, pe care l-ai iubit fără preget şi L-ai dat pe Unul-Născut Fiul Tău ca să mântuiască lumea [In 3,16].”

„Doamne, dă-le lor harul Tău ca în pace şi iubire să Te cunoască şi să Te iubească pe Tine şi să spună ca Apostolii pe Muntele Tabor: „Bine este nouă să fim împreună cu Tine” [Mt 17,4].”

Astfel, rugându-se neîncetat pentru norod, el îşi păstra pacea sufletului, noi însă o pierdem, pentru că nu este în noi iubire pentru norod.

Sfinţii Apostoli şi toţi sfinţii doreau mântuirea norodu­lui şi, stând în mijlocul oamenilor, se rugau fierbinte pen­tru ei. Duhul Sfânt le dădea puterea de a iubi norodul; şi noi, dacă nu vom iubi pe fratele nostru, nu vom putea avea pace.

E bine ca fiecare să cugete la aceasta.

Slavă Domnului că nu ne-a lăsat orfani, ci ne-a dat pe pământ pe Duhul Sfânt [In 14,15-18]. Duhul Sfânt învaţă sufletul o negrăită iubire pentru norod şi milă pentru toţi cei rătăciţi. Domnului i-a fost milă de cei rătăciţi şi a tri­mis pe Fiul Său Unul-Născut ca să-i mântuiască; iar Du­hul Sfânt învaţă aceeaşi milă pentru cei rătăciţi care merg în iad. Dar cine n-a primit pe Duhul Sfânt, acela nu vrea să se roage pentru vrăjmaşi.

Cuviosul Paisie cel Mare se ruga pentru unul dintre ucenicii lui care se lepădase de Hristos şi, pe când se ruga, i S-a arătat Domnul şi i-a zis: „Pentru cine te rogi, Paisie? 

Nu ştii că el s-a lepădat de Mine?” Dar cuviosul continua să-i fie milă pentru ucenicul său, şi atunci Domnul i-a zis: „Paisie, prin iubirea ta te-ai asemănat Mie”.

Aşa se dobândeşte pacea, altă cale decât aceasta nu este.

Dacă cineva se roagă mult şi posteşte, dar n-are iubire pentru vrăjmaşi, nu poate avea pace sufletească. Nici eu n-aş putea vorbi despre ea, dacă Duhul Sfânt nu m-ar fi învăţat această iubire.

Sufletul păcătos, robit patimilor, nu poate avea pace, nici să se bucure de Domnul, chiar dacă ar avea toate bo­găţiile pământului şi chiar dacă ar împăraţi peste lumea întreagă. Dacă un împărat, veselindu-se împreună cu prinţii lui şi şezând pe tronul său în toată slava sa, ar primi dintr-o dată vestea: „împărate, într-un ceas vei muri”, su­fletul lui s-ar tulbura şi ar tremura de frică, şi şi-ar vedea toată neputinţa sa.

Dar câţi săraci sunt a căror bogăţie este numai iubirea de Dumnezeu şi care, dacă li s-ar spune: „într-un ceas vei muri”, ar răspunde cu pace: „Fie voia Domnului. Slavă lui Dumnezeu că şi-a adus aminte de mine şi vrea să mă ia acolo unde a intrat cel dintâi tâlharul cel bun”?

Sunt săraci care n-au frică de moarte, ci o întâmpină cu pace, asemenea dreptului Simeon, care a cântat: „Acum slobozeşte, Stăpâne, pe robul Tău după cuvântul Tău în pace” [Le 2, 29].

Ce pace era în sufletul dreptului Simeon pot înţelege numai cei care poartă în sufletul lor pacea lui Dumnezeu sau au avut într-o oarecare măsură experienţa ei. Despre această pace a zis Domnul ucenicilor Săi: „Pacea Mea dau vouă” [In 14, 27]. Cine o are, acela merge în pace spre via­ţa veşnică şi spune: „Slavă Ţie, Doamne, că vin acum la Tine şi voi vedea veşnic faţa Ta în pace şi iubire. Privirea Ta liniştită şi blândă a atras sufletul Meu şi el tânjeşte după Tine”. 

Pe fratele trebuie să-1 dojenim cu blândeţe şi cu iubire. Pacea se pierde dacă sufletul e cuprins de slava deşartă, dacă te ridici deasupra fratelui tău, dacă judeci pe cineva, dacă vei mustra pe fratele tău fără blândeţe şi iubire, dacă vei mânca mult sau te vei ruga cu moliciune - pentru toate acestea se pierde pacea.

Dacă ne facem obicei să ne rugăm din toată inima pen­tru vrăjmaşi şi să-i iubim, pacea va rămâne totdeauna în sufletele noastre. Dar dacă dispreţuim pe fratele nostru sau dacă-1 judecăm, mintea noastră se întunecă şi pier­dem pacea şi îndrăzneala la Dumnezeu.

Sufletul nu poate avea pace dacă nu va cugeta la legea lui Dumnezeu ziua şi noaptea [Ps 1, 2], căci această lege e scrisă de Duhul Sfânt; dar din Scriptură Duhul Sfânt trece în suflet şi sufletul simte în el o dulceaţă plăcută şi nu mai vrea să iubească cele pământeşti, pentru că iubirea celor pământeşti pustieşte sufletul şi atunci el cade în urât şi nepăsare şi nu mai vrea să se roage lui Dumnezeu. Vrăj­maşul însă, văzând că sufletul nu mai e în Dumnezeu, îl zdruncină şi îi seamănă liber în minte ce vrea el, goneşte sufletul de la un gând la altul şi astfel acesta îşi pierde toată ziua în această neorânduială şi nu poate vedea curat pe Domnul. 

Cine poartă întru sine pacea Duhului Sfânt, acela revar­să această pace asupra celorlalţi, şi cine poartă întru sine duhul răului, acela revarsă acest rău şi asupra celorlalţi.

Întrebare: Cum îşi poate păstra pacea sufletului un şef, atunci când oamenii lui sunt neascultători?

E un lucru anevoios şi foarte trist pentru un şef dacă oamenii lui nu-1 ascultă, dar pentru a-şi păstra pacea, el trebuie să-şi aducă aminte că, chiar dacă oamenii lui sunt neascultători, totuşi Domnul îi iubeşte şi a murit în chi­nuri pentru mântuirea lor. De aceea, el trebuie să se roage din inimă pentru ei, şi atunci Domnul va da celui ce se roagă rugăciune şi el va cunoaşte din experienţă cum min­tea care se roagă are îndrăznire către Dumnezeu şi iubire. Şi chiar dacă eşti un om păcătos, Domnul îţi va da să guşti roadele rugăciunii, iar dacă îţi vei face obicei să te rogi aşa pentru subordonaţi, atunci în sufletul tău va fi mare pace şi iubire.

Întrebare: Cum îşi poate păstra pacea sufletului un subordonat atunci când şeful lui e un om arţăgos şi rău?

Omul arţăgos îndură el însuşi un mare chin de la duhul cel rău. El îndură acest chin din pricina mândriei lui. Subordonatul, oricine ar fi, trebuie să ştie aceasta şi să se roage pentru sufletul chinuit al şefului său, şi atunci Dom­nul, văzând răbdarea lui, îi va da lui [subordonatului] ier­tarea păcatelor şi rugăciunea neîncetată. E mare lucru în faţa lui Dumnezeu să te rogi pentru cei ce te ocărăsc şi te mâhnesc; pentru aceasta Domnul îţi va da harul Lui, şi vei cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt şi atunci vei îndura cu bucurie toate întristările pentru El, şi Domnul îţi va da să iubeşti lumea întreagă şi vei dori fierbinte binele pentru toţi oamenii şi te vei ruga pentru toţi ca pentru sufletul tău.

Domnul a poruncit: „Iubiţi pe vrăjmaşi” [Mt 5, 44], şi cine iubeşte pe vrăjmaşi se aseamănă Domnului; dar a iubi pe vrăjmaşi e cu putinţă numai prin harul Duhului Sfânt şi, de aceea, de îndată ce te supără cineva, roagă-te lui Dumnezeu pentru el şi atunci îţi vei păstra în sufletul tău pacea şi harul lui Dumnezeu. Dacă însă vei murmura împotriva şefului tău şi-1 vei înjura, vei ajunge tu însuţi arţăgos ca şi el şi se va împlini pentru tine cuvântul proro-cului David: „Cu cel ales, ales vei fi şi cu cel îndărătnic te vei îndărătnici” [Ps 17, 29].

Astfel e greu pentru un începător să-şi păstreze pacea dacă stareţul său are un caracter urât. A trăi cu un astfel de stareţ este o mare cruce pentru un începător; el trebuie să ajungă să se roage pentru stareţ şi atunci îşi va păstra pacea sufletească şi trupească.

 

Dar dacă eşti şef şi trebuie să judeci pe cineva pentru faptele lui rele, roagă-te ca Domnul să-ţi dea o inimă mi­lostivă, pe care o iubeşte Domnul, şi atunci îl vei judeca cu dreptate; dar dacă vei judeca numai după fapte, atunci vei greşi şi nu vei plăcea Domnului.

Trebuie să-1 judeci pentru ca omul să se îndrepte, şi trebuie să-ţi fie milă de orice suflet, de orice făptură şi de toată zidirea lui Dumnezeu, şi să şi ai întru toate conşti­inţa curată, şi atunci în sufletul şi mintea ta va fi multă pace. Vom trăi în pace şi iubire, şi atunci Domnul ne va asculta şi ne va da tot ceea ce i-am cerut de folos.

Duhul Sfânt e în iubire. Aşa grăieşte Scriptura şi arată experienţa.

E cu neputinţă ca sufletul să aibă pace dacă nu vom ce­re cu toată puterea de la Domnul să iubim pe toţi oamenii. Domnul ştia că, dacă nu vom iubi pe vrăjmaşii noştri, nu va fi pace în suflet, şi de aceea ne-a dat porunca: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”. Dacă nu-i vom iubi pe vrăjmaşi, atunci sufletul va avea uneori o anume odihnă, dar dacă-i iubim pe vrăjmaşi, pacea rămâne în suflet ziua şi noaptea.

Veghează în sufletul tău la pacea harului Duhului Sfânt; nu o pierde pentru lucruri mărunte. Dacă dai pace fratelui tău, Domnul îţi va da neasemănat de mult, dar dacă întristezi pe fratele tău, atunci negreşit întristarea se va aba­te degrabă şi asupra sufletului tău.

Dacă îţi vine un gând spurcat, alungă-1 de îndată, şi atunci îţi vei păstra pacea sufletului tău, dar dacă-1 pri­meşti, sufletul tău va pierde iubirea de Dumnezeu şi nu vei avea îndrăzneală în rugăciune.

Dacă îţi tai voia proprie, ai biruit pe vrăjmaşul şi vei câştiga drept cunună pacea sufletului, dar dacă îţi faci vo­ia ta, eşti deja biruit de vrăjmaş şi urâtul va chinui sufle­tul tău.

Cine are patima iubirii de avuţii nu poate iubi pe Dum­nezeu şi pe aproapele; mintea şi inima unui asemenea om sunt necontenit preocupate de bogăţii şi nu este în el duh de căinţă şi zdrobire pentru păcate, şi sufletul lui nu poate cunoaşte dulceaţa păcii lui Hristos. 

Sufletul care a cunoscut pe Domnul vrea să-L vadă în­totdeauna întru sine, căci El vine în suflet în tihnă, dă su­fletului pace şi dă mărturie de mântuirea lui fără cuvinte.

Dacă împăraţii şi conducătorii popoarelor ar cunoaşte iubirea lui Dumnezeu, n-ar mai face niciodată războaie. Războiul este trimis pentru păcate şi nu pentru iubire. Domnul ne-a făcut din iubire şi ne-a poruncit să trăim în iubire şi să-L slăvim.

Dacă mai-marii ar păzi poruncile Domnului iar poporul i-ar asculta cu smerenie, mare pace şi veselie ar fi pe pă­mânt, dar din pricina iubirii de stăpânire şi a neascultării celor mândri, toată lumea se chinuie.

Mă rog Ţie, Milostive Doamne, dă întregului norod, de la Adam şi până la sfârşitul veacurilor, să Te cunoască că eşti bun şi milostiv, ca toate noroadele să se desfete de pacea Ta şi să vadă toate lumina Feţei Tale. Privirea Ta e liniştită şi blândă şi ea atrage sufletul.

 

Despre har

 

N-am adus în mănăstire decât păcatele mele şi nu ştiu de ce Domnul mi-a dăruit, pe când eram încă tânăr înce­pător, atât de mult har al Sfântului Duh, că sufletul şi tru­pul meu erau pline de har, şi harul era ca la mucenici, şi trupul meu dorea să sufere pentru Hristos.

Nu cerusem de la Domnul pe Duhul Sfânt: nici nu şti­am că este Duh Sfânt, cum vine şi ce lucrează El în suflet, dar acum scriu cu bucurie despre aceasta.

O, Duhule Sfinte, drag eşti Tu sufletului! Nu e cu putinţă să Te descriu, dar sufletul cunoaşte venirea Ta şi Tu dai pace minţii şi dulceaţă inimii.

Domnul spune: „învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” [Mt 11, 19]. Aceasta o spune Domnul despre Duhul Sfânt: căci numai în Duhul Sfânt îşi găseşte sufletul odihna desă­vârşită.

Fericiţi suntem noi, creştinii ortodocşi, pentru că mult ne iubeşte Domnul şi ne dă harul Duhului Sfânt şi în Du­hul Sfânt ne dă să vedem slava Lui. Dar ca să păstrăm ha­rul, trebuie să iubim pe vrăjmaşi şi să mulţumim lui Dum­nezeu pentru toate întristările.

Domnul a chemat la pocăinţă un suflet păcătos, şi acest suflet s-a întors spre Domnul, şi El 1-a primit cu mi-lostivire şi i S-a arătat lui. Domnul e foarte milostiv, sme­rit şi blând. După mulţimea bunătăţii Lui, El nu şi-a adus aminte de păcatele sufletului, şi sufletul L-a iubit până la capăt şi se avântă spre El cum zboară pasărea din colivia ei strâmtă spre tufişurile înverzite.

Sufletul acestui om a cunoscut pe Dumnezeu, un Dum­nezeu milostiv, mărinimos şi dulce, şi L-a iubit până la sfârşit şi după mulţimea dogorii iubirii e atras nesăturat spre El, pentru că harul Domnului e nesfârşit de dulce şi el încălzeşte mintea, inima şi tot trupul neputincios.

Şi dintr-o dată sufletul pierde acest har al Domnului; şi atunci el se gândeşte: „Trebuie să fi întristat pe Stăpânul. Voi cere mila Lui, poate îmi va da din nou acest har, pen­tru că sufletul meu nu mai doreşte nimic din această lume decât pe Domnul”. Iubirea Domnului e atât de arzătoare încât o dată ce a gustat-o, sufletul nu mai doreşte nimic altceva, şi dacă o pierde sau dacă harul slăbeşte, ce fel de rugăciuni nu va înălţa atunci sufletul către Dumnezeu do­rind să afle din nou harul Lui. Astfel, Cuviosul Serafim din Sarov a stat în genunchi pe o stâncă, zi şi noapte, vreme de trei ani de zile, rugând pe Dumnezeu să aibă milă de el, păcătosul, pentru că sufletul lui cunoscuse pe Domnul şi gustase harul Lui şi L-a iubit până la sfârşit.

Sufletul care a cunoscut pe Domnul e atras spre El de iubire, şi dogoarea acestei iubiri nu-i îngăduie să-L uite nici ziua, nici noaptea, nici măcar pentru o singură secun­dă. Iar dacă noi iubim atât de puţin pe Domnul şi sufletul nostru năzuieşte atât de arzător spre El, atunci cine va descrie plinătatea iubirii Maicii Domnului pentru Fiul şi Dumnezeul ei? „Spune-ne, Preacurată, cum îl iubeai pe Fiul şi Domnul Tău şi care au fost rugăciunile Tale când Fiul Tău s-a înăl­ţat la cer?”

Nu putem înţelege aceasta.

Domnul iubeşte sufletul fericit care păzeşte curăţia su­fletească şi trupească şi-i dă harul Duhului Sfânt, şi acest har leagă sufletul să iubească pe Dumnezeu atât, încât din pricina dulceţei Duhului Sfânt el nu se mai poate rupe de Dumnezeu şi nesăturat năzuieşte spre El, pentru că iubi­rea lui Dumnezeu nu are sfârşit; deşi cunosc un om pe care Domnul Cel Milostiv 1-a cercetat cu harul Său şi, dacă l-ar fi întrebat pe el Domnul: „Vrei să-ţi dau un har mai mare?”, sufletul care e neputincios în trup ar fi spus: „Doamne, Tu vezi că dacă e mai mare, nu-1 sufăr şi mor!”. Omul nu poate să poarte plinătatea harului; aşa pe Tabor, ucenicii lui Hristos au căzut cu faţa la pământ din pricina slavei Domnului.

 

În fiecare zi, hrănim trupul nostru şi respirăm aer ca el să trăiască. Dar pentru suflet avem nevoie de Domnul şi de harul Duhului Sfânt, fără de care sufletul moare. Aşa cum soarele încălzeşte şi învie florile câmpului şi ele se întorc spre el, aşa şi sufletul care iubeşte pe Domnul este atras spre El şi-şi găseşte fericirea în El, şi în marea lui bu­curie vrea ca în toţi oamenii să fie aceeaşi fericire. Domnul ne-a făcut ca să locuim veşnic în cer împreună cu El în iubire.

Slavă Domnului şi milostivirii Sale! El ne-a iubit atât de mult, încât ne-a dat pe Duhul Sfânt, Care ne învaţă tot binele şi ne dă puterea de a birui păcatul. După mulţimea milostivirii Sale, Domnul ne dă harul şi noi trebuie să-1 păstrăm cu tărie ca să nu-1 pierdem, fiindcă fără har omul e orb duhovniceşte. Orb este cel ce adună comori în aceas­tă lume: aceasta înseamnă că sufletul lui nu cunoaşte pe Duhul Sfânt, nu ştie cât e de dulce şi de aceea e înrobit pământului.

Dar cine a cunoscut dulceaţa Duhului Sfânt, acela ştie că ea întrece neasemănat toate şi nu mai poate fi înrobit de nimic pe pământ. E înrobit numai de iubirea Domnu­lui, îşi găseşte odihna în Dumnezeu şi se bucură şi plânge pentru oameni, că n-au cunoscut toţi pe Domnul şi îi este milă de ei.

Când sufletul este în Duhul Sfânt, el este plin şi nu mai tânjeşte după cele cereşti, pentru că împărăţia cerurilor este înăuntrul nostru [Le 17, 21], fiindcă Domnul a venit şi s-a sălăşluit întru noi [In 14, 23]. Dar dacă sufletul pierde harul, atunci el tânjeşte după cele cereşti şi cu lacrimi îl caută pe Domnul.

Înainte de a fi atins de har, omul trăieşte gândind că totul e bine şi în bună rânduială în sufletul lui; dar când harul îl cercetează şi locuieşte în el, atunci se vede pe sine cu totul altfel, iar când harul îl părăseşte din nou, numai atunci îşi dă seama în ce mare nenorocire se găseşte.

Un fiu de împărat a plecat departe la vânătoare şi, pierzându-se în codrul des, nu s-a mai putut întoarce la palatul său. Multe lacrimi a vărsat căutând calea, dar nu a găsit-o. Pierdut în codrul sălbatic, el tânjea după împăra­tul, tatăl Iui, şi după împărăteasa, maica lui, după fraţii şi surorile lui. Cum să trăiască el, fiul de împărat, într-un co­dru sălbatic şi des? Hohotea cu amar, gândindu-se la viaţa sa de altădată în palatul tatălui său şi suspina cu putere după mama sa.

Aşa, şi mai mult încă, se întristează şi tânjeşte sufletul atunci când pierde harul.

Când preafrumosul Iosif a fost vândut rob egiptenilor de fraţii săi într-o ţară străină îndepărtată, el plângea ne­mângâiat după tatăl său; şi când a văzut mormântul Rahi-lei, mama lui, a hohotit cu amar şi a zis: „Mama mea, vezi oare că sunt dus în robie într-o ţară îndepărtată?”

Aşa, şi mai mult încă, se chinuie şi tânjeşte sufletul care a pierdut harul Duhului Sfânt şi a fost dus în robie de gândurile cele rele.

Dar cine nu cunoaşte harul, acela nici nu-1 caută. Şi aşa, lumea s-a alipit de pământ şi oamenii nu ştiu că nimic de pe pământ nu poate înlocui dulceaţa Duhului Sfânt.

Cocoşul de la ţară trăieşte într-o mică ogradă mulţumit cu soarta lui. Dar vulturul care zboară în înălţimi şi vede de sus depărtările azurii, cunoaşte multe ţări, a văzut pă­duri şi câmpii, râuri şi munţi, mări şi oraşe; dacă însă îi tai aripile şi-1 pui să trăiască împreună cu cocoşul în ograda de la ţară, cât de mult îi vor lipsi cerul albastru şi stâncile pustii!

Aşa şi sufletul, când este părăsit de harul pe care 1-a cunoscut, e nemângâiat în nimic şi nu-şi găseşte odihna.

Domnul „nu ne-a lăsat orfani”, ca o mamă iubitoare care nu-şi lasă orfani copiii, ci ne-a dat Mângâietor pe Du­hul Sfânt [In 14,16-18] şi El ne atrage nesăturat să iubim pe Dumnezeu şi să tânjim după El, şi cu lacrimi îl caut ziua şi noaptea.

O, cât de rău îi este sufletului când pierde harul şi în-drăznirea; atunci în plânsul inimii strigă după Dumnezeu: „Când voi vedea iarăşi pe Domnul şi mă voi desfăta de pa­cea şi iubirea Lui?”

De ce te tângui, suflete al meu, şi verşi lacrimi? Sau ai uitat ce a făcut Domnul pentru tine, cel vrednic de toată pedeapsa?

Nu, n-am uitat ce mare milă a revărsat asupra mea Domnul şi-mi aduc aminte de dulceaţa harului Duhului Sfânt şi cunosc iubirea Domnului şi cât de dulce este ea sufletului şi trupului.

De ce lăcrimezi, suflete, dacă cunoşti pe Stăpânul şi negrăita Lui milostivire faţă de tine? Ce mai vrei de la Stă­pânul, Care ţi-a arătat o milă atât de mare?

Sufletul meu vrea să nu mai piardă nicicând harul Dom­nului, căci dulceaţa Lui atrage sufletul meu să iubească neîncetat pe Ziditorul lui.

Când harul se împuţinează în suflet, atunci el cere ia­răşi de la Domnul mila pe care a cunoscut-o. Atunci su­fletul se frământă pentru că îl chinuie gândurile rele şi caută ocrotire la Domnul, Ziditorul său, şi-L roagă să-i dea duh smerit, ca harul să nu mai părăsească sufletul, ci să-i dea puterea de-a iubi neîncetat pe Tatăl său Cel Ceresc.

Domnul îşi retrage adeseori harul Lui de la suflet şi  prin aceasta povăţuieşte cu milostivire şi înţelepciune sufletul, pentru care în mari chinuri şi-a întins braţele pe  cruce, ca el să fie smerit. El lasă sufletul să-şi arate alege- rea liberă în lupta cu vrăjmaşii noştri, dar prin el însuşi  sufletul e lipsit de putere pentru a-i birui şi, de aceea, sufletul meu e trist şi tânjeşte după Domnul şi îl caută cu lacrimi.

Doamne, Tu vezi cât de neputincios e sufletul meu fără harul Tău, şi că nu are nicăieri odihnă. Tu, dulceaţa noas­tră, Tatăl nostru Cel Ceresc, dă-ne puterea de a Te iubi, dă-ne frica Ta sfântă, aşa cum tremură şi Te iubesc heru­vimii.

Tu, Lumina noastră, luminează sufletul ca el să Te iu­bească nesăturat. Tu retragi harul Tău de la mine, pentru că sufletul meu nu rămâne totdeauna în smerenie, dar Tu vezi cât sunt de trist şi cum Te rog: „Dă-mi mie smeritul Duh Sfânt”.

Prin el însuşi omul este lipsit de puterea de a împlini poruncile lui Dumnezeu, de aceea s-a zis: „Cereţi şi vi se va da” [Mt 7, 7]. Dacă nu cerem, ne chinuim pe noi înşine şi ne lipsim de harul Duhului Sfânt; fără har însă, sufletul se tulbură mult, pentru că nu înţelege voia lui Dumnezeu.

Pentru a avea harul, omul trebuie să fie înfrânat în toa­te: în mişcări, în cuvinte, în priviri, în gânduri, în hrană. Şi oricui se înfrânează îi vine în ajutor învăţătura din cuvân­tul lui Dumnezeu, care spune: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu”.

Cuvioasa Măria Egipteanca a luat de la Sfântul Zosima numai puţină linte cu degetul şi a zis: „îmi e de ajuns aceasta, cu harul lui Dumnezeu”. Trebuie să te obişnuieşti să mănânci cât mai puţin cu putinţă, dar aceasta cu jude­cată, atât cât îţi îngăduie munca ta. Măsura înfrânării tre­buie să fie aceea ca după masă să dorim să ne rugăm.

Domnul ne iubeşte mai mult decât iubeşte o mamă pe copiii ei şi ne dă în dar harul Duhului Sfânt, dar noi tre­buie să-1 păzim cu tărie, pentru că nu e nenorocire mai mare decât faptul de a-1 pierde. Când sufletul pierde ha­rul, el se mâhneşte tare şi se gândeşte: „Trebuie că l-am întristat pe Stăpânul”. în aceste minute de întristare, su­fletul e ca şi cum a căzut din cer pe pământ şi vede toate întristările de pe pământ. Ah! Cum roagă atunci sufletul pe Domnul să-i dea din nou harul Său. Această tânjire du­pă Dumnezeu nu poate fi descrisă. Sufletul care a gustat dulceaţa Duhului Sfânt n-o poate uita; el însetează ziua şi noaptea şi se avântă nesăturat spre Dumnezeu. Cine va descrie dogoarea iubirii sale pentru Dumnezeu pe Care sufletul 1-a cunoscut ca Părintele său Ceresc? Sufletul nu va avea nici un minut de răgaz pe pământ, până când Domnul nu-i va da harul Său.

Sufletul care a pierdut harul tânjeşte după Stăpânul şi plânge ca Adam după izgonirea din rai. Şi nimeni nu-1 poate mângâia atunci afară de Dumnezeu. Lacrimile lui Adam erau mari şi ele udau ca nişte pârâiaşe faţa, pieptul şi pă­mântul de sub picioarele lui, şi suspinele lui erau adânci şi puternice ca foalele unei fierării: „Doamne, Doamne - se tânguia el - ridică-mă iarăşi în rai!”

Sufletul lui Adam era desăvârşit în iubirea lui Dumne­zeu şi cunoştea toată dulceaţa raiului, dar era încă lipsit de experienţă, de aceea el n-a depărtat ispita Evei, cum a de­părtat ispita soţiei sale mult încercatul Iov [Iov 2, 9-10].

Ce vrei tu, suflete al meu, şi pentru ce te întristezi şi verşi lacrimi?

Sunt întristat pe Stăpânul, că e atât de multă vreme de când nu L-am văzut şi nimeni nu mângâie plânsul meu după El. El mi-a dat să cunosc mila Lui şi aş vrea ca El să rămână totdeauna întru mine.

Când nu 1-a văzut de multă vreme, mama plânge după fiul iubit şi spune: „Unde eşti tu, copilul meu preaiubit?” Dar iubirea de mamă nu e nimic faţă de iubirea lui Dum­nezeu, atât de mare şi de nesăturată este. Când sufletul este plin de iubirea lui Dumnezeu, atunci de bucuria măsurată se întristează şi se roagă cu la­crimi pentru toată lumea, ca toţi oamenii să cunoască pe Stăpânul şi Tatăl lor ceresc, şi nu cunoaşte odihnă şi nici nu vrea odihnă câtă vreme nu se desfată toţi de harul iubi­rii Lui.

Sufletul meu tânjeşte după Tine şi nu Te poate găsi. Tu vezi, Doamne, cât de atras este el şi plânge căutând harul Tău. A fost voia Ta să mi-l dai şi tot voia Ta a fost să-l iei de la mine. Când nu-l cunoşteam, nu-l puteam cere  aşa. Şi cum puteam cere ceea ce nu cunoşteam? Dar mă rog Ţie şi îl cer, pentru că sufletul meu Te-a cunoscut şi s-a îndulcit de Duhul Tău Cel Sfânt şi Te-a iubit pe Tine, Ziditorul lui.

Tu ai dat harul Tău Sfinţilor Tăi şi ei Te-au iubit până la capăt şi au dispreţuit cele lumeşti, pentru că dulceaţa iubirii Tale nu mai lasă loc pentru a iubi pământul şi frumuseţea acestei lumi, pentru că ele nu sunt nimic faţă de harul Tău.

O, cât de neputincios e sufletul meu şi n-are putere să zboare spre Domnul şi să stea înaintea Lui cu smerenie şi  să plângă ziua şi noaptea. Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu, Ziditorul şi Ta­tăl său Ceresc, nu mai poate avea odihnă pe pământ. Şi sufletul se gândeşte:

„Când mă voi arăta Domnului, mă voi ruga milostivirii Lui pentru tot neamul cel creştinesc.” Dar, în acelaşi timp, se gândeşte: „Când voi vedea Faţa Lui iubită, de bucurie nu voi pu­tea spune nimic, pentru că de multă iubire omul nu poate grăi nimic.”

Şi iarăşi se gândeşte: „Mă voi ruga pentru întreg neamul omenesc, ca toţi oa­menii să se întoarcă la Domnul şi să-şi afle odihna întru El, pentru că iubirea lui Dumnezeu vrea ca toţi să se mân­tuiască.”

 

Păstraţi harul lui Dumnezeu: cu el viaţa e uşoară, totul se lucrează bine, după Dumnezeu, totul e plin de dragoste şi bucurie, sufletul are odihnă în Dumnezeu şi merge ca printr-o grădină minunată în care trăieşte Domnul şi Mai­ca Domnului. Lipsit de har, omul nu e decât pământ pă­cătos, dar cu harul lui Dumnezeu omul se aseamănă după minte îngerilor. îngerii slujesc lui Dumnezeu şi îl iubesc prin mintea lor; tot aşa şi omul e după minte ca un înger.

Fericiţi cei care ziua şi noaptea se îngrijesc să placă Domnului ca să se facă vrednici de iubirea Lui; ei cunosc prin experienţă şi simt harul Duhului Sfânt.

Harul nu vine aşa încât sufletul să nu-1 cunoască şi, când pierde harul, sufletul tânjeşte cu putere după el şi-1 caută cu lacrimi. Dacă nişte părinţi şi-ar pierde copilul preaiubit, cum l-ar mai căuta peste tot ca să-1 găsească! Dar sufletul care iubeşte pe Dumnezeu îl caută pe Domnul cu mult mai multă nelinişte şi putere, aşa încât nu-şi poa­te aduce aminte nici de părinţi, nici de cei dragi.

Slavă Domnului că ne dă să înţelegem venirea harului şi ne învaţă să cunoaştem pentru ce vine harul şi pentru ce se pierde. Sufletul celui ce păzeşte toate poruncile va simţi întotdeauna harul, chiar dacă e puţin. Dar el se pierde uşor pentru slava deşartă, pentru un singur gând de mân­drie. Putem să postim mult, să ne rugăm mult, să facem mult bine, dar dacă pentru aceasta vom cădea în slavă de­şartă, vom fi asemenea unui chimval care răsună, dar înă­untru e gol [Co 13, 1]. Slava deşartă face sufletul gol pe dinăuntru şi e nevoie de multă experienţă şi de o îndelun­gată luptă pentru a o birui. în mănăstire am cunoscut din experienţă şi din Scripturi vătămarea slavei deşarte, şi acum, ziua şi noaptea, cer de la Domnul smerenia lui Hris-tos. Aceasta e o ştiinţă mare şi neîncetată.

Războiul nostru e şi crud, şi greu, şi totodată simplu. Dacă sufletul iubeşte smerenia, el sfărâmă toate cursele vrăjmaşilor noştri şi ia toate întăriturile lor. în lupta noas­tră duhovnicească trebuie să ne uităm de asemenea cu gri­jă să nu ne lipsească muniţiile şi proviziile. Muniţiile sunt această smerenie a noastră, iar proviziile sunt harul dum­nezeiesc; dacă le pierdem, duşmanii ne biruiesc.

Războiul e crâncen, dar numai pentru cei mândri: pen­tru cei smeriţi, dimpotrivă, el este uşor, pentru că ei îl iu­besc pe Domnul, iar El le dă o armă puternică: harul Du­hului Sfânt, de care vrăjmaşii noştri se tem, fiindcă îi arde cu focul lui.

Iată o cale scurtă şi uşoară spre mântuire: Fii ascultător, înfrânat, nu osândi, păzeşte-ţi mintea şi inima de gândurile cele rele şi gândeşte că toţi oamenii sunt buni şi Domnul îi iubeşte. Pentru acest gând smerit, harul Duhului Sfânt va via întru tine şi vei zice: „Milostiv este Domnul!”

Dar dacă osândeşti, murmuri şi-ţi place să-ţi faci voia, atunci chiar dacă te rogi mult, sufletul tău sărăceşte şi spui: „Domnul m-a uitat”. Dar nu Domnul te-a uitat pe tine, ci tu ai uitat că trebuie să te smereşti, şi pentru aceas­ta harul lui Dumnezeu nu viază în sufletul tău; el intră în­să cu uşurinţă în sufletul smerit şi îi dă pacea şi odihna în Dumnezeu. Maica Domnului a fost mai smerită decât toţi şi de aceea o preamăresc cerul şi pământul; şi oricine se smereşte va fi preamărit de Dumnezeu şi va vedea slava Domnului.

Duhul Sfânt este dulce şi plăcut pentru suflet şi trup. El ne dă să cunoaştem iubirea lui Dumnezeu, şi iubirea aceasta este de la Duhul Sfânt.

Lucru minunat: prin Duhul Sfânt omul cunoaşte pe Domnul, Ziditorul lui; şi fericiţi cei ce slujesc Lui, pentru că El a zis: „Acolo unde sunt Eu, va fi şi slujitorul Meu” şi „va vedea slava Mea” [In 12, 26; 17, 24].

Dacă încă aici pe pământ e aşa, cu cât mai mult îl iu­besc pe Domnul şi-L slăvesc în Duhul Sfânt sfinţii în ce­ruri; şi iubirea aceasta e de negrăit.

Sufletul care a cunoscut pe Duhul Sfânt înţelege ce scriu.

Pentru ce însă ne iubeşte atât de mult Domnul? Toţi suntem păcătoşi [Rm 3, 23], iar „lumea întreagă în rău zace”, cum spune Ioan Teologul [In 5,19]. Pentru ce ne iubeşte deci?

Domnul însuşi este numai iubire [cf. In 4,8].

Aşa cum soarele încălzeşte tot pământul, aşa şi harul Duhului Sfânt încălzeşte sufletul să iubească pe Domnul, iar el tânjeşte după El şi-L caută cu lacrimi.

Cum să nu te caut? Tu te-ai arătat în chip neînţeles su­fletului meu şi l-ai înrobit cu iubirea Ta, şi harul Duhului Sfânt a desfătat sufletul meu şi e cu neputinţă pentru el să-1 uite.

Cum să uităm pe Domnul, când El este în noi? Apos­tolul a propovăduit noroadelor zicând: „Până când Hristos va lua chip întru voi” [Ga 4,19].

O, dacă ar cunoaşte toată lumea pe Hristos şi cât de mult ne iubeşte şi cât de dulce e această iubire şi cum toate puterile cereşti se hrănesc din ea şi cum toate viază prin Duhul Sfânt şi cum este preamărit Domnul pentru pătimirile Lui şi cum îl slăvesc toţi sfinţii! Şi slava aceasta nu va avea sfârşit.

Domnul Se bucură de sufletul ce se pocăieşte întru smerenie şi îi dă harul Duhului Sfânt. Ştiu cum un frate sub ascultare a primit pe Duhul Sfânt după şase luni de mănăstire; alţii L-au primit după zece ani, iar alţii au trăit patruzeci de ani şi chiar mai mult, înainte de a cunoaşte harul. Dar nimeni n-a putut ţine acest har, pentru că nu suntem smeriţi.

Cuviosul Serafim [din Sarov] avea douăzeci şi şapte de ani când a văzut pe Domnul; şi sufletul său 1-a îndrăgit într-atât pe Dumnezeu, că s-a schimbat cu totul de la dul­ceaţa Duhului Sfânt; mai târziu, înţelegând că acest har nu mai era cu el, s-a dus în pustie şi a stat vreme de trei ani pe o stâncă rugându-se: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”

Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt se avântă spre El; amintirea Lui îl atrage cu putere şi el uită lumea, iar când îşi aduce din nou aminte de lume, doreşte fierbinte acelaşi har pentru toţi şi se roagă pentru  întreaga lume. Duhul Sfânt însuşi îl atrage să se roage ca toţi oamenii să se pocăiască şi să cunoască pe Dumnezeu,  cât de milostiv este.

            Să ne smerim, fraţilor, şi Domnul ne va iubi. Că Domnul ne iubeşte, o ştim după harul pe care Domnul îl dă sufletului. Când harul e în suflet, fie şi numai puţin, atunci  sufletul iubeşte pe Domnul şi pe aproapele şi are pace în- tru sine. Dar este o iubire încă şi mai mare, şi atunci su- flerul uită lumea întreagă.

Fericit cel ce nu pierde harul lui Dumnezeu, ci se înal­ţă din putere în putere. Eu însă am pierdut harul, dar Dom­nul a avut multă milă de mine şi, mi-a dat să gust un har încă şi mai mare, după singură milostivirea Sa.

Neputincios este sufletul! Lipsiţi de harul dumnezeiesc,  suntem asemenea dobitoacelor, dar prin har, omul e mare la Dumnezeu.

Oamenii pun mare preţ pe ştiinţele pământeşti sau pe cunoştinţa împăraţilor pământeşti şi se bucură dacă sunt împreună cu ei, dar lucrul cu adevărat mare e a cunoaşte pe Domnul şi voia Sa.

Din toate puterile voastre, fraţilor, smeriţi sufletele voas­tre, ca Domnul să le iubească şi să le dea mila Sa. Dar el nu va rămâne în noi dacă nu-i vom iubi pe vrăjmaşi.

Prin Duhul Sfânt sufletul meu a cunoscut pe Domnul şi de aceea îmi este uşor şi plăcut să mă gândesc Ia El şi la lucrurile lui Dumnezeu; dar fără Duhul Sfânt sufletul e mort, chiar dacă ar avea toată ştiinţa lumii.

Dacă oamenii ar şti că există o ştiinţă duhovnicească, ar lepăda toate ştiinţele şi tehnicile lor, şi ar vedea numai pe Domnul. Frumuseţea Lui înrobeşte sufletul şi acesta este atras spre El, doreşte să fie veşnic împreună cu El şi nu mai vrea nimic altceva. El se uită la toate împărăţiile pă­mântului ca la nişte nori care trec pe cer.

Domnul a zis: „Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine” şi: „voi în Mine şi Eu în voi” [In 14, 20]. Sufletul nostru simte că Domnul este în noi, şi de aceea nu-L poate uita nici măcar un minut.

Ce milă! Domnul vrea ca noi să fim în El şi în Tatăl.

Dar ce am făcut pentru Tine, Doamne, sau cu ce Ţi-am plăcut, ca Tu să vrei să fii în noi şi noi să fim întru Tine? Prin păcatele noastre noi te-am ţintuit pe cruce şi Tu vrei ca noi să fim cu Tine? Cât de mare e mila Ta, şi eu o văd revărsându-se peste mine. Sunt vrednic de iad şi de toate chinurile, dar Tu mi-ai dat harul Duhului Sfânt.

Iar dacă Tu mi-ai dat mie, păcătosului, să Te cunosc prin Duhul Sfânt, atunci Te rog, Doamne, dă tuturor no­roadelor să Te cunoască pe Tine. 

 

 

Partea II

Despre voia lui Dumnezeu şi libertate

 

Mare bine este să te predai voii lui Dumnezeu. Atunci în suflet este numai Domnul şi nu alte gânduri, şi el se roagă lui Dumnezeu cu minte curată şi simte iubirea lui Dumnezeu, chiar dacă s-ar chinui cu trupul.

Când sufletul s-a predat cu totul voii lui Dumnezeu, Domnul însuşi începe să-1 călăuzească şi sufletul este în­văţat în chip nemijlocit de Dumnezeu, în vreme ce înainte era povăţuit de învăţători şi de Scripturi. Dar rareori se întâmplă ca învăţătorul sufletului să fie Domnul însuşi prin harul Duhului Sfânt, şi puţini sunt cei ce cunosc aceasta; numai cei ce vieţuiesc după voia lui Dumnezeu.

Omul mândru nu vrea să vieţuiască după voia lui Dum­nezeu: îi place să se conducă el însuşi şi nu înţelege că omul nu are destulă minte ca să se conducă pe sine însuşi, fără Dumnezeu. Şi eu, când trăiam în lume şi nu cunoş­team încă pe Domnul şi Duhul Său Cel Sfânt, nu ştiam cât de mult ne iubeşte Domnul şi mă încredeam în mintea mea proprie. Dar când, prin Duhul Sfânt, am cunoscut pe Dom­nul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, atunci sufle­tul meu s-a predat lui Dumnezeu şi de atunci primesc toa­te întristările care vin asupra mea şi zic: „Domnul se uită  la mine, de ce să mă tem?” Dar înainte nu puteam trăi aşa.

Pentru cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu viaţa e mult mai uşoară, pentru că şi atunci când e în boală, în sărăcie şi în prigoană, el gândeşte aşa: „Aşa i-a plăcut lui Dumne­zeu, iar eu trebuie să îndur aceasta pentru păcatele mele”.

Iată că de mulţi ani bolesc de dureri de cap, greu de în­durat dar folositoare, pentru că prin boală sufletul se sme­reşte. Sufletul meu vrea fierbinte să se roage şi să facă pri­veghere, dar boala mă împiedică, fiindcă trupul bolnav are nevoie de linişte şi odihnă; şi L-am rugat mult pe Domnul să mă vindece, dar El nu m-a ascultat. înseamnă că lucrul nu-mi este de folos.

Dar iată ce s-a întâmplat cu mine altă dată, când Dom­nul m-a ascultat degrabă şi m-a izbăvit. într-o zi de praz­nic s-a dat la trapeză peşte; şi mâncând, am înghiţit un os de peşte care a rămas prins în piept. Am chemat pe Sfântul Mare Mucenic Pantelimon cerându-i să mă vindece, pentru că nici doctorul nu putea scoate osul din piept. Şi când am spus: „Vindecă-mă”, am primit în suflet răspunsul: „Ieşi din trapeză, respiră adânc şi osul va ieşi cu sânge”. Am fă­cut aşa: am ieşit, am respirat adânc, am tuşit şi un os mare de peşte a ţâşnit afară cu sânge. Şi am înţeles că dacă Domnul nu mă vindecă de durerile mele de cap, înseamnă că e de folos pentru sufletul meu să bolesc astfel.

Lucrul cel mai preţios pe lume e să cunoaştem pe Dum­nezeu şi să înţelegem, măcar în parte, voia Lui.

Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu trebuie să se pre­dea întru toate voii lui Dumnezeu şi să trăiască înaintea Lui în frică şi în iubire: în iubire, pentru că Domnul este Iubire; în frică, pentru că trebuie să ne temem să nu în­tristăm pe Dumnezeu prin vreun gând rău.

O, Doamne, fă ca prin puterea harului Sfântului Duh să vieţuim după sfânta Ta voie.

Când harul e cu noi, mintea noastră e puternică; dar când pierdem harul, atunci vedem neputinţa noastră; vedem că fără Dumnezeu nu putem nici măcar gândi ceva bun.

Milostive Dumnezeule, Tu ştii neputinţa noastră. Mă rog Ţie: dă-mi duh smerit pentru că, după milostivirea Ta, Tu dai sufletului smerit puterea de a vieţui după voia Ta şi-i descoperi toate tainele Tale, dându-i să cunoască cât de nesfârşit ne iubeşti.

Cum ştii dacă vieţuieşti după voia lui Dumnezeu?

Iată un semn: dacă te întristezi pentru un lucru oareca­re, înseamnă că nu te-ai predat pe deplin voii lui Dumne­zeu, chiar dacă ţie ţi se pare că vieţuieşti după voia Lui.

Cine vieţuieşte după voia lui Dumnezeu, acela nu se în­grijeşte de nimic.

Şi dacă are nevoie de vreun lucru, se predă pe sine în­suşi şi lucrul de care are nevoie lui Dumnezeu. Şi chiar dacă nu-1 dobândeşte, rămâne la fel de liniştit, ca şi cum l-ar avea.

Sufletul care s-a predat voii lui Dumnezeu nu se teme de nimic: nici de furtună, nici de tâlhari, de nimic. Şi orice i s-ar întâmpla, el spune: „Aşa i-a plăcut lui Dumne­zeu”. Dacă e bolnav, gândeşte: „înseamnă că am nevoie de boală, altfel Dumnezeu nu mi-ar fi trimis-o”.

Şi aşa se păstrează pacea în suflet şi în trup.

Cine-şi face griji pentru sine însuşi, acela nu se poate preda pe sine voii lui Dumnezeu astfel ca sufletul lui să aibă pace în Dumnezeu.

Dar sufletul smerit se predă voii lui Dumnezeu şi vieţu­ieşte înaintea Lui cu frică şi iubire: cu frică, ca să nu întris­teze cu nimic pe Dumnezeu; cu iubire, căci sufletul ştie cât de mult ne iubeşte Domnul.

Lucrul cel mai bun este să te predai voii lui Dumnezeu şi să înduri întristările cu nădejde. Iar Domnul, văzând întristarea noastră, nu ne va da niciodată peste puterile noastre.

Dar dacă întristările noastre ne par mari, aceasta în­seamnă că nu ne-am predat încă voii lui Dumnezeu.

Sufletul s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu întru toate şi se odihneşte în El, pentru că ştie din experienţă şi din Sfânta Scriptură că mult ne iubeşte Domnul şi veghea­ză asupra sufletelor noastre, ca toate să se facă vii prin ha­rul Său în pace şi iubire.

Cine s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu, acela nu se întristează de nimic, chiar dacă ar fi bolnav, sărac şi pri­gonit. Sufletul ştie că Domnul poartă grijă de noi cu mi­lostivire. De lucrurile Domnului dă mărturie Duhul Sfânt, pe Care sufletul îl cunoaşte. Dar cei mândri şi neascultă­tori nu vor să se predea voii lui Dumnezeu, fiindcă le place să-şi facă voia lor, lucru atât de vătămător pentru suflet.

Marele Pimen zicea: „Voia noastră este zid de aramă între noi şi Dumnezeu şi nu ne lasă să ne apropiem de El sau să vedem mila Lui”.

Întotdeauna trebuie să cerem de la Domnul pacea su­fletului ca să împlinim mai uşor poruncile Domnului; fi­indcă Domnul iubeşte pe cei ce se străduiesc să împli­nească voia Lui şi astfel ei află mare odihnă în Dumnezeu.

Cel ce împlineşte voia lui Dumnezeu e mulţumit de toate, chiar dacă e sărac, bolnav sau se chinuie, pentru că îl veseleşte harul Domnului. Dar cel nemulţumit de soarta lui, care murmură pentru boala lui sau pentru cel care 1-a supărat, acela e bine să ştie că în el se află un duh de mân­drie care a luat de la el mulţumirea faţă de Dumnezeu.

Chiar dacă e aşa, nu te mâhni, ci străduieşte-te cu tărie să-ţi pui nădejdea în Dumnezeu şi cere de la El duh sme­rit; şi atunci când vine la tine smeritul Duh al lui Dumne­zeu, îl vei iubi şi-ţi vei găsi odihna, chiar de vei avea în­tristări.

Sufletul care are smerenie îşi aduce aminte întotdeau­na de Dumnezeu şi gândeşte aşa: „Dumnezeu m-a făcut, a pătimit pentru Mine, îmi iartă păcatele şi mă mângâie, mă hrăneşte şi poartă de grijă de mine. De ce să-mi fac atunci griji sau de ce să mă tem, chiar dacă m-ar ameninţa moartea?”

Domnul povăţuieşte orice suflet care se predă pe sine voii lui Dumnezeu, fiindcă El a zis: „Cheamă-Mă în ziua necazului şi te voi izbăvi, şi tu Mă vei preamări” [Ps 49,16].

Orice suflet tulburat de ceva trebuie să întrebe pe Dom­nul, şi Domnul îl va povăţui. Şi aceasta mai cu seamă în ceas de nenorocire şi tulburare; de obicei, însă, trebuie dis­cutat cu duhovnicul, fiindcă acest lucru înseamnă smerenie.

Bun lucru e a ne învăţa să vieţuim după voia lui Dum­nezeu. Atunci sufletul rămâne neîncetat în Dumnezeu şi are mare odihnă; şi din această bucurie omul se roagă ca tot sufletul să cunoască pe Domnul; să cunoască cât de mult ne iubeşte şi cu câtă bogăţie ne dă Duhul Sfânt Care veseleşte sufletul în Dumnezeu.

Şi atunci sufletul e în întregime drag, pentru că e în în­tregime al lui Dumnezeu.

Domnul Cel Milostiv îl povăţuieşte pe om că trebuie să îndure întristările cu mulţumire. în toată viaţa mea n-am murmurat o singură dată pentru întristări, ci le-am primit pe toate din mâinile lui Dumnezeu ca pe un leac mântui­tor şi am mulţumit întotdeauna lui Dumnezeu, şi de aceea  Dumnezeu mi-a dat să îndur cu uşurinţă toate întristările.

Toţi oamenii pe pământ îndură inevitabil întristări şi, deşi întristările pe care ni le trimite Domnul nu sunt mari, pentru oameni ele par de neîndurat şi îi întristează, şi  aceasta pentru că nu vor să-şi smerească sufletul, nici să  se predea voii lui Dumnezeu.

 

Dar pe cei ce s-au predat voii lui Dumnezeu, Domnul însuşi îi călăuzeşte cu harul Său, şi ei îndură totul cu băr­băţie pentru Dumnezeu, pe Care-L iubesc şi împreună cu Care vor fi preamăriţi în veci.

Pe pământ nimeni nu poate scăpa de întristări, dar cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu, le îndură cu uşurinţă. El vede întristările, dar nădăjduieşte în Domnul, şi întristă­rile trec.

Când Maica Domnului stătea la picioarele crucii, întris­tarea ei era necuprins de mare, pentru că ea îl iubea pe Fiul ei mai mult decât îşi poate închipui cineva. Şi noi ştim că cine iubeşte mult, acela şi suferă mult. După firea ome­nească, Maica Domnului n-ar fi putut îndura întristarea, dar ea s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt a întărit-o şi i-a dat puterea de a îndura această întristare.

Şi mai apoi, după înălţarea Domnului, Ea s-a făcut pen­tru tot poporul lui Dumnezeu mare mângâiere în întristări.

Domnul a dat pe pământ pe Duhul Sfânt şi cel în care Acesta viază simte în el raiul.

Vei zice poate: „De ce nu este şi în mine un asemenea har?” Pentru că nu te-ai predat voii lui Dumnezeu, ci tră­ieşti după voia ta.

Priveşte pe cel ce-şi iubeşte voia sa proprie; n-are nici­odată pace în suflet şi e mereu nemulţumit: „Asta nu e aşa, asta nu e bine”. Dar cel ce s-a predat pe sine însuşi în chip desăvârşit voii lui Dumnezeu, acela are rugăciunea curată în sufletul lui, iubeşte pe Domnul, şi toate ale lui sunt dragi şi plăcute.

Aşa s-a predat lui Dumnezeu Preasfânta Fecioară: „Iată roaba Ta. Fie mie după cuvântul tău!” [Le 1, 38]. Dacă am spune şi noi aşa: „Iată robii Tăi, Doamne. Fie nouă după cuvântul Tău”, cele spuse de Domnul şi scrise de Duhul Sfânt în Evanghelie ar rămâne în sufletele noastre şi atunci lumea întreagă s-ar umple de iubirea lui Dumnezeu şi cât de minunată ar fi viaţa pe întregul pământ. Dar, deşi cu­vintele Domnului se aud de atâtea veacuri în întreaga lu­me, oamenii nu le înţeleg şi nu vor să le primească. Dar cine trăieşte după voia lui Dumnezeu, acela va fi preamă­rit în cer şi pe pământ.

Cine s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu nu se preo­cupă numai de Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu îl ajută să rămână întotdeauna în rugăciune. Chiar dacă lucrează sau vorbeşte, sufletul lui e preocupat de Dumnezeu, pentru că s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu şi pentru aceasta Domnul îl are în purtarea Sa de grijă.

O tradiţie spune că, în drum spre Egipt, Sfânta Fami­lie a întâlnit un tâlhar, dar acesta nu le-a făcut nici un rău, ci, văzând Pruncul, a spus că dacă Dumnezeu S-ar întrupa, n-ar fi mai frumos decât pruncul acesta; şi i-a lăsat să meargă în pace.

Lucru uimitor: un tâlhar, care de obicei ca o fiară nu cruţă pe nimeni, nu a necăjit, nici nu a supărat Sfânta Fa­milie. La vederea Pruncului şi a blândei Sale Maici, sufle­tul tâlharului s-a înmuiat şi a fost atins de harul lui Dum­nezeu.

Aşa s-a întâmplat şi cu fiarele sălbatice care la vederea sfinţilor mucenici sau a bărbaţilor cuvioşi se făceau blânde şi nu le făceau rău. Chiar şi demonii se tem de sufletul blând şi smerit, care-i biruie prin ascultare şi rugăciune.

Alt lucru uimitor: tâlharului i s-a făcut milă de Domnul-Prunc, dar arhiereii şi bătrânii L-au predat Iui Pilat să-L răstignească. Şi aceasta pentru că ei nu se rugau şi nu ce­reau de la Domnul să-i povăţuiască ce şi cum să lucreze.

Astfel, adeseori ocârmuitorii şi oamenii mari vor bine­le, dar nu ştiu unde este; nu ştiu că este în Dumnezeu şi că li se dă de la Dumnezeu.

 

Întotdeauna trebuie să ne rugăm ca Domnul să ne po-văţuiască ce anume trebuie să facem, şi Domnul nu ne va lăsa să rătăcim.

Adam n-a avut înţelepciunea să întrebe pe Domnul de­spre rodul pe care i 1-a dat Eva, şi pentru aceasta a pierdut raiul.

David n-a întrebat pe Domnul: „Este bine oare să iau pe femeia lui Urie?” şi a căzut în păcatul uciderii şi al preacurviei.

Aşa şi toţi sfinţii care au păcătuit, au păcătuit pentru că n-au chemat pe Domnul să-i ajute şi să-i povăţuiască. Cu­viosul Serafim din Sarov zicea: „Când vorbeam după min­tea mea, se întâmpla să greşesc”.

Dar sunt şi greşeli fără păcat care vin din nedesăvâr­şirea noastră; le vedem chiar şi la Maica Domnului. în Evanghelie se spune că atunci când a părăsit Ierusalimul împreună cu Iosif, ea credea că Fiul ei mergea cu rudele sau cunoscuţii… Şi abia la capătul a trei zile de căutări L-au găsit în templu vorbind cu cărturarii [Le 2,44].

Astfel, numai Domnul ştie toate, noi însă, oricine am fi, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu să ne povăţuiască şi să întrebăm pe părintele duhovnicesc, ca să nu greşim.

Duhul lui Dumnezeu povăţuieşte pe toţi în chip deose­bit: unul se linişteşte [vieţuieşte în isihie] în singurătate, în pustie, altul se roagă pentru oameni; altul e chemat să păstorească turma cuvântătoare a lui Hristos; altuia i s-a dat să propovăduiască sau să mângâie pe cei ce suferă; al­tul slujeşte pe aproapele din munca sau averea lui - toate acestea sunt daruri ale Duhului Sfânt şi toate sunt date în grade diferite: unuia treizeci, altuia şaizeci, altuia o sută [Mc 4, 20].

Dacă ne-am iubi unii pe alţii întru simplitatea inimii, atunci Domnul ne-ar arăta prin Duhul Sfânt multe lucruri minunate şi ne-ar descoperi mari taine.

Dumnezeu - o iubire de care nu te poţi sătura…

Mintea mea s-a oprit în Dumnezeu şi am încetat să scriu…

 

Cât de limpede îmi este că Domnul ne conduce. Fără El n-am putea nici măcar gândi binele; de aceea trebuie să ne predăm cu smerenie voii lui Dumnezeu, fiindcă Domnul ne călăuzeşte.

Toţi ne chinuim pe pământ şi căutăm libertatea, dar puţini sunt cei ce ştiu în ce anume stă libertatea şi unde se găseşte ea.

Şi eu doresc libertatea şi o caut zi şi noapte. Am înţeles că ea este la Dumnezeu şi e dată de Dumnezeu inimilor smerite care s-au pocăit şi şi-au tăiat voia proprie înaintea Lui. Celor ce se pocăiesc Domnul le dă pacea Lui şi liber­tatea de a-L iubi. Şi nu e nimic mai bun pe lume decât a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele. în aceasta îşi găseşte sufletul odihna şi bucuria.

Noroade ale pământului, cad în genunchi înaintea voas­tră şi vă rog cu lacrimi: „Veniţi la Hristos! Eu cunosc iubi­rea Lui pentru voi. O cunosc şi de aceea strig întregului pă­mânt. Dacă nu cunoşti ceva, cum vei vorbi despre aceasta?”

Vei întreba, poate: „Dar cum putem cunoaşte pe Dum­nezeu?” Eu, însă, spun că vedem pe Domnul prin Duhul Sfânt. Şi tu, dacă te smereşti, atunci şi ţie Duhul Sfânt îţi va arăta pe Domnul nostru; şi atunci şi tu vei voi să strigi despre El întregului pământ.

Sunt bătrân şi aştept moartea, şi scriu adevărul din dragoste pentru norod, pentru care se întristează sufletul meu. Dacă aş putea ajuta fie şi numai un singur suflet să se mântuiască, şi pentru aceasta voi mulţumi lui Dumne­zeu, dar inima mea suferă pentru întreaga lume şi mă rog şi vărs lacrimi pentru întreaga lume, ca toţi să se pocăiască şi să cunoască pe Dumnezeu şi să trăiască în iubire şi să se desfete de libertate în Dumnezeu.

Voi, toţi oamenii de pe pământ, rugaţi-vă şi plângeţi pentru păcatele voastre, ca Domnul să vi le ierte. Unde este iertarea păcatelor, acolo e şi o conştiinţă liberă şi iubi­re, chiar dacă una mică.

Domnul nu vrea moartea păcătosului [Iz 18, 32], iar celui ce se pocăieşte îi dă în dar harul Duhului Sfânt. El dă sufletului pacea şi libertatea de a fi cu mintea şi inima în Dumnezeu. Când Duhul Sfânt ne iartă păcatele, atunci su­fletul primeşte libertatea de a se ruga lui Dumnezeu cu mintea curată; atunci el vede liber pe Dumnezeu şi rămâ­ne întru El în odihnă şi bucurie. Aceasta e adevărata liber­tate. Dar fără Dumnezeu nu poate fi libertate, pentru că vrăjmaşii tulbură sufletul prin gândurile cele rele.

Voi spune adevărul în faţa lumii întregi: sunt un tică­los înaintea lui Dumnezeu şi aş fi deznădăjduit de mântui­rea mea dacă Dumnezeu nu mi-ar fi dat harul Sfântului Său Duh. Şi Duhul Sfânt m-a învăţat şi de aceea scriu de­spre Dumnezeu fără osteneală, pentru că El mă atrage să scriu.

Mi-e milă şi plâng şi suspin pentru oameni. Mulţi gân­desc: „Am făcut multe păcate: am ucis, am zburdat, am siluit, am defăimat, am desfrânat şi am făcut multe alte lucruri”, şi de ruşine nu vin la pocăinţă. Dar ei uită că îna­intea lui Dumnezeu toate păcatele lor sunt ca o picătură de apă în mare.

O, fraţii mei din tot pământul, căiţi-vă până când mai e vreme! Dumnezeu aşteaptă cu milostivire pocăinţa noas­tră. Şi tot cerul, toţi sfinţii aşteaptă această pocăinţă. Aşa cum Dumnezeu este iubire [1, In 4, 8], aşa şi Duhul Sfânt în sfinţi e iubire. Cere iertare, şi Dumnezeu te va ierta. Şi când vei primi iertarea păcatelor, atunci în sufletul tău va fi bucurie şi veselie, şi harul Duhului Sfânt va intra în su­fletul tău şi vei zice: „Iată adevărata libertate; ea este în Dumnezeu şi de la Dumnezeu”.

Harul lui Dumnezeu nu desfiinţează libertatea, ci o ajută numai să împlinească poruncile lui Dumnezeu. Adam era în har, dar voia lui nu era desfiinţată. La fel şi îngerii ră­mân în Duhul Sfânt, dar voia lor liberă nu este desfiinţată.

Mulţi oameni nu cunosc calea mântuirii, rătăcesc în întuneric şi nu văd Lumina Adevărului. Dar El a fost, este şi va fi, şi pe toţi îi cheamă cu milostivire la Sine: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, cunoaşteţi-Mă şi Eu vă voi da odihna şi libertatea”.

Iată adevărata libertate: când suntem în Dumnezeu, înainte însă nu ştiam aceasta. Până la douăzeci şi şapte de ani credeam numai că Dumnezeu există, dar nu-L cunoş­team, dar de când sufletul meu L-a cunoscut prin Duhul Sfânt, el se topeşte de dogoarea doririi Lui; şi acum cu inimă fierbinte îl caut ziua şi noaptea.

Domnul vrea ca noi să ne iubim unii pe alţii; în aceasta stă libertatea: în iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. în aceasta e şi libertatea şi egalitatea. în rangurile pămân­teşti nu poate fi egalitate, dar acest lucru nu contează pen­tru suflet. Nu se poate ca fiecare să fie împărat sau prinţ; nu se poate ca fiecare să fie patriarh sau egumen sau în-tâi-stătător; dar în oricare rang e cu putinţă să iubeşti pe Dumnezeu şi să fii bineplăcut Lui şi numai aceasta contea­ză. Şi cine iubeşte mai mult pe Dumnezeu pe pământ, ace­la va avea mai multă slavă în împărăţie. Cine iubeşte mai mult, acela se avântă cu tărie spre Dumnezeu, acela va fi aproape de El. Fiecare va fi preamărit pe măsura iubirii lui. Şi am înţeles că iubirea este felurită după tăria ei.

Cineva se teme de Dumnezeu ca să nu-L supere cu ceva - aceasta e întâia iubire. Cineva are mintea curată de gânduri - aceasta e cea de-a doua iubire, mai mare decât prima. Cineva are în chip simţit harul în sufletul său - aceasta e a treia iubire, încă mai mare. Cea de-a patra şi desăvârşita iubire de Dumnezeu e atunci când cineva are harul Duhului Sfânt în suflet şi în trup. Trupul unuia ca acesta se sfinţeşte şi după moarte se va preface în sfinte moaşte. Aşa a fost la marii sfinţi mu­cenici, la proroci şi la cuvioşi. Cine a ajuns la această mă­sură rămâne neatins de iubirea trupească. El se poate cul­ca liber cu o fată, fără a încerca faţă de ea nici un fel de dorinţă. Iubirea lui Dumnezeu e mai puternică decât iubi­rea de fată spre care este atrasă toată lumea, afară de cel ce are harul lui Dumnezeu în deplinătate; pentru că dul­ceaţa Duhului Sfânt renaşte omul întreg şi-1 învaţă să iu­bească pe Dumnezeu în deplinătate. Pentru deplinătatea iubirii dumnezeieşti, sufletul rămâne neatins de lume; chiar dacă omul trăieşte pe pământ în mijlocul altora, din iubirea lui pentru Dumnezeu el uită tot ce este în lume. Nenorocirea noastră stă în aceea că, din pricina mândriei minţii noastre, nu stăruim în acest har şi el părăseşte su­fletul, şi sufletul îl caută plângând şi suspinând, şi zice: „Sufletul meu tânjeşte după Domnul”.

 

Despre pocăinţă

 

Sufletul meu Te-a cunoscut, Doamne, şi eu scriu de­spre mila Ta norodului Tău.

Noroadelor, nu vă întristaţi că trăiţi în osteneli. Luptaţi numai cu păcatul şi cereţi ajutor de la Dumnezeu, iar El vi-1 va da, pentru că e milostiv şi ne iubeşte.

Noroadelor, cu lacrimi scriu aceste rânduri. Sufletul meu vrea ca voi să cunoaşteţi pe Domnul şi să vedeţi mila şi slava Lui. Am şaptezeci şi doi de ani; curând voi muri şi scriu despre mila Domnului, pe care Domnul mi-a dat să o cunosc prin Duhul Sfânt; şi Duhul Sfânt m-a învăţat să iu­besc norodul. V-aş pune pe un munte înalt, ca de pe vârful lui să puteţi vedea faţa blândă şi milostivă a Domnului şi inimile voastre să salte de bucurie. Vă spun adevărul: nu ştiu nimic bun în mine însumi şi în mine sunt multe pă­cate, dar harul Duhului Sfânt mi-a şters mulţime de păca­te şi ştiu că celor ce luptă cu păcatul Domnul le dă nu nu­mai iertarea, dar şi harul Duhului Sfânt, care bucură su­fletul şi-i dă o pace dulce şi adâncă.

Doamne, Tu iubeşti zidirea Ta; şi cine poate înţelege iubirea Ta sau gusta dulceaţa ei, dacă nu o înveţi Tu însuţi prin Duhul Tău Cel Sfânt?

Te rog, Doamne, revarsă peste oameni harul Duhului Sfânt ca ei să cunoască iubirea Ta. încălzeşte inimile abă­tute ale oamenilor ca ei să Te slăvească în bucurie uitând întristările pământului.

Mângâietorule bunule, cu lacrimi Te rog: mângâie ini­mile întristate ale oamenilor. Dă noroadelor să audă dul­cele Tău glas: „Iertate sunt păcatele voastre”. Da, Doamne, stă în puterea Ta să faci minuni şi nu e minune mai mare decât a-i iubi pe păcătoşi în căderea lor. Să iubeşti un sfânt e uşor, căci el este vrednic de ea. Da, Doamne, as­cultă rugăciunea pământului. Toate noroadele sunt în­tristate; toate sunt abătute în păcat; toate sunt lipsite de harul Tău şi trăiesc în întuneric.

 O, noroadelor, să chemăm la Domnul tot pământul şi auzită va fi rugăciunea noastră, pentru că Domnul se bu­cură de căinţa oamenilor; şi toate puterile cereşti ne aş­teaptă, ca şi noi să ne bucurăm de dulceaţa iubirii lui Dumnezeu şi să vedem frumuseţea feţei Lui.

Când oamenii păzesc frica de Dumnezeu, atunci e les­nicios şi desfătat lucru a trăi pe pământ. Dar acum noro­dul a ajuns să trăiască după voia şi mintea lui şi a lăsat poruncile sfinte; el crede că-şi află bucuria pe pământ fără Domnul, neştiind că numai Domnul e bucuria noastră şi numai în Domnul se veseleşte sufletul omului. El încălzeş­te sufletul aşa cum soarele încălzeşte florile câmpului, şi cum vântul le leagănă şi le dă viaţă. Domnul ne-a dat toa­te, ca noi să-L slăvim. Dar lumea nu înţelege aceasta. Şi cum ar putea înţelege ceea ce n-a văzut, nici n-a gustat? Chiar eu, când eram în lume, credeam că aceasta e fericirea pe pământ: să fiu sănătos, frumos, bogat şi iubit de ceilalţi. Şi mă mândream în deşert de acestea. Dar când L-am cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, atunci m-am deprins să privesc toată fericirea lumii ca un fum purtat de vânt. Însă harul Duhului Sfânt bucură şi veseleşte sufletul, iar el într-o adâncă pace vede pe Domnul şi uită pământul.

Doamne, întoarce oamenii Tăi spre Tine, ca toţi să cu­noască iubirea Ta şi să vadă în Duhul Sfânt faţa Ta blândă; ca toţi să se desfăteze încă de pe pământ de această vedere şi, văzându-Te cum eşti, să se facă asemenea Ţie [1 In 3,2].

Slavă Domnului că ne-a dat pocăinţa, iar prin pocăinţă noi toţi ne mântuim, fără excepţie. Nu se mântuiesc nu­mai cei ce nu vor să se pocăiască, şi în aceasta văd dez­nădejdea lor şi plâng mult, fiindu-mi milă de ei. Ei nu cu­nosc prin Duhul Sfânt cât de mare e milostivirea lui Dum­nezeu. Dar dacă fiecare suflet ar cunoaşte pe Domnul şi ar şti cât de mult ne iubeşte, atunci nimeni n-ar mai deznă-dăjdui şi nici n-ar mai murmura vreodată.

Orice suflet care şi-a pierdut pacea trebuie să se pocă­iască şi Domnul îi va ierta păcatele, iar atunci bucuria şi pacea vor fi în suflet; şi nu e nevoie de alte mărturii, pen­tru că Duhul însuşi dă mărturie că păcatele au fost iertate. Iată un semn al iertării păcatelor: dacă urăşti păcatul în­seamnă că Domnul ţi-a iertat păcatele tale.

Ce mai aşteptăm? Ca din înălţimea cerurilor să ni se cânte un cânt ceresc? Dar în cer totul viază prin Duhul Sfânt, şi pe pământ Domnul ne-a dat Acelaşi Duh Sfânt, în bisericile lui Dumnezeu slujbele sunt săvârşite prin Du­hul Sfânt; în pustii, în munţi şi în peşteri, toţi nevoitorii lui Hristos viază prin Duhul Sfânt; şi dacă-L vom păstra, vom fi liberi de tot întunericul, şi viaţa veşnică va fi în su­fletele noastre.

Dacă toţi oamenii s-ar pocăi şi ar păzi poruncile lui Dumnezeu, atunci ar fi raiul pe pământ, fiindcă „împă­răţia lui Dumnezeu este înăuntrul nostru” [Le 17, 21]. îm­părăţia lui Dumnezeu e Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt în cer şi pe pământ Acelaşi este.

Celui ce se căieşte Domnul îi dă raiul şi împărăţia veşnică, împreună cu El. După mulţimea milostivirii Sale, El nu-şi mai aduce aminte de păcatele noastre, cum nu şi-a adus aminte pe cruce de cele ale tâlharului răstignit împreună cu El.

Mare e milostivirea Ta, Doamne; şi cine poate să-Ţi mulţumească cum se cuvine pentru că ne-ai dat pe pă­mânt pe Duhul Sfânt?

Mare e dreptatea Ta, Doamne. Tu ai făgăduit Aposto­lilor Tăi: „Nu vă voi lăsa orfani” [In 14, 18]; şi acum noi trăim această milostivire, şi sufletul nostru simte că Dom­nul ne iubeşte. Iar cine nu simte, e bine ca acela să se po-căiască şi să trăiască după voia lui Dumnezeu şi atunci Domnul îi va da harul Lui, care va călăuzi sufletul său. Dar dacă vezi un om care păcătuieşte şi nu ţi-e milă de el, ha­rul te părăseşte.

Ni s-a poruncit să iubim, dar iubirii lui Hristos îi este milă de toţi oamenii, şi Duhul Sfânt învaţă sufletul să îm­plinească poruncile lui Dumnezeu şi-i dă puterea să facă binele.

Duhule Sfinte, nu ne lăsa! Când eşti cu noi, sufletul simte prezenţa Ta şi îşi găseşte fericirea în Dumnezeu, căci Tu îi dai să iubească cu înflăcărare pe Dumnezeu.

Atât de mult i-a iubit pe oameni Domnul, că i-a sfinţit prin Duhul Sfânt şi i-a făcut asemenea Lui. Domnul e mi­lostiv, iar Duhul Sfânt ne dă puterea de a fi milostivi. Fraţilor, să ne smerim şi prin pocăinţă vom dobândi o inimă plină de milă, şi atunci vom vedea slava Domnului, care se face cunoscută sufletului şi minţii prin harul Du­hului Sfânt.

Cine se pocăieşte cu adevărat e gata să sufere toate ne­cazurile: foame şi golătate, frig şi căldură, boală şi sărăcie, dispreţ şi prigoană, nedreptate şi defăimare, fiindcă su­fletul se avântă spre Domnul şi nu se mai grijeşte de cele pământeşti, ci se roagă lui Dumnezeu cu minte curată.

 

Dar cel alipit de averi şi de bani, acela nu va putea avea niciodată mintea curată în Dumnezeu, fiindcă în adâncul sufletului său sade grija: ce să facă cu aceşti bani? Şi dacă nu se pocăieşte sincer şi nu se va întrista pentru că L-a întristat pe Dumnezeu, va şi muri în patimi fără să fi cu­noscut pe Dumnezeu.

Când ţi se ia ceea ce ai, dă tu acel lucru, pentru că iubi­rea dumnezeiască nu poate refuza nimic; dar cine n-a cu­noscut iubirea, acela nu poate fi milostiv, pentru că în su­fletul lui nu e bucuria Duhului Sfânt.

Dacă prin patimile Lui Domnul Cel Milostiv ne-a dat pe pământ pe Duhul Sfânt de la Tatăl, ba ne-a dat însuşi Trupul şi Sângele Lui, e limpede că El ne va da şi toate cele de care avem nevoie. Să ne predăm voii lui Dumnezeu şi atunci vom vedea purtarea de grijă [pronia] a lui Dum­nezeu şi Domnul ne va da şi ceea ce nu aşteptăm. Dar cine nu se predă voii lui Dumnezeu, acela nu va putea vedea niciodată purtarea de grijă [pronia] a lui Dumnezeu faţă de noi.

Să nu ne întristăm de pierderea averilor noastre: acesta e un lucru neînsemnat. Tatăl meu după trup m-a învăţat aceasta. Când se întâmpla o nenorocire în casă, el rămâ­nea liniştit. După ce casa noastră a ars oamenii spuneau: „Ivan Petrovici, ţi-a ars gospodăria”, dar el răspundea: „Dă Dumnezeu, şi mi-o voi pune pe picioare”. într-o zi mergeam la ogorul nostru şi eu i-am spus: „Uite, ne-au furat snopii de grâu”, dar el mi-a răspuns: „Ei şi? Fiule, Domnul a făcut să rodească pentru noi bucate din destul, dar cine fură înseamnă că are nevoie de ele”. Mi s-a în­tâmplat să-i spun: „Dai mult de pomană, dar iată acolo oamenii trăiesc mai bine decât noi şi dau mai puţin”, iar el mi-a răspuns: „Lasă, fiule, Domnul ne va da ce ne trebu­ie!” Şi Domnul n-a înşelat nădejdea lui.

Celui milostiv, Domnul îi iartă îndată păcatele. Omul milostiv nu-şi aduce aminte de rău. Chiar dacă e ocărât sau i se ia ce-i al lui, el rămâne liniştit, căci cunoaşte milos­tivirea Domnului; şi de mila Domnului nimeni din­tre oameni nu se poate lipsi, pentru că ea este sus, este la Dumnezeu.

Toţi oamenii feciorelnici şi smeriţi, ascultători şi înfrâ­naţi şi care se căiesc pentru păcatele lor, sunt înălţaţi la cer, văd pe Domnul nostru Iisus Hristos întru slavă şi aud cântul heruvimilor şi uită de pământ. Dar noi, pe pământ, suntem răscoliţi ca praful pe care-1 ridică vântul şi mintea noastră se lipeşte de cele pământeşti.

Neputincios este duhul meu! Ca o candelă pâlpâitoare, el se stinge la cea mai mică suflare de vânt; dar duhul sfinţilor ardea în flăcări ca rugul ce ardea şi nu se mistuia, şi ei nu se temeau de vânt. Cine-mi va da o asemenea do­goare, ca să nu cunosc odihnă de la dragostea lui Dumne­zeu nici ziua, nici noaptea?

Arzătoare e iubirea Domnului. Pentru ea, sfinţii au în­durat toate întristările şi au dobândit puterea de a face minuni. Vindecau bolnavi, înviau morţii, mergeau pe ape, erau ridicaţi în văzduh la vremea rugăciunii; eu însă vreau să învăţ doar smerenia şi iubirea lui Hristos, ca să nu supăr pe nimeni, ci să mă rog pentru toţi oamenii ca pen­tru mine însumi.

Vai, mie! Scriu despre iubirea lui Dumnezeu, dar eu însumi iubesc puţin pe Dumnezeu şi de aceea plâng mult şi mă întristez ca Adam când a fost izgonit din rai şi suspin şi strig: „Miîuieşte-mă, Dumnezeule, pe mine, zidirea Ta căzută”.

De câte ori nu mi-ai dat harul Tău, şi eu nu l-am păzit din pricina slavei deşarte din sufletul meu; dar sufletul meu Te cunoaşte pe Tine, Ziditorul şi Dumnezeul meu, şi de aceea Te caut suspinând, aşa cum suspina Iosif după tatăl său, Iacob, la mormântul maicii sale, când a fost dus rob în Egipt.

„Te-am întristat cu păcatele mele, şi Tu pleci de la mi­ne, iar sufletul meu tânjeşte după Tine.”

„Duhule Sfinte, nu mă lăsa. Când Tu pleci de la mine, gândurile rele se apropie de mine şi sufletul meu tânjeşte după Tine cu multe lacrimi.”

„Preasfântă Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, Tu vezi mâhnirea mea: am întristat pe Domnul şi El m-a părăsit. Dar rog bunătatea ta: Mântuieşte-mă pe mine, făptura că­zută a lui Dumnezeu, mântuieşte-mă pe mine, robul Tău.”

Dacă gândeşti rău despre oameni, aceasta înseamnă că un duh rău viază în tine şi îţi insuflă gânduri rele îm­potriva oamenilor. Şi dacă cineva nu se pocăieşte şi moare fără să fi iertat fratelui său, sufletul lui se va pogorî acolo unde sălăşluieşte duhul rău care-i stăpâneşte sufletul.

Asta e legea pentru noi: dacă ierţi, aceasta înseamnă că Domnul te-a iertat; dar dacă nu ierţi fratelui tău, înseam­nă că păcatul tău rămâne cu tine.

Domnul vrea ca noi să iubim pe aproapele; şi dacă tu gândeşti despre el că Domnul îl iubeşte, aceasta înseamnă că iubirea Domnului e cu tine; şi dacă crezi că Domnul iubeşte mult făptura Sa şi ţi-e milă de întreaga zidire şi-i iubeşti pe vrăjmaşii tăi, iar pe tine însuţi te socoteşti mai rău decât toţi, aceasta înseamnă că e cu tine un mare har al Duhului Sfânt.

Cine poartă în sine pe Duhul Sfânt, chiar dacă nu mult, acela se întristează pentru toţi oamenii ziua şi noaptea, şi în inima lui îi este milă de orice zidire a lui Dumnezeu şi mai cu seamă de oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu sau se împotrivesc Lui şi care, pentru aceasta, merg în fo­cul chinurilor. El se roagă pentru ei ziua şi noaptea, mai mult decât pentru sine însuşi, ca toţi să se pocăiască şi să cunoască pe Domnul.

Hristos S-a rugat pentru cei ce-L răstigneau: „Părinte, iartă-i că nu ştiu ce fac” [Le 23, 34]. Arhidiaconul Ştefan se ruga pentru cei ce-1 omorau cu pietre, ca Domnul să nu le socotească păcatul acesta [FA 7, 60]. Şi noi, dacă vrem să păstrăm harul, trebuie să ne rugăm pentru vrăjmaşi. Dacă nu ţi-e milă de păcătosul care se va chinui în foc, aceasta înseamnă că nu este întru tine harul Duhului Sfânt, ci în tine viază un duh rău; şi câtă vreme eşti încă în viaţă, sileşte-te prin pocăinţă să te eliberezi de el.

 

Despre cunoaşterea lui Dumnezeu

 

Atât de mult ne-a iubit pe noi Tatăl, încât ne-a dat pe Fiul Său [In 3, 6]; dar şi Fiul însuşi a voit aceasta şi S-a întrupat şi a vieţuit cu noi pe pământ. Atât Sfinţii Apostoli, cât şi o mulţime de oameni au văzut pe Domnul în trup, dar nu toţi L-au cunoscut ca pe Domnul; dar mie, mult păcătosului, mi s-a dat să cunosc prin Duhul Sfânt că Iisus Hristos e Dumnezeu [1 Co 12,3].

Domnul îl iubeşte pe om şi i Se arată cum El însuşi vrea. Şi când vede pe Domnul, sufletul se bucură cu sme­renie de Stăpânul Cel milostiv şi nu mai poate iubi nimic altceva cum iubeşte pe Ziditorul său; chiar dacă vede toate şi iubeşte pe toţi, dar mai mult decât orice iubeşte pe Domnul.

Sufletul cunoaşte această iubire, dar nu o poate reda în cuvinte: ea este cunoscută numai prin Duhul Sfânt, pe care îl dă Domnul.

Sufletul vede dintr-o dată pe Domnul şi-L recunoaşte.

Cine putea descrie această bucurie şi veselie?

Domnul este recunoscut în Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt rămâne în omul întreg: în suflet, în minte şi în trup.

Aşa este cunoscut Dumnezeu atât în cer, cât şi pe pă­mânt.

în nemărginita Sa milostivire, Domnul mi-a dat acest har, mie, păcătosului, şi va da oamenilor să cunoască pe Dumnezeu şi să se întoarcă la El.

Scriu în numele milostivirii lui Dumnezeu. Da, acesta este adevărul. Martorul meu este însuşi Domnul.

Domnul ne iubeşte ca pe propriii Săi copii şi ne iu­beşte mai mult decât iubeşte o mamă, căci o mamă îşi poate uita copilul, dar Domnul nu ne uită niciodată. Şi dacă Domnul însuşi n-ar fi dat Duhul Sfânt poporului or­todox şi marilor noştri păstori, n-am fi putut şti cât de mult ne iubeşte El.

Slavă Domnului şi marii Lui milostiviri, că unor oa­meni păcătoşi El le dă harul Duhului Sfânt. Bogaţii şi îm­păraţii nu cunosc pe Domnul, dar noi, nişte monahi şi păs­toriţi sărmani, îl cunoaştem pe Domnul prin Duhul Sfânt.

Pentru a cunoaşte pe Domnul n-avem nevoie nici de bogăţii, nici de învăţătură, ci e nevoie să fim ascultători şi înfrânaţi, să avem duh smerit şi să-1 iubim pe aproapele, şi Domnul va iubi un asemenea suflet şi Se va arăta pe Sine însuşi sufletului şi îl va învăţa iubirea şi smerenia, şi-i va da tot ceea ce are nevoie pentru a-şi găsi odihna în Dum­nezeu.

Oricât am învăţa, e cu neputinţă să cunoaştem pe Dom­nul dacă nu vom vieţui după poruncile Lui, pentru că nu prin ştiinţă, ci prin Duhul Sfânt se face cunoscut Domnul. Mulţi filozofi şi savanţi au ajuns la credinţa că Dumnezeu există, dar nu L-au cunoscut pe Dumnezeu. Şi noi, mona­hii, învăţăm ziua şi noaptea Legea Domnului, dar nu toţi ajung să-L cunoască, chiar dacă cred în El.

A crede că Dumnezeu există e un lucru, dar a-L cu­noaşte pe Dumnezeu e altceva. Iată o taină: există suflete care au cunoscut pe Dom­nul; există suflete care nu L-au cunoscut, dar cred în El; şi, în sfârşit, există oameni care nu numai că n-au cunoscut pe Dumnezeu, dar care nici măcar nu cred în El, şi printre aceştia din urmă există mulţi oameni învăţaţi.

La necredinţă se ajunge din mândrie. Omul mândru vrea să cunoască toate prin mintea şi prin ştiinţa lui, dar nu-i este dat să cunoască pe Dumnezeu, pentru că Dom­nul nu Se descoperă decât sufletelor smerite. Sufletelor smerite Domnul le face cunoscute lucrurile Sale, care sunt de neînţeles pentru mintea noastră, dar se descoperă prin Duhul Sfânt. Numai cu mintea omul nu poate cunoaşte decât cele pământeşti şi pe acestea numai în parte, dar Dumnezeu şi toate cele cereşti nu se cunosc decât prin Duhul Sfânt.

Unii se ostenesc toată viaţa lor să cunoască ce este pe soare sau pe lună sau aiurea, dar aceasta nu e de folos pentru sufletul lor. Dar dacă ne vom strădui să cunoaştem ce este înăuntrul inimii omului, iată ce vom vedea: în su­fletul unui sfânt - împărăţia cerurilor, iar în sufletul unui păcătos - întuneric şi chin. Şi e de folos să ştim aceasta, pentru că vom locui veşnic fie în împărăţie, fie în chinuri.

Cel leneş la rugăciune cercetează cu nesaţ tot ce vede pe pământ şi în cer, dar cum este Domnul nu ştie şi nici nu se străduieşte să cunoască, iar când aude învăţătura despre Dumnezeu, el spune:

„Cum e cu putinţă a cunoaşte pe Dumnezeu? Şi tu de unde îl cunoşti?”

Îţi voi spune: „Duhul Sfânt dă mărturie despre Dumne­zeu [1 In 5, 6]. El îl cunoaşte şi ne învaţă şi pe noi”.

„Dar oare Duhul se vede?”

Apostolii L-au văzut pogorând în chip de limbi de foc, dar noi îl simţim în noi. Este mai dulce decât tot ce-i pă­mântesc. Pe El L-au gustat prorocii şi au vorbit norodului, şi norodul le dădea ascultare. Sfinţii Apostoli au primit pe Duhul Sfânt şi au propovăduit oamenilor mântuirea nete-mându-se de nimic, fiindcă Duhul lui Dumnezeu îi întă­rea. Guvernatorului care-1 ameninţa cu răstignirea dacă va mai propovădui, Apostolul Andrei i-a spus:

„Dacă m-aş teme de cruce, n-aş mai propovădui-o.”

Aşa şi toţi ceilalţi apostoli şi apoi mucenicii şi, mai apoi, sfinţii cuvioşi mergeau cu bucurie la chinuri şi sufe­rinţă. Şi toate acestea pentru că Duhul Sfânt e bun şi dulce şi el atrage sufletul să iubească pe Domnul şi din pricina dulceţii Duhului Sfânt sufletul nu se teme de suferinţe.

Mulţi sfinţi mucenici au cunoscut în suferinţe pe Dom­nul şi ajutorul Lui. Mulţi monahi săvârşesc mari nevoinţe şi suferă aspre osteneli pentru Domnul; şi ei au cunoscut pe Domnul şi se tem să nu fie biruiţi în patimile lor şi se roagă pentru întreaga lume şi harul lui Dumnezeu îi înva­ţă să iubească pe vrăjmaşi, pentru că cine nu iubeşte pe vrăjmaşi nu poate să cunoască pe Domnul, Care a murit pe cruce pentru vrăjmaşi, ne-a dat pildă în El însuşi şi ne-a dat porunca de a-i iubi pe vrăjmaşi [Mt 5,44].

Domnul este iubire şi ne-a poruncit să ne iubim unii pe alţii [In 13, 34] şi să-i iubim pe vrăjmaşi; Duhul Sfânt ne învaţă această iubire [1 In 4,12-13].

Sufletul care n-a cunoscut pe Duhul Sfânt nu înţelege cum e cu putinţă a-i iubi pe vrăjmaşi şi nu primeşte aceasta; dar Domnul are milă de toţi şi cine vrea să fie cu Domnul, acela trebuie să-i iubească pe vrăjmaşi.

Cine a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, acela se face asemenea Domnului, după cum a zis Ioan Teologul: „Vom fi asemenea Lui, fiindcă îl vom vedea aşa cum este” [1 In 3,2] şi vom vedea slava Lui [In 17,24].

Tu zici că mulţi oameni suferă de tot felul de nenoro­ciri şi de la oamenii răi; dar eu te rog: smereşte-te sub mâ­na cea tare a lui Dumnezeu şi atunci harul te va învăţa şi tu însuţi vei voi să suferi pentru iubirea Domnului. Iată ce te învaţă Duhul Sfânt pe Care L-am cunoscut în Biserică.

Dar cine-i ocărăşte pe oamenii răi şi nu se roagă pentru ei, acela nu va cunoaşte niciodată harul lui Dumnezeu.

Dacă vrei să ştii cât de mult ne iubeşte Domnul, urăşte păcatul şi gândurile rele şi roagă-te din adâncul inimii zi­ua şi noaptea, şi atunci Domnul îţi va da harul Lui şi vei cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt, iar după moarte, când vei ajunge în rai, şi acolo vei cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt, aşa cum L-ai cunoscut pe pământ.

În cer şi pe pământ Domnul este cunoscut numai prin Duhul Sfânt şi nu din ştiinţă. Chiar şi pruncii care n-au învăţat încă nimic îl cunosc pe Domnul prin Duhul Sfânt [Mt 11, 2]. Sfântul Ioan Botezătorul a simţit încă pe când era în pântecele maicii lui venirea Domnului [Le 1,14]. Simeon Stâlpnicul de pe Muntele Minunat [24 mai] era un băiat de şapte ani atunci când i S-a arătat Domnul şi el L-a cunoscut. Cuviosul Serafim era în puterea vârstei [27 de ani] când Domnul i S-a arătat în vremea Liturghiei. Iar [dreptul] Simeon era la adânci bătrâneţi atunci când L-a cunoscut pe Domnul şi L-a luat în braţele sale [Le 2,24-25].

Astfel, Domnul Se potriveşte nouă ca să mângâie orice suflet.

Iubirea Domnului se face cunoscută nu altfel decât prin Duhul Sfânt; dar un suflet paşnic care-şi păzeşte conştiin­ţa curată cunoaşte din făpturi pe Dumnezeu, că El a făcut cerul şi pământul. Şi aceasta e o lucrare a harului, chiar dacă una mică; lipsită însă de har, mintea noastră nu poa­te cunoaşte pe Dumnezeu, ci este neîncetat atrasă spre cele pământeşti: spre bogăţii, spre slavă, spre desfătări.

Ca şi iubirea lui Iisus Hristos, tot aşa şi pătimirile Lui au fost prea mari ca noi să le putem pricepe, pentru că iu­bim prea puţin pe Domnul. Dar cine iubeşte mult, acela poate înţelege mult şi din pătimirile Domnului. Iubirea este mică, este mijlocie, dar este şi desăvârşită, şi cu cât mai desăvârşită e iubirea, cu atât mai desăvârşită e şi cu­noştinţa.

Îndeobşte, fiecare dintre noi poate înţelege despre Dum­nezeu atât cât i-a făcut cunoscut harul Duhului Sfânt, căci cum am putea gândi sau judeca despre ceea ce n-am văzut sau n-am auzit şi nu cunoaştem? Iată, sfinţii zic că ei au văzut pe Dumnezeu; dar sunt oameni care zic că Dumne­zeu nu există. Este limpede că ei vorbesc aşa pentru că n-au cunoscut pe Dumnezeu, dar aceasta nu înseamnă deloc că El nu există.

Sfinţii vorbesc despre ceea ce au văzut şi au cunoscut aievea. Ei nu vorbesc despre ceva ce n-au văzut. Nu spun, de pildă, că au văzut un cal lung de un kilometru sau un vapor de zece kilometri - ceea ce nici nu există. Şi eu cred că dacă Dumnezeu n-ar exista, nu s-ar mai pomeni despre El pe pământ; dar oamenii vor să trăiască după voia lor şi de aceea zic că Dumnezeu nu există, şi prin aceasta de­monstrează că El există.

Chiar şi la păgâni sufletul simţea că Dumnezeu există, deşi ei nu ştiau cum să cinstească pe adevăratul Dumne­zeu [Rm 1, 21]. Dar Duhul Sfânt i-a învăţat pe sfinţii pro­roci, apoi pe apostoli, apoi pe sfinţii părinţi şi episcopi, şi aşa credinţa cea adevărată a ajuns până la noi. Şi noi L-am cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt şi, când L-am cu­noscut, sufletul nostru s-a întărit întru El.

Sufletul care a cunoscut pe Domnul simte în chip nevă­zut prezenţa Făcătorului său şi rămâne în El foarte liniştit şi bucuros. Şi cu ce s-ar putea asemăna această bucurie? Este asemenea celei pe care o simte un fiu iubit care se întoarce după o lungă despărţire dintr-o ţară îndepărtată în casa sa părintească şi vorbeşte pe săturate cu tatăl său, cu iubita lui mamă, cu fraţii şi surorile lui dragi.

Oamenilor, făpturi ale lui Dumnezeu, cunoaşteţi pe Făcătorul! El ne iubeşte. Cunoaşteţi iubirea lui Hristos şi trăiţi în pace şi aşa bucuraţi-L pe Domnul. El îi aşteaptă la Sine milostiv pe toţi.

Întoarceţi-vă la Dumnezeu toate noroadele pământului şi înălţaţi spre El rugăciunile voastre şi rugăciunea între­gului pământ va urca la cer ca un nor preafrumos, liniştit, luminat de soare, şi atunci toate cerurile se vor bucura şi vor cânta un cânt de slavă Domnului pentru pătimirile Lui prin care ne-a mântuit.

Cunoaşteţi, noroadelor, că am fost zidiţi pentru slava lui Dumnezeu în ceruri, şi nu vă alipiţi de pământ, fiindcă Dumnezeu este Tatăl nostru şi ne iubeşte ca pe nişte copii dragi.

Domnul Cel Milostiv a dat pe pământ pe Duhul Sfânt şi prin Duhul Sfânt s-a întărit Sfânta Biserică.

Duhul Sfânt nu ne-a descoperit numai cele pământeşti, ci şi cele cereşti.

Prin Duhul Sfânt am cunoscut iubirea Domnului. Iubi­rea Domnului e arzătoare. Plini de iubire, Sfinţii Apostoli au străbătut lumea întreagă şi duhul lor ardea ca toţi oa­menii să-L cunoască pe Domnul.

Prin Duhul Sfânt se desfătau cei iubiţi ai lui Dumnezeu - prorocii - şi de aceea cuvântul lor era puternic şi plă­cut, pentru că orice suflet vrea să audă cuvântul Domnului.

O, minune! Chiar şi pe mine, care sunt un mare păcă­tos, Domnul nu m-a dispreţuit, ci mi-a dat să-L cunosc prin Duhul Sfânt.

Dă-mi, Doamne, duh smerit, ca să-Ţi mulţumesc puru­rea pentru că ai trimis pe pământ pe Duhul Sfânt. Eu îmi aduc aminte de El. El însuşi mă ajută să-mi aduc aminte de El.

Duhule Sfinte! împărate mare! Ce-Ţi voi da în schimb eu - pământ păcătos? Tu mi-ai descoperit taine de nepă­truns. Tu mi-ai dat să cunosc cât de nemăsurat ne iubeşte El.

Este cu neputinţă de tâlcuit cât de mult ne iubeşte Domnul; această iubire se face cunoscută numai prin Du­hul Sfânt şi atunci sufletul simte această iubire în chip neînţeles. Domnul este prin fire bun şi milostiv, blând şi iubitor, şi bunătatea Lui nu poate fi descrisă, dar sufletul simte fără cuvinte această iubire şi doreşte să rămână pu­rurea într-o asemenea tihnă.

El a zis: „Nu vă voi lăsa orfani” [In 14,18], şi noi vedem că, într-adevăr, nu ne-a părăsit, ci ne-a dat pe Duhul Sfânt.

Duhul Sfânt dă sufletului cunoştinţa în chip nevăzut. în Duhul Sfânt sufletul îşi află odihna. Duhul Sfânt veseleşte sufletul şi-i dă bucurie pe pământ. Ce fel de bucurie şi ce veselie vor fi însă în ceruri? Prin Duhul Sfânt învăţăm să cunoaştem iubirea lui Dumnezeu, dar acolo ea va fi desă­vârşită. Sunt un om neputincios! Am cunoscut iubirea lui Dumnezeu în desăvârşirea ei, dar nu pot să o am, şi su­fletul meu plânge în fiecare zi şi gândesc mereu: „N-am ajuns încă la ceea ce caută sufletul meu”.

Când Duhul Sfânt S-a pogorât peste Apostoli, atunci ei au cunoscut din experienţă ce este iubirea lui Dumnezeu şi iubirea de oameni.

„Copiii mei, sufăr până ce Hristos va lua chip în voi”, zice Apostolul [Ga 4,19].

O, cât de bucuros aş fi dacă toate noroadele ar cunoaşte pe Domnul!

Doamne, dă-le Tu însuţi să Te cunoască prin Duhul Sfânt, aşa cum ai dat apostolilor Tăi pe Duhul Sfânt şi ei Te-au cunoscut pe Tine, aşa dă tuturor oamenilor să Te cunoască prin Duhul Tău Cel Sfânt.

 

Despre iubire

 

Sufletul meu însetează după Dumnezeul Cel Viu. Su­fletul meu caută iarăşi să se sature de dulceaţa Domnului. O, nepătrunsă mila Domnului: din ţărână l-a zidit Domnul pe om şi a suflat în nările lui suflare de viaţă [Fc 2, 7], şi sufletul omului a ajuns înrudit cu Dumnezeu.

Atât de mult a iubit Domnul zidirea Sa, că a dat omului pe Duhul Sfânt, iar omul a cunoscut pe Ziditorul său şi iubeşte pe Domnul Iui.

Duhul Sfânt e iubire şi dulceaţă sufletului, minţii şi tru­pului; dar când sufletul pierde harul sau când harul se împuţinează, atunci sufletul va căuta iarăşi pe Duhul Sfânt cu lacrimi, tânjeşte după Dumnezeu şi zice:

„Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi-L caut cu la­crimi. Cum să nu Te caut, Doamne? Tu însuţi m-ai aflat întâi şi mi-ai dat dulceaţa Duhului Sfânt; şi acum sufletul meu tânjeşte după Tine. Inima mea s-a îndrăgostit de Ti­ne şi mă rog Ţie: Dă-mi să rămân până la sfârşit în iubirea Ta; dă-mi pentru iubirea Ta să îndur toate întristările şi bolile.”

Frică şi cutremur cuprind sufletul meu când vreau să scriu despre iubirea lui Dumnezeu.

 

Sufletul meu e sărman şi n-are putere să descrie iubi­rea Domnului.

Şi sufletul e cuprins de spaimă, dar, în acelaşi timp, nă­zuieşte să scrie măcar un cuvânt despre iubirea lui Hristos.

A scrie aceasta istoveşte duhul meu, dar mă sileşte iu­birea.

Omule - neputincioasă făptură.

Când harul e în noi, duhul se aprinde şi se avântă spre Domnul ziua şi noaptea, pentru că harul leagă sufletul să-L iubească pe Dumnezeu, şi el se îndrăgosteşte de El şi nu vrea să se smulgă de la El, pentru că nu poate să se sature de dulceaţa Sfântului Duh.

Şi iubirea lui Dumnezeu nu are sfârşit.

Cunosc un om pe care Domnul Cel Milostiv L-a cerce­tat cu harul Lui; şi dacă Domnul l-ar fi întrebat: „Vrei să-ţi dau încă şi mai mult?”, pentru neputinţa trupului sufletul ar fi răspuns: „Tu vezi, Doamne, că dacă mi-ai da mai mult, aş muri”, pentru că omul e mărginit şi nu poate pur­ta plinătatea harului.

Astfel, pe Tabor, ucenicii lui Hristos au căzut cu faţa la pământ de slava Domnului. Şi nimeni nu poate pricepe cum dă Domnul sufletului harul Său.

Bun eşti Tu, Doamne. Mulţumesc milei Tale: Tu ai re­vărsat peste mine Duhul Tău Cel Sfânt şi mi-ai dat să gust iubirea Ta pentru mine, mult greşitul, şi sufletul meu e atras spre Tine, Lumină neapropiată.

Cine ar putea să Te cunoască, dacă Tu însuţi, Cel Mi­lostiv, n-ai binevoi să Te faci cunoscut sufletului? Şi el Te-a văzut şi a cunoscut pe Ziditorul său ca pe un Dumne­zeu bun, şi sufletul meu vrea nesăturat să fie cu Tine tot­deauna, fiindcă Tu, Cel milostiv, ai atras sufletul prin dra­gostea Ta, şi sufletul a cunoscut iubirea Ta.

Tu vezi, Doamne, cât de neputincios şi păcătos e su­fletul omului, dar Tu, Cel milostiv, dai sufletului puterea să Te iubească, şi sufletul se teme să nu piardă smerenia pe care vrăjmaşii încearcă să o ia de la el, fiindcă atunci harul Tău părăseşte sufletul.

Ce să dau în schimb Domnului meu?

Sunt un ticălos, Domnul ştie aceasta, dar îmi place să-mi smeresc sufletul şi să-1 iubesc pe aproapele meu, chiar dacă el m-a ocărât. Neîncetat îl rog pe Domnul ca, El, Cel milostiv, să-mi dea iubirea de vrăjmaşi, şi prin milostivi­rea lui Dumnezeu am simţit ce este iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui; ziua şi noaptea cer de la Domnul iubirea şi Domnul îmi dă lacrimi să plâng pentru întreaga lume. Dar dacă osândesc pe cineva sau îl privesc de sus, lacrimile seacă şi atunci în suflet lucrează urâtul; şi iarăşi încep să cer de la Domnul iertare şi, Domnul Cel milostiv mă iartă pe mine, păcătosul.

Fraţilor, scriu înaintea feţei Dumnezeului meu: smeri-ţi-vă inimile voastre şi veţi vedea mila Domnului, şi încă de pe pământ veţi cunoaşte pe Ziditorul ceresc şi sufletul vostru nu va cunoaşte saturare în iubire.

Nimeni nu poate cunoaşte de la sine ce este iubirea lui Dumnezeu, dacă nu-L învaţă Duhul Sfânt; dar în Biserica noastră iubirea lui Dumnezeu se face cunoscută prin Du­hul Sfânt şi de aceea vorbim despre ea.

Sufletul păcătos care nu cunoaşte pe Domnul se teme de moarte, gândind că Domnul nu-i va ierta păcatele sale. Dar aceasta e pentru că sufletul nu cunoaşte pe Domnul şi cât de mult ne iubeşte. Dacă oamenii ar şti aceasta, nici un singur om n-ar mai deznădăjdui, pentru că Domnul nu numai că iartă, dar se şi bucură de întoarcerea păcăto­sului. Chiar şi atunci când moartea îţi bate la uşă, crede cu tărie că, de îndată ce vei cere iertare, o vei şi dobândi.

Domnul nu e ca noi. El este blând şi milostiv şi bun, şi atunci când sufletul îl cunoaşte, el se minunează fără sfâr­şit şi zice: „Ah, ce Dumnezeu avem!”

 

Duhul Sfânt a dat Bisericii noastre să cunoască cât de mare este milostivirea lui Dumnezeu.

Domnul ne iubeşte şi ne primeşte cu blândeţe, fără re­proşuri, aşa cum în Evanghelie tatăl fiului risipitor nu i-a făcut acestuia reproşuri, ci a dat poruncă slujitorilor să-i dea o haină nouă, să-i pună în deget un inel scump şi încălţăminte în picioare, să junghie viţelul cel gras şi să se veselească şi nu 1-a învinuit [Le 15].

Cu câtă blândeţe şi răbdare trebuie să îndreptăm şi noi pe fratele nostru, ca să fie praznic în suflet pentru întoar­cerea lui!

Duhul Sfânt învaţă sufletul în chip negrăit să iubească pe oameni.

O, fraţilor, să uităm pământul şi tot ce e pe el, pentru că el ne abate de la vederea Sfintei Treimi, Care e de ne­cuprins pentru mintea noastră, dar pe Care sfinţii în ce­ruri o văd prin Duhul Sfânt. Noi însă să stăruim în rugă­ciune fără nici o închipuire şi să cerem de la Domnul duh smerit [Ps 50,18] şi Domnul ne va iubi şi ne va da pe pă­mânt tot ce e de folos pentru suflet şi trup.

Milostive Doamne, dă harul Tău tuturor noroadelor pă­mântului, fă ca ele să Te cunoască pe Tine, pentru că, fără Duhul Sfânt, omul nu poate să Te cunoască şi să înţeleagă iubirea Ta.

Copilaşilor, cunoaşteţi pe Făcătorul cerului şi al pă­mântului.

Doamne, trimite mila Ta peste copiii acestui pământ, pe care îi iubeşti, şi dă-le să Te cunoască prin Duhul Sfânt. Cu lacrimi mă rog Ţie: ascultă rugăciunea mea pentru copiii Tăi şi dă tuturor să cunoască slava Ta prin Duhul Sfânt.

În anii copilăriei îmi plăcea să gândesc aşa: Domnul S-a înălţat la ceruri şi ne aşteaptă la El; dar pentru a fi împreună cu Domnul, trebuie să fim asemenea Lui sau ca nişte copii [Mt 18, 3], smeriţi şi blânzi, şi să-I slujim Lui. Atunci, după cuvântul Domnului: „Acolo unde sunt Eu, va fi şi slujitorul Meu” [In 12, 26], şi noi vom fi împreună cu El în împărăţia cerurilor. Dar acum sufletul meu e mâhnit şi abătut şi nu pot să mă înalţ cu minte curată spre Dum­nezeu şi n-am în mine destule lacrimi ca să plâng faptele mele cele rele; sufletul meu e secătuit şi istovit de întune­ricul posomorât al vieţii acesteia…

Ah, cine-mi va cânta cântul pe care-1 iubesc din anii co­pilăriei despre cum S-a înălţat Domnul la cer şi cât de mult ne iubeşte şi cu cât dor ne aşteaptă la El. Cu lacrimi ascult acest cânt, pentru că sufletul meu tânjeşte pe pământ.

Ce s-a întâmplat cu mine? Cum am pierdut bucuria şi cum să o găsesc din nou?

Plângeţi cu mine păsări şi toate fiarele sălbatice! Plân­geţi cu mine, păduri şi pustii! Să plângă cu mine toată zi­direa lui Dumnezeu şi să mă mângâie în nenorocire şi în­tristare.

Iată ce gândeşte sufletul meu: dacă eu iubesc atât de puţin pe Dumnezeu şi sufletul meu tânjeşte cu atâta tă­rie după Domnul, cât de mare trebuie să fi fost întristarea Maicii lui Dumnezeu, când a rămas pe pământ după înăl­ţarea Domnului?

Ea n-a aşternut în scris întristarea sufletului Său, şi ce­ea ce ştim despre viaţa ei pe pământ e puţin, dar trebuie să ne dăm seama că nu e cu putinţă să înţelegem plinăta­tea iubirii ei pentru Fiul şi Dumnezeul ei.

Inima Maicii Domnului, toate gândurile şi tot sufletul ei erau preocupate de Domnul; dar i-a mai fost dat şi al­tceva: ea iubea norodul şi se ruga fierbinte pentru oameni, pentru noii creştini, ca Domnul să ne întărească, şi pentru toată lumea, ca toţi să se mântuiască. în această rugăciune era bucuria şi mângâierea ei pe pământ.

Nu înţelegem în deplinătatea ei iubirea Maicii lui Dum­nezeu, dar ştim aceasta:

Cu cât mai mare e iubirea, cu atât mai mari sunt şi su­ferinţele sufletului;

Cu cât mai deplină e iubirea, cu atât mai deplină e cu­noştinţa;

Cu cât mai fierbinte e iubirea, cu atât mai fierbinte e ru­găciunea;

Cu cât mai desăvârşită e iubirea, cu atât mai sfântă e viaţa.

Nimeni dintre noi nu ajunge la deplinătatea iubirii Mai­cii lui Dumnezeu; noi avem nevoie de pocăinţa lui Adam; în parte însă, aşa cum ne învaţă Duhul Sfânt în Biserică, înţelegem şi noi această iubire.

„Oare nu ardea inima noastră înăuntrul nostru?” [Le 24, 32], au spus apostolii când S-a apropiat de ei Hristos. Aşa cunoaşte sufletul pe Stăpânul său şi-L iubeşte, şi dul­ceaţa iubirii Lui e arzătoare.

În ceruri, e în toţi o singură iubire, dar pe pământ unii iubesc mai mult pe Domnul, alţii mai puţin, iar alţii nu-L iubesc deloc.

Sufletul plin de iubirea lui Dumnezeu uită şi cer şi pă­mânt; duhul arde şi vede în chip nevăzut pe Cel Dorit, şi sufletul varsă mulţime de lacrimi dulci şi nu poate uita pe Domnul fie şi numai o secundă, pentru că harul lui Dum­nezeu dă puterea de a iubi pe Cel Iubit.

Ah, în ce slavă e Domnul şi cu ce cântări este El prea­mărit în ceruri! Cât de dulci sunt aceste cântări care izvo­răsc din iubirea lui Dumnezeul

Cine e vrednic să audă aceste cântări cântate prin Du­hul Sfânt şi în care este preamărit Domnul pentru pătimi­rile Lui, şi care va fi bucuria la auzul acestor cântări?

Pe pământ, de-abia e atins sufletul de iubirea lui Dum­nezeu, că dulceaţa Duhului Sfânt îl şi poartă spre Dumne­zeul iubit şi Tatăl ceresc.

Fraţilor preaiubiţi, să ne smerim pe noi înşine, ca să fim vrednici de iubirea lui Dumnezeu, ca Domnul să ne împodobească cu smerenia şi blândeţea Sa şi să ne facem vrednici de lăcaşurile cereşti pe care ni le-a gătit Domnul [In 14, 2-3].

Domnul iubeşte pe toţi oamenii, dar încă şi mai mult îl iubeşte pe cel care îl caută.

„Pe cei ce Mă caută îi iubesc, zice Domnul, şi cei ce Mă caută vor afla har” [Pr 8, 17]. Iar cu el [cu harul] viaţa e uşoară şi bună, sufletul e vesel şi spune: „Domnul meu, eu sunt robul tău”.

O mare bucurie e în aceste cuvinte: dacă Domnul e al nostru, atunci toate sunt ale noastre. Iată cât de bo­gaţi suntem!

Mare şi necuprins e Domnul nostru, dar pentru noi El S-a micşorat ca să-L cunoaştem şi să-L iubim, ca din iubi­rea lui Dumnezeu să uităm pământul, să trăim în ceruri şi să vedem slava Domnului.

Celor pe care i-a ales, Domnul le dă un har atât de ma­re, că în iubirea lor îmbrăţişează tot pământul, lumea în­treagă, şi sufletele lor ard de dorinţa ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vadă slava Domnului.

Domnul a spus ucenicilor Lui: „Copii, aveţi ceva de mâncare?” [In 21, 5]. Ce mare iubire e în aceste cuvinte duioase: Domnul ne numeşte „copii”. Ce bucurie mai ma­re decât aceasta?

Trebuie să cugetăm adânc asupra acestor cuvinte şi asu­pra suferinţelor Domnului pentru noi pe cruce.

Cât de mult iubeşte Domnul zidirea Sa!

Şi iată că Domnul ne-a dat să vorbim despre aceasta împreună cu voi, şi duhul nostru se bucură că Domnul e cu noi.

Cu smerenie vă cer: Rugaţi-vă pentru mine şi Domnul vă va răsplăti.

Fratele R. mi-a povestit că, odată, pe când era grav bolnav, mama sa i-a spus tatălui său: „Cum se chinuie co­pilul nostru. Cu bucurie m-aş lăsa tăiată în bucăţi, dacă aceasta i-ar putea fi drept ajutor şi i-ar uşura suferinţele.”

Aşa este şi iubirea Domnului pentru oameni. El a spus: „Nu e iubire mai mare decât să-şi pună cineva sufletul pentru aproapele său” [In 15,13]. Domnului îi era atât de mult milă de oameni, că a dorit să sufere pentru ei ca o mamă, şi chiar mai mult. Dar nimeni nu poate înţelege această mare iubire fără harul Duhului Sfânt. Scripturile vorbesc despre aceasta, dar nici Scripturile nu pot fi în­ţelese cu mintea, pentru că şi în Scriptură vorbeşte acelaşi Duh Sfânt.

Domnul ne iubeşte atât încât vrea ca toţi oamenii să se mântuiască [1 Tim 2, 4] şi să fie veşnic împreună cu El în ceruri şi să vadă slava Lui [In 17, 24]. Noi nu cunoaştem această slavă în deplinătatea ei, dar prin Duhul Sfânt o înţelegem în parte. Cine n-a cunoscut însă pe Duhul Sfânt nu poate înţelege această slavă, ci crede numai în făgădu­inţele Domnului şi păzeşte poruncile Lui. Dar şi ei sunt fe­riciţi, aşa cum a spus Domnul Apostolului Toma [In 20,29]; şi vor fi deopotrivă cu cei care au văzut încă de aici slava lui Dumnezeu.

Dacă vrei să cunoşti pe Domnul, smereşte-te până la sfârşit, fii ascultător şi înfrânat în toate, iubeşte adevărul şi negreşit Domnul îţi va da să-L cunoşti prin Duhul Sfânt; şi atunci vei şti din experienţă ce este iubirea lui Dumnezeu şi ce este iubirea de oameni. Şi cu cât mai desăvârşită e iubirea, cu atât mai desăvârşită e şi cunoş­tinţa. Iubirea este mică, este mijlocie, dar este şi mare.

Cine se teme de păcat acela iubeşte pe Dumnezeu; cine are, străpungerea inimii acela iubeşte mai mult; cine are în suflet lumină şi bucurie, acela iubeşte încă şi mai mult; dar cine are harul în suflet şi în trup, acela are iubirea desăvârşită. Un astfel de har a dat Duhul Sfânt mucenici­lor, şi el îi ajuta să îndure cu bărbăţie toate suferinţele.

Poate vorbi cineva despre rai, cum va fi el?

Despre rai nu poate vorbi decât cel care prin Duhul Sfânt a cunoscut pe Domnul şi iubirea Lui pentru noi.

Domnul e atât de drag şi vrednic de iubit, încât din pri­cina iubirii Lui sufletul nu-şi mai poate aduce aminte de altcineva. Harul Duhului Sfânt e atât de dulce şi schimbă până într-atât tot omul, că el uită chiar şi de propriii lui părinţi.

Sufletul care a cunoscut deplin pe Domnul şi s-a des­fătat de El nu mai doreşte nimic altceva şi nu se mai ali­peşte de nimic din cele de pe pământ şi, chiar dacă i s-ar pune înainte o împărăţie, n-ar voi-o, pentru că iubirea lui Hristos e atât de dulce şi ea bucură şi veseleşte atât de mult sufletul, încât chiar şi o viaţă împărătească nu-1 mai poate desfăta.

Aş vrea să spun acum un cuvânt, pe cât mă luminează harul lui Dumnezeu, despre măsurile iubirii lui Dumnezeu.

Când omul se teme să nu întristeze pe Dumnezeu printr-un păcat oarecare, aceasta e prima iubire. Când ci­neva are mintea curată de gânduri, aceasta e a doua iubi­re, mai mare decât prima. A treia, mai mare încă, e atunci când cineva are în chip simţit harul în suflet. Iar când ci­neva are harul Duhului Sfânt şi în suflet şi în trup, aceasta e iubirea desăvârşită; oasele celui ce păzeşte acest har vor fi sfinte moaşte, ca acelea ale mucenicilor sau ale proroci-lor sau ale cuvioşilor şi ale celorlalţi mari sfinţi.

Cine rămâne în această măsură, pe acela nu-1 mai în­şeală iubirea fetelor, cu care se desfată toată lumea, căci dulceaţa iubirii dumnezeieşti face sufletul să uite tot ce-i pământesc. Harul Sfântului Duh atrage sufletul să iubeas­că pe Domnul deplin şi în această plinătate a iubirii Domnului sufletul nu mai e atins de lume, deşi trăieşte pe pă­mânt.

Suntem mândri cu mintea şi de aceea nu putem sta în acest har şi el se depărtează de suflet şi atunci sufletul tânjeşte după el şi îl caută din nou cu lacrimi, plânge şi suspină, şi strigă către Domnul:

„Dumnezeule, Milostive, Tu vezi cât de întristat e sufle­tul meu şi cum tânjesc după Tine!”

N-a fost pe pământ om atât de blând şi plin de iubire ca Domnul nostru Iisus Hristos, în El este bucuria şi veselia noastră. Să-L iubim, iar El ne va duce în împărăţia Lui, unde vom vedea slava Lui.

De patruzeci de ani, iată, de când Domnul mi-a dat prin Duhul Sfânt să cunosc iubirea lui Dumnezeu, mă în­tristez pentru norodul lui Dumnezeu.

O, fraţilor, nimic nu e mai bun ca iubirea lui Dumne­zeu, când Domnul aprinde sufletul de iubire pentru Dum­nezeu şi aproapele lui.

Mare e mila Domnului: sufletul a cunoscut pe Dumne­zeu, Tatăl său Ceresc, şi plânge şi se mâhneşte: de ce am întristat atât de mult pe Domnul? Şi Domnul îi dă iertarea păcatelor, şi atunci e o bucurie şi o veselie să iubească pe Ziditorul său şi pe aproapele, chiar şi să plângă pentru el, ca Domnul Cel Milostiv să ia orice suflet Ia El, acolo unde ne-a gătit loc prin pătimirile Sale pe cruce.

Cine a cunoscut dulceaţa iubirii lui Dumnezeu, când sufletul lui e încălzit de har şi iubeşte pe Dumnezeu şi pe fratele lui, acela ştie în parte că „împărăţia cerurilor este înăuntrul nostru” [Le 17, 21].

Milostive Doamne, mare e iubirea Ta faţă de mine, pă­cătosul. Tu mi-ai dat să Te cunosc, Tu mi-ai dat să gust ha­rul Tău. „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” [Ps 33, 9].

 

Tu mi-ai dat să gust bunătatea Ta şi mila Ta, şi sufletul meu e atras spre Tine nesăturat ziua şi noaptea, şi el nu poate uita pe Ziditorul său iubit, fiindcă Duhul Dumnezeu îi dă puterea de a iubi pe Cel iubit şi sufletul nu cunoaşte saturare, ci este atras necontenit spre Părintele său Ceresc.

Fericit sufletul care iubeşte smerenia şi lacrimile şi ca­re urăşte gândurile cele rele.

Fericit sufletul care iubeşte pe fratele său, căci fratele nostru este viaţa noastră.

Fericit sufletul care iubeşte pe fratele: în el viază în chip simţit Duhul Domnului şi îi dă pace şi bucurie, iar el plânge pentru întreaga lume.

Sufletul meu şi-a adus aminte de iubirea Domnului şi inima mea s-a încălzit şi sufletul meu s-a predat unui plâns adânc, pentru că am întristat atât de mult pe Dom­nul, Ziditorul meu iubit; dar El nu şi-a adus aminte de pă­catele mele, şi atunci sufletul meu s-a predat unui plâns încă mai adânc, ca Domnul să aibă milă de fiece suflet şi să-1 ia în împărăţia Sa cea cerească.

Şi sufletul meu plânge pentru întreaga lume.

Nu pot să tac despre norodul pe care-1 iubesc până la lacrimi. Nu pot să tac, pentru că sufletul meu se întristea­ză mereu pentru norodul lui Dumnezeu şi mă rog pentru el cu lacrimi. Nu pot să nu vă destăinui, fraţilor, despre mila lui Dumnezeu şi despre vicleniile vrăjmaşului.

Patruzeci de ani s-au scurs din vremea când harul Sfân­tului Duh m-a învăţat să iubesc pe om şi toată zidirea şi mi-a descoperit vicleniile vrăjmaşului care-şi lucrează răul său în lume prin înşelăciune.

Credeţi-mă, fraţilor. Scriu înaintea feţei lui Dumnezeu, Care în marea Lui milostivire S-a făcut cunoscut sufletului meu prin Duhul Sfânt. Dar dacă sufletul nu gustă pe Duhul Sfânt, nu poate cunoaşte nici pe Domnul, nici iubirea Lui.

Domnul e bun şi milostiv, dar dacă nu ne-ar învăţa Du­hul Sfânt, n-am putea spune despre iubirea Lui nimic, afară de ce spun Scripturile. Dar tu frate, nu te tulbura dacă nu simţi în tine iubirea lui Dumnezeu, ci cugetă despre Domnul că e milostiv şi înfrânează-te de la păcate, şi harul lui Dumnezeu te va învăţa.

Iubirea nu se îngrijeşte de vreme şi are totdeauna pu­tere. Unii cred că Domnul a suferit pentru oameni din iu­bire, dar cum nu găsesc această iubire în sufletul lor, aceas­ta li se pare că ar fi o poveste de demult.

Dar când sufletul cunoaşte iubirea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt, atunci el simte lămurit că Domnul e pentru noi un Tată, cel mai apropiat, cel mai bun şi mai drag, şi că nu e fericire mai mare decât să iubeşti pe Dumnezeu din tot cugetul, din toată inima şi din tot sufletul, aşa cum a poruncit Domnul, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi [Mt 22, 37-39]. Şi când această iubire este în suflet, atunci toate bucură sufletul, dar când o pierde, omul nu-şi mai găseşte odihna, se tulbură şi se supără pe ceilalţi atunci când este supărat de ei şi nu înţelege că el însuşi este vinovat: a pierdut iubirea lui Dumnezeu şi a osândit sau urât pe fratele lui.

Harul vine de la iubirea pentru fratele şi se păstrează prin iubirea pentru fratele; dar dacă nu iubim pe fratele, harul lui Dumnezeu nu vine în suflet.

Dacă oamenii ar păzi poruncile lui Hristos, ar fi raiul pe pământ şi cu puţină osteneală toţi ar avea îndeajuns tot ce le e de neapărată trebuinţă, şi Duhul lui Dumnezeu ar fi viu în sufletele oamenilor, fiindcă El însuşi caută sufletul omului şi vrea să vieze în noi; dar dacă nu se sălăşluieşte în noi, aceasta e numai din pricina mândriei minţii noastre.

Acum oamenii s-au făcut mândri şi nu se mântuiesc decât prin întristări şi pocăinţă, şi numai foarte arareori ajunge cineva la iubire.

Marele Antonie zicea: „De acum nu mă mai tem de Domnul, ci îl iubesc”. El vorbea aşa pentru că în sufletul lui era un mare har al Duhului Sfânt, Care dă mărturie de această iubire, şi atunci sufletul nu mai poate vorbi altfel. Dar pe cel care n-are asemenea mare har, Sfinţii Părinţi îl învaţă pocăinţa, şi pocăinţa nu e departe de iubire care vi­ne pe măsura simplităţii şi smereniei duhului.

Dacă cineva gândeşte bine despre fratele, că Domnul îl iubeşte şi mai cu seamă dacă tu însuţi gândeşti că în su­fletul lui viază Duhul Sfânt, atunci eşti aproape de iubirea lui Dumnezeu.

Cineva va spune poate: „El se gândeşte tot timpul la iu­birea lui Dumnezeu”. Dar la ce altceva să te gândeşti mai mult decât la Dumnezeu? Doar El ne-a zidit ca să fim veş­nic împreună cu El şi să vedem slava Lui. Cine iubeşte ce­va, acela vrea să şi vorbească de aceasta; după care ajunge la obişnuinţă: dacă se obişnuieşte să se gândească la Dum­nezeu, îl va purta întotdeauna în suflet; dacă se obişnu­ieşte să se gândească la cele ale lumii, atunci şi cu mintea va fi întotdeauna în aceasta. Obişnuieşte-te să te gândeşti la suferinţele Domnului, obişnuieşte-te să cugeti la focul cel veşnic şi atunci acestea ţi se vor încrusta în suflet.

La bine ne ajută Domnul, la rău, vrăjmaşii, dar aceasta atârnă şi de voia noastră; trebuie să ne silim spre bine, dar cu măsură şi cunoscându-ne măsura. Trebuie să învăţăm să ne cunoaştem sufletele, ca să ştim ce ne e de folos. Unuia îi este de folos să se roage mult, altuia să citească sau să scrie. E folositor să citeşti, dar e mai bine să te rogi fără împrăştiere, şi încă şi mai de preţ este plânsul; fiecă­ruia ce-i dă Dumnezeu. Negreşit însă atunci când te-ai scu­lat din pat, trebuie să-I mulţumeşti lui Dumnezeu, după care căieşte-te şi roagă-te îndeajuns; după aceasta citeşte, ca mintea ta să se odihnească; iar după aceasta roagă-te din nou şi munceşte. Harul vine de la tot binele, dar mai mult decât de la orice vine de la iubirea de fraţi.

Într-o zi de Paşti, după vecernia săvârşită în biserica Acoperământului Maicii Domnului, mă întorceam la mine la moară. Pe drum stătea un muncitor. Când m-am apropiat de el, m-a rugat să-i dau un ou. Nu aveam şi m-am întors la mănăstire, am luat de la duhovnicul meu două ouă şi unul l-am dat muncitorului. El mi-a zis: „Suntem doi”. I-am dat atunci şi pe celălalt şi, când m-am depărtat de el, am plâns de milă pentru sărmanul norod şi mi s-a făcut milă de lumea întreagă şi de fiecare făptură.

Altă dată, tot de Paşti, mergeam de la poarta principală a mănăstirii spre corpul nou de clădiri al Schimbării la Faţă şi văd venind în fugă în întâmpinarea mea un băieţel de vreo patru ani cu faţă veselă - harul dumnezeiesc veseleşte copiii. Aveam un ou şi am dat acest ou băiatului. El s-a bucurat şi îndată a alergat la tatăl său să-i arate darul. Şi pentru acest lucru neînsemnat am primit de la Dumnezeu o mare bucurie şi am fost cuprins de iubire pentru fiecare zidire a lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumne­zeu s-a făcut simţit în suflet. Ajuns acasă la mine, de milă,     pentru lume m-am rugat mult lui Dumnezeu cu lacrimi.

O, Duhule Sfinte, sălăşluieşte în noi pururea, căci bine este nouă să fim împreună cu Tine.

Dar nu totdeauna este atât de bine pentru suflet, fiind­că pentru mândrie harul se pierde, şi atunci suspin cum suspina Adam după raiul cel pierdut şi zic:

„Unde eşti Tu, Lumina mea? Unde eşti Tu, bucuria mea? De ce m-ai lepădat şi se chinuie inima mea? De ce Te-ai ascuns de mine şi se întristează sufletul meu?”

„Când ai venit în sufletul meu, mi-ai mistuit păcatele. Vino şi acum iarăşi în sufletul meu şi mistuie păcatele me­le, care mi Te ascund aşa cum norii ascund soarele.”

„Vino şi bucură-mă cu venirea Ta!”

„De ce zăboveşti, Doamne? Vezi că sufletul meu se chinuie şi Te caută cu lacrimi. Unde Te-ai ascuns? Iată, Tu eşti în tot locul, dar sufletul meu nu Te vede şi, bolnav, Te caut cu întristare.”

Aşa Te-au căutat Preacurata Fecioară şi Iosif când erai mic copil. Oare ce gândea Ea în întristarea ei când nu 1-a găsit pe Fiul ei Preaiubit? [Le 2, 48].

Aşa, după moartea Domnului, inima Sfinţilor Apostoli era bolnavă şi întristată, pentru că pierise nădejdea lor. Dar, după înviere, Domnul li S-a arătat şi ei L-au recunos­cut şi s-au umplut de bucurie [In 20, 20].

Aşa Domnul Se arată şi acum sufletelor noastre şi su­fletul îl recunoaşte prin Duhul Sfânt. Simeon din Muntele Minunat era mic copil când i S-a arătat Domnul; înainte nu cunoştea pe Domnul, dar când i S-a arătat Domnul, el L-a recunoscut prin Duhul Sfânt.

Domnul a dat pe pământ pe Duhul Sfânt şi prin Duhul Sfânt e cunoscut Domnul şi toate cele cereşti, dar fără Du­hul Sfânt omul e pământ păcătos.

Sufletul trebuie să iubească nesăturat pe Dumnezeu şi aşa mintea nu va mai fi înrobită de nimic, ci va rămâne cu toată puterea în Dumnezeu.

Am văzut multă milă de la Dumnezeu, deşi după fap­tele mele ar trebui mai degrabă să fiu pedepsit încă de aici, de pe pământ, precum şi după moarte. Dar Domnul îl iubeşte pe om cum nici nu ne putem închipui.

Fericit păcătosul care s-a întors la Dumnezeu şi L-a iu­bit pe El.

Cine urăşte păcatul, acela a urcat prima treaptă a scării cereşti. Când gândul nu-1 mai îmboldeşte spre păcat, a ur­cat deja pe cea de-a doua. Iar cel care, prin Duhul Sfânt, a cunoscut iubirea desăvârşită a lui Dumnezeu, a urcat pe cea de-a treia. Dar aceasta se întâmplă arareori.

Ca să ajungem în iubirea lui Dumnezeu, trebuie să pă­zim tot ce a poruncit în Evanghelie Domnul.

Trebuie să avem o inimă plină de milă şi nu numai să-i iubim pe oameni, ci să ne fie milă de fiece făptură, de tot ce a fost făcut de Dumnezeu.

Ai văzut în pom o frunză verde şi ai rupt-o, fără să fie nevoie. Chiar dacă acesta nu e un păcat, totuşi mi-e milă şi pentru frunză; inimii care a învăţat să iubească îi este milă pentru orice făptură. Dar omul e făptura cea mare. De aceea, dacă vezi că s-a rătăcit şi se pierde, roagă-te pentru el şi plângi dacă poţi; iar dacă nu poţi, atunci suspină cel puţin pentru el înaintea lui Dumnezeu. Domnul iubeşte sufletul care face aşa, pentru că atunci el se aseamănă Lui.

Aşa se ruga Cuviosul Paisie cel Mare pentru ucenicul lui care se lepădase de Hristos şi se căsătorise cu o evreică, ca Domnul să-1 ierte. Şi Domnul a fost atât de bucuros de această rugăciune, că a vrut să-1 mângâie El însuşi pe ro­bul Său şi i S-a arătat şi i-a zis: „Paisie, de ce te rogi pentru acesta, care s-a lepădat de Mine?” Dar Paisie a zis: „Doam­ne, Tu eşti milostiv, iartă-l!” Atunci Domnul i-a zis: „O, Paisie, prin iubirea ta te-ai asemănat Mie!” Atât de plăcută e Domnului rugăciunea pentru vrăjmaşi.

Eu însumi sunt un mare păcătos, dar scriu despre milos­tivirea lui Dumnezeu, pe care sufletul meu a cunoscut-o pe pământ prin Duhul Sfânt.

Sufletul nu poate avea pace dacă nu se va ruga pentru vrăjmaşi. Sufletul învăţat să se roage de harul lui Dumne­zeu iubeşte şi-i este milă de fiece făptură şi mai cu seamă de om, pentru care Domnul a pătimit pe cruce, şi a suferit cu sufletul pentru noi toţi.

Domnul m-a învăţat să iubesc pe vrăjmaşi. Fără harul lui Dumnezeu nu putem iubi pe vrăjmaşi, dar Duhul Sfânt ne învaţă iubirea, şi atunci ne va fi milă chiar şi de de­moni, pentru că s-au dezlipit de bine şi au pierdut smere­nia şi iubirea de Dumnezeu.

Vă rog, fraţilor, faceţi o încercare. Dacă cineva vă ocă-răşte sau vă dispreţuieşte sau smulge ce e al vostru, sau prigoneşte Biserica, rugaţi pe Domnul zicând: „Doamne, noi toţi suntem făpturile Tale. Ai milă de robii Tăi şi în-toarce-i spre pocăinţă!” Şi atunci vei purta în chip simţit harul în sufletul tău. La început sileşte inima ta să iubeas­că pe vrăjmaşi, şi Domnul, văzând dorinţa ta cea bună, te va ajuta în toate, şi experienţa însăşi te va povăţui. Dar cine gândeşte rău de vrăjmaşi, acela n-are în el iubirea lui Dumnezeu şi nu-L cunoaşte pe Dumnezeu.

Dacă te vei ruga pentru vrăjmaşi, va veni la tine pacea; iar când vei iubi pe vrăjmaşi, să ştii că un mare har al lui Dumnezeu viază întru tine; nu zic că este deja un har de­săvârşit, dar e de ajuns pentru mântuire. Dacă însă îi ocă-răşti pe vrăjmaşii tăi, aceasta înseamnă că un duh rău via­ză întru tine şi aduce gânduri rele în inima ta; pentru că aşa cum a spus Domnul, „din inima omului ies gândurile bune şi gândurile rele” [Mt 15,19].

Omul bun gândeşte: „Tot cel ce rătăceşte de la adevăr piere” şi, de aceea, îi este milă de el. Dar cine n-a învăţat de la Duhul Sfânt să iubească, acela nu se va ruga pentru vrăjmaşi. Cine a învăţat de la Duhul Sfânt să iubească, acela se întristează toată viaţa pentru oamenii care nu se mântuiesc şi varsă multe lacrimi pentru popor, şi harul lui Dumnezeu îi dă puterea de a iubi pe vrăjmaşi.

Dacă nu-i iubeşti, măcar nu-i ponegri şi nu-i înjura; şi acesta va fi un lucru bun. Dar dacă cineva îi blestemă şi-i înjură, e limpede că un duh rău viază în el şi, dacă nu se pocăieşte, va merge după moarte acolo unde sălăşluiesc duhurile cele rele. Să izbăvească Domnul orice suflet de o asemenea nenorocire!

Înţelegeţi! E atât de simplu. Sunt vrednici de milă oa­menii care nu cunosc pe Dumnezeu sau care se împotri­vesc Lui. Inima mea suferă pentru ei şi lacrimi curg din ochii mei. Pentru noi şi raiul şi chinurile sunt limpezi: le cunoaştem prin Duhul Sfânt. Aceasta a spus-o şi Domnul: „împărăţia lui Dumnezeu e înăuntrul vostru” [Le 17, 22]! Aşa că încă de aici începe viaţa veşnică; şi chinurile veş­nice încep şi ele tot încă de aici.

Pentru mândrie se pierde harul şi, împreună cu el şi iu­birea de Dumnezeu şi îndrăzneala în rugăciune; şi atunci sufletul e chinuit de gândurile cele rele şi nu înţelege că trebuie să se smerească şi trebuie să iubească pe vrăjmaşi, fiindcă altfel nu poate să placă lui Dumnezeu.

Tu zici: „Vrăjmaşii prigonesc Sfânta noastră Biserică. Cum îi voi iubi oare?”. Dar la aceasta eu îţi voi spune: „Sufletul tău sărman n-a cunoscut pe Dumnezeu, n-a cu­noscut cât de mult ne iubeşte şi cu cât dor aşteaptă ca toţi oamenii să se pocăiască şi să se mântuiască. Domnul e iubire şi El a dat pe pământ pe Duhul Sfânt Care învaţă sufletul să iubească pe vrăjmaşi şi să se roage pentru ei, ca ei să se mântuiască. Aceasta şi este iubirea. Dar dacă îi judecăm după fapte, merită să fie pedepsiţi”.

Slavă Domnului că ne iubeşte atât de mult, ne iartă pă­catele şi prin Duhul Sfânt ne descoperă tainele Lui.

Domnul ne-a dat porunca: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” [Mt 5, 44]. Dar cum să-i iubim când ei ne fac rău? Sau cum să-i iubim pe cei ce prigonesc Sfânta Biserică?

Când Domnul mergea spre Ierusalim şi samarinenii n-au vrut să-L primească, Ioan Teologul şi Iacob erau gata să facă să se pogoare foc din cer şi să-i nimicească pentru aceasta; dar Domnul le-a spus cu milă: „N-am venit să pierd, ci să mântui” [Le 9, 54-56]. Aşa şi noi trebuie să avem un singur gând: ca toţi să se mântuiască. Sufletul să aibă milă de vrăjmaşi şi să se roage pentru ei, pentru că au rătăcit de la adevăr şi merg în iad. Aceasta e iubirea faţă de vrăjmaşi. Atunci când Iuda se gândea să vândă pe Dom­nul, Domnul i-a răspuns cu milă [Afr 26,50]; tot aşa şi noi trebuie să fim cu milă faţă de cei ce se rătăcesc şi se pierd, şi atunci ne vom mântui prin milostivirea lui Dumnezeu.

Iubirea e cunoscută prin Duhul Sfânt. Iar pe Duhul Sfânt sufletul îl recunoaşte prin pace şi dulceaţă. O, cum trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu că ne iubeşte atât de mult. Gândiţi-vă, fraţilor preaiubiţi: unui suflet păcătos

Domnul îi dă Duhul Sfânt şi-1 face să cunoască mila Lui. Iar pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu nu e nevoie de bo-găţie, trebuie doar să-1 iubeşti pe aproapele, să ai duh sme- rit, să fii înfrânat şi ascultător, şi pentru aceste fapte bune  Domnul ne dă să-L cunoaştem. Şi ce poate fi mai de preţ pe lume decât această cunoaştere? Să cunoşti pe Dumne­zeu, să ştii cum ne iubeşte, cum ne înalţă duhovniceşte!

Unde găseşti un asemenea părinte care să moară pe cruce pentru fărădelegile copiilor? De obicei, un părinte se mâhneşte şi îşi plânge fiul care trebuie pedepsit pentru nelegiuirile lui; dar, deşi îi e milă de fiul său, îi spune în    acelaşi timp: „N-ai făcut bine şi eşti pedepsit după drep­tate pentru faptele tale cele rele”.

Domnul însă nu ne spune niciodată aceasta. Ca şi pe Apostolul Petru, El ne va întreba: „Mă iubeşti tu pe Mine?” [In 21,15]. Tot aşa şi în rai va întreba toate noroadele: „Mă iubiţi voi pe Mine?” Şi toţi vor răspunde: „Da, Doamne, Te iubim. Tu ne-ai mântuit prin pătimirile Tale pe cruce şi acum ne-ai dat în dar împărăţia cerurilor”.

Şi nu va fi în cer nici o ruşine, cum au fost ruşinaţi Adam şi Eva după cădere, nu va fi decât blândeţe, iubire şi smerenie. Nu o smerenie aşa cum o vedem acum, când ne smerim şi îndurăm reproşuri sau când ne socotim mai răi decât toţi; ci în toţi va fi smerenia lui Hristos, care e de neînţeles pentru oameni, afară de cei care au cunoscut-o prin Duhul Sfânt.

Nu pot înţelege de ce oamenii nu cer pacea de la Dom­nul. Doar Domnul ne iubeşte atât de mult, încât nu ne va refuza nimic. Odinioară nu ştiam aceasta şi gândeam: Se va mai griji Domnul de mine, de vreme ce L-am întristat atât de mult? Dar când sufletul meu s-a umplut de iubirea lui Dumnezeu şi de dulceaţa Duhului Sfânt, el a fost um­plut atât de mult că dacă Domnul m-ar fi întrebat: „Vrei să-ţi dau încă şi mai mult din iubirea Mea şi din harul Du­hului Sfânt?”, sufletul meu ar fi spus: „Tu vezi, Doamne, că nu pot purta mai mult, pentru că aş muri”. Şi dacă atât de necuprinsă este minunata milă a Domnului faţă de un păcătos, ce să mai spunem de sfinţi? Ce fel de har au ei?

Cineva ar putea spune: „Atunci pentru ce Domnul nu mă iubeşte şi pe mine atât de mult şi nu-mi dă şi mie un asemenea har?” într-o zi un bătrân 1-a întrebat pe Antonie cel Mare: „De ce, părinte Antonie, te osteneşti mai puţin decât mine, dar ai mai multă slavă ca mine?” La care Sfân­tul Antonie a răspuns: „Pentru că iubesc pe Dumnezeu mai mult decât tine”.

Şi noi trebuie să ne gândim la aceasta şi să ne aducem aminte că cine iubeşte pe Dumnezeu iubeşte şi pe fratele lui, cum spune Ioan Teologul [1 In 4, 21]; şi atunci când cineva ne supără şi ne ocărăşte trebuie să ne rugăm pen­tru el lui Dumnezeu ca pentru noi înşine, şi aşa aceasta va ajunge o obişnuinţă. Noi înşine nu putem face nimic, dar Domnul ne ajută la aceasta, pentru că ne iubeşte mult.

 

Cât de mult ne iubeşte Domnul noi nu putem pricepe. Vedem crucea, ştim că a fost răstignit pentru noi şi că a murit în chinuri şi, cu toate acestea, prin sine însuşi su­fletul nu poate înţelege această iubire; ea nu este cunos­cută decât prin Duhul Sfânt.

Harul Duhului Sfânt e atât de dulce şi mila Domnului e atât de mare, că e cu neputinţă să fie descrise, dar sufletul e atras nesăturat spre El, căci este aprins de iubirea Dom­nului, cu totul înghiţit de Dumnezeu şi are în El mare odihnă, şi atunci uită cu desăvârşire lumea. Dar Domnul Cel Milostiv nu dă întotdeauna sufletului aşa; uneori îi dă iubire pentru întreaga lume şi atunci sufletul plânge pen­tru întreaga lume şi îl roagă pe Stăpânul Cel Bun şi Milos­tiv să reverse harul Său peste orice suflet şi să-1 miluiască cu milostivirea Sa.

Ce-ţi voi da în schimb Ţie, Doamne, pentru atât de mul­ta milă revărsată asupra sufletului meu? Dă-mi, rogu-Te, să-mi văd fărădelegile mele şi să plâng totdeauna înaintea Ţa, pentru că Tu iubeşti sufletele smerite şi le dai harul Sfântului Duh!

Dumnezeule Milostive, iartă-mă! Tu vezi cum este atras sufletul meu spre Tine, Ziditorul meu. Tu ai rănit sufletul meu cu iubirea Ta şi el însetează după Tine, atunci şi fără sfârşit tânjeşte şi nesăturat năzuieşte el spre Tine ziua şi noaptea şi nu mai vrea să vadă lumea aceasta, deşi o iu­besc, pentru că mai presus decât toate îl iubesc pe Zidito­rul, şi sufletul meu te doreşte pe Tine.

O, Ziditorul meu, deşi eu, neînsemnata Ta făptură, Te-am întristat atât de mult, Tu nu Ţi-ai adus aminte de păcatele mele.

Mă întorc înapoi şi încep să vorbesc iarăşi despre aceas­ta. Aşa cum în fiecare zi mâncăm pâine şi bem apă, dar mâine trupul viu vrea să mănânce şi să bea iarăşi, aşa şi aducerea-aminte de binefacerile lui Dumnezeu nu oboseş­te niciodată sufletul, ci îl face să se gândească încă mai mult la Dumnezeu. Sau încă: cu cât pui mai multe lemne pe foc, cu atât mai multă dogoare dă; aşa şi cu Dumnezeu: cu cât te gândeşti mai mult la El, cu atât mai mare se face dogoarea iubirii şi râvnei pentru El.

Dacă ar şti oamenii ce e iubirea Domnului, ar alerga grămadă spre Hristos, şi El i-ar încălzi pe toţi cu harul Lui. Milostivirea Lui e negrăită. Din iubirea lui Dumnezeu su­fletul uită pământul.

Domnul iubeşte mult păcătosul ce se pocăieşte şi îl strânge cu drag la pieptul Său: „Unde ai fost, copilul Meu? De multă vreme te aştept”. Domnul îi cheamă la El pe toţi prin glasul Evangheliei, şi glasul Lui răsună în lumea în­treagă:

„Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Veniţi şi beţi apa cea vie. Veniţi şi învăţaţi că Eu va iubesc. Dacă nu v-aş iubi, nu v-aş chema. Nu pot suferi să se piardă nici măcar una dintre oile Mele. Chiar şi pentru una singură Păstorul se duce în munţi să o caute.”

„Veniţi, deci, la Mine, oile Mele. Eu v-am făcut şi vă iu­besc. Iubirea Mea pentru voi M-a adus pe pământ şi Eu am îndurat totul pentru mântuirea voastră, şi vreau ca voi să cunoaşteţi iubirea Mea şi să spuneţi ca apostolii pe Ta-bor: „Doamne, bine este nouă împreună cu Tine!””

Slavă Domnului Dumnezeu că ne-a dat pe Unul-Născut Fiul Său pentru mântuirea noastră [In 3,16].

Slavă Fiului Celui Unul-Născut că a binevoit să Se nas­că din Preacurata Fecioară şi să pătimească pentru mân­tuirea noastră, să dea Preacuratul Lui Trup şi Sânge spre viaţa veşnică şi să trimită Duhul Sfânt pe pământ.

Duhul Sfânt ne descoperă tainele lui Dumnezeu. Duhul Sfânt învaţă sufletul să iubească pe oameni cu iubire negrăită. Duhul Sfânt împodobeşte trupul şi sufletul cu fru­museţe până într-atât încât omul se face asemenea Dom­nului în trup şi va trăi veşnic cu Domnul în cer şi va vedea  slava Lui. în viaţa cea veşnică toţi oamenii vor fi asemenea Domnului. Dar nimeni n-ar fi putut cunoaşte această taină dacă nu i-ar fi descoperit-o Duhul Sfânt.

Domnul e plin de bucurie şi strălucire, şi oamenii vor fi strălucitori ca şi El, aşa cum însuşi Domnul a zis: „Iar drepţii vor străluci ca soarele” [Mt 13, 4], iar Apostolul Ioan Teologul spune că „vom fi asemenea Lui” [1 In 3,2].

Prin Duhul Sfânt Tu ai atras la Tine sufletele sfinţilor, Doamne, şi ele curg spre Tine ca nişte pârâiaşe liniştite.

Mintea sfinţilor s-a alipit de Tine, Doamne, şi e atrasă spre tine, Lumina şi bucuria noastră,

Inimile sfinţilor Tăi s-au întărit în iubirea Ta, Doamne, şi nu Te pot uita nici pentru o singură clipă, nici măcar în somn, căci dulce e harul Duhului Sfânt.

Domnul Cel Milostiv ne-a dat nouă, păcătoşilor, pe Duhul Sfânt şi n-a cerut de la noi nici o plată, dar fiecăruia dintre noi îi spune ca Apostolului Petru: „Mă iubeşti tu pe Mine?” [In 21, 15]. Astfel, Domnul vrea de la noi numai iubire şi se bucură de întoarcerea noastră. Milostivirea Domnului faţă de om e aşa: de îndată ce omul încetează să mai păcătuiască şi se smereşte înaintea lui Dumnezeu, Domnul îi şi iartă milostiv totul şi-i dă harul Duhului Sfânt şi puterea de-a birui păcatul.

Lucru uimitor: omul se scârbeşte de fratele lui atunci când acesta e sărac sau nespălat, deşi este un om ca şi el, dar Domnul ne iartă totul ca o mamă iubitoare copilului ei şi nu se scârbeşte de nici un păcătos, ba mai mult, îi dă darul Sfântului Duh.

Dacă oamenii ar cunoaşte iubirea Domnului pentru noi, s-ar preda cu desăvârşire voii Lui sfinte şi ar trăi într-o asemenea odihnă în Dumnezeu ca nişte copii de împărat, împăratul poartă de grijă de toate: şi de împărăţie, şi de familie, şi de copii, iar fiul său trăieşte liniştit în palat, toţi îl slujesc şi el se bucură de toate fără nici o grijă. Tot aşa, eel ce s-a predat voii lui Dumnezeu trăieşte în pace, mul­ţumit de soarta lui, chiar dacă ar fi bolnav, sărac sau pri­gonit. Are odihnă pentru că harul Duhului Sfânt e cu el, şi dulceaţa Duhului îl mângâie, şi se întristează numai de faptul că 1-a supărat mult pe Domnul său preaiubit.

Ah, cum trebuie să trăim pe pământ ca sufletul să sim­tă întotdeauna că rămâne cu Dumnezeu. Domnul a zis: „Nu vă voi lăsa orfani!” [In 14,18] şi ne-a dat Duhul Sfânt şi sufletul trebuie să simtă că Duhul Sfânt viază în el; chiar dacă harul e mic, sufletul simte totdeauna iubirea Dom­nului, simte că Domnul e al nostru şi noi ai Lui. Dar dacă în suflet nu e aşa, înseamnă că el a pierdut harul.

Sufletul simte că Domnul îl iubeşte şi El nu se uită la mulţimea păcatelor. Ca în ziua în care Domnul i-a spus lui Zaheu: „Zahee, astăzi trebuie să fiu în casa ta” [Le 19, 5], şi aceasta numai pentru că voia să vadă pe Hristos; aşa e şi acum cu păcătosul când sufletul lui se întoarce la Dumne­zeu. Acum însă, norodul a rătăcit de la calea cea bună, şi oamenii s-au făcut nemiloşi, s-au împietrit cu toţii şi nu mai e iubire; de aceea, nici nu mai simt iubirea lui Dum­nezeu. Din pricina împietririi inimii lor oamenii cred că şi Dumnezeu e ca ei, şi adeseori îşi pierd credinţa în Dum­nezeu.

Ah! dacă ar fi cu putinţă, le-aş arăta pe Domnul şi le-aş spune: „Priviţi cum este Domnul! în faţa iubirii Lui su­fletul omului se topeşte ca ceara”. Dar această iubire nu se poate vedea numai cu mintea simplă; ea este cunoscută prin Duhul Sfânt.

Doamne, dă-mi să vărs lacrimi pentru mine însumi şi pentru întreaga lume, ca noroadele să Te cunoască şi să trăiască veşnic împreună cu Tine. Doamne, fă-ne vrednici de darul smeritului Duh Sfânt ca să înţelegem slava Ta.

Sufletul meu e întristat până la lacrimi multe: mi-e mi­lă de oamenii care nu cunosc dulceaţa străpungerii sfinte [a inimii]. Sufletul meu doreşte cu putere ca mila Domnu­lui să fie cu toţi, ca lumea întreagă, toţi oamenii, să ştie cât de fierbinte ne iubeşte Domnul, ca pe nişte scumpi copii.

Partea III

Suntem copii ai lui Dumnezeu şi asemenea Domnului 

Din pulberea pământului 1-a zidit Domnul pe om, dar ne iubeşte ca pe propriii Săi copii şi ne aşteaptă cu dor la El. Domnul ne iubeşte până într-atât, încât de dragul nos­tru S-a întrupat, Şi-a vărsat Sângele pentru noi şi ni L-a dat băutură, şi Trupul Lui Preacurat ni l-a dat spre mân­care; şi aşa ne-a făcut copiii Lui, din Trupul şi Sângele Lui, şi asemenea Domnului în trup, aşa cum oricare ar fi vârsta lor, copiii sunt asemenea tatălui lor, iar Duhul lui Dumne­zeu dă mărturie duhului nostru că vom fi veşnic împreună cu El.

Domnul ne cheamă neîncetat la El: „Veniţi la Mine şi Eu vă voi odihni pe voi”. Ne hrăneşte cu Preacuratul Lui Trup şi Sânge. Ne povăţuieşte cu milostivire prin Cuvântul Său şi prin Duhul Sfânt. Ne-a descoperit taine. Viază în noi şi în Tainele Bisericii şi ne duce acolo unde vom vedea slava Lui. Dar fiecare va vedea această slavă pe măsura iu­birii lui. Cine iubeşte mai mult, acela năzuieşte cu putere să fie împreună cu Domnul Cel Iubit şi de aceea se va alipi mai mult de El; cine iubeşte puţin, acela doreşte puţin, iar cine nu iubeşte nu doreşte şi nu năzuieşte să vadă pe Dom­nul şi rămâne în întuneric.

Până la lacrimi mi-e milă de oamenii care nu cunosc pe Domnul, care nu cunosc milostivirea Lui. Dar nouă Dom­nul ni S-a arătat prin Duhul Sfânt, şi noi trăim în lumina sfintelor Sale porunci.

Lucru minunat: harul mi-a dat să înţeleg că toţi oame­nii care iubesc pe Dumnezeu şi păzesc poruncile Lui sunt plini de lumină şi asemenea Domnului; dar cei ce se îm­potrivesc lui Dumnezeu sunt plini de întuneric şi aseme­nea vrăjmaşului.

Şi e firesc aceasta. Domnul e Lumină [1 In 1, 5] şi El luminează pe robii Săi, dar cei ce slujesc vrăjmaşului au primit de la el întunericul.

Am cunoscut odată un băieţel. Era ca un înger: ascul­tător, conştiincios şi blând, alb şi îmbujorat la faţă, cu ochi luminoşi, adânci, buni şi liniştiţi. Dar când a crescut, a în­ceput să trăiască în necurăţie şi a pierdut harul dumneze­iesc; iar când a ajuns de treizeci de ani semăna în acelaşi timp cu un om şi cu un demon, cu o fiară sălbatică şi un tâlhar, şi toată înfăţişarea lui era aspră şi înfricoşătoare.

Am cunoscut şi o fată foarte frumoasă, cu o faţă atât de luminoasă şi plăcută, că multe fete pizmuiau frumuseţea ei. Dar păcatele au făcut-o să piardă harul, şi abia de te mai puteai uita la ea.

Dar am văzut şi altceva. Am văzut oameni care veneau în monahism cu feţe urâţite de păcate şi de patimi, dar care prin pocăinţă şi printr-o viaţă cucernică s-au schim­bat şi au ajuns foarte plăcuţi la vedere.

Odată Domnul mi-a dat să văd la Vechiul Russikon un ieromonah duhovnic la vremea mărturisirii în chipul lui Hristos. Stătea în picioare în locul în care se ascultă măr­turisirile, strălucind în chip negrăit şi, deşi părul său era cu totul alb din pricina vârstei înaintate, faţa lui era fru­moasă şi tânără, ca a unui băiat. Am văzut un asemenea chip şi la un episcop în timpul Liturghiei. L-am văzut aşa şi pe părintele Ioan din Kronştadt, care prin fire era un om obişnuit la înfăţişare, dar prin harul lui Dumnezeu faţa sa strălucea ca un înger şi voiai să te uiţi la ea.

Astfel, păcatul îl urâţeşte pe om, dar harul îl face frumos.

Omul a fost făcut din pământ, dar Dumnezeu 1-a iubit atât, încât 1-a înfrumuseţat cu harul Său şi omul s-a făcut asemenea Domnului.

E dureros că sunt atât de puţini cei care ştiu acest lu­cru, şi aceasta pentru că suntem mândri. Dar dacă am fi smeriţi, Domnul ne-ar descoperi această taină, fiindcă ne iubeşte mult.

Domnul a zis apostolilor: „Copii, aveţi ceva de mânca­re?” [In 21, 5]. Ce iubire se vede în aceste cuvinte. Dar Domnul iubeşte aşa nu numai pe apostoli, ci şi pe noi toţi.

Când i s-a spus Domnului: „Iată mama Ta şi fraţii Tăi au venit să Te vadă”, El a răspuns: „Cel ce face voia lui Dum­nezeu, acela îmi este mamă şi soră şi frate” [Mt 12,47-50].

Sunt oameni care zic că nu există Dumnezeu. Ei vor­besc aşa pentru că în inima lor viază duhul mândriei, care le insuflă minciuni împotriva Adevărului şi împotriva Bi­sericii lui Dumnezeu. Ei cred că sunt inteligenţi şi deş­tepţi, dar în fapt nu înţeleg nici măcar că aceste gânduri nu sunt ale lor, ci vin de la vrăjmaşul; dacă cineva le pri­meşte în inima lui şi le îndrăgeşte, acela se înrudeşte cu du­hul cel rău şi se face asemenea lui. Şi să nu dea Dumnezeu nimănui să nu moară în această stare.

Dar în inimile sfinţilor viază harul Duhului Sfânt care îi înrudeşte cu Dumnezeu, şi ei simt lămurit că sunt copii duhovniceşti ai Tatălui Ceresc, şi de aceea zic: „Tatăl nos­tru” [cf. Rm 8,15-16; Ga 4, 6-7].

La aceste cuvinte, sufletul se bucură şi se veseleşte. Prin Duhul Sfânt el ştie că Domnul e Tatăl nostru. Deşi sun­tem zidiţi din pământ, Duhul Sfânt viază în noi şi ne face asemenea Domnului Iisus Hristos, aşa cum copiii seamă­nă cu tatăl lor.

Omul a fost zidit din pământ: ce lucru bun poate fi în el? Dar iată că mila lui Dumnezeu 1-a înfrumuseţat pe om cu harul Sfântului Duh şi el s-a făcut asemenea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Mare este taina aceasta, mare e şi mila lui Dumnezeu faţă de om.

Dacă toate noroadele pământului ar şti cât de mult îl iubeşte Domnul pe om, toţi L-ar iubi pe Hristos şi smerenia Lui şi ar dori să se asemene Lui întru toate. Dar, prin el însuşi, omul nu poate aceasta, fiindcă numai în Duhul Sfânt se face omul asemenea lui Hristos. Omul căzut se curăţeşte prin pocăinţă, se înnoieşte prin harul Duhului Sfânt şi se face întru totul asemenea Domnului.

Atât de mare e mila lui Dumnezeu faţă de noi.

Îţi mulţumesc, Doamne, că ne-ai dat pe pământ pe Du­hul Sfânt şi El învaţă sufletul cunoştinţa a ceea ce nicio­dată n-ar fi visat să cunoască.

Duhul Sfânt ne învaţă smerenia lui Hristos, ca sufletul să poarte în el mereu harul lui Dumnezeu care veseleşte sufletul; dar, în acelaşi timp, Domnul dă sufletului să plân­gă pentru oameni şi să se roage cu lacrimi ca toţi oamenii să cunoască pe Domnul şi să guste dulceaţa iubirii Lui.

Cine a cunoscut iubirea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt, acela nu cunoaşte odihnă nici ziua, nici noaptea şi chiar dacă trupul lui e neputincios şi doreşte să se întindă pe pat, chiar şi pe pat sufletul lui neobosit este atras cu toată puterea spre Dumnezeu, Tatăl lui. Domnul ne-a înrudit cu El. „Tu, Părinte, în Mine, şi Eu în Tine, ca şi ei să fie una întru Noi” [In 17, 21]. Aşa, prin Duhul Sfânt, Domnul face din noi o singură familie cu Dumnezeu-Tatăl.

 

Despre Maica Domnului 

Când sufletul e în iubirea lui Dumnezeu, cât de bune, cât de plăcute şi vesele sunt atunci toate. Dar, chiar şi în iubirea lui Dumnezeu sunt întristări şi, cu cât e mai mare iubirea, cu atât mai mari sunt şi întristările. Maica Dom­nului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu un singur gând, nici n-a pierdut vreodată harul, dar şi în ea au fost mari întristări; iar când stătea lângă cruce, atunci întristarea ei a fost nemăsurată ca oceanul, şi chinurile sufletului ei au fost neasemănat mai mari decât chinurile lui Adam la iz­gonirea din rai, pentru că şi iubirea ei era neasemănat mai mare decât iubirea Lui Adam în rai. Şi dacă a rămas în viaţă, e numai pentru că a întărit-o puterea Domnului, fi­indcă Domnul a vrut ca ea să vadă învierea Lui şi, după înălţarea Lui, să rămână pe pământ spre mângâiere şi bucurie apostolilor şi noului popor creştin.

Noi nu ajungem la deplinătatea iubirii Maicii Domnu­lui şi de aceea nu putem înţelege pe deplin întristarea ei. Iubirea ei era desăvârşită. Ea iubea nemăsurat de mult pe Dumnezeul şi Fiul ei, dar iubea cu o mare iubire şi noro­dul. Şi ce n-a trăit ea atunci când oamenii pe care-i iubea atât de mult şi a căror mântuire o dorea până la capăt, au răstignit pe Fiul ei preaiubit?

Nu putem pricepe aceasta, pentru că în noi iubirea de Dumnezeu şi de oameni e mică.

Aşa cum iubirea Maicii Domnului e nemăsurată şi neîn­ţeleasă, aşa şi întristarea ei e nemăsurată şi neînţeleasă pentru noi.

O, Fecioară Preacurată, Maica lui Dumnezeu, spune-ne nouă, copiilor tăi, cum iubeai pe Fiul şi Dumnezeul tău când trăiai pe pământ? Cum se veselea duhul tău de Dum­nezeu, Mântuitorul tău [Le 1, 47]? Cum priveai faţa Lui preafrumoasă cu gândul că El este Cel pe Căruia îi slujesc cu frică şi dragoste toate puterile cereşti?

Spune-ne, ce simţea sufletul tău când ţineai în braţele tale Pruncul minunat? Cum L-ai crescut? Care au fost du­rerile sufletului tău când, împreună cu Iosif, L-ai căutat vreme de trei zile în Ierusalim? Ce chinuri ai trăit atunci când Domnul a fost dat spre răstignire şi a murit pe cruce? Spune-ne, care a fost bucuria ta la înviere şi cum tânjea sufletul tău după înălţarea Domnului?

Sufletele noastre sunt atrase să cunoască viaţa ta îm­preună cu Domnul pe pământ, dar tu n-ai vrut să aşterni aceasta în scris şi ai învăluit în tăcere taina ta.

Multe minuni şi mile am văzut de la Domnul şi de la Maica Domnului şi nu pot să dau nimic în schimb pentru această iubire.

Ce aş putea da Preasfintei noastre Stăpâne pentru că nu s-a scârbit de mine în păcat, ci m-a cercetat şi luminat cu milostivire? N-am văzut-o, dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc din cuvântul ei cel plin de har, şi mintea mea se bucură şi sufletul meu este atras spre ea cu atâta iubire, că şi numai chemarea numelui ei e dulce inimii.

Într-o zi, pe când eram un tânăr frate sub ascultare, mă rugam înaintea icoanei Maicii Domnului şi rugăciunea lui Iisus a intrat în inima mea şi a început să se rostească de la sine.

Într-o zi ascultam în biserică o citire din prorocul Isaia, iar la cuvintele: „Spălaţi-vă şi vă veţi curaţi” [Is 1,16], mi-a venit gândul: „Poate că Maica Domnului a păcătuit vreo­dată, chiar şi numai cu gândul”. Şi, lucru uimitor, în inima mea, deodată cu rugăciunea, un glas mi-a spus lămurit: „Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu gândul”. Astfel, Duhul Sfânt a dat mărturie în inima mea curăţiei ei. Dar în timpul vieţii ei pământeşti şi în ea a fost o oarecare nedeplinătate şi unele greşeli, dar fără de pă­cat. Se vede aceasta din Evanghelie atunci când, întor-cându-se de la Ierusalim, nu ştia unde era Fiul ei şi L-a căutat împreună cu Iosif vreme de trei zile [Le 2,44-46].

Sufletul meu se înfricoşează şi se cutremură când se gândeşte la slava Maicii lui Dumnezeu.

Mintea mea este slabă şi inima mea e săracă şi nepu­tincioasă, dar sufletul meu se bucură şi e atras să scrie de­spre ea măcar un cuvânt.

Sufletul meu se înspăimântă de o asemenea îndrăznea­lă, dar iubirea mă împinge să nu ascund recunoştinţa mea faţă de milostivirea ei.

Maica Domnului nu şi-a aşternut în scris gândurile, nici iubirea ei pentru Dumnezeul şi Fiul ei, nici durerile sufletului ei în vremea răstignirii, pentru că nu le-am fi putut nicicum înţelege, căci iubirea Ei pentru Dumnezeu e mai puternică şi mai arzătoare decât iubirea serafimilor şi a heruvimilor, şi toate puterile cereşti ale îngerilor şi ar­hanghelilor sunt mute de uimire în faţa ei.

Chiar dacă viaţa Maicii Domnului e ca învăluită într-o tăcere sfântă, Bisericii noastre Ortodoxe Domnul i-a dat să cunoască că iubirea ei îmbrăţişează întreaga lume şi că, în Duhul Sfânt, ea vede toate noroadele de pe pământ şi, asemenea Fiului ei, îi este milă de toţi şi miluieşte pe toţi.

Ah, dacă am şti cum iubeşte Preasfânta pe toţi cei ce păzesc poruncile lui Hristos şi cât îi este de milă şi se în­tristează pentru cei ce nu se îndreaptă. Am simţit acest lucru pe mine însumi. Nu mint, spun adevărul înaintea feţei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu îl cunoaşte: cu du­hul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioară. N-am văzut-o, dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc pe ea şi iubirea ei pentru noi. Dacă n-ar fi fost milostivirea ei, aş fi pierit de mult, dar ea a vrut să mă cerceteze şi să mă lumineze să nu mai păcătuiesc. Ea mi-a spus: „Nu-i frumos pentru Mine să mă uit la tine să văd ce faci!” Cuvintele ei erau plăcute, liniştite şi blânde, şi ele au lucrat asupra sufletu­lui meu. Au trecut de atunci mai mult de patruzeci de ani, dar sufletul meu n-a putut uita aceste cuvinte dulci şi nu ştiu ce i-aş putea da în schimb eu, păcătosul, pentru dra­gostea ei faţă de mine, necuratul, şi cum voi mulţumi bu­nei şi milostivei Maici a Domnului.

Cu adevărat, ea este Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu şi chiar şi numai numele ei bucură sufletul. Or, tot cerul şi tot pământul se bucură de iubirea ei.

Lucru minunat şi neînţeles. Ea viază în ceruri şi vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uită nici pe noi, sărmanii, şi acoperă cu milostivirea ei tot pământul şi toa­te noroadele.

Şi pe această Preacurată Maică a Sa Domnul ne-a dat-o nouă. Ea este bucuria şi nădejdea noastră. Ea este Maica noastră după duh şi, ca om, e aproape de noi după fire şi tot sufletul creştinesc e atras spre ea cu iubire.

 

Despre sfinţi 

 „Eu iubesc pe cei ce Mă iubesc şi slăvesc pe cei ce Mă slăvesc”, zice Domnul [Pr 8,17; 1 Rg 2,30].

Dumnezeu e slăvit întru sfinţii Lui, iar sfinţii sunt slă­viţi de Dumnezeu.

Slava pe care Domnul o dă sfinţilor e atât de mare că, dacă oamenii ar putea vedea un sfânt aşa cum este el, ar cădea la pământ de evlavie şi de frică, fiindcă omul tru­pesc nu poate îndura slava unei arătări cereşti.

Nu vă miraţi de aceasta. Domnul iubeşte făpturile Lui atât, încât a dat omului revărsarea Duhului Său Sfânt şi în Duhul Sfânt omul se face asemenea lui Dumnezeu.

Dar de ce iubeşte Dumnezeu atât de mult pe om? Pen­tru că El este Iubirea însăşi, şi această Iubire nu e cunos­cută decât prin Duhul Sfânt.

Prin Duhul Sfânt cunoaşte omul pe Domnul, Făcătorul său, şi Duhul Sfânt umple de harul Lui tot omul: şi suflet, şi minte, şi trup.

Domnul a dat sfinţilor Săi harul Lui şi ei L-au iubit şi s-au lipit de El până la capăt, fiindcă dulceaţa iubirii lui Dumnezeu nu te mai lasă să iubeşti lumea şi frumuseţea ei.

Şi dacă pe pământ e aşa, cu cât mai mult sunt uniţi prin iubire cu Domnul sfinţii în cer. Iubirea aceasta e negrăit de dulce şi ea vine de la Duhul Sfânt, şi toate puterile ce­reşti se hrănesc din ea.

Dumnezeu e iubire [1, In 4, 8]; şi în sfinţi Duhul Sfânt e iubire. Prin Duhul Sfânt este cunoscut Domnul. Prin Duhul Sfânt este mărit Domnul în ceruri. Prin Duhul Sfânt slăvesc sfinţii pe Dumnezeu şi prin darurile Duhului Sfânt preaslăveşte Domnul pe sfinţi, şi slava aceasta nu va avea sfârşit.

Multora li se pare că sfinţii sunt departe de noi. Dar ei sunt departe de cei ce s-au îndepărtat ei înşişi şi sunt foar­te aproape de cei ce păzesc poruncile lui Hristos şi au ha­rul Duhului Sfânt.

În ceruri toate viază şi se mişcă prin Duhul Sfânt. Dar şi pe pământ este acelaşi Duh Sfânt. El viază în Biserica noastră, El viază în Tainele ei, în Sfintele Scripturi, în su­fletele credincioşilor. Duhul Sfânt uneşte pe toţi şi de ace­ea sfinţii sunt aproape de noi; şi când ne rugăm lor, atunci prin Duhul Sfânt ei aud rugăciunile noastre şi sufletele noastre simt că sfinţii se roagă pentru noi.

Cât de norocoşi şi de fericiţi suntem noi, creştinii orto­docşi, că Domnul ne-a dat viaţa în Duhul Sfânt; şi El vese­leşte sufletele noastre. Dar El trebuie păstrat cu înţelegere, fiindcă şi numai pentru un singur gând rău El părăseşte su­fletul şi atunci iubirea lui Dumnezeu nu mai e cu noi, şi nu mai avem îndrăzneală în rugăciune, nici nădejde tare că vom dobândi ceea ce cerem.

Sfinţii viază în altă lume şi acolo, prin Duhul Sfânt,  văd slava lui Dumnezeu şi frumuseţea feţei Domnului.  Dar în acelaşi Duh Sfânt ei văd viaţa şi faptele noastre.  Cunosc întristările noastre şi aud rugăciunile noastre fierbinţi. Cât au trăit pe pământ, au învăţat de la Duhul Sfânt iubirea lui Dumnezeu; iar cine are iubirea pe pământ, ace­la o ia cu el în viaţa veşnică, în împărăţia cerurilor, unde iubirea creşte şi va fi desăvârşită. Şi dacă aici iubirea nu poate uita pe fratele, cu cât mai mult nu ne uită pe noi sfinţii şi se roagă pentru noi.

Domnul a dat sfinţilor darul Duhului Sfânt şi în Duhul Sfânt ei ne iubesc pe noi. Sufletele sfinţilor cunosc pe Domnul şi bunătatea Lui faţă de om şi de aceea duhul lor arde de iubire pentru norod. Când trăiau încă pe pământ, ei nu puteau auzi fără întristare de un om păcătos şi în rugăciunile lor vărsau lacrimi pentru el.

Duhul Sfânt i-a ales să se roage pentru întreaga lume şi le-a dat izvoare de lacrimi. Duhul Sfânt dă aleşilor Lui atât de multă iubire, că sufletele lor sunt ca înflăcărate de dorinţa ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vadă slava Domnului.

Sfinţii care au bine-plăcut lui Dumnezeu ajung în îm­părăţia cerurilor şi acolo văd slava Domnului nostru Iisus Hristos; dar în Duhul Sfânt îi văd şi pe oamenii care se chinuie pe pământ. Domnul le-a dat un atât de mare har, încât ei îmbrăţişează prin iubire toată lumea. Ei văd şi ştiu cât de neputincioşi suntem din pricina întristărilor şi ne­cazurilor, cât a secat lăuntrul nostru, cât de mâhnite au ajuns sufletele noastre, şi nu încetează să mijlocească pen­tru noi la Dumnezeu.

Sfinţii se bucură de pocăinţa noastră şi se întristează când oamenii îl părăsesc pe Dumnezeu şi se aseamănă vitelor lipsite de minte. Le este milă că oamenii trăiesc pe pământ fără să ştie că, dacă s-ar iubi unii pe alţii, ar fi pe pământ libertate faţă de păcat; iar acolo unde nu este pă­cat, acolo e bucurie şi veselie de la Duhul Sfânt aşa că, ori încotro te-ai uita, totul e plăcut şi sufletul se minunează de ce îi este aşa de bine şi slăveşte pe Dumnezeu.

Chemaţi cu credinţă pe Maica lui Dumnezeu şi pe sfinţi şi rugaţi-vă lor! Ei ascultă rugăciunile noastre şi cunosc chiar şi gândurile noastre.

Şi nu vă miraţi de aceasta. Cerul şi toţi sfinţii viază prin Duhul Sfânt şi în întreaga lume nimic nu e ascuns de Du­hul Sfânt. Odinioară, eu însumi nu înţelegeam cum sfinţii care viază în cer pot vedea viaţa noastră, dar când Maica Domnului m-a vădit în păcate, atunci am înţeles că în Du­hul Sfânt ei ne văd şi cunosc toată viaţa noastră.

Sfinţii ascultă rugăciunile noastre şi primesc de la Dum­nezeu puterea de a ne ajuta. Aceasta o ştie tot neamul cel creştinesc.

Părintele Roman, fiu duhovnicesc al părintelui Dosifei, mi-a povestit că, pe când era băiat în lume, a trebuit odată să traverseze Donul iarna şi calul lui a căzut într-o crăpă­tură deschisă în gheaţă şi se cufunda târând după el sub gheaţă şi sania. Atunci micuţul băiat a strigat: „Sfinte Ni-colae, ajută-mă să scot calul afară!”, a tras de hamuri şi a izbutit să scoată calul şi sania de sub gheaţă.

Părintele Matvei, care era din acelaşi sat cu mine, păş­tea, fiind copil, ca şi prorocul David, oile tatălui său. Nu era mai înalt decât un berbec. Fratele lui mai mare lucra de cealaltă parte a unui câmp mare. Deodată, vede o haită de lupi năpustindu-se asupra lui Misa - acesta era nume­le părintelui Matvei în lume -, dar micuţul Misa a strigat; „Sfinte Nicolae, ajută-mă!” şi de-abia ce a strigat că lupii au bătut în lături fără a face nici un rău nici lui, nici tur­mei. Multă vreme la noi în sat se râdea şi se spunea: „Misa s-a speriat tare de lupi, dar Sfântul Nicolae 1-a izbăvit pe el!”.

Cunoaştem o mulţime de cazuri în care sfinţii au venit în ajutorul nostru, de îndată ce i-am chemat. Din aceasta se vede că toate cerurile ascultă rugăciunile noastre.

Sfinţii se duc la Domnul, dar şi toţi oamenii care pă­zesc poruncile lui Hristos se duc la EI, însă cei ce trăiesc după patimile lor şi nu se căiesc se duc la vrăjmaşul. Cred că dacă această taină s-ar descoperi oamenilor, ei ar înceta să mai slujească vrăjmaşului şi fiecare ar năzui cu toată puterea să cunoască pe Domnul şi s-ar duce la El.

Sfinţii au fost oameni ca noi toţi. Mulţi dintre ei au fost mari păcătoşi, dar prin pocăinţă au ajuns în împărăţia cerurilor. Şi toţi cei ce intră aici intră prin pocăinţa pe care Domnul Cel Milostiv ne-a dăruit-o prin pătimirile Sale.

In împărăţia cerurilor, unde viază Domnul şi Preacu­rata Lui Maică, viază şi toţi sfinţii. Acolo sunt sfinţii stră­moşi şi patriarhii care au mărturisit cu bărbăţie credinţa lor. Acolo sunt prorocii, care au primit pe Duhul Sfânt şi prin cuvântul lor au chemat poporul la Dumnezeu. Acolo sunt apostolii, care au murit pentru că au propovăduit Evanghelia. Acolo sunt mucenicii, care şi-au dat viaţa cu bucurie pentru iubirea lui Hristos. Acolo sunt sfinţiţii ie­rarhi, care au urmat pe Domnul şi au luat asupra lor pova­ra turmei lor duhovniceşti. Acolo sunt cuvioşii nevoitori şi nebuni pentru Hristos, care au luptat lupta cea bună şi au biruit lumea. Acolo sunt toţi drepţii, care au păzit porun­cile lui Dumnezeu şi şi-au biruit patimile.

Acolo, în această minunată şi sfântă adunare, pe care a strâns-o Duhul Sfânt, e atras şi sufletul meu. Dar, vai mie! Pentru că n-am smerenie, Domnul nu-mi dă putere spre nevoinţă (lupta duhovnicească), şi duhul meu neputincios tremură ca flăcăruia unei candele, în vreme ce duhul sfin­ţilor ardea cu flacără arzătoare şi nu numai că nu se stin­gea sub vântul ispitelor, dar se aprindea cu şi mai multă putere. Cu picioarele ei mergeau pe pământ şi cu mâinile lucrau, dar duhul lor rămânea mereu în Dumnezeu şi min­tea lor nu voia să se dezlipească de amintirea lui Dumne­zeu. Pentru iubirea lui Hristos ei au suferit toate întris­tările şi necazurile pe pământ şi nu se temeau de nici o suferinţă, ci în acestea preamăreau pe Domnul. De aceea Domnul i-a iubit şi i-a preamărit şi le-a dat în dar împă­răţia veşnică împreună cu El.

 

Despre păstori şi despre duhovnici 

După înălţarea Domnului, apostolii s-au întors, cum se spune în Evanghelie, „cu bucurie mare” [Le 24,52].

Domnul ştia ce fel de bucurie le-a dat, şi sufletul lor trăia această bucurie.

Prima lor bucurie era aceea că au cunoscut pe adevăra­tul Domn, Iisus Hristos.

A doua bucurie, că L-au iubit.

A treia, că au cunoscut viaţa veşnică şi cerească.

Şi a patra bucurie, că doreau mântuirea lumii ca şi a lor înşişi.

         În sfârşit, ei se bucurau pentru că au cunoscut pe Du­hul Sfânt şi vedeau cum lucra El în ei.

Apostolii umblau pe pământ şi spuneau noroadelor cu­vânt despre Domnul şi despre împărăţia cerurilor, dar su­fletele lor tânjeau şi însetau să vadă pe Domnul Cel Iubit şi de aceea ei nu se temeau de moarte, ci mergeau cu bu­curie în întâmpinarea ei şi, dacă doreau să trăiască pe pă­mânt, era numai pentru norodul pe care-1 iubeau.

Apostolii iubeau pe Domnul şi de aceea nu se temeau de nici o suferinţă. Ei iubeau pe Domnul, dar iubeau şi no­rodul, şi această iubire depărta de la ei orice frică. Nu se temeau nici de chinuri nici de moarte şi de aceea Domnul i-a trimis în lume ca să lumineze pe oameni.

Până în ziua de astăzi sunt monahi care au experienţa iubirii dumnezeieşti şi năzuiesc după ea ziua şi noaptea. Şi ei ajută lumea prin rugăciune şi scrieri. Dar această sarcină apasă mai mult asupra păstorilor Bisericii, care poartă în ei un har atât de mare, că dacă oamenii ar putea vedea slava acestui har, lumea întreagă s-ar minuna de el; dar Domnul a ascuns-o, ca slujitorii Lui să nu se trufească, ci să se mântuiască în smerenie.

Domnul cheamă episcopi să păstorească turma Sa şi le dă în dar harul Sfântului Duh. Duhul Sfânt, se spune, a aşezat în Biserică episcopi [FA 20,28], şi în Duhul Sfânt ei au puterea de a lega şi dezlega păcatele [In 20, 21-22]. Iar noi suntem oile Domnului, pe care El le-a iubit până la capăt [In 13,1], şi ne-a dat sfinţi păstori.

Ei sunt moştenitorii apostolilor şi, după harul dat lor, ne duc la Hristos. Ne învaţă pocăinţa, ne învaţă să păzim poruncile Domnului. Ne vorbesc cuvântul lui Dumnezeu, ca să cunoaştem pe Domnul. Ne povăţuiesc pe calea mân­tuirii şi ne ajută să ne ridicăm la înălţimea duhului smerit al lui Hristos. Adună în staulul Bisericii oile întristate şi rătăcite ale lui Hristos, ca sufletele lor să-şi găsească odih­na în Dumnezeu.

Se roagă lui Dumnezeu pentru noi, ca să ne mântuim toţi. Pot, ca nişte prieteni ai lui Hristos, să roage pe Dom­nul şi să ceară pentru cei vii smerenia şi harul Duhului Sfânt, pentru cei morţi iertarea păcatelor, iar pentru Bise­rică pacea şi libertatea.

Poartă în ei pe Duhul Sfânt şi prin Duhul Sfânt ne iartă păcatele. Au cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt şi, ase­menea unor îngeri, văd cu mintea pe Dumnezeu. Au destulă putere să desfacă şi mintea noastră de pământ şi să o statornicească în Domnul.

Se întristează când văd că întristăm pe Domnul şi nu-L lăsăm pe Duhul Sfânt să vieze întru noi. Asupra lor apasă necazurile şi întristările întregului pământ, şi sufletele lor sunt atrase de iubirea lui Dumnezeu şi se roagă neîncetat ca să dobândim mângâiere în întristări şi necazuri şi pace pentru întreaga lume.

Prin rugăciunile lor fierbinţi ei ne atrag şi pe noi să slu­jim lui Dumnezeu în duh smerit şi iubire.

Pentru smerenia şi iubirea lor de norod îi iubeşte pe ei Domnul. Se află în mare osteneală şi luptă duhovnicească şi de aceea se îmbogăţesc în înţelegerea sfinţilor, pe care-i imită în vieţile lor.

Domnul ne-a iubit până într-atât încât a suferit pentru noi pe cruce; şi suferinţele Lui au fost atât de mari, încât nu le putem pricepe, pentru că iubim puţin pe Domnul. Tot aşa, şi păstorii noştri duhovniceşti suferă pentru noi, deşi adeseori nu vedem suferinţele lor. Şi pe cât de mare e iubirea păstorilor, pe atât de mari sunt şi suferinţele lor. Noi, oile, trebuie să înţelegem aceasta şi să-i iubim şi cin­stim pe păstorii noştri.

Fraţilor, să rămânem în ascultare de păstorii noştri şi atunci va fi pace obştească şi Domnul va rămâne prin Du­hul Sfânt cu noi toţi.

Mare faţă este preotul, slujitor la altarul lui Dumne­zeu. Cine-1 întristează întristează pe Duhul Sfânt Care via­ză în el.

Ce să spunem atunci de episcop? Episcopilor li s-a dat un mare har al Duhului Sfânt; ei stau mai presus decât toţi; ca vulturii ei se ridică în înălţimi şi de acolo văd în depărtări nesfârşite şi cu o minte de-Dumnezeu-grăitoare [teologică] păstoresc turma lui Hristos.

Duhul Sfânt, se spune, a aşezat în Biserică episcopi ca  să păstorească turma lui Hristos [FA 20, 28]; dacă credin­cioşii şi-ar aduce aminte de aceasta, i-ar iubi cu o mare iubire pe păstorii lor şi s-ar bucura din suflet la vederea păstorilor. Cine poartă în el harul Duhului Sfânt ştie de­spre ce vorbesc.

Un om smerit şi blând mergea odată cu femeia sa şi cei trei copii ai săi pe o cale şi au întâlnit un arhiereu care călătorea într-o trăsură, şi atunci, când ţăranul s-a închi­nat înaintea lui cu cucernicie, 1-a văzut pe arhiereul care-1 binecuvânta în focul harului.

Dar poate va întreba cineva: „Dacă Duhul Sfânt a aşe­zat pe episcopi şi-i călăuzeşte, de ce nu este la noi pace şi nu înaintăm [duhovniceşte]?”

Pentru că nu gândim drept despre puterea aşezată de Dumnezeu şi prin aceasta ne facem neascultători. Dar da­că ne-am preda voii lui Dumnezeu, am înainta degrabă, fiindcă Domnul iubeşte sufletul smerit şi ascultător şi-1 că­lăuzeşte El însuşi, iar pe cel ne-ascultător îl aşteaptă cu răbdare şi milostivire ca el să se îndrepte. Domnul învaţă în chip înţelept sufletul prin harul Său ca un bun învăţător şi un adevărat părinte. Dar chiar şi un părinte adevărat face greşeli şi un învăţător nu ştie totul, dar Domnul e atotştiutor.

Toate nenorocirile vin din aceea că nu întrebăm pe „bă­trânii” [„stareţii”] care au fost aşezaţi să ne călăuzească, iar păstorii nu întreabă pe Domnul cum trebuie să proce­deze. Dacă Adam ar fi întrebat pe Domnul atunci când Eva i-a dat să guste din rodul oprit, Domnul l-ar fi luminat şi Adam n-ar fi păcătuit. Spun despre mine însumi: toate păcatele şi greşelile mele au venit pentru că în ceasul is­pitei şi nevoilor n-am chemat pe Domnul; dar acum am învăţat să cer în rugăciune harul lui Dumnezeu şi Domnul mă păzeşte pentru rugăciunile părintelui meu duhovnicesc.

Tot aşa şi arhiereii: deşi au darul Duhului Sfânt, nu în­ţeleg totul aşa cum trebuie şi, de aceea, în ceas de nevoie trebuie să caute luminare de la Domnul; ei însă lucrează după mintea lor, fapt prin care întristează milostivirea lui Dumnezeu şi seamănă tulburări. Cuviosul Serafim [din Sarov] spune că, atunci când dădea sfaturi după mintea sa, se întâmpla să greşească, şi greşelile pot fi mici, dar pot fi şi mari.

Astfel, noi toţi trebuie să învăţăm să recunoaştem voia lui Dumnezeu; dar dacă nu vom învăţa, nu vom cunoaşte niciodată această cale.

Domnul a zis: „Cheamă-Mă în ziua necazului şi Eu te voi izbăvi şi tu Mă vei preamări” [Ps 49, 16]. Domnul luminează pe om prin Duhul Sfânt; dar, fără Duhul Sfânt, nici un om nu poate judeca drept. Până la venirea Duhului Sfânt, apostolii înşişi nu erau nici tari, nici înţelepţi, aşa încât Domnul le-a spus: „Până când vă voi mai răbda?” [Mt 17,17].

Domnul a dat Sfintei Biserici păstori şi ei slujesc în chipul lui Hristos şi lor le-a fost dată puterea de a ierta pă­catele prin Duhul Sfânt.

Dar poate că vei gândi: cum poate cutare episcop sau duhovnic sau preot să aibă Duhul Sfânt, când îi place să mănânce şi are atâtea slăbiciuni? Dar eu îţi spun: e cu pu­tinţă, dacă nu primeşte gânduri rele; aşa încât, chiar dacă are unele defecte, acestea nu împiedică harul să vieze în sufletul lui, aşa cum un pom verde poate avea şi ramuri uscate fără ca acestea să-1 vatăme, şi el aduce roadă; sau, într-o holdă de grâu, chiar dacă grâul este amestecat cu neghină, aceasta nu-1 împiedică să crească.

 

Despre duhovnici 

In Postul Mare, în timpul vecerniei, la Vechiul Russi-kon, Domnul i-a dat unui monah să vadă pe ieromonahul Avraamie în chipul lui Hristos. Bătrânul duhovnic luase epitrahilul şi se pregătea să-1 mărturisească. Când monahui acela a venit în locul unde se fac mărturisirile, s-a uitat la duhovnic, un bătrân cu părul alb, şi a văzut că faţa lui era tânără ca a unui băiat şi strălucea cu totul şi era ase­menea lui Hristos. Atunci monahul a înţeles că duhovni­cul stă [îşi săvârşeşte slujirea sa] în Duhul Sfânt şi că prin Duhul Sfânt îi sunt iertate păcatele celui ce se pocăieşte.

Dacă oamenii ar vedea în ce slavă slujeşte preotul, atunci la această vedere ar cădea la pământ; şi dacă preo­tul însuşi s-ar vedea în ce slavă cerească stă [îşi săvârşeşte slujirea sa], ar deveni un mare nevoitor [ascet], ca să nu întristeze cu nimic harul Duhului Sfânt care viază în el.

Scriu aceste rânduri şi duhul meu se bucură că păstorii noştri sunt asemenea Domnului Iisus Hristos. Dar şi noi, oile, chiar dacă nu avem decât puţin har, suntem însă toţi asemenea Domnului. Oamenii nu cunosc aceste taine, dar Ioan Teologul a spus limpede: „Vom fi asemenea Lui” [1 In 3, 2], şi aceasta nu numai după moarte, ci încă de acum, fiindcă Domnul Cel Milostiv a dat pe pământ pe Duhul Sfânt şi Duhul Sfânt viază în Biserica noastră; El viază în păstorii cei neprihăniţi, viază în inima credincio­şilor şi învaţă sufletul nevoinţa [asceza], dă puterea de a împlini poruncile Domnului, ne conduce la tot adevărul şi îl face pe om atât de frumos, încât omul se face asemenea Domnului.

Intotdeauna trebuie să ne aducem aminte că duhovni­cul îşi săvârşeşte slujirea sa în Duhul Sfânt şi de aceea tre­buie să avem evlavie faţă de el. Credeţi, fraţilor, că dacă s-ar întâmpla cuiva să moară de faţă cu un duhovnic şi cel ce moare spune: „Părinte sfinte, dă-mi binecuvântare să văd pe Domnul în împărăţia cerurilor”, iar duhovnicul
spune: „Du-te, copile, şi vezi pe Domnul”, va fi după bine­ cuvântarea duhovnicului, pentru că Duhul Sfânt în cer şi pe pământ Acelaşi este.

Mare putere au rugăciunile unui duhovnic. Am suferit mult din partea demonilor din pricina mândriei mele, dar Domnul m-a smerit şi m-a miluit pentru rugăciunile părin­telui meu duhovnicesc, şi acum Domnul mi-a descoperit că peste ei odihneşte Duhul Sfânt şi de aceea îi cinstesc mult pe duhovnici. Pentru rugăciunile lor primim harul Sfân­tului Duh şi bucurie de la Domnul Care ne iubeşte şi ne-a dat tot ce ne e de trebuinţă pentru mântuirea sufletelor.

Dacă omul nu spune totul duhovnicului, calea sa e în­tortocheată şi nu duce la mântuire, dar cine spune totul acela merge drept în împărăţia cerurilor.

Un monah m-a întrebat: „Spune-mi, ce să fac să-mi în­drept viaţa mea?” îi plăcea să mănânce mult şi în afara soroacelor rânduite. I-am spus: „Scrie în fiecare zi cât ai mâncat şi ce ai gândit, iar seara citeşte ce ai scris duhovni­cului”. El însă mi-a zis: „Nu pot să fac aceasta”. Şi aşa el n-a putut trece peste mica ruşine de a-şi mărturisi nepu­tinţa şi de aceea nu s-a îndreptat şi a murit de dambla. Domnul să-i dea iertare fratelui nostru şi să ne păzească de asemenea moarte.

Cine vrea să se roage neîncetat trebuie să fie curajos şi înţelept şi în toate să întrebe pe părintele său duhovnicesc. întreabă-1 chiar dacă el însuşi n-a trecut prin experienţa rugăciunii şi pentru smerenia ta Domnul se va milostivi de tine şi te va păzi de orice nedreptate; dar dacă gândeşti: „Duhovnicul este neexperimentat şi prins în zădărnicii; mă voi călăuzi eu însumi după cărţi”, eşti pe o cale pri­mejdioasă şi nu departe de înşelăciune. Cunosc pe mulţi care s-au amăgit aşa în gândurile lor şi, din pricina dis­preţului faţă de părintele lor duhovnicesc, n-au înaintat duhovniceşte. Ei uită că în Sfânta Taină [a Mărturisirii] lucrează harul Sfântului Duh, care ne şi mântuieşte. Aşa amăgeşte vrăjmaşul pe nevoitori [asceţi], ca să nu mai fie rugători, dar Duhul Sfânt înţelepţeşte sufletele atunci când ascultăm sfaturile păstorilor noştri.

In Sfânta Taină [a Mărturisirii] Duhul Sfânt e Cel ce lucrează prin duhovnic şi, atunci când vine de la duhov­nic, sufletul simte înnoirea lui printr-un simţământ de pa­ce şi iubire faţă de aproapele; dar dacă pleci de la duhov­nic tulburat, aceasta înseamnă că te-ai mărturisit nesincer şi n-ai iertat din suflet fratelui tău greşeala lui.

Duhovnicul trebuie să se bucure atunci când Domnul aduce la el un suflet spre pocăinţă şi, după harul care i-a fost dat, trebuie să tămăduiască acest suflet, şi pentru aceasta va primi de la Dumnezeu mare milă ca un bun păstor al oilor Sale.

 

Despre monahi 

Unii zic că monahii trebuie să slujească lumii, ca să nu mănânce pe degeaba pâinea norodului; dar trebuie să în­ţelegem în ce anume stă slujirea lor şi cu ce anume vin monahii în ajutorul lumii.

Monahul e un rugător pentru întreaga lume; el plânge pentru întreaga lume şi aceasta e lucrarea lui de căpetenie.

Cine îl sileşte însă să plângă pentru întreaga lume?

Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. El dă mona­hului iubirea Duhului Sfânt şi din această iubire inima monahului se întristează pururea pentru norod, pentru că nu toţi se mântuiesc. Domnul însuşi S-a întristat până într-atât pentru norod, încât S-a dat pe Sine morţii pe cru­ce. Maica Domnului a purtat în inima ei aceeaşi întristare pentru oameni şi, asemenea Fiului ei Preaiubit, a dorit până la sfârşit mântuirea tuturor.

Acelaşi Duh Sfânt L-a dat Domnul apostolilor şi sfinţi­lor noştri părinţi şi păstorilor Bisericii. în aceasta stă sluji­rea noastră faţă de lume. Şi de aceea, nici păstorii Biseri­cii, nici monahii nu trebuie să se ocupe de treburi lumeşti, ci să urmeze pilda Maicii Domnului Care, în templu, în Sfânta Sfintelor, cugeta ziua şi noaptea la legea Domnului şi stăruia în rugăciune pentru norod.

Nu e treaba monahului să slujească lumii din osteneala mâinilor lui. Aceasta e treaba celor din lume [mirenilor].

Omul din lume se roagă puţin, dar monahul se roagă ne­încetat. Mulţumită monahilor, rugăciunea nu încetează niciodată pe pământ; iar aceasta este de folos pentru în­treaga lume, fiindcă lumea stă prin rugăciune; dar când rugăciunea slăbeşte, atunci lumea piere.

Şi ce poate face un monah cu mâinile lui? Pentru o zi de muncă el poate câştiga ceva bani, dar ce este aceasta pen­tru Dumnezeu? în vreme ce un singur gând plăcut lui Dum­nezeu face minuni. Vedem aceasta din Sfânta Scriptură. Prorocul Moise se ruga în gând şi Domnul i-a zis: „Moise, de ce strigi la Mine?” şi i-a izbăvit pe israeliţi de la pieire [Iş 14,15]. Antonie cel Mare a ajutat lumea prin ru­găciune, iar nu prin lucrul mâinilor lui. Cuviosul Serghie [din Radonej] a ajutat prin post şi rugăciune poporul rus să se elibereze de sub jugul tătarilor. Cuviosul Serafim [din Sarov] s-a rugat în gând şi Duhul Sfânt a pogorât asupra lui Motovilov. Iată care este lucrul monahilor. Dar dacă monahul e nepăsător şi sufletul lui n-ajunge să vadă pururea pe Domnul, e bine ca el să slujească pelerinilor şi să ajute pe cei din lume la ostenelile lor; şi acest lucru e plăcut lui Dumnezeu; dar să ştie că e departe de monahism.

Monahul trebuie să lupte cu patimile şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să le biruiască. Uneori monahul este fericit în Dumnezeu şi trăieşte ca în rai lângă Dumnezeu, alteori plânge pentru întreaga lume, fiindcă vrea ca toţi oamenii să se mântuiască.

Astfel, Duhul Sfânt îl învaţă pe monah să iubească pe Dumnezeu şi să iubească lumea. Vei zice, poate, că acum nu mai sunt asemenea mo­nahi, care se roagă pentru întreaga lume; dar eu îţi spun că atunci când nu vor mai fi pe pământ rugători, atunci va
fi sfârşitul lumii, vor veni mari nenorociri şi ele sunt deja acum. Lumea stă prin rugăciunile sfinţilor, şi monahul este chemat să se roage pentru întreaga lume. în aceasta stă slujirea lui şi pentru aceasta nu-1 încărcaţi cu grijile acestei lumi. Monahul trebuie să vieţuiască într-o necontenită în-frânare, dar dacă se lasă prins în grijile lumeşti, va fi silit să mănânce mai mult şi nu se va mai putea ruga cum tre­buie; căci harului îi place să vieze întrun trup uscat.

Lumea crede că monahii sunt un neam nefolositor. Dar oamenii n-au dreptate să gândească aşa. Ei nu ştiu că monahul e un rugător pentru întreaga lume, nu văd rugă­ciunea lui şi nu ştiu cu câtă milostivire le primeşte Dom­nul. Monahii duc o luptă crâncenă cu patimile şi pentru această luptă vor fi mari la Dumnezeu.

Eu însumi nu sunt vrednic să mă numesc monah. Am trăit mai mult de patruzeci de ani în mănăstire şi mă so­cotesc printre fraţii începători aflaţi sub ascultare; dar cu­nosc monahi care sunt aproape de Dumnezeu şi de Maica Domnului. Domnul e atât de aproape de noi, mai aproape decât aerul pe care-1 respirăm. Aerul intră înăuntrul tru­pului nostru şi ajunge la inimă, dar Domnul viază în însăşi inima omului. „Şi-mi voi face în ei sălaş şi voi umbla în mijlocul lor… şi le voi fi Tată, iar ei îmi vor fi fii şi fiice, zice Domnul” [2 Co 6,16-18].

Iată, bucuria noastră: Dumnezeu este cu noi şi în noi.

Ştiu oare toţi aceasta? Din nenorocire nu toţi, ci numai cei ce s-au smerit înaintea lui Dumnezeu şi şi-au tăiat vo-ile proprii, căci Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă [1 Ptr 5,5] şi El viază numai într-o inimă smerită. Domnul se bucură când ne aducem aminte de milostivirea Lui şi ne facem asemenea Lui prin smerenia noastră.

Aşa cum lui Luca şi Cleopa le ardea inima când Dom­nul mergea împreună cu ei pe cale [Le 24,32], aşa şi acum multor monahi inima le arde de iubire pentru Domnul, şi în duh smerit şi în iubire sufletul lor se alipeşte de Unul Dumnezeu. Dar sufletul monahului împătimit după bani sau lucruri sau îndeobşte după orice lucru pământesc nu poate iubi pe Dumnezeu cum trebuie, pentru că mintea lui e împărţită între Dumnezeu şi lucruri, iar Domnul a spus că nu putem sluji la doi domni [Mt 6, 24]. Tot aşa şi cu mirenii: mintea lor e ocupată de cele pământeşti şi nu pot iubi pe Dumnezeu aşa cum îl iubesc monahii.

Chiar dacă se gândeşte la cele pământeşti, monahul o face numai în măsura în care acest lucru e de trebuinţă pentru viaţa trupească, dar duhul lui arde de iubire pentru Dumnezeu; deşi lucrează cu mâinile, cu mintea el rămâne în Dumnezeu. Aşa cum Sfinţii Apostoli grăiau cuvânt po­porului, dar sufletul lor era întreg în Dumnezeu, pentru că Duhul lui Dumnezeu era viu în ei şi călăuzea mintea şi inima lor, aşa şi monahul, chiar dacă cu trupul sade într-o chilie mică şi săracă, cu duhul el vede slava lui Dumnezeu, în toate el îşi păzeşte curată conştiinţa ca să nu supere pe fratele şi să nu întristeze prin vreun gând rău pe Duhul Sfânt Care este în el [cf. Ef 4, 30]. El smereşte sufletul său şi prin smerenie îndepărtează pe vrăjmaşi atât de la sine însuşi, cât şi de la oamenii care cer rugăciunile lui.

Sunt monahi care cunosc pe Dumnezeu, cunosc şi pe Maica Domnului, pe sfinţii îngeri şi raiul, dar cunosc şi pe demoni şi chinurile iadului, şi cunosc aceasta din expe­rienţă.

în Duhul Sfânt sufletul cunoaşte pe Dumnezeu. Duhul Sfânt ne dă, pe cât e cu putinţă acest lucru, să cunoaştem încă de aici deplinătatea bucuriei raiului, pe care fără ha­rul lui Dumnezeu omul n-ar putea-o purta, ci ar muri.

Monahul cu multă experienţă duce luptă cu vrăjmaşul mândriei, şi Duhul Sfânt îl învaţă, îl povăţuieşte şi-i dă pu­terea de a-1 birui. Monahul înţelept izgoneşte prin smere­nie orice înălţare şi mândrie. El spune: „Nu sunt vrednic de Dumnezeu şi de rai. Sunt vrednic de chinurile iadului şi voi arde veşnic în foc. Sunt cu adevărat mai rău decât toţi şi nevrednic să fiu miluit”.

Duhul Sfânt îl învaţă să gândească aşa despre sine în­suşi; şi Domnul se bucură pentru noi când ne smerim şi ne osândim pe noi înşine şi dă sufletului harul Său.

Cine s-a smerit pe sine, acela a biruit pe vrăjmaşi. Dar cel ce se socoteşte în inima sa vrednic de focul cel veşnic, nici un vrăjmaş nu se poate apropia şi nici un gând lumesc nu pătrunde în sufletul lui, ci toată mintea şi toată inima lui rămân în Dumnezeu. Iar cine a cunoscut pe Du­hul Sfânt şi a fost învăţat de El smerenia, acela a ajuns asemenea învăţătorului său, Iisus Hristos, Fiul lui Dum­nezeu, şi s-a asemănat Lui.

Noi toţi, care urmăm lui Hristos, norodul ales de Dum­nezeu şi deosebit al monahilor, ducem o luptă cu vrăjma­şul. Suntem în război şi straja noastră e de fiecare zi şi de fiecare ceas. Pe cel căruia îi place să-şi taie voia proprie, pe acela vrăjmaşul nu-1 răpune; dar pentru a birui pe vrăj­maşul trebuie să ne învăţăm smerenia lui Hristos, iar sufle­tul care are această smerenie, acela a biruit pe vrăjmaşul..

Dar să nu deznădăjduim, pentru că Domnul e nemăsu­rat de milostiv şi ne iubeşte.

Prin harul Sfântului Duh, Dumnezeu dă sufletului să cunoască ce rugăciune este începătoare, care e de mijloc şi care este desăvârşită. Dar şi rugăciunea desăvârşită Dom­nul n-o ascultă pentru că sufletul ar fi desăvârşit, ci pentru că El este milostiv şi vrea, ca o mamă iubitoare de copii, să mângâie sufletul, ca el să ardă şi mai mult şi să nu cu­noască odihna nici ziua, nici noaptea.

Rugăciunea curată are nevoie de pacea sufletului, dar nu poate fi pace în suflet fără ascultare şi înfrânare.

Sfinţii Părinţi pun ascultarea mai presus decât postul şi rugăciunea, pentru că fără ascultare omul poate crede de­spre sine însuşi că e un nevoitor [ascet] şi un rugător, dar cine şi-a tăiat voia sa întru toate înaintea „bătrânului” [„sta­reţului”] şi a duhovnicului său, acela are mintea curată.

Monahul neascultător nu va şti niciodată ce este rugă­ciunea curată. Omul mândru şi căruia îi place să-şi facă voia proprie, chiar dacă a trăit o sută de ani în mănăstire, nu va cunoaşte nimic duhovnicesc, pentru că prin neas­cultarea sa întristează pe „bătrâni” [„stareţi”] şi, în ei, pe Dumnezeu.

Vai monahului care n-ascultă de „bătrâni” [„stareţi]. Mai bine ar fi fost să rămână în lume. Dar, chiar şi în lu­me, oamenii ascultă de părinţii lor şi îi cinstesc pe cei bă­trâni, se supun stăpânilor şi ascultă de mai-marii lor.

Vai nouă! Domnul, împăratul cerului şi al pământului şi a toată lumea, S-a smerit pe Sine însuşi şi S-a supus Maicii Sale şi Sfântului Iosif, dar noi nu vrem să ascultăm de „bătrânul” [„stareţul”] nostru pe care-1 iubeşte Domnul şi căruia El ne-a încredinţat. Dacă „bătrânul” are un carac­ter rău, măcar că aceasta este o mare pacoste pentru as­cultător, acesta trebuie să se roage lui Dumnezeu pentru el întru smerenia duhului, şi atunci Domnul va milui şi pe ascultător şi pe „bătrân”.

Unii monahi nu au pace şi invocă drept pretext felu­rite pricini: sau că ascultarea [slujirea] nu este bună, sau chilia este rea, sau că „bătrânul” lor are un caracter ursuz. Dar ei nu înţeleg că de vină nu e nici chilia, nici „bătrâ­nul”, ci sufletul bolnav. Nimic nu e pe plac sufletului mân­dru, dar toate vor fi bune pentru cel smerit.

Dacă întâi-stătătorul este rău, roagă-te pentru el şi vei avea pace în sufletul tău. Dacă chilia e rea sau dacă ascul­tarea nu-ţi e pe plac sau dacă eşti istovit de boală, gân­deşte în tine însuţi: „Domnul mă vede şi cunoaşte starea mea; să fie cum îi place lui Dumnezeu”, şi vei avea pace. Dacă sufletul nu se predă voii lui Dumnezeu, nu-şi va găsi nicăieri pacea, chiar dacă ar păzi posturi mari şi ar stărui în rugăciune. Cine învinuieşte pe oameni pentru faptul că îi fac reproşuri, acela nu înţelege că sufletul lui e bolnav şi că nu reproşurile sunt vinovate pentru suferinţa lui. Cel căruia îi place să-şi împlinească voia sa proprie, acela nu e deloc înţelept, dar cel ascultător degrabă va înainta [du-hovniceşte], pentru că Domnul îl iubeşte.

Cel în care este, chiar şi numai puţin, harul Duhului Sfânt, acela iubeşte orice stăpânire rânduită de Dumnezeu şi i se supune cu bucurie spre slava lui Dumnezeu. în Bi­serica noastră acest lucru e cunoscut prin Duhul Sfânt, şi Sfinţii Părinţi au scris despre acest lucru.

Este cu neputinţă să ne păstrăm pacea sufletească da­că nu veghem asupra minţii noastre, adică dacă nu vom depărta gândurile care nu-I plac lui Dumnezeu şi nu le vom păzi, dimpotrivă, pe cele plăcute lui Dumnezeu. Tre­buie să priveşti cu mintea în inimă, ce anume se lucrează acolo: lucruri de pace sau nu. Dacă nu, atunci vezi cu ce anume ai păcătuit. Pentru pacea sufletească trebuie să fii înfrânat, pentru că pacea se pierde şi din pricina trupului nostru. Nu trebuie să fii curios; nu trebuie să citeşti nici gazete, nici cărţi lumeşti, care pustiesc sufletul şi-i aduc urât şi tulburare. Nu osândi pe alţii, fiindcă adeseori se întâmplă că, fără să-1 cunoaştem pe om, îl vorbim de rău, dar el prin mintea lui e asemenea unui înger. Nu te sili să cunoşti treburi străine, ci numai pe cele ale tale; nu te în­griji decât de ceea ce ţi s-a poruncit de „bătrâni” şi atunci, pentru ascultarea ta, Domnul te va ajuta cu harul Său, şi vei vedea în sufletul tău roadele ascultării: pacea şi rugă­ciunea neîncetată.

In viaţa de obşte harul lui Dumnezeu se pierde înainte de toate pentru că n-am învăţat să iubim pe fratele nostru după porunca Domnului [1 In 4, 21]. Dacă fratele tău te întristează şi în clipa aceea primeşti un gând de mânie împotriva lui sau dacă-1 osândeşti ori îl urăşti, vei simţi că harul te-a părăsit şi că pacea a pierit. Pentru pacea sufle­tească trebuie ca sufletul să se obişnuiască să iubească pe acela care 1-a întristat şi să se roage de îndată pentru el. Sufletul nu poate avea pace, dacă nu va cere cu toată pute­rea de la Domnul darul de a iubi pe toţi oamenii. Domnul a zis: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” [Mt 5, 44], şi dacă nu-i vom iubi pe vrăjmaşi, nu va fi pace în suflet. Este neapă­rată nevoie să dobândim ascultare, smerenie şi iubire, alt­fel toate marile noastre nevoinţe şi privegheri vor fi doar spre pierzanie. Un „bătrân” a avut următoarea vedenie: un om căra apă într-un vas al cărui fund era spart; omul îşi dădea multă osteneală, dar toată apa se scurgea şi vasul rămânea gol. Aşa şi noi, trăim în nevoinţă [asceză], dar pierdem o singură virtute, şi pentru ea sufletul stă gol.

Fraţilor, nevoitori [asceţi] ai lui Hristos, să nu slăbim în nevoinţă [asceză] şi în rugăciune, ci să ne păstrăm râv­na toată viaţa. Am cunoscut mulţi monahi care au venit în mănăstire cu sufletul aprins şi mai apoi şi-au pierdut râv­na de la început; dar cunosc şi unii care şi-au păstrat-o până la sfârşit.

Pentru a-ţi păstra râvna, trebuie să-ţi aduci aminte neîn­cetat de Domnul şi să cugeti: „Sfârşitul meu e aproape şi acum trebuie să mă înfăţişez înaintea Judecăţii lui Dum­nezeu”. Şi dacă sufletul va fi neîncetat gata să moară, el nu se va mai teme de moarte, ci în smerita rugăciune va veni pocăinţa, iar de la duhul de pocăinţă mintea ta se va curaţi şi nu se va mai lăsa înşelată de lume şi vei iubi pe toţi oa­menii şi vei vărsa lacrimi pentru ei. Dar când le vei dobân­di pe acestea, să ştii că sunt un dar al milei lui Dumnezeu; prin sine însuşi omul nu e nimic decât pământ păcătos.

Am văzut oameni buni când au venit în mănăstire, dar care mai apoi s-au stricat; am văzut şi alţii care au venit răi, mai apoi însă s-au făcut smeriţi şi blânzi, că e o bucurie pentru suflet să se uite la ei. Cunosc un monah care, când era tânăr, înconjura roată satul ca să nu cadă în ispi­tă, dar care, nu de mult, a rămas două ceasuri privind cu poftă mulţimea pasagerilor de pe un vapor şi mi-a spus el însuşi că iubea lumea. Astfel, sufletul monahului se poate schimba şi întoarce spre lume. Şi totuşi, el venise în mă­năstire la şaptesprezece ani şi trăise aici treizeci şi cinci de ani. Din aceasta se vede cât.de mult trebuie să ne temem să nu se stingă în noi acel foc care ne-a împins să ne lepă­dăm de lume şi să iubim pe Domnul.

Mulţi monahi cunosc harul Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este atât de dulce şi iubit sufletului, că Ia vederea unei fete frumoase omul rămâne fără să fie luptat de poftă; dar cine n-are numai har în suflet, acela se teme de păcat, pentru că simte că păcatul este viu în el şi patimile îl atrag.

Noi, monahii, ducem un război duhovnicesc. Un soldat care mergea la Salonic a venit să mă vadă la magazie. Su­fletul meu 1-a îndrăgit şi i-am zis: „Roagă-te ca necazurile tale să se împuţineze”. Dar el mi-a zis: „Am învăţat să mă rog la război. Am luat parte la multe bătălii. Gloanţele plo­uau în jurul meu, dar am rămas în viaţă… Iată cum mă rugam lui Dumnezeu: „Doamne, miluieşte!”” Mă uitam la el când îmi arăta cum se ruga şi se vedea limpede că era cu totul cufundat în rugăciune; şi Domnul 1-a păzit.

Aşa se ruga el în nevoi la război, unde e omorât numai trupul, dar noi, monahii, ducem înăuntrul nostru un altfel de război, în care poate pieri sufletul; de aceea trebuie să ne rugăm încă şi mai mult şi cu mai multă râvnă ca sufle­tul nostru să fie cu Domnul. Nu trebuie numai să alergăm la El, ci să fim neîncetat în El; aşa cum îngerii slujesc lui Dumnezeu pururea, aşa şi monahul trebuie să rămână tot­deauna cu mintea în Dumnezeu şi să cugete la legea Lui ziua şi noaptea.

Legea lui Dumnezeu se aseamănă cu o mare şi prea­frumoasă grădină în care vieţuiesc însuşi Domnul şi toţi sfinţii Lui: prorocii, apostolii, sfinţiţii ierarhi, mucenicii, cuvioşii postitori în smerenie; pe toţi i-a strâns în chip minunat milostivirea lui Dumnezeu, şi sufletul se bucură de această sfântă, mare şi minunată adunare.

Mulţi vor să cunoască şi să vadă împăraţi, care sunt nişte oameni muritori, dar a cunoaşte pe Domnul, împă­ratul slavei veşnice, e mai de preţ decât orice.

O, fraţilor, citiţi mai mult Evangheliile, Epistolele Apos­tolilor şi scrierile Sfinţilor Părinţi; prin această învăţătură sufletul cunoaşte pe Dumnezeu şi mintea e atât de preo­cupată de Domnul, că uită cu desăvârşire lumea, ca şi cum nu s-ar fi născut măcar.

Domnul ne-a dat Evangheliile şi vrea ca noi să le ur­măm, dar, afară de aceasta, Domnul ne învaţă prin harul Său; nu toţi pot înţelege aceasta, ci numai unii: cei care prin smerenie şi-au tăiat voia lor. Noi, însă, trebuie să-i întrebăm pe sfinţii duhovnici şi ei ne vor călăuzi la Hris-tos, pentru că lor li s-a dat harul de a lega şi dezlega. Mergi la duhovnic cu credinţă şi vei dobândi raiul.

E bine pentru monah să fie ascultător şi să se mărtu­risească sincer, ca duhovnicul să ştie ce gânduri îndrăgeş­te sufletul lui. Un asemenea monah va avea întotdeauna pace în Dumnezeu şi în sufletul lui se vor naşte gânduri dumnezeieşti şi mintea lui se va lumina de aceste gânduri şi inima lui va afla odihnă în Dumnezeu.

Un asemenea monah trăieşte pe pământ în mijlocul amăgirilor şi ispitelor de tot felul, dar nu se teme de ni­mic, pentru că sufletul lui e întărit în Dumnezeu şi-L iu­beşte pe El; toată dorinţa lui e de a şti cum să-şi smerească sufletul, căci Domnul iubeşte sufletul smerit, şi sufletul ştie ce aşteaptă de la el Domnul, pentru că Domnul e învă­ţătorul său.

Chiar şi în vremea noastră sunt mulţi nevoitori [asceţi] plăcuţi lui Dumnezeu, chiar dacă nu fac minuni văzute.

Dar iată o minune a lui Dumnezeu pe care o putem ve­dea în sufletul nostru: dacă sufletul tău se smereşte aşa cum se cuvine, Domnul Cel Milostiv îi dă o mare bucurie şi străpungere [a inimii]; dar dacă sufletul înclină câtuşi de puţin spre mândrie, cade în urât şi în întuneric. Dar ştiu aceasta numai cei ce se nevoiesc.

Dacă, venind în mănăstire, iubeşti pe Domnul chiar şi numai într-o mică măsură şi dacă crezi că Domnul te-a adus aici şi că El îi călăuzeşte pe „bătrânii” [„stareţii”] tăi, atunci harul lui Dumnezeu se va sălăşlui în tine şi Domnul îţi va da pacea şi darul deosebirii binelui şi răului, şi su­fletul tău va privi spre bine în fiecare zi şi în fiecare ceas, pentru că el se desfătează de legea lui Dumnezeu.

Dacă ai intrat în viaţa de obşte, îmbărbătează-te şi să nu se tulbure sufletul tău.

Dacă slujeşti la arhondaric, fii asemenea lui Avraam care s-a învrednicit să primească Trei Pelerini minunaţi. Cu smerenie şi bucurie slujeşte-i pe părinţi, pe fraţi şi pe pelerini şi vei primi plata lui Avraam.

Dacă lucrezi printre fraţi şi înduri ispite, fii asemenea nebunilor pentru Hristos: ei se rugau pentru cei ce lucrau ispitele, şi pentru această iubire Domnul le dădea harul Sfântului Duh şi le era uşor să trăiască cu oamenii şi să îndure tot felul de necazuri. Domnul e milostiv faţă de cel ce e în ascultare, chiar dacă uneori acela e cu nebăgare de seamă; dar cel ce nu ascultă depărtează el însuşi de la el harul lui Dumnezeu.

Dacă te linişteşti [te dedici isihiei] în chilie, imită liniş­tirea Marelui Arsenie, ca Duhul Sfânt să cârmuiască cora­bia sufletului tău.

Dacă îţi este greu, adu-ţi aminte de cuvintele milostive ale Domnului: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovă­raţi, şi Eu vă voi odihni pe voi” [Mt n, 28]. Această odihnă în Duhul Sfânt sufletul o primeşte prin pocăinţă.

Domnul iubeşte sufletul care-L caută din toată inima, pentru că El a zis: „Iubesc pe cei ce Mă iubesc şi cei ce Mă caută vor afla har” [Pr 8,17]. Iar acest har atrage sufletul să-L caute pe Dumnezeu cu lacrimi.

 

Despre economul mănăstirii 

Mulţi monahi spun că economul n-are când să se roa­ge şi că nu poate păzi pacea sufletului, pentru că toată ziua el trebuie să fie cu oamenii. Dar eu spun că dacă va iubi pe oameni şi va gândi despre muncitorii lui: „Domnul iubeşte făpturile Sale”, Domnul îi va da rugăciunea neîncetată, fi­indcă la Domnul toate sunt cu putinţă.

Economul trebuie să iubească şi să-i fie milă de mun­citorii săi şi să se roage pentru ei: „Doamne, veseleşte su­fletele întristate ale acestor oameni sărmani, trimite-le lor Duhul Tău, pe Sfântul Mângâietor!” Şi atunci sufletul lui va trăi ca într-o pustie liniştită şi Domnul îi va da rugă­ciune, străpungere [a inimii] şi lacrimi, şi harul Duhului Sfânt va via în chip simţit în el şi sufletul lui va simţi lă­murit ajutorul lui Dumnezeu.

S-a petrecut la noi următoarea întâmplare. Economul mănăstirii a trimis un muncitor la un lucru oarecare, dar muncitorul, din lipsă de experienţă, n-a vrut să se ducă. Economul i-a zis: „Du-te!” Atunci muncitorul s-a înfuriat şi în faţa tuturor celor ce erau acolo, ca la vreo patruzeci de oameni, 1-a făcut pe econom „câine”. Dar economului i s-a făcut milă de muncitor, i-a dat ceai şi zahăr şi i-a spus: „Cheamă-mă întotdeauna „câine””. Şi dintr-o dată munci­torul a fost cuprins de o asemenea ruşine, că faţa lui s-a în­roşit cu totul şi, mai apoi, a fost cel mai ascultător dintre toţi.

E atât de bine să trăieşti cu iubire; atunci Domnul te aju­tă cu harul Său şi-ţi dă o rugăciune fierbinte pentru oa­meni. Dar dacă economul se va înfuria, atunci îşi va vătă­ma sufletul său şi-i va tulbura şi pe alţii prin mânia lui.

Experienţa multor ani mi-a arătat că economul trebuie să-i iubească pe oameni aşa cum o mamă îşi iubeşte copiii, iar dacă cineva nu este ascultător, el trebuie să se roage din inimă lui Dumnezeu: „Doamne, luminează pe robul Tău, căci îl iubeşti pe el”, şi atunci rugăciunea ta va fi de folos pentru el şi tu însuţi vei cunoaşte cât de bine e să te rogi pentru muncitori.

Toţi vor iubi un econom bun, pentru că tuturor le place când sunt luaţi cu blândeţe. Experienţa mi-a arătat că nu trebuie să gândeşti rău despre nici un om, căci pentru aceasta harul Duhului Sfânt pleacă din suflet. Dar dacă îi iubim pe oameni, Domnul ne va da rugăciunea aşa încât, chiar şi în mijlocul oamenilor, sufletul va putea striga ne­încetat către Dumnezeu.

 

Despre ascultare 

Rari sunt cei ce cunosc taina ascultării. Cel ce ascultă este mare înaintea lui Dumnezeu. El îl imită pe Hristos, Care ne-a dat El însuşi pilda ascultării. Domnul iubeşte sufletul ascultător şi-i dă pacea Lui şi atunci totul este bine şi sufletul simte iubire pentru toţi.

Cel ce ascultă şi-a pus toată nădejdea în Dumnezeu şi de aceea sufletul său este totdeauna în Dumnezeu, şi Dom­nul îi dă harul Său şi acest har învaţă sufletul tot binele şi-i dă puterea de a rămâne în bine. El vede răul, dar acest rău n-are nici o putere asupra sufletului, pentru că e cu el harul Sfântului Duh, care-1 păzeşte de orice păcat, şi el se roagă lui Dumnezeu în pace şi uşor.

Duhul Sfânt iubeşte sufletul celui ce ascultă şi, de ace­ea, el cunoaşte degrabă pe Domnul şi primeşte darul rugă­ciunii inimii.

Cel ce ascultă s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu şi, pentru aceasta, îi sunt dăruite libertatea şi odihna în Dumnezeu şi se roagă cu mintea curată; dar cei mândri şi neascultători nu se pot ruga curat chiar dacă se nevoiesc mult. Ei nu ştiu cum lucrează harul, nici dacă Domnul le-a iertat păcatele. Dar cel ce ascultă ştie limpede că Domnul i-a iertat păcatele, pentru că simte în sufletul său pe Duhul Sfânt.

Ascultarea este de trebuinţă nu numai monahului, ci şi fiecărui om. Chiar şi Domnul a fost ascultător. Cei mân­dri şi cei care trăiesc după rânduială-de-sine [în idiorit-mie] nu lasă harul să vieze în ei şi, de aceea, n-au nicioda­tă pace sufletească; dar harul Duhului Sfânt intră uşor în sufletul celui ascultător şi-i dă bucurie şi odihnă.

Toţi caută odihna şi bucuria, dar puţini ştiu unde să găsească această bucurie şi această odihnă şi ce anume trebuie pentru a ajunge la ele. De treizeci şi cinci de ani, iată, văd un monah care e mereu vesel la suflet şi plăcut la faţă, chiar dacă e bătrân. Şi aceasta pentru că el iubeşte ascultarea şi sufletul său s-a predat voii lui Dumnezeu şi nu se îngrijeşte de nimic, ci sufletul său iubeşte pe Dom­nul şi-1 vede pe El.

Cine poartă în sine fie şi numai puţin har, acela se su­pune cu bucurie oricărei stăpâniri. El ştie că Domnul gu­vernează şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt şi pe el însuşi şi treburile lui şi tot ce este în lume, şi de aceea are întotdeauna odihnă.

Cine ascultă s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu şi nu se teme de moarte, pentru că sufletul lui s-a obişnuit să vieţuiască cu Domnul şi-L iubeşte pe El. El şi-a tăiat voia proprie şi, de aceea, nu are nici în suflet, nici în trup acea luptă care îl chinuie pe cel ce nu ascultă şi pe cel ce lu­crează după voia sa proprie.

Adevăratul ascultător urăşte voia sa proprie şi îl iubeşte pe părintele lui duhovnicesc, şi pentru aceasta primeşte li­bertatea de a se ruga lui Dumnezeu cu minte curată şi su­fletul său vede liber, fără gânduri, pe Dumnezeu şi se odih­neşte întru El. El vine degrabă la iubirea lui Dumnezeu datorită smereniei lui şi pentru rugăciunile părintelui său duhovnicesc.

Viaţa noastră e simplă dar înţeleaptă. Maica Domnu­lui a spus Cuviosului Serafim [din Sarov]: „Dă-le lor [mo­nahiilor] o ascultare, şi cine va păzi ascultarea şi înţelep­ciunea va fi cu tine şi aproape de mine”.

Vedeţi cât de simplă e mântuirea. Dar înţelepciunea tre­buie învăţată printr-o îndelungată experienţă. Ea este dată de la Dumnezeu pentru ascultare. Domnul iubeşte sufletul ascultător şi, dacă îl iubeşte, îi dă ceea ce sufletul a cerut de la Dumnezeu. Ca şi odinioară, tot aşa şi acum Domnul ascultă rugăciunile noastre şi ne împlineşte cererile.

De ce Sfinţii Părinţi au pus ascultarea mai presus de post şi rugăciune?

Pentru că din nevoinţe [ascetice] făcute fără ascultare se naşte slava deşartă, dar cel ce ascultă face totul aşa cum i se spune şi nu are de ce să se trufească. Pe lângă aceasta, cel ce ascultă şi-a tăiat întru toate voia sa proprie şi-1 as­cultă pe părintele său duhovnicesc, şi de aceea mintea lui e liberă de orice griji şi primeşte darul rugăciunii curate, în mintea celui ce ascultă e numai Dumnezeu şi cuvântul „bătrânului” său, dar mintea celui neascultător e preocu­pată de tot felul de lucruri şi de judecarea „bătrânului” şi de aceea nu poate vedea pe Dumnezeu.

Am văzut un frate care făcea o ascultare grea. El avea ru­găciunea inimii, şi Domnul îi dădea lacrimi să plângă pen­tru întreaga lume; şi egumenul Andrei i-a spus: „Aceasta ţi s-a dat pentru ascultarea ta”.

Prin ascultare omul se păzeşte de mândrie; pentru as­cultare se dă rugăciunea; pentru ascultare se dă şi harul Duhului Sfânt. Iată de ce ascultarea e mai presus decât postul şi rugăciunea.

Dacă îngerii căzuţi ar fi păzit ascultarea, ar fi rămas în ceruri şi ar fi cântat întru slava Domnului. Şi dacă Adam ar fi păzit ascultarea, atunci el şi neamul lui ar fi rămas în rai.

Dar chiar şi acum e cu putinţă să aflăm iarăşi raiul prin pocăinţă. Domnul ne iubeşte mult în ciuda păcatelor noas­tre, numai să ne smerim şi să-i iubim pe vrăjmaşi.

Dar cine nu iubeşte pe vrăjmaşi, acela nu poate avea pace, chiar dacă ar fi aşezat în rai.

 

Despre războiul duhovnicesc 

Toţi cei ce au urmat Domnului nostru Iisus Hristos duc un război duhovnicesc. Acest război l-au învăţat sfinţii printr-o îndelungată experienţă de la harul Duhului Sfânt. Duhul Sfânt îi povăţuia, îi lumina şi le dădea puterea de a birui pe vrăjmaşi, dar fără Duhul Sfânt sufletul nu poate nici măcar să înceapă acest război, pentru că nu ştie şi nu înţelege cine şi unde sunt vrăjmaşii lui.

Fericiţi suntem noi, creştinii ortodocşi, pentru că trăim sub mila lui Dumnezeu. Ne este uşor să ducem acest răz­boi: Domnului i-a fost milă de noi şi ne-a dat pe Duhul Sfânt, Care viază în Biserica noastră. Un singur lucru mă întristează, că nu toţi oamenii cunosc pe Dumnezeu şi cât de mult ne iubeşte. Această iubire se face simţită în su­fletul celui ce se roagă, iar Duhul Sfânt dă mărturie sufle­tului de mântuirea lui.

Lupta noastră se duce în fiecare zi şi în fiecare ceas.

Dacă faci reproşuri fratelui sau îl judeci sau îl întristezi, ţi-ai pierdut pacea.

Dacă ai căzut în slava deşartă sau te înalţi deasupra fratelui, ai pierdut harul.

Dacă-ţi vine un gând desfrânat şi nu-l depărtezi de în­dată, sufletul tău pierde iubirea lui Dumnezeu şi îndrăz­neala în rugăciune.

Dacă iubeşti puterea sau banii, nu vei cunoaşte nicio­dată iubirea lui Dumnezeu.

Dacă-ţi împlineşti voia proprie, eşti biruit de vrăjmaşul şi urâtul intră în sufletul tău.

Dacă urăşti pe fratele tău, înseamnă că ai căzut din Dumnezeu şi un duh rău a pus stăpânire pe tine.

Dar dacă faci bine fratelui, atunci vei afla odihna con­ştiinţei.

Dacă-ţi tai voia proprie, vei izgoni pe vrăjmaşi şi vei dobândi pace în sufletul tău.

Dacă ierţi fratelui tău ocările şi iubeşti pe vrăjmaşi, atunci dobândeşti iertarea păcatelor tale şi Domnul îţi va da să cunoşti iubirea Duhului Sfânt.

Iar când te smereşti întru totul, atunci afli odihna desă­vârşită în Dumnezeu.

Când sufletul e smerit şi Duhul lui Dumnezeu este în el, atunci omul este fericit cu duhul în iubirea lui Dumne­zeu. Când simte mila Domnului, sufletul nu se mai teme de nimic, de nici o nenorocire pe pământ, ci doreşte să fie pururea smerit înaintea lui Dumnezeu şi să iubească pe fratele. Dar dacă sufletul cade în slava deşartă, sărbătoa­rea lui ia sfârşit, pentru că harul părăseşte sufletul, şi de acum el nu se mai poate ruga curat, ci gânduri rele vin şi frământă sufletul.

Pentru ce suferă omul pe pământ, pentru ce duce ne­cazuri şi îndură rele?

Suferim pentru că nu avem smerenie. în sufletul smerit viază Duhul Sfânt şi El dă sufletului libertatea, pacea, iu­birea şi fericirea.

Suferim pentru că nu-l iubim pe frate. Domnul zice: „Iubiţi-vă unii pe alţii şi veţi fi ucenicii Mei” [In 13, 34-35]. Pentru iubirea de frate vine iubirea lui Dumnezeu. Dulce e iubirea lui Dumnezeu; ea este un dar al Duhului Sfânt şi în deplinătatea ei e cunoscută numai prin Duhul Sfânt. Dar este şi o iubire mijlocie, pe care omul o are atunci când se străduieşte să împlinească poruncile lui Hristos şi se teme să nu întristeze pe Dumnezeu; şi aceasta e un lu­cru bun. în fiecare zi însă trebuie să ne silim spre bine şi să învăţăm din toate puterile smerenia lui Hristos.

Domnul a zis ucenicilor Lui: „Pacea Mea dau vouă” [In 14, 27].

Această pace a lui Hristos trebuie să o cerem lui Dum­nezeu, şi Domnul o dă celui ce o cere; şi când o primim, trebuie să o păzim cu sfinţenie şi să o înmulţim; dar cine nu se predă în necazuri voii lui Dumnezeu, acela nu poate cunoaşte milostivirea lui Dumnezeu.

Dacă te loveşte o nenorocire, nu te lăsa abătut, ci adu-ţi aminte că Domnul se uită la tine cu milă şi nu primi gân­dul: „Oare se va mai uita Domnul la mine când eu îl în­tristez?”, pentru că Domnul este prin fire milă, ci întoar-ce-te cu credinţă la Dumnezeu şi spune ca şi fiul cel risi­pitor din Evanghelie: „Nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău” [Le 15, 21], şi vei vedea atunci cât eşti de drag Tatălui şi în sufletul tău va fi atunci o negrăită bucurie.

Oamenii nu învaţă smerenia şi pentru mândria lor nu pot primi harul Duhului Sfânt şi de aceea lumea întreagă suferă. Dar dacă oamenii ar cunoaşte pe Domnul şi ar şti cât de milostiv, smerit şi blând este, într-un singur ceas s-ar schimba faţa întregii lumi şi în toţi şi în toate ar fi o mare bucurie şi iubire.

Domnul Cel Milostiv ne-a dat pocăinţa şi prin pocăinţă toate se îndreaptă. Prin pocăinţă câştigăm iertarea păcate­lor; pentru pocăinţă vine harul Duhului Sfânt, şi astfel cu­noaştem pe Domnul.

Dacă cineva a pierdut pacea şi suferă, să se pocăiască şi Domnul îi va da pacea Sa.

Dacă un popor sau un stat suferă, trebuie ca toţi să se pocăiască şi atunci toate se vor îndrepta de la Dumnezeu.

Toată lupta noastră este ca să ne smerim pe noi înşine. Vrăjmaşii noştri [demonii] au căzut din mândrie şi ne atrag şi pe noi în căderea lor. Dar noi, fraţilor, să ne sme­rim pe noi înşine şi atunci vom vedea slava Domnului încă de aici de pe pământ [Mt 16, 28; Mc 9,1], pentru că celor smeriţi Domnul li Se face cunoscut prin Duhul Sfânt.

Sufletul care a gustat dulceaţa iubirii lui Dumnezeu este în întregime născut din nou şi e făcut cu totul altul; iubeşte pe Domnul şi e atras cu toată puterea spre El ziua şi noaptea şi până la o vreme rămâne odihnindu-se în Dum­nezeu, după care începe să se întristeze pentru norod.

Domnul Cel Milostiv dă sufletului uneori odihnă în Dum­nezeu, uneori o inimă ce suferă pentru întreaga lume, ca toţi oamenii să se pocăiască şi să ajungă în rai. Sufletul care a cunoscut dulceaţa Duhului Sfânt doreşte pentru toţi aceasta, căci dulceaţa Domnului nu îngăduie ca sufletul să fie iubitor de sine [egoist], ci îi dă iubirea care ţâşneşte din inimă.

Să iubim deci pe Domnul, Care ne-a iubit El cel dintâi şi a pătimit pentru noi [In 4,10].

Nu vă voi ascunde pentru ce dă Domnul harul Său. Nu vreau să scriu multe, ci vă rog numai aceasta: Iubiţi-vă unii pe alţii şi veţi vedea atunci mila Domnului. Să iubim pe fratele şi ne va iubi pe noi Domnul. Nu gândi, suflete, că Domnul te iubeşte, dacă te uiţi la cineva cu duşmănie. O, nu! Mai degrabă te iubesc demonii, pentru că te-ai făcut slujitorul lor. Dar nu întârzia, pocăieşte-te şi cere de la Domnul puterea de a iubi pe fratele, şi vei vedea atunci pace în sufletul tău.

Din toate puterile cereţi de la Domnul smerenie şi iubi­re frăţească, fiindcă pentru iubirea de frate dă Domnul harul Său. Fă această experienţă cu tine însuţi: într-o zi cere de la Dumnezeu iubirea de frate iar într-alta trăieşte fără iubire, şi atunci vei vedea deosebirea. Roadele duhov­niceşti ale iubirii sunt vădite: pace şi bucurie în suflet, şi toţi oamenii vor fi pentru tine neamuri şi rude dragi şi vei vărsa lacrimi din belşug pentru aproapele şi pentru toată suflarea şi făptura.

Adeseori, pentru un singur salut sufletul simte în el o schimbare binefăcătoare; şi, dimpotrivă, pentru o singură privire duşmănoasă se pierde harul şi iubirea lui Dumne­zeu. Atunci însă căieşte-te degrabă ca pacea lui Dumnezeu să se întoarcă în sufletul tău.

Fericit sufletul care iubeşte pe Domnul şi care a fost în­văţat de El smerenia. Domnul iubeşte sufletul smerit care nădăjduieşte cu tărie în Dumnezeu. în fiecare secundă el simte mila Lui, astfel încât, chiar dacă vorbeşte cu oame­nii, el este absorbit în Domnul Cel iubit şi din îndelungata sa luptă cu vrăjmaşii sufletul îndrăgeşte înainte de toate smerenia şi nu lasă pe vrăjmaşi să ia de la el iubirea de fraţi.

Dacă vom iubi din toate puterile pe fratele şi ne vom smeri sufletul nostru, biruinţa va fi a noastră, pentru că Domnul dă harul Său mai cu seamă pentru iubirea de frate.

Am avut experienţa Duhului Sfânt în desăvârşirea ei, dar nu pot să-L am în mine.

Vai mie, că în anii tinereţii mele am trăit rău şi n-am imitat pe acel sfânt plăcut lui Dumnezeu Simeon Stâlpni-cul [din Muntele Minunat]. Minunată este viaţa lui. Era de şapte ani când i S-a arătat Domnul, şi el a ştiut de îndată că este Domnul şi L-a întrebat: „Doamne, cum Te-am mâ­niat?” Domnul a întins mâinile şi a zis: „Aşa M-ai mâniat, dar Eu însumi te-am ridicat. Tu însă stăruie la Mine în fiecare zi”.

Aşa trebuie să ne silim spre bine toată viaţa şi, mai cu seamă, să iertăm pe cei ce ne greşesc nouă, şi atunci Domnul nu-şi va aduce aminte nici El greşelile noastre şi ne va da harul Duhului Sfânt.

Când eram în lume îmi plăcea să iert din suflet şi ier­tam uşor şi mă rugam cu poftă pentru cei ce mă ocărau, dar când am venit în mănăstire, pe când eram încă frate sub ascultare, am dobândit mare har şi el m-a învăţat să-i iubesc pe vrăjmaşi.

Sfântul Apostol Ioan Teologul spune că poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele, ci uşoare [ In 5, 3]. Dar ele sunt uşoare numai din iubire şi, dacă nu este iubire, atunci to­tul e un chin. De aceea păziţi iubirea, nu o pierdeţi, mă­car că nu e cu neputinţă să o aducem înapoi, dar aceasta numai cu multe lacrimi şi rugăciuni, iar fără iubire viaţa pe pământ e un chin. Dar cine rămâne în rău, acela omoa­ră sufletul - lucru de care să ne păzească pe noi Domnul!

Când sufletul pierde dintr-o pricină oarecare harul pe care i 1-a dat Domnul cercetându-1, se întristează puternic după el şi doreşte să-1 dobândească din nou. O, cât îl roa­gă pe Stăpânul ziua şi noaptea să se milostivească de el şi să reverse iarăşi peste el mila Lui. Şi cine poate descrie suspinele sau lacrimile sau plecările genunchilor lui. Şi mulţi, mulţi ani se chinuie sufletul căutând harul pe care 1-a gustat şi de care s-a îndulcit. Şi vreme lungă încearcă Domnul sufletul, să vadă dacă crede în El; iar sufletul, nevăzând în el dulceaţa Lui pe care a cunoscut-o, iarăşi în­setează după ea şi aşteaptă cu smerenie şi este atras ne­săturat spre Domnul de dogoarea iubirii.

Cu har e uşor să iubim pe Dumnezeu şi să ne rugăm zi­ua şi noaptea; dar sufletul înţelept rabdă şi uscăciunea şi nădăjduieşte cu tărie în Domnul, şi ştie că El nu va ruşina nădejdea şi i-1 va da la vremea lui. Harul lui Dumnezeu nu vine niciodată degrabă şi niciodată nu se dă pentru multă vreme; dar sufletul înţelept se smereşte şi iubeşte pe aproa­pele şi-şi poartă cu blândeţe crucea sa şi aşa biruie pe vrăj­maşii care se străduie să-i depărteze de la Dumnezeu.

Când păcatele ascund de la suflet ca un nor lumina mi­lostivirii lui Dumnezeu, atunci sufletul, chiar dacă însetea­ză după Domnul, rămâne neputincios şi lipsit de putere, ca o pasăre închisă într-o colivie; chiar dacă aceasta ar fi într-o dumbravă înverzită, tot nu poate zbura, ca să cânte în libertate cântări de laudă lui Dumnezeu.

Mult timp m-am chinuit necunoscând calea Domnu­lui, dar acum, după mulţi ani şi multe întristări am cunos­cut prin Duhul Sfânt voia lui Dumnezeu. Trebuie împli­nite întocmai toate câte a poruncit Domnul [Mt 28, 20], pentru că aceasta este calea care duce în împărăţia ceru­rilor, unde vom vedea pe Dumnezeu. Dar nu gândi că vei vedea pe Dumnezeu, ci smereşte-te gândindu-te că după moarte vei fi azvârlit în temniţa întunecoasă, în care te vei chinui şi vei tânji după Domnul. Când plângem şi smerim sufletul nostru, harul lui Dumnezeu ne păzeşte, dar dacă lepădăm plânsul şi smerenia, putem fi amăgiţi de gânduri sau de vedenii. Sufletul smerit nu are vedenii şi nici nu le doreşte, ci se roagă cu mintea curată lui Dumnezeu; dar o minte căzută în slavă deşartă nu va fi curată de gânduri şi de închipuiri şi poate ajunge până acolo încât să vadă de­moni şi să vorbească cu ei. Scriu despre aceasta, pentru că eu însumi am fost în această nenorocire.

De două ori m-am aflat în înşelare. Prima dată, chiar la început, pe când eram încă un tânăr frate sub ascultare, din lipsă de experienţă, şi atunci Domnul m-a miluit de­grabă. Dar a doua oară a fost din mândrie şi atunci am fost îndelung chinuit înainte ca Domnul să mă vindece pentru rugăciunile duhovnicului meu. Aceasta s-a întâmplat după ce primisem o vedenie oarecare. Am descoperit despre această vedenie la patru bărbaţi duhovniceşti, dar nici unul din ei nu mi-a zis că ea era de la vrăjmaşul, deşi înşelarea mă ţinea în ghearele slavei deşarte. Dar mai apoi am în­ţeles eu însumi greşeala mea, pentru că demonii au înce­put să mi se arate din nou nu numai noaptea, dar şi ziua. Sufletul meu îi vedea dar nu se temea, pentru că simţeam cu mine şi mila lui Dumnezeu. Şi astfel am pătimit mulţi ani din partea lor; şi dacă Domnul nu mi-ar fi dat să-L cu­nosc prin Duhul Sfânt şi dacă n-aş fi avut ajutorul Prea-sfintei şi bunei Stăpâne, aş fi deznădăjduit de mântuirea mea, dar acum sufletul meu nădăjduieşte cu tărie în mi­lostivirea lui Dumnezeu, deşi după faptele mele sunt vred­nic de chinuri şi pe pământ şi în iad.

Multă vreme n-am putut înţelege ce este cu mine. Îmi spuneam: Nu judec pe nimeni, nu primesc gânduri rele, îmi fac conştiincios ascultarea, mă înfrânez de la hrană,

mă rog neîncetat, dar atunci de ce şi-au luat demonii obi­ceiul de a veni la mine? Văd că sunt în greşeală, dar nu-mi pot da seama de ce. Când mă rog, ei pier pentru o vreme, după care vin din nou. Şi mult timp sufletul meu a fost în această luptă. Am vorbit despre aceasta cu unii „bătrâni”, iar ei au tăcut; şi eram nedumerit.

Şi iată că într-o noapte şedeam în chilie şi demonii au venit la mine şi s-a umplut chilia de ei. M-am rugat din inimă şi Domnul i-a alungat, dar ei au venit din nou. Atunci m-am sculat ca să fac închinăciuni la icoane, dar demonii erau de jur-împrejurul meu, iar unul dintre ei stă­tea în aşa fel că nu mă puteam închina la icoane fără să mă închin înaintea lui. Atunci am şezut din nou jos şi am zis:

„Doamne, Tu vezi că vreau să mă rog Ţie cu mintea cu­rată, dar demonii nu mă lasă. Spune-mi ce trebuie să fac ca să se depărteze de la mine.”

Şi atunci am primit în sufletul meu acest răspuns de la Domnul:

„Cei mândri sunt întotdeauna chinuiţi aşa de către de­moni.”

Iar eu am zis: „Doamne, Tu eşti milostiv, sufletul meu Te cunoaşte; spune-mi ce trebuie să fac ca să se smerească sufletul meu”.

Şi Domnul mi-a răspuns în suflet:

„Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!

O, milostivirea lui Dumnezeu! Sunt un ticălos înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, dar Domnul mă iubeşte, mă luminează şi mă vindecă şi EI însuşi învaţă sufletul meu smerenia şi iubirea, răbdarea şi ascultarea şi revarsă peste mine toată mila Sa.

De atunci ţin mintea mea în iad şi ard în focul cel întu­necos şi tânjesc după Domnul şi-L caut cu lacrimi şi zic:

„Degrabă voi muri şi mă voi sălăşlui în temniţa întune­cată a iadului şi eu singur voi arde acolo şi voi tânji după Domnul şi voi plânge: Unde eşti Domnul meu, pe Care Te cunoaşte sufletul meu?”

Şi mare folos am dobândit de la acest gând: mintea mea s-a curăţit şi sufletul meu a aflat odihna.

Lucru uimitor: Domnul mi-a poruncit să ţin mintea mea în iad şi să nu deznădăjduiesc. El este atât de aproapj de noi: „Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor” [Mt 28, 20], şi încă: „Cheamă-Mă în ziua necazului tău, şi Eu te voi izbăvi şi tu Mă vei preamări” [Ps 49,15].

Când Domnul se atinge de un suflet, acesta se face tot nou, dar lucrul acesta e înţeles numai de cel ce 1-a cunos­cut din experienţă, pentru că fără Duhul Sfânt e cu neputinţă să cunoaştem cele cereşti, şi acest Duh e dat pe pă­mânt de către Domnul.

Cine va descrie bucuria de a cunoaşte pe Domnul şi de a năzui neîncetat spre El ziua şi noaptea?

Ah, cât de fericiţi şi norocoşi suntem noi, creştinii! Nu e nimic mai preţios decât a cunoaşte pe Domnul şi nu e nimic mai rău decât a nu-L cunoaşte pe El. Dar fericit este şi acela care, chiar dacă nu cunoaşte, totuşi crede.

Am început să fac aşa cum m-a învăţat Domnul şi su­fletul meu a aflat odihna în Dumnezeu, şi acum ziua şi noaptea cer de la Dumnezeu smerenia lui Hristos. O, sme­renia lui Hristos! O cunosc deşi nu pot să o am. O cunosc din harul lui Dumnezeu, dar nu o pot descrie. O caut ca pe un mărgăritar scump şi scânteietor. E mai plăcută şi mai dulce sufletului decât lumea întreagă. Am cunoscut-o din experienţă. Şi nu vă miraţi de aceasta. Duhul Sfânt viază în noi pe pământ şi El ne luminează. El ne dă să cunoaş­tem pe Dumnezeu. El ne dă să iubim pe Domnul. El ne dă să ne gândim la Dumnezeu. El ne dă darul cuvântului. El ne dă să preamărim pe Domnul. El ne dă bucuria şi veselia. Duhul Sfânt ne dă puterea de a duce lupta cu vrăjmaşii şi de a-i birui.

Ii rog fierbinte pe toţi oamenii: Să priveghem cu pocă­inţă şi atunci vom vedea mila Domnului. Dar pentru cei ce au vedenii şi se încred în ele mă rog să înţeleagă că din aceasta se arată în ei mândria şi împreună cu ea dulceaţa tulbure a slavei deşarte, în care nu este pocăinţa unui duh smerit, şi aici e toată nenorocirea, pentru că fără smerenie nu putem birui pe vrăjmaşi.

Eu însumi am fost amăgit de două ori. Prima dată, vrăjmaşul mi-a arătat o lumină şi un gând mi-a spus: „Primeşte-o! E harur. A doua oară, am primit o vedenie şi am suferit mult pentru ea. Era la sfârşitul privegherii, când se cântă: „Toată suflarea să laude pe Domnul”, şi am  auzit cum împăratul David în cer cânta laude lui Dumne­zeu. Stăteam în strană şi mi se părea că nu mai era nici acoperiş, nici turlă şi că vedeam cerul deschis. Am vorbit de aceasta cu patru bărbaţi duhovniceşti, dar nimeni nu mi-a spus că vrăjmaşul îşi bătea joc de mine. Eu însumi credeam că demonii nu pot slăvi pe Dumnezeu şi că, prin urmare, această vedenie nu era de la vrăjmaşul. înşelăciu­nea slavei deşarte mă ţinea în gheare şi iarăşi am ajuns să văd demoni. Atunci am cunoscut că eram înşelat şi am descoperit totul părintelui meu duhovnicesc şi i-am cerut să se roage pentru mine; şi pentru rugăciunile lui acum sunt mântuit şi rog totdeauna pe Domnul să-mi dea duhul smereniei. Şi dacă aş fi întrebat: „Ce ţi-ai dori de la Dum­nezeu, ce dar?” aş răspunde: „Duhul smereniei care bucu­ră pe Domnul mai mult decât toate”. Pentru smerenia sa Fecioara Maria s-a făcut Maica lui Dumnezeu şi este prea­mărită mai mult decât toţi în cer şi pe pământ. Ea s-a pre­dat cu totul voii lui Dumnezeu: „Iată, roaba Domnului” [Le 1, 38], a spus ea; şi noi toţi trebuie să imităm pe Sfânta Fecioară.

Pentru smerenie, sufletul dobândeşte odihnă în Dum­nezeu, dar ca să ţină această odihnă, sufletul trebuie să se înveţe multă vreme. Pierdem această odihnă pentru că nu suntem întăriţi în smerenie. Şi pe mine vrăjmaşii m-au în­şelat mult. Gândeam în mine însumi: Sufletul meu cunoaş­te pe Domnul, ştie cât e de bun şi cât de mult ne iubeşte; cum se face însă că-mi vin gânduri rele? Şi multă vreme n-am putut să mă regăsesc, până când nu m-a povăţuit Domnul, şi atunci am înţeles că din mândrie se arată gân­durile rele.

Un monah lipsit de experienţă suferea din partea de­monilor, şi când îl năpădeau, el fugea de ei, dar ei îl ur­măreau.

Dacă ţi se întâmplă şi ţie ceva asemănător, nu te înspăi­mânta şi nu fugi, ci stai cu bărbăţie, smereşte-te şi zi: „Doamne, miluieşte-mă, că sunt un mare păcătos” şi de­monii pier; dar dacă vei fugi în chip laş, ei te vor goni în prăpastie. Adu-ţi aminte că în ceasul când te năpădesc demonii, se uită la tine şi Domnul, să vadă cum îţi pui nă­dejdea în El.

Chiar dacă îl vezi limpede pe Satana şi el te va arde cu focul lui şi vrea să înrobească mintea ta, nu te teme, ci nădăjduieşte cu tărie în Domnul şi spune: „Sunt mai rău decât toţi” şi vrăjmaşul se va depărta de tine.

Nu te speria nici dacă simţi că un duh rău lucrează înă­untrul tău, ci mărturiseşte-te sincer şi cere din toată inima de la Domnul un duh smerit [Ps 50,18] şi negreşit Dom­nul ţi-1 va da, şi atunci, pe măsura smereniei tale, vei simţi întru tine harul; iar când sufletul tău se va smeri cu totul, atunci vei găsi odihna desăvârşită.

Acesta este războiul pe care îl duce omul toată viaţa.

Sufletul care a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt şi cade în înşelare să nu se înfricoşeze, ci, aducându-şi amin­te de iubirea lui Dumnezeu şi ştiind că lupta cu vrăjmaşii e îngăduită din pricina mândriei şi a slavei deşarte, să se smerească şi să ceară de la Domnul să-1 tămăduiască şi Domnul va tămădui sufletul uneori degrabă, alteori încet, puţin câte puţin. Cel ascultător care crede duhovnicului său şi nu crede sieşi se va tămădui degrabă de orice vătă­mare pe care i-au pricinuit-o vrăjmaşii, dar cel neascultă­tor nu se va îndrepta.

Războiul sufletului cu vrăjmaşii ţine până la mormânt. Şi dacă la războiul obişnuit este omorât numai trupul, răz­boiul nostru e mult mai chinuitor şi mai primejdios, pen­tru că şi sufletul poate pieri.

Pentru mândria mea, Domnul a îngăduit de două ori vrăjmaşului să facă o asemenea luptă cu sufletul meu, că sufletul meu a ajuns în iad, şi pot spune că dacă sufletul e viteaz, va rezista, iar dacă nu, poate să piară pe veci. Scriu tuturor celor care, ca şi mine, vor fi într-o nenorocire asemănătoare: staţi bărbăteşte şi nădăjduiţi cu tărie în Dumnezeu, şi vrăjmaşii nu vor rezista, pentru că Domnul i-a biruit pe ei. Prin harul lui Dumnezeu am cunoscut că Domnul poartă de grijă de noi cu milostivire şi nici o ru­găciune, nici un gând bun nu se pierd înaintea lui Dumne­zeu. Adeseori e ca şi cum Domnul nu ne aude; dar aceasta e numai pentru că suntem mândri şi cerem ceea ce nu ne este de folos. Chinuitor lucru este a recunoaşte mândria în noi înşine, dar Domnul lasă pe cel mândru să se zbată chinuindu-se în neputinţa sa până ce se smereşte. Când sufletul se smereşte, atunci vrăjmaşii sunt biruiţi şi sufle­tul află mare odihnă în Dumnezeu.

De două ori am fost în Duhul Sfânt şi de două ori am fost în mare nenorocire şi supus unei grele ispite. Iar o dată a fost îngăduit să fiu ispitit pentru mândrie: harul Sfântului Duh a plecat de la mine şi mă simţeam ca un dobitoc în trup omenesc. Cu mintea nu-L uitasem pe Dum­nezeu, dar sufletul meu ajunsese pustiu ca al unui dobitoc. Am început să mă căiesc şi harul s-a întors. Aceasta a du­rat trei zile.

Am fost ispitit şi la ceasul rugăciunii, încât nu mai şti­am dacă eram în trup sau în afară de trup, dar sufletul meu vedea pe Dumnezeu. Şi iată că acum ştiu din experienţă ce înseamnă a fi în Duhul Sfânt şi ce înseamnă a fi lipsit de El.

O, fraţilor, dacă aţi putea înţelege chinul sufletului care a purtat pe Duhul Sfânt, dar apoi L-a pierdut. Acest chin e cumplit. Atunci sufletul se află într-o întristare şi o mâh­nire de nedescris.

E chinul lui Adam după izgonirea lui din rai. Cine poate înţelege raiul? îl poate înţelege în parte ci­ne poartă în el pe Duhul Sfânt, pentru că raiul este împă­răţia Duhului Sfânt, şi Duhul Sfânt în cer şi pe pământ Acelaşi este.

Gândeam în mine însumi: „Sunt un ticălos şi vrednic de toate pedepsele”, dar în loc de pedepse Domnul mi-a dat pe Duhul Sfânt. Duhul Sfânt e mai dulce decât tot ce-i pământesc. E hrana cerească, e bucuria sufletului.

Dacă vrei să ai în chip simţit harul Duhului Sfânt, sme-reşte-te ca Sfinţii Părinţi. Pimen cel Mare a zis ucenicilor lui: „Credeţi-mă, copiii mei, unde e Satana acolo voi fi şi eu”. Un curelar din Alexandria gândea: „Toţi se vor mân­tui, eu singur voi pieri”, şi Domnul a descoperit lui Anto­nie cel Mare că n-a ajuns încă la măsura curelarului ace­luia. Părinţii au dus o luptă încrâncenată cu demonii şi s-au obişnuit să gândească smerit despre ei înşişi, şi pen­tru aceasta i-a iubit pe ei Domnul.

Domnul mi-a dat să înţeleg puterea acestor cuvinte. Şi când ţin mintea mea în iad, sufletul meu are odihnă, dar când uit de aceasta, atunci îmi vin gânduri care nu plac lui Dumnezeu.

Gândeam: „Sunt pământ, şi pământ păcătos”. Dar Dom­nul mi-a arătat mila Sa şi mi-a dat din belşug harul Său şi se bucură duhul meu pentru că, deşi sunt un ticălos, Dom­nul mă iubeşte şi de aceea sufletul meu e atras spre El în chip nesăturat, iar când îl voi întâlni, voi zice sufletului meu: Uită-te la El! Nu-L pierde „ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău” [In 5, 14], pentru că sufletul îndură mari chinuri atunci când pierde harul Duhului Sfânt.

Credeţi-mă, scriu înaintea feţei Domnului, pe Care su­fletul meu îl cunoaşte. Pentru a păstra harul, trebuie să ne smerim mereu.

Iată, Domnul smereşte cu milostivire pe cei care slujesc Lui. Antonie cel Mare credea că în pustie era mai bătrân şi mai desăvârşit decât toţi, dar Domnul 1-a îndreptat spre Pavel Tebeul, şi Antonie a văzut pe cel care era mai bătrân şi mai desăvârşit decât el.

Cuviosul Zosima credea că era monah din copilărie şi că nimeni nu putea discuta cu el, dar a fost smerit de Maria Egipteanca şi a văzut că era departe de a fi ajuns la măsura ei.

Sfântul Tihon [Zadonski] a fost smerit de un nebun întru Hristos, care i-a dat o palmă şi i-a zis: „Nu te înălţa cu înţelepciunea!”

Astfel, Domnul Cel Milostiv smereşte pe sfinţi, ca ei să rămână smeriţi până la sfârşit. Cu atât mai mult trebuie să ne smerim noi. De aceea, ziua şi noaptea cer şi eu de la Dumnezeu smerenia lui Hristos. Duhul meu însetează să o dobândească, pentru că este darul cel mai înalt al Duhului Sfânt. în smerenia lui Hristos e şi iubire, şi pace, şi blân­deţe, şi înfrânare, şi ascultare, şi îndelungă-răbdare, şi toate virtuţile sunt cuprinse în ea.

Sufletul smerit care poartă în sine din belşug harul Sfântului Duh şi-1 păzeşte pe el, are la o vedenie dumneze­iască multă putere ca să o suporte, dar pe cel ce are puţin har, o vedenie îl face să cadă cu faţa la pământ, pentru că în el e puţină puterea harului.

Aşa, pe Muntele Taborului, atunci când Domnul S-a schimbat la faţă, Moise şi Ilie stăteau în picioare şi vor­beau cu El, dar apostolii au căzut la pământ [Mt 17, 6]; mai apoi, însă, când s-a înmulţit în ei harul Duhului Sfânt, au rămas şi ei în picioare la arătările Domnului şi au putut vorbi şi ei cu El.

Aşa şi Cuviosul Serghie [din Radonej], la arătarea Mai­cii Domnului stătea în picioare înaintea Ei, pentru că avea un mare har al Duhului Sfânt, dar ucenicul său Miheia a căzut cu faţa la pământ şi nu putea privi la Maica Domnu­lui. Şi Serafim din Sarov a avut mult har al Duhului Sfânt şi stătea în picioare când i s-a arătat Maica Domnului, dar slujitorul său a căzut cu faţa la pământ, pentru că avea puţin har.

Astfel, dacă sufletul are în el har, nu se teme când vede demoni, pentru că simte în el puterea lui Dumnezeu.

Acum e ceasul al patrulea din noapte. Şed în chilia mea ca într-un palat, în pace şi iubire, şi scriu. Dar când vine har mai mult, atunci nu mai pot scrie.

 

Marea ştiinţă 

Cât trăim pe pământ trebuie să ne învăţăm să ducem război cu vrăjmaşii. Lucrul cel mai greu dintre toate e a omorî trupul pentru Dumnezeu şi a birui iubirea de sine.

Pentru a birui iubirea de sine e nevoie să ne smerim întotdeauna. Aceasta este o mare ştiinţă, pe care nu ne-o însuşim degrabă.

Trebuie să ne socotim mai răi decât toţi şi să ne osân­dim la iad. Prin aceasta sufletul se smereşte şi câştigă plânsul pocăinţei din care se naşte bucuria. E bine să ne obişnuim sufletul să gândească: „în focul iadului voi ar­de”. Dar, vai, puţini înţeleg aceasta. Mulţi cad în deznă­dejde şi merg spre pierzanie. Sufletele lor se sălbăticesc şi nu mai vor nici să se roage, nici să citească, nici chiar să se mai gândească la Dumnezeu.

Trebuie să ne osândim pe noi înşine în sufletul nostru, dar să nu deznădăjduim de mila şi iubirea lui Dumnezeu. Trebuie să dobândim duh smerit şi înfrânt, şi atunci vor
pieri toate gândurile şi mintea se va curaţi. Dar înainte deaceasta trebuie să ne cunoaştem măsura, ca să nu ne chi­nuim fără folos sufletul. învaţă să te cunoşti pe tine însuţi şi să dai sufletului nevoinţa [asceza] după puterile lui.

Nu toate sufletele sunt la fel de puternice: unele sunt tari ca piatra, altele slabe ca fumul. Asemenea fumului sunt sufletele celor mândri; aşa cum vântul poartă fumul încotro bate el, tot aşa şi pe ele vrăjmaşul le trage unde vrea el, pentru că sau n-au în ele răbdare, sau vrăjmaşul le amăgeşte uşor. Dar sufletele smerite păzesc poruncile Dom­nului şi stau în ele neclintite ca în mare o stâncă de care se sparg valurile. Ele s-au predat voii lui Dumnezeu şi cu mintea lor îl văd pe Dumnezeu şi Domnul le dă harul Du­hului Sfânt.

Cine trăieşte după porunci, acela simte în fiecare ceas şi minut harul în sufletul său. Dar sunt oameni care nu înţeleg venirea lui.

Cine cunoaşte iubirea lui Dumnezeu, acela va spune: „N-am păzit poruncile. Deşi mă rog ziua şi noaptea şi mă silesc să săvârşesc toată virtutea, n-am împlinit porunca iubirii de Dumnezeu. Doar în rare minute mă ridic la această poruncă a lui Dumnezeu, deşi sufletul meu vrea să rămână tot timpul întru ea”. Când în minte pătrund gân­duri străine, atunci mintea se gândeşte şi la Dumnezeu şi la lucruri, iar aceasta înseamnă că nu este împlinită po­runca de-a iubi pe Dumnezeu din tot cugetul şi din toată inima [Mt 22, 37]. Dar când mintea e toată în Dumnezeu şi nu în alte gânduri, atunci e împlinită această cea dintâi poruncă, deşi nici atunci întru totul.

Iubirea de Dumnezeu e felurită. Cine se luptă cu gân­durile răutăţii, acela iubeşte pe Dumnezeu în măsura lui. Cine se luptă cu păcatul şi-L roagă pe Dumnezeu să-i dea puterea de a nu păcătui, dar totuşi cade în păcat din prici­na slăbiciunii lui şi se întristează de aceasta şi se căieşte, acela are harul în adâncul sufletului şi minţii lui, dar n-a biruit încă patimile. Iar cine a biruit patimile, acela nu mai are luptă, ci numai o atenţie trează asupra lui însuşi întru toate, ca să nu cadă în păcat; al lui este harul cel mare şi simţit. Dar cine simte harul şi în suflet şi în trup, acela e bărbat desăvârşit, şi dacă păstrează acest har, tru­pul său se va sfinţi şi se va preface în moaşte.

 

Despre gânduri şi înşelare 

Ia aminte la două gânduri şi teme-te de ele. Unul îţi spune: „Eşti un sfânt!”, altul: „Nu te vei mântui!” Aceste două gânduri vin de la vrăjmaşul şi nu este adevăr în ele. Tu însă cugetă: „Sunt un mare păcătos, dar Domnul e mi­lostiv, El îi iubeşte mult pe oameni şi-mi va ierta păcatele mele”. Crede aceasta şi-ţi va fi aşa: Domnul te va ierta. Dar nu-ţi pune nădejdea în nevoinţele tale, chiar dacă te-ai nevoi mult.

Un nevoitor [ascet] mi-a spus: „Negreşit trebuie să fiu miluit, pentru că în fiecare zi am făcut atâtea închină­ciuni”; dar când a venit moartea, şi-a rupt de pe el cămaşa.

Astfel, nu pentru nevoinţele noastre, ci în dar, pentru bunătatea Sa, se milostiveşte de noi Domnul. Domnul vrea ca sufletul să fie smerit şi să ierte tuturor cu iubire; atunci şi Domnul îl va ierta cu bucurie. Domnul îi iubeşte pe toţi, şi noi trebuie să-L imităm şi să-i iubim şi noi pe toţi; şi dacă nu putem, să o cerem, şi Domnul nu va zăbovi să ne ajute cu harul Său.

Incă fiind frate sub ascultare am cunoscut iubirea lui Dumnezeu; şi ea e de nedescris. Sufletul simte că este cu Dumnezeu şi în Dumnezeu, şi duhul se bucură de Domnul, chiar dacă trupul este istovit de harul lui Dumnezeu.

Dar acest har poate fi pierdut chiar şi numai pentru un singur gând rău. Impreună cu gândurile rele pătrunde în noi puterea vrăj­maşului, şi atunci sufletul se întunecă şi gândurile rele îl chinuie; omul simte atunci pierzania lui şi vede că, fără harul lui Dumnezeu, el este pământ păcătos şi neputincios.

Sufletul care a cunoscut pe Domnul învaţă printr-o în­delungată experienţă că, dacă trăieşte după poruncile Lui, atunci, chiar dacă nu mult, va simţi în el harul şi va avea îndrăzneală în rugăciune; dar dacă păcătuieşte printr-un singur gând şi nu se pocăieşte, harul se scârbeşte, şi atunci sufletul tânjeşte şi plânge înaintea lui Dumnezeu.

Astfel, întreaga viaţă sufletul şi-o petrece în lupta cu gândurile. Tu însă nu slăbi în luptă, pentru că Domnul iu­beşte pe cel ce luptă cu bărbăţie.

Gândurile rele hărţuiesc sufletul mândru şi, cât timp nu se smereşte, el nu va cunoaşte odihnă de la ele. Când gândurile năvălesc asupra ta, strigă către Dumnezeu ca Adam: „Doamne, Făcătorul şi Ziditorul meu, Tu vezi că sufletul meu e chinuit de gânduri rele… Miluieşte-mă!” Şi când stai înaintea feţei Stăpânului, adu-ţi aminte cu tărie că El ascultă toate cererile tale şi, dacă îţi sunt de folos, le împlineşte.

A venit un nor, a ascuns soarele şi s-a făcut întuneric. Tot aşa, pentru un singur gând de mândrie, sufletul pierde harul şi îl năpădeşte întunericul. Dar, tot aşa, şi numai pentru un singur gând de smerenie harul vine din nou. Am făcut această experienţă pe mine însumi.

Să ştii că dacă mintea ta înclină spre a-i urmări pe oa­meni pentru a vedea cum trăiesc, acesta e un semn de mândrie.

Ia seama la tine însuţi. Cercetează-te pe tine însuţi şi vezi: cum se înalţă sufletul deasupra fratelui tău, cum pen­tru aceasta şi vine un gând rău care nu place lui Dumne­zeu şi prin aceasta sufletul se smereşte. Dacă nu se sme­reşte, atunci vine o ispită mică. Dacă iarăşi nu se sme­reşte, începe lupta curviei. Şi dacă tot nu se smereşte, cade într-un păcat mic. Şi dacă nici atunci nu se smereşte, va veni un păcat mare. Şi aşa va păcătui până ce se va smeri. Dar de cum sufletul se va pocăi, Domnul Cel Milostiv va da sufletului pace şi străpungere [a inimii], şi atunci tot răul va trece şi toate gândurile se vor depărta. Ţine însă şi pe mai departe smerenia din toate puterile, ca să nu cazi din nou în păcat.

Când vede că sufletul nu s-a întărit încă în smerenie, Domnul îi retrage harul. Dar tu nu-ţi pierde curajul pen­tru aceasta: harul este în tine, dar ascuns. Obişnuieşte-te să tai gândurile de îndată ce se ivesc. Dacă însă uiţi şi nu le depărtezi de îndată, atunci adu pocăinţă. Sileşte-te ca aceasta să ajungă o obişnuinţă. Sufletul are obişnuinţe: cum s-a obişnuit, aşa va lucra apoi toată viaţa.

Omul bun are gânduri bune, omul rău are gânduri rele; dar fiecare trebuie să înveţe să lupte cu gândurile şi din rele să le facă bune. Acesta e semnul unui suflet experi­mentat.

Vei întreba, poate: Cum se face aceasta?

In chipul următor: Aşa cum omul viu simte când îi este frig sau cald, aşa şi cel ce a cunoscut din experienţă pe Duhul Sfânt simte când în sufletul lui este harul şi când se apropie duhurile rele.

Domnul dă sufletului înţelegere să cunoască venirea Lui, să-L iubească şi să facă voia Lui. Tot aşa, sufletul cunoaşte şi gândurile care vin de la vrăjmaşul nu după înfăţişarea lor din afară, ci după lucrarea lor asupra sufletului.

Aceasta se cunoaşte prin experienţă; dar pe cel ce n-are experienţă vrăjmaşii îl amăgesc uşor.

Vrăjmaşii au căzut din mândrie şi, ca să ne atragă şi pe noi, ne aduc gânduri de laudă. Şi dacă sufletul primeşte laudele, harul îl părăseşte până când sufletul se va smeri. Şi aşa, toată viaţa sa învaţă omul smerenia lui Hristos şi, până când nu o va fi învăţat, sufletul nu cunoaşte odihna de la gânduri şi nu se poate ruga cu mintea curată.

Cine vrea rugăciunea curată nu trebuie nicicum să cu­noască ştirile din gazete, nu trebuie să citească cărţi rele nici, împins de curiozitate, să caute să ştie ceva despre via­ţa altora. Toate acestea aduc în minte gânduri necurate, şi atunci când omul vrea să le descurce şi lămurească, ele se încurcă din ce în ce mai mult şi chinuie sufletul.

Când sufletul învaţă iubirea de la Domnul, atunci îi este milă de întreaga lume, de fiecare făptură a lui Dum­nezeu şi se roagă ca toţi oamenii să se pocăiască şi să pri­mească harul Duhului Sfânt. Dar dacă sufletul pierde ha­rul, atunci iubirea îl părăseşte, fiindcă fără har e cu nepu­tinţă a iubi pe vrăjmaşi şi atunci se ivesc gândurile rele din inimă, după cum zice Domnul [Mt 15,19; Mc 7,21-22].            

E bine să ştii că dacă te chinuie gândurile rele, aceasta înseamnă că nu eşti smerit. Domnul a zis: „învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” [Mt 11,29].

Fără smerenia lui Hristos sufletul nu va afla niciodată odihna în Dumnezeu, ci va fi totdeauna războit de felurite gânduri care nu-1 lasă să vadă pe Dumnezeu.

Fericit cel care s-a smerit pe sine însuşi, pentru că a aflat odihnă desăvârşită în Dumnezeu. în fiecare zi cer de la Domnul smerenia, pentru că sufletul meu a învăţat prin Duhul Sfânt ce este smerenia lui Hristos şi de ce însetez să o am.

O, smerenia lui Hristos! Cine te-a gustat, acela se avân­tă spre Dumnezeu nesăturat ziua şi noaptea.

Cât sunt de neputincios! Scriu puţin şi sunt deja istovit şi trupul meu caută odihna. Şi Domnul a cunoscut pe pă­mânt în trup neputinţa omenească şi, istovit de drum, s-a urcat într-o corabie la vreme de furtună şi dormea; dar când ucenicii L-au trezit, a poruncit mării şi vântului să se potolească şi s-a făcut linişte mare.

Tot aşa şi în sufletul nostru, când chemăm sfântul Nu­me al Domnului, se face mare pace.

O, Doamne, dă-ne să Te lăudăm până la suflarea cea mai de pe urmă.

Omul cade în înşelare fie din lipsă de experienţă, fie din mândrie. Dacă e din lipsă de experienţă, Domnul ne va tămădui degrabă; dar dacă e din mândrie, atunci su­fletul va suferi multă vreme până când se va fi învăţat smerenia, şi abia atunci îl va tămădui Domnul.

Cădem în amăgire când credem că suntem mai deştepţi şi mai experimentaţi decât alţii şi chiar decât duhovnicul nostru. Şi eu am gândit aşa din lipsă de experienţă şi am suferit pentru aceasta şi sunt foarte mulţumitor lui Dum­nezeu că prin aceasta m-a smerit şi m-a povăţuit şi nu m-a lipsit de mila Sa. Şi acum gândesc că, dacă nu te măr­turiseşti duhovnicului, e cu neputinţă să scapi de înşelare, şi pentru aceasta s-a dat de la Domnul duhovnicilor pute­rea de a lega şi dezlega.

Dacă vezi o lumină înăuntrul sau în afara ta, nu te în-crede în ea, dacă împreună cu lumina nu simţi în tine zdro­bire [de inimă] pentru Dumnezeu, nici iubire pentru aproa-pele; dar nici nu te teme, ci smereşte-te şi lumina va pieri. Dacă vezi vreo vedenie sau un chip sau ai un vis nu te încrede în aceasta, pentru că dacă este de la Dumnezeu, Domnul te va face să înţelegi aceasta. Dacă n-a cunoscut după gust pe Duhul Sfânt, sufletul nu poate înţelege de unde anume vine vedenia. Vrăjmaşul dă sufletului o anu­mită dulceaţă amestecată cu slavă deşartă şi după aceasta se recunoaşte înşelarea.

Părinţii zic că dacă o vedenie e pricinuită de vrăjmaşul, sufletul simte tulburare. Dar numai sufletul smerit şi care nu se socoteşte pe sine vrednic de vedenii simte tulburare sau frică la lucrarea vrăjmaşilor; iar omul mândru şi căzut în slava deşartă nu poate încerca nici frică, nici tulburare, fiindcă el vrea să aibă vedenii şi se socoteşte pe sine vred­nic de aceasta şi de aceea vrăjmaşul îl înşeală uşor.

Lucrurile cereşti se cunosc prin Duhul Sfânt, iar cele pământeşti prin minte: dar cine vrea să cunoască pe Dum­nezeu cu mintea lui din ştiinţă, acela e în înşelare, pentru că Dumnezeu este cunoscut numai prin Duhul Sfânt.

Dacă vezi cu mintea demoni, smereşte-te şi sileşte-te să nu-i vezi şi mergi degrabă la duhovnicul sau „bătrânul” [„stareţul”] căruia ai fost încredinţat. Spune totul duhov­nicului şi atunci Domnul te va milui şi vei scăpa de înşela­re. Dar dacă crezi că ştii mai multe în privinţa vieţii du­hovniceşti decât duhovnicul tău şi dacă la mărturisire [spovedanie] nu-i spui ce ţi s-a întâmplat, atunci pentru mândria aceasta va fi îngăduit unei înşelări să pună stă­pânire pe tine spre povăţuire.

Cu vrăjmaşii trebuie să luptăm prin smerenie.

Când vezi că se luptă altă minte cu mintea ta, sme­reşte-te şi lupta va înceta.

Dacă ţi se întâmplă să vezi demoni, nu te înspăimânta, ci smereşte-te, şi demonii vor pieri; dar dacă te stăpâneşte frica, nu scapi de o nenorocire. Fii curajos. Adu-ţi aminte că Domnul te priveşte să vadă dacă-ţi pui nădejdea în El.

Dacă ţi se întâmplă să cazi în înşelare şi vrei să te izbă­veşti de ea, nu deznădăjdui, pentru că Domnul iubeşte pe oameni şi-ţi va da îndreptare şi vei avea odihnă de la gân­durile pe care le aduc vrăjmaşii. Dar pentru ca sufletul să afle odihna de la demoni, trebuie să se smerească şi să zică: „Sunt mai rău decât toţi oamenii, mai rău decât orice dobitoc sau fiară sălbatică” şi îndată să se mărturisească [spovedească] cinstit preotului şi atunci demonii vor fi iz­goniţi.

Aşa cum oamenii intră şi ies dintr-o casă, aşa şi gân­durile iscate de demoni vin şi iarăşi pleacă dacă nu le pri­meşti.

Dacă gândul îţi spune: „Fură!” şi tu-1 asculţi, ai dat prin aceasta demonului o putere asupra ta. Dacă gândul îţi spune: „Mănâncă mult!” până la ghiftuială şi tu vei mânca mult, demonul a luat din nou putere asupra ta. Şi aşa, da­că gândul fiecărei patimi te va stăpâni, vei ajunge un bâr­log de demoni. Dar dacă înţelegi să te pocăieşti cum se cuvine, vor tremura şi vor fi siliţi să plece.

Când plângem pentru păcate şi smerim sufletul nos­tru, atunci n-avem vedenii şi sufletul nostru nu le doreşte, dar când părăsim plânsul şi smerenia, atunci putem fi atraşi de ele.

Multă vreme n-am ştiut de ce trebuie să mă întristez, de vreme ce Domnul mi-a iertat păcatele. Şi am cunoscut că cine nu are întristare nu poate sta în smerenie, pentru că duhurile rele ne insuflă mândrie, iar Domnul învaţă blân­deţea, smerenia şi iubirea, prin care sufletul află odihna.

In lupta noastră trebuie să fim curajoşi. Domnul a zis Prorocului Ieremia: „Du-te, vesteşte şi fii curajos, iar Eu îţi voi porunci” [cf. Ir 1, 17].

Domnul iubeşte sufletul curajos şi înţelept, iar dacă în noi nu este nici una, nici alta, trebuie să le cerem de la Domnul şi să ascultăm de duhovnici: în ei viază harul Du­hului Sfânt. îndeosebi omul a cărui minte e stricată de lu­crarea demonilor nu trebuie să se încreadă în sine însuşi şi în ei, ci să asculte de duhovnic.

Nenorocirea sufletească ne vine de la mândrie, iar cea trupească este adeseori îngăduită de Dumnezeu după iu­birea Lui pentru noi, cum a fost cu mult-încercatul Iov.

A recunoaşte în tine însuţi mândria e lucru foarte chinu­itor. Dar iată semnele ei: dacă te năpădesc vrăjmaşii [de­monii] sau te chinuie gândurile rele, aceasta înseamnă că în tine nu e smerenie, şi de aceea, chiar dacă n-ai înţeles mândria ta, smereşte-te.

 

 

Partea IV

Plângerea lui Adam

Adam, părintele întregii lumi, a cunoscut în rai dul­ceaţa iubirii lui Dumnezeu şi de aceea, atunci când pentru păcat a fost izgonit din rai şi a pierdut iubirea lui Dumne­zeu, a suferit amarnic şi cu geamăt mare suspina în toată pustia. Sufletul lui era chinuit de un gând: „Am întristat pe Dumnezeu pe Care îl iubesc”. Nu-i părea rău atât de rai şi de frumuseţea lui, cât de faptul de a fi pierdut iubirea lui Dumnezeu, care în fiece clipă şi nesăturat atrage su­fletul spre Dumnezeu.

Aşa tot sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu prin Du­hul Sfânt, dar mai apoi a pierdut harul, face experienţa chinului lui Adam. Sufletul e bolnav şi îi pare tare rău atunci când întristează pe Domnul Cel Preaiubit.

Adam tânjea pe pământ şi suspina cu amar, şi pămân­tul nu-i mai era drag. Suspina după Dumnezeu şi grăia:

„Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi îl caut cu la­crimi. Cum să nu-L caut? Când eram cu El, sufletul meu era vesel şi liniştit, şi vrăjmaşul n-avea intrare la mine; dar acum duhul cel rău a pus stăpânire pe mine, şi el tul­bură şi chinuie sufletul meu, de aceea sufletul meu tân­jeşte după Domnul până la moarte; duhul meu se avântă spre Dumnezeu şi nimic de pe pământ nu mă poate veseli, şi sufletul meu nu vrea să se mângâie cu nimic, ci vrea să vadă din nou pe Domnul şi să se sature de El. Nu-L pot uita nici măcar pentru un singur minut şi sufletul meu se chinuie după El, şi de mulţimea întristării plâng cu suspine: Miluieşte-mă, Dumnezeule, pe mine zidirea ta cea căzută!”

Aşa hohotea Adam şi lacrimile lui curgeau de pe faţa lui pe piept şi pe pământ, şi toată pustia răsuna de geme­tele lui; dobitoacele şi păsările tăceau lovite de durere şi plângeau, iar Adam hohotea, căci pentru păcatul său toate au pierdut pacea şi iubirea.

Mare a fost întristarea lui Adam după izgonirea din rai, dar când a văzut pe fiul său, Abel, omorât de fratele său, Cain, întristarea lui s-a făcut şi mai mare, şi cu sufletul chinuit de durere hohotea şi gândea: „Noroade vor ieşi şi se vor înmulţi din mine şi toate vor suferi şi vor trăi în duşmănie şi oamenii se vor ucide unii pe alţii”. Şi această întristare a lui era mare, ca marea, şi o poate înţelege nu­mai cel al cărui suflet a cunoscut pe Domnul şi ştie cât de mult El ne iubeşte.

Şi eu am pierdut harul şi strig împreună cu Adam:

„Milostiv fii mie, Doamne! Dă-mi duh de smerenie şi iubire.”

O, iubirea Domnului! Cine te-a cunoscut te caută neîn­cetat, ziua şi noaptea, şi strigă:

„Tânjesc după Tine, Doamne, şi cu lacrimi Te caut. Cum să nu Te caut? Tu mi-ai dat să Te cunosc prin Duhul Sfânt, şi această cunoaştere a lui Dumnezeu atrage sufle­tul meu să Te caute cu lacrimi.”

Adam plângea:

„Nu-mi mai este dragă pustia. Nu-mi mai sunt dragi munţii cei înalţi, nici câmpiile, nici codrii, nici cântecul pă­sărilor; nimic nu-mi mai este drag. Sufletul meu e într-o mare mâhnire pentru că am întristat pe Dumnezeu. Şi da­că Domnul m-ar aşeza din nou în rai, chiar şi acolo aş su­feri şi aş plânge pentru că am întristat pe Dumnezeu pe Care îl iubesc.”

După izgonirea din rai, Adam s-a îmbolnăvit cu sufle­tul şi de întristare a vărsat multe lacrimi. Tot aşa, orice su­flet care a cunoscut pe Domnul tânjeşte după El şi spune:

„Unde eşti Tu, Doamne? Unde eşti Tu, Lumina mea? De ce Ţi-ai ascuns faţa Ta de la mine? De multă vreme su­fletul meu nu Te mai vede şi tânjeşte după Tine şi Te caută cu lacrimi.”

„Unde e Domnul meu? De ce nu-L mai văd în sufletul meu? Ce-L împiedică să vieze în mine? Iată ce: nu este în mine smerenia lui Hristos şi iubirea de vrăjmaşi.”

Dumnezeu este iubire nesăturată şi cu neputinţă de descris.

Adam mergea pe pământ şi de multele sale suferinţe plângea din inimă, dar cu mintea se gândea la Dumnezeu; şi când trupul lui era neputincios şi nu mai putea vărsa lacrimi, chiar şi atunci duhul lui ardea după Dumnezeu, pentru că nu putea uita raiul şi frumuseţea lui; dar, mai mult decât orice, Adam iubea pe Dumnezeu şi însăşi aceas­tă iubire îl atrăgea cu putere spre El.

„O, Adame, scriu despre tine, dar tu vezi: mintea mea slabă nu poate înţelege cum tânjeai după Dumnezeu şi cum purtai osteneala pocăinţei.

O, Adame, tu vezi că eu, copilul tău, mă chinui pe pă­mânt; mic este focul în mine şi iubirea de-abia nu se stinge.

O, Adame, cântă-ne cântarea Domnului, ca sufletul meu să se veselească în Domnul şi să se lupte să-L laude şi să-L slăvească cum îl laudă în ceruri heruvimii şi serafimii şi cum toate cinurile cereşti ale îngerilor îi cântă cântarea întreit-sfântă!

O, Adame, părintele nostru, cântă-ne cântarea Domnu­lui, ca tot pământul să te audă şi toţi fiii tăi să-şi înalţe min­tea spre Dumnezeu şi să se bucure de răsunetul cântării cereşti şi să uite amărăciunile lor pe pământ!”

Duhul Sfânt e iubire şi dulceaţă sufletului, minţii şi trupului. Şi cine a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, acela ziua şi noaptea se avântă nesăturat spre Dum­nezeul Cel Viu, pentru că iubirea lui Dumnezeu e foarte dulce. Dar când sufletul pierde harul, atunci caută din nou cu lacrimi pe Duhul Sfânt.

Dar cine n-a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, acela nu-L poate căuta cu lacrimi, şi sufletul lui e neînce­tat frământat de patimi; mintea lui e ocupată cu gânduri pământeşti şi nu poate ajunge la vedere [contemplare], nici să cunoască pe Iisus Hristos, Care este cunoscut prin Duhul Sfânt.

Adam a cunoscut pe Dumnezeu şi raiul, şi după cădere îl căuta cu lacrimi.

O, Adame, părintele nostru, vorbeşte-ne nouă, fiilor tăi, despre Domnul. Sufletul tău a cunoscut pe Dumnezeu pe pământ, a cunoscut şi raiul, dulceaţa şi veselia lui, şi acum tu vieţuieşti în ceruri şi vezi slava Domnului. Spu-ne-ne cum este preaslăvit Domnul pentru patima Sa şi ce fel de cântări se cântă în ceruri şi cât de dulci sunt aceste cântări, pentru că sunt cântate prin Duhul Sfânt.

Vorbeşte-ne de slava Domnului, cât de milostiv este El, şi cât de mult iubeşte zidirea Sa.

Vorbeşte-ne de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cum este ea mărită în ceruri şi cu ce fel de cântări este ea fericită.

Spune-ne cum se bucură acolo sfinţii şi cum strălucesc de har, cum iubesc ei pe Domnul şi cu ce smerenie stau înaintea lui Dumnezeu.

O, Adame, mângâie şi bucură sufletele noastre întris­tate. Spune-ne ce vezi în ceruri?…

De ce taci?… Doar tot pământul e în întristare…

Sau din pricina iubirii lui Dumnezeu nu-ţi mai poţi adu­ce aminte de noi?

Sau vezi pe Maica Domnului în slavă şi nu te poţi smul­ge din această vedere şi nu vrei să ne spui un cuvânt de mângâiere, nouă, celor ce suntem copleşiţi de întristare, ca să uităm amărăciunea ce domneşte pe pământ?

O, Adame, părintele nostru, tu vezi întristarea fiilor tăi pe pământ. De ce taci? Şi Adam a zis:

Copiii mei, lăsaţi-mă în pace. Nu mă pot smulge din iubirea lui Dumnezeu şi să vorbesc cu voi. Sufletul meu e rănit de iubirea lui Dumnezeu şi se veseleşte de frumuse­
ţea Lui, şi cum pot să-mi mai aduc aminte de pământ? Cei ce viază înaintea Feţei Stăpânului nu se mai pot gândi la cele pământeşti.

O, Adame, părintele nostru, ne-ai părăsit pe noi, or­ fanii tăi. Iar noi suntem în amărăciune pe pământ. Spu-ne-ne ce să facem ca să plăcem lui Dumnezeu? Priveşte la
copiii tăi împrăştiaţi pe pământ, împrăştiaţi şi în gându­rile inimii lor. Mulţi au uitat pe Dumnezeu, trăiesc în în­tuneric şi se duc în prăpastia iadului.

- Nu tulburaţi odihna mea. Văd pe Maica Domnului în slavă şi cum m-aş putea smulge din această privelişte şi să grăiesc cu voi? Văd pe sfinţii proroci şi pe apostoli şi
toţi sunt asemenea Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Umblu prin grădina raiului şi peste tot văd sla­ va Domnului, pentru că Domnul este în mine şi m-a făcut
asemenea Lui. Aşa îl preamăreşte Domnul pe om, încât în face asemenea Lui.

O, Adame, suntem doar copiii tăi. Spune-ne nouă, ce­lor copleşiţi de întristare pe pământ, cum putem moşteni ra­iul, ca şi noi să vedem, ca şi tine, slava Domnului? Sufletul
nostru tânjeşte după Domnul, însă tu viezi în ceruri şi te bucuri de slava Domnului. Rugămu-te, mângâie-ne pe noi!

De ce strigaţi la mine, copiii mei? Domnul vă iubeşte şi va dat poruncile Lui. Păziţi-le: iubiţi-vă unii pe alţii şi veţi afla odihnă în Dumnezeu. Căiţi-vă în tot ceasul de pă­
catele voastre, ca să puteţi fi gata să întâlniţi pe Domnul. Domnul a zis: „Iubesc pe cei ce Mă iubesc şi-i voi prea­, mări pe cei ce Mă preamăresc”.

O, Adame, roagă-te pentru noi, copiii tăi. Sufletul nostru e mâhnit, copleşit de multe întristări.

- O, Adame, părintele nostru, tu viezi în ceruri. Şi vezi pe Domnul şezând în slavă de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl. Vezi heruvimii şi serafimii şi pe toţi sfinţii, şi auzi
cântările cereşti, a căror dulceaţă a făcut ca sufletul tău să uite pământul. Dar noi suntem mâhniţi pe pământ şi tân­jim mult după Dumnezeu. Puţin foc mai este în noi, ca să
iubim fierbinte pe Domnul. Spune-ne: Ce trebuie să facem ca să aflăm raiul?

Şi Adam a răspuns:

Lăsaţi-mă în pace, copiii mei, pentru că din pricina dulceţii iubirii lui Dumnezeu nu-mi mai pot aduce aminte de cele de pe pământ.

O, Adame, sufletele noastre tânjesc şi întristările ne împovărează. Spune-ne un cuvânt de mângâiere. Cântă-ne una din cântările pe care le auzi în ceruri, ca tot pământul
să o audă şi oamenii să uite amărăciunea lor… O, Adame, suntem mâhniţi foarte.

Lăsaţi-mă în pace. Vremea întristărilor mele a tre­cut. Din pricina frumuseţii raiului şi a dulceţii Duhului Sfânt nu-mi mai pot aduce aminte de pământ. Dar vă
spun: Domnul vă iubeşte, trăiţi şi voi în iubire, fiţi ascul­tători faţă de cei ce vă stăpânesc, smeriţi inimile voastre, şi Duhul Sfânt va via întru voi. El vine în suflet cu linişte,
îi dă pacea şi fără cuvinte dă mărturie de mântuirea lui. Cântaţi lui Dumnezeu în iubirea şi smerenia duhului, căci de aceasta se bucură Domnul.

O, Adame, părintele nostru, ce să facem? Cântăm, dar nu este în noi nici iubire, nici smerenie.

Căiţi-vă înaintea Domnului şi cereţi. El îl iubeşte pe om şi îi dă toate. Şi eu m-am căit mult şi m-am întristat mult, pentru că am întristat pe Domnul şi pentru păcatul
meu am pierdut pacea şi iubirea pe pământ. Lacrimile mele îmi şiroiau pe faţă şi îmi umpleau pieptul şi pămân­tul; şi pustia auzea gemetele mele. Nu puteţi înţelege în­
tristarea mea, nici cum hohoteam după Dumnezeu şi rai. în rai eram bucuros şi vesel: Duhul lui Dumnezeu mă ve­selea şi nu cunoşteam nici o suferinţă. Dar când am fost
izgonit din rai, frigul şi foamea au început să mă chinuie; fiarele şi păsările care în rai erau blânde şi mă iubeau, s-au făcut sălbatice şi au început să se teamă şi să fugă de mine. Gândurile rele mă chinuiau; soarele şi vântul mă ar­deau; ploaia mă muia; bolile şi toate suferinţele pământu­lui mă chinuiau, dar am îndurat toate şi am nădăjduit cu tărie în Dumnezeu.

Faceţi şi voi ostenelile pocăinţei: iubiţi întristările, us-caţi-vă trupurile voastre, smeriţi-vă şi iubiţi pe vrăjmaşi, ca Duhul Sfânt să se sălăşluiască întru voi, şi atunci veţi cunoaşte şi veţi afla împărăţia cerurilor.

Dar pe mine să mă lăsaţi în pace: acum iubirea de Dum­nezeu m-a făcut să uit pământul şi tot ce se află pe el, am uitat chiar şi raiul pe care l-am pierdut, pentru că văd sla­va Domnului şi slava sfinţilor, care strălucesc şi ei de lu­mina feţei lui Dumnezeu, asemenea Lui.

- O, Adame, cântă-ne o cântare cerească, ca tot pămân­tul să o audă şi să se desfete în pace de iubirea Iui Dumne­zeu. Am vrea să auzim aceste cântări: ele sunt dulci, pen­tru că sunt cântate prin Duhul Sfânt

Adam pierduse raiul pământesc şi îl căuta plângând: „Raiul meu, raiul meu, raiul meu minunat!” Dar prin iubi­rea Sa, Domnul i-a dat pe cruce un alt rai, mai bun decât cel dintâi, în ceruri, unde e Lumina Sfintei Treimi.

Ce vom da în schimb Domnului pentru iubirea Lui faţă de noi?

Relatări ale unor experienţe trăite şi ale unor întâlniri, şi convorbiri cu alţi nevoitori

In copilărie sufletului meu îi plăcea să cugete cum s-a înălţat Domnul la ceruri pe nori şi cum au văzut această înălţare Maica lui Dumnezeu şi Sfinţii Apostoli. Dar când am pierdut harul lui Dumnezeu (în anii tinereţii mele), sufletul meu s-a sălbăticit şi a căzut în robia păcatelor şi arareori îmi mai aduceam aminte de înălţarea Domnului. Mai apoi însă, sufletul meu şi-a cunoscut păcatele lui şi am fost cuprins de mare mâhnire pentru că am întristat pe Domnul şi mi-am pierdut îndrăzneala la Dumnezeu şi la Maica lui Dumnezeu; îmi era scârbă de păcatele mele şi am luat hotărârea de a intra în mănăstire ca să mă rog lui Dumnezeu pentru ca Domnul Cel Milostiv să-mi ierte pă­catele mele.

După încheierea serviciului militar am venit în mănăs­tire şi curând după aceasta m-au năpădit gândurile şi ele mă alungau din nou în lume să mă căsătoresc; dar mi-am spus cu hotărâre în suflet: „Voi muri aici pentru păcatele mele”. Şi m-am apucat să mă rog cu tărie ca Domnul să-mi ierte mulţimea păcatelor mele.

După o vreme m-a năpădit duhul deznădejdii: mi se părea că Dumnezeu m-a lepădat cu totul şi nu este mântu­ire pentru mine, ci în suflet se vede limpede o pieire veş­nică. Simţeam în suflet că Dumnezeu este nemilostiv şi neînduplecat. Această stare a durat un ceas sau ceva mai mult. Duhul acesta era atât de copleşitor şi chinuitor, că este înspăimântător şi numai să-mi aduc aminte de el. Sufletul n-are putere să-1 îndure multă vreme. în aceste minute poţi să pieri pentru vecie. Domnul Cel Milostiv a îngăduit ca duhul răului să ducă o astfel de luptă cu sufle­tul meu.

A trecut puţin timp; m-am dus la biserică pentru vecer­nie şi, privind la icoana Domnului, am spus: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcă­tosul!”

Şi o dată cu aceste cuvinte, am văzut în locul icoanei pe Domnul viu şi harul Sfântului Duh a umplut sufletul meu şi tot trupul meu. Şi aşa am cunoscut prin Duhul Sfânt că Iisus Hristos este Dumnezeu şi am fost cuprins de dorinţa dulce de a suferi pentru Hristos.

Din clipa în care am cunoscut pe Domnul, sufletul meu e atras spre El şi nimic nu mă mai veseleşte pe pă­mânt. Singura mea veselie este Dumnezeu. El e fericirea mea, El e puterea mea, El e înţelepciunea mea, El e bogă­ţia mea.

Doamne, luminează-ne prin Duhul Tău Cel Sfânt ca toţi să înţelegem iubirea Ta.

Prin tâlharul de pe cruce şi prin fiul cel risipitor Dom­nul ne-a arătat cum vine El cu iubire în întâmpinarea pă­cătosului care se căieşte. Se spune că „tatăl 1-a văzut de departe şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi 1-a sărutat” [Le 15, 20], nu i-a făcut nici un reproş, ci a junghiat viţelul cel gras şi a poruncit ca toţi să se vese­lească. Aşa este mila şi iubirea lui Dumnezeu. Dar omului păcătos Domnul îi pare neînduplecat, pentru că nu este har în sufletul lui.

Un frate sub ascultare de la noi, de la Athos, din mă­năstirea rusească Sfântul Panteleimon, obişnuia să se roa­ge neîncetat lui Dumnezeu să-i dea iertarea păcatelor lui. A început să cugete la împărăţia cerurilor şi gândea: „Da-că-L voi ruga pe Dumnezeu din inimă să-mi ierte păcatele, mă voi mântui poate, dar dacă în rai nu voi afla părinţii şi rudele mele, mă voi mâhni pentru ei, fiindcă îi iubesc. Ce fel de rai va fi însă pentru mine acesta, dacă acolo mă voi întrista pentru rudeniile mele ce se vor duce poate în iad?”

Acest frate păcătos gândea despre împărăţia cerurilor: „Aşa cum pe pământ nici un praznic nu este vesel dacă nu sunt de faţă rudele şi cei apropiaţi, tot aşa şi în rai voi fi întristat dacă nu voi vedea acolo rudeniile pe care le iu­besc”.

Aşa a gândit el timp de aproape şase luni. Şi într-o zi, în timpul vecerniei, fratele şi-a ridicat privirea asupra icoanei Mântuitorului şi a făcut această scurtă rugăciune de cinci cuvinte: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul” — şi vede icoana facându-se Mântuitorul viu, şi sufletul şi trupul fratelui s-au umplut de o dulceaţă negră­ită, şi sufletul lui a cunoscut prin Duhul Sfânt pe Domnul nostru Iisus Hristos şi a înţeles că Domnul e milostiv, fru­mos şi negrăit de blând şi sufletul a înţeles că iubirea lui Dumnezeu face ca omul să nu-şi mai poată aduce aminte de nimeni, şi din acea clipă sufletul lui arde de iubire pen­tru Domnul.

Slavă, Doamne, milostivirii Tale! Tu ai dat sufletului să cunoască cât de mult iubeşti zidirea Ta şi sufletul cu­noaşte pe Stăpânul şi Făcătorul său.

Domnul a dat sufletului omului o cunoaştere îndeajun-să a Lui, şi sufletul s-a îndrăgostit de Făcătorul lui şi se bucură foarte. „Milostiv este Domnul nostru”. Şi la acest cuvânt orice gând încetează.

Sufletul este copleşit de Stăpânul. El îi dă odihna şi, prin Dumnezeu (rămânând în El), sufletul uită pământul şi iubeşte numai pe Domnul şi nu-şi află odihna în nimic decât numai în Ziditorul lui, dar din când în când varsă lacrimi fierbinţi: „De ce am întristat pe Dumnezeul Cel atât de milostiv?”

Domnul a chemat sufletul păcătos la pocăinţă, şi el s-a întors la Domnul iar El 1-a primit cu milostivire şi i S-a arătat lui.

Şi sufletul omului a cunoscut pe Dumnezeu, un Dum­nezeu milostiv, mărinimos şi dulce, şi s-a îndrăgostit de El până la sfârşit, se avântă spre El nesăturat după mulţimea dogorii iubirii şi nu-L poate uita, pentru că această dogoa­re a iubirii pentru Domnul nu lasă sufletul să-L uite nici ziua, nici noaptea, nici măcar pentru o singură secundă.

Şi dacă harul se împuţinează în suflet, nu ştiu cu ce să asemăn atunci plânsul sufletului; o, cum cere iarăşi de la Domnul harul pe care l-a gustat.

E o minune pentru mine că Domnul nu m-a uitat pe mine, zidirea Lui cea căzută. Unii cad în deznădejde, so­cotind că Domnul nu le va ierta păcatele. Asemenea gân­duri vin de la vrăjmaşul. Domnul e atât de milostiv, că nu putem pricepe aceasta. Cel al cărui suflet s-a umplut de iu­birea lui Dumnezeu în Duhul Sfânt, acela ştie cum iubeşte Domnul pe om. Dar când sufletul pierde această iubire, atunci se întristează şi tânjeşte şi mintea lui nu vrea să se oprească, ci caută un asemenea Dumnezeu.

Un diacon mi-a povestit: „Mi s-a arătat Satana şi mi-a zis: «Iubesc pe cei mândri şi ei sunt ai mei. Tu eşti mândru şi eu te iau cu mine». Dar eu i-am răspuns Satanei: «Eu sunt mai rău decât toţi», şi Satana s-a făcut nevăzut.”

Şi eu am fost ispitit în chip asemănător când mi se ară­tau demonii. Eram puţin înfricoşat, dar am spus:

- Doamne, Tu vezi că demonii nu mă lasă să mă rog. Spune-mi ce trebuie să fac ca demonii să se depărteze de la mine.

Şi Domnul a grăit în sufletul meu:

- Sufletele celor mândri suferă pururea din pricina de­monilor.

Şi eu am spus:

- Doamne, fă-mă să înţeleg ce trebuie să gândesc pen­tru ca sufletul meu să fie smerit.

Şi am primit acest răspuns în sufletul meu:

- Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!

Din acea clipă am început să fac aşa şi sufletul meu şi-a găsit odihna în Dumnezeu.

Sufletul meu a învăţat de la Domnul smerenia. Dom­nul mi S-a arătat într-un chip neînţeles şi a îndulcit sufle­tul meu cu iubirea Lui, dar apoi S-a ascuns, şi acum sunt atras spre El ziua şi noaptea. Păstor bun şi milostiv, El m-a căutat pe mine, oaia Sa rănită de lupi, şi i-a alungat.

Sufletul meu cunoaşte mila Domnului faţă de omul pă­cătos şi scriu adevărul înaintea feţei lui Dumnezeu, că noi toţi păcătoşii ne vom mântui şi nici un suflet nu va pieri dacă se pocăieşte, pentru că nici un cuvânt nu poate des­crie cât de bun este după fire Domnul.

întoarce-te suflete la Domnul şi spune: „Doamne, iar-tă-mă!” şi nu gândi că Domnul nu iartă: mila Lui nu poate să nu ierte, şi El iartă şi sfinţeşte degrabă. Aşa învaţă Du­hul Sfânt în Biserica noastră.

Domnul este iubire. „Gustaţi şi vedeţi că bun este Dom­nul”, zice Scriptura [Ps 33,9]. Sufletul meu a gustat aceas­tă bunătate a Domnului, şi duhul meu se avântă spre Dumnezeu nesăturat ziua şi noaptea. încep să scriu de­spre iubirea lui Dumnezeu şi nu mă pot sătura de aceasta, pentru că amintirea Dumnezeului Celui Atotputernic înro­beşte sufletul meu.

Din Duhul Sfânt iese iubirea şi fără această iubire nimeni nu poate gândi despre Dumnezeu aşa cum se cu­vine. Prin Duhul Sfânt este cunoscută iubirea lui Dumne­zeu pentru noi, pe care Domnul o revarsă peste robii Săi, ca ei să se roage pentru norod. Şi n-aş fi ştiut aceasta dacă nu m-ar fi învăţat harul. Să nu credeţi că aş fi într-un ma­re har sau că sunt în înşelare. Nu. Am cunoscut doar harul în desăvârşirea lui, dar trăiesc mai rău decât ultimul şi cel mai întunecat bărbat. Sunt schimonah, dar sunt nevrednic de această stare. Nu doresc decât să mă mântuiesc, nevo-inţe nu am nici unele. Dar Domnul mi-a dat să gust harul Duhului Sfânt, Care a învăţat sufletul meu să cunoască calea lui Dumnezeu ce duce în împărăţia cerurilor.

Sunt mâhnit că nu trăiesc drept, dar nu pot mai mult. Ştiu că sunt sărac la minte, că am puţină carte şi sunt şi păcătos, dar Domnul iubeşte şi pe unii ca aceştia, şi de aceea sufletul meu e atras din toate puterile lui să lucreze pentru El.

O, cât de mare este mila lui Dumnezeu! Sunt un om atât de ticălos şi rău, dar Domnul mă iubeşte atât de mult. El este însăşi Iubirea şi pe toţi îi iubeşte aşa şi-i cheamă cu milostivire la El: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împo­văraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” [Mt 11, 28]. Această odih­nă în Duhul Sfânt sufletul o primeşte pentru pocăinţă.

Suntem acum ultimii monahi. Dar chiar şi acum sunt încă mulţi nevoitori [asceţi] pe care Domnul i-a ascuns, pentru că ei nu fac minuni arătate, dar în sufletul lor se săvârşesc în fiecare zi adevărate minuni, numai că oame­nii nu le pot vedea. Iată o minune: când sufletul înclină spre mândrie, el se cufundă în întuneric şi deznădejde, dar când se smereşte, atunci vin bucuria, străpungerea [ini­mii] şi lumina.

Cine nu se nevoieşte, cine nu se căieşte sincer, acela nu cunoaşte, nu simte harul. Dar Domnul a dat cu milostivire oamenilor pocăinţa şi cei ce se pocăiesc se mantuiesc toţi fără excepţie.

Celui ce are harul vrăjmaşii îi aduc laude, iar când su­fletul se lasă înşelat de ele, pierde prin aceasta harul. Şi sufletul simte că harul pleacă, dar la început nu înţelege că aceasta este pentru mândrie, şi numai după îndelungate lupte învaţă smerenia.

Când pierd harul, sufletul meu se mâhneşte foarte şi spune:

- De ce am pierdut prin neascultarea mea pe Domnul? Când se va sătura iarăşi sufletul meu de iubirea lui Dum­nezeu? Când se va bucura iarăşi de Domnul? Când se va veseli iarăşi inima mea şi se va umple de înţelepciunea lui Dumnezeu, ca Dumnezeu să mă iubească aşa cum 1-a iubit pe prorocul David pentru blândeţile lui [Ps 131,1] sau j>e Moise pentru că a fost credincios în toată casa Domnuluj [cf.Eur3,5]?”

Domnul ne iubeşte nesfârşit de mult. Aceasta din Sfânta Scriptură şi din experienţa personală. Sufletul meu păcătuieşte cu gândul ziua şi noaptea, dar «Jg cum spun: „Iartă-mă, Doamne, căci sunt tare neputincios, şi dă-mi pacea Ta pe care o dai robilor Tăi!”, sufletul îşi gă­seşte numaidecât pacea.

Domnul spune: „Fericiţi făcătorii de pace” [Mt 5, 9]. Şi eu mă gândeam: „O parte din timp mă voi linişti [în isihie], iar în restul timpului voi face pace între oameni”. Şi m-am aşezat într-o chilie lângă un frate iute la mânie şi, vorbind cu el, am început să-1 îndemn să trăiască în pace cu toţi şi să-i ierte pe toţi. El m-a răbdat puţin, apoi a iz­bucnit la mine atât de năprasnic, încât a trebuit să-mi pă­răsesc chiar şi chilia, şi de-abia am scăpat de el, şi mult am plâns atunci înaintea lui Dumnezeu pentru că nu s-a păs­trat pacea. Şi am înţeles că trebuie să căutăm voia lui Dum­nezeu şi să trăim aşa cum vrea Domnul şi să nu născocim nevoinţe [ascetice] pentru noi înşine. Am făcut multe gre­şeli de acest fel. Citeam şi mi se părea că ar fi bine să fac aşa [cum citeam], dar în fapt ieşea altceva.

E un lucru chinuitor să trăieşti fără un „bătrân” [„sta­reţ”]. Sufletul neîncercat şi lipsit de experienţă nu înţelege voia lui Dumnezeu şi îndură multe întristări înainte de a se învăţa smerenia.

Chiar la început, când eram tânăr frate sub ascultare, am spus duhovnicului că primisem un gând de curvie şi du­hovnicul mi-a răspuns: „Niciodată să nu-1 mai primeşti”; şi de atunci s-au scurs patruzeci şi cinci de ani şi n-am mai primit un gând de curvie, nici nu m-am mâniat vreodată pe cineva, pentru că sufletul meu îşi aduce aminte de iubi­rea Domnului şi de dulceaţa Duhului Sfânt şi uită ocările.

Acum cincisprezece ani, părintele egumen [arhiman­dritul Misail] 1-a trimis pe părintele S. cu ascultare la bar­ca mănăstirii, dar el a zis: „Nu mă duc”. Atunci egumenul 1-a întrebat: „Unde vrei să te duci?” Părintele S. i-a răs­puns: „Să tai lemne în pădure”, şi, când s-a dus, la puţin timp a căzut peste el un pom şi a rămas mult timp bolind la pat şi s-a căit pentru neascultarea sa.

Tot aşa şi eu am sfârşit prin a dobândi o ascultare după voia mea. Lucram la economat şi doream să mă duc să vieţuiesc în liniştire [ca isihast] în Vechiul Russikon. Acolose postea post continuu, toată săptămâna se mânca fără ulei, afară de sâmbăta şi duminica, şi datorită acestui post puţini mergeau acolo. La arhondaric era pe atunci părin­tele Serapion care mânca numai pâine şi apă; iar după el a venit la arhondaric părintele Onisifor. Acesta din urmă atrăgea multă lume la sine cu blândeţea, smerenia şi darul cuvântului. Era atât de blând şi smerit, că şi fără cuvinte, numai uitându-te la el, te îndreptai; aşa un caracter de liniştit şi bun avea. Am trăit multă vreme împreună cu el. Schimonahul Savin a stat şapte ani fără să se culce pe pat ca să se odihnească. Părintele Dosifei era în toate privin­ţele un monah model. Părintele schimonah Anatoli avea darul pocăinţei. îmi spunea: „Mulţi ani n-am ştiu cum lucrează harul, dar acum ştiu”. A primit harul pe când era la trapeză [la masă].

Aici era şi părintele Izrail, care o văzuse pe Maica lui Dumnezeu. Era foarte bătrân; pe când trăia încă în Rusia, el s-a dus la Cuviosul Serafim din Sarov şi 1-a văzut în via­ţă. Părintele Izrail trăia într-o colibă, acolo unde sunt acum grădinile de zarzavat; acolo era şi fânul pe care îl coseam. într-o zi m-am dus la el; şedea pe o băncuţă sub un stejar verde; era foarte înalt şi foarte slab şi şedea cu mătăniile în mâini. Eu eram un tânăr monah; m-am în­dreptat deci spre el, m-am închinat adânc, cu evlavie şi am zis: „Binecuvântează, părinte”. El mi-a răspuns cu blânde­ţe: „Dumnezeu să te binecuvânteze, copile al lui Hristos!” I-am spus: „Părinte, iată vieţuieşti singur, numai bine ca să te ocupi cu rugăciunea minţii”. El mi-a răspuns: „Rugă­ciune fără minte nu este, dar iată că noi suntem fără min­te”. M-am ruşinat şi n-am îndrăznit să-1 întreb mai multe, dar n-am înţeles sensul cuvintelor lui. Mai târziu însă am înţeles ce înseamnă „noi însă suntem fără minte”, pentru că nu ştim să vieţuim cum se cuvine şi să lucrăm pentru Dumnezeu. Afară de bătrânul Izrail, la noi în mănăstire mai erau doi care se duseseră la Cuviosul Serafim: părintele Savin şi părintele Serafim; ei erau din Tambov.

Iată la ce nevoitori [asceţi] doream să mă duc să trăiesc împreună cu ei şi, rugându-mă cu tărie de egumen, am sfârşit prin a-1 îndupleca şi am lăsat economatul. Dar nu i-a plăcut lui Dumnezeu să vieţuiesc acolo şi, după un an şi jumătate, m-a chemat înapoi la vechea ascultare, pentru că aveam experienţă la construcţii; dar pentru rânduiala-de-sine [idioritmie], Domnul m-a pedepsit şi la Vechiul Russikon am răcit la cap, şi de atunci sufăr neîncetat de dureri de cap.

Astfel e nevoie să cunoaştem voia lui Dumnezeu prin egumen, iar nu să stăruim după ceva luându-ne după noi înşine.

Iubirea lui Dumnezeu dă puterea de a petrece toată noaptea în rugăciune, dar iată că eu, neputincios fiind, nu mai pot aceasta din pricina durerilor de cap şi trebuie să mă odihnesc. Durerile de cap mi s-au dat fiindcă am stă­ruit în dorinţa mea şi am lăsat economatul pentru pustie, spre a avea mai multă libertate pentru rugăciune; dar Dom­nul a vrut ca eu să fiu toată viaţa econom în mănăstire.

De două ori am fost numit responsabil cu construcţiile, o dată econom-şef, dar am refuzat şi pentru asta Dumne­zeu m-a pedepsit. Mai târziu numai am înţeles că de fieca­re e nevoie la locul lui şi că toţi se mântuiesc fără nici o legătură cu poziţia sau rangul lor.

Când soborul mănăstirii m-a numit econom în locul părintelui Severin, după ce am ajuns în chilie, am început să mă rog: „Doamne, Tu îmi încredinţezi purtarea de grijă de marea noastră mănăstire, ajută-mă să îndreptez bine acest lucru”.

Şi în sufletul meu am primit acest răspuns: „Adu-ţi amin­te de harul Sfântului Duh şi străduieşte-te să-1 ai mereu”.

Sufletul meu e întristat. Din pricina bolii nu pot sluji Domnului. Durerile de cap mă chinuie şi harul care biruie durerile nu este cu mine. Când are în el un har mare, su­fletul doreşte să sufere. Astfel în mucenici era un mare har şi trupul lor se bucura împreună cu sufletul când erau chinuiţi pentru Domnul Cel Iubit. Cine a făcut experienţa acestui har, acela cunoaşte acest lucru: noi însă trebuie să îndurăm bolile.

Boala şi sărăcia smeresc pe om până la capăt. M-am dus să-1 vizitez pe părintele S. care era bolnav, şi i-am zis: „Cum îţi merge?” El însă, înfuriindu-se din pricina bolii, în loc de răspuns şi-a aruncat fesul la pământ. I-am spus: „Mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru boală; dacă nu, vei muri rău. Iată, vei fi tuns în schima cea mare, şi atunci harul va veni şi te va mângâia în întristarea ta”.

In ziua în care a fost tuns în schima cea mare, m-am dus să-1 văd ca să-1 felicit şi l-am întrebat: „Cum îţi merge?” Iar el mi-a răspuns cu bucurie:

- Ca la Sfântul Botez, mi-a dat Domnul în dar harul Său. Şi începând de atunci a îndurat uşor boala lui şi s-a sfârşit în mare pace, pentru că dulceaţa Duhului Sfânt covârşeşte toată dulceaţa lumii.

Domnul dă păcătoşilor harul Duhului Sfânt şi de aceea e tare credinţa noastră. Şi cum vom mulţumi Domnului pentru iubirea Lui pe care o simţim în flecare zi şi în fieca­re ceas?

L-am întrebat pe un tânăr schimonah dacă n-a pierdut harul care i s-a dat la tunderea în schima cea mare. Trecu­seră douăsprezece zile de la tunderea în schima cea mare. Mi-a spus:

- Deşi sunt bolnav, simt în sufletul meu harul lui Dum­nezeu. Au mai trecut zece zile şi i-am pus din nou aceeaşi în­trebare şi el mi-a răspuns cu faţa veselă:

- Slavă lui Dumnezeu, simt mila lui Dumnezeu.

Am fost ispitit: când sufletul meu a pierdut smerenia, atunci m-am făcut arţăgos, dar sufletul meu şi-a adus aminte de smerenia lui Hristos şi a însetat după ea; şi am început să mă rog lui Dumnezeu să mă ierte, şi să cureţe duhul meu de mândrie şi să-mi dea pacea. Şi când sufletul meu a urât păcatul, Duhul Sfânt m-a învăţat rugăciunea neîncetată şi iubirea. Şi am cunoscut cât de mult iubeşte Domnul norodul Său, şi îndeosebi pe cei morţi, şi în fieca­re seară vărsăm lacrimi pentru ei. Mi-e milă că oamenii se lipsesc pe ei înşişi de un Domn atât de milostiv. într-o zi am spus duhovnicului:

- Mi-e milă de oamenii care se chinuie în iad şi în fie­care noapte plâng pentru ei şi sufletul meu se chinuie atât, încât îi este milă chiar şi de demoni.

Şi duhovnicul mi-a spus că această rugăciune e de la harul lui Dumnezeu.

Un nevoitor [ascet] m-a întrebat: „Plângi pentru păca­tele tale?” I-am spus: „Puţin, dar plâng mult pentru cei morţi”. Atunci mi-a zis: „Plânge pentru tine însuţi, de cei­lalţi se va milostivi Domnul. Aşa spunea egumenul Makari”. L-am ascultat şi am început să fac cum mi-a spus; am încetat să mai plâng pentru cei morţi, dar atunci au încetat şi lacrimile pentru mine însumi.

Am vorbit despre aceasta cu un alt nevoitor [ascet] care avea darul lacrimilor. îi plăcea să se gândească la pătimi­rile Domnului, cum Domnul, împăratul slavei, a suferit atât de mult pentru noi, şi în fiecare zi vărsa multe lacrimi. L-am întrebat pe acel nevoitor:

- Să mă rog pentru cei morţi? El a suspinat şi a zis:

- Dacă mi-ar fi cu putinţă i-aş scoate pe toţi din iad şi numai atunci sufletul meu şi-ar găsi pacea şi s-ar bucura.

Zicând aceasta a făcut o mişcare cu braţele ca şi cum ar aduna snopi pe câmp, şi lacrimi picurau din ochii lui.

După aceea nu m-am mai oprit din rugăciunile pentru morţi; lacrimile s-au întors şi suspinam mult rugându-mă pentru ei.

Mi-am petrecut viaţa în lucruri bune şi în păcate, şi timp de şaizeci de ani am cunoscut ce putere are obişnu­inţa. Şi sufletul, şi mintea pot dobândi obişnuinţe. Iar omul face ceea ce este obişnuit să facă. Dacă e obişnuit cu păcatul, va fi necontenit atras de păcat, şi demonii îl vor împinge spre el; dar dacă s-a obişnuit cu cele bune, Dum­nezeu îl va ajuta cu harul Său.

Tot aşa, dacă te obişnuieşti să te rogi neîncetat, să iu­beşti pe aproapele şi să plângi în rugăciune pentru întrea­ga lume, atunci sufletul va fi atras spre rugăciune, lacrimi şi iubire. Şi dacă te obişnuieşti să dai milostenie, să fii tot­deauna deschis faţă de părintele duhovnicesc la spoveda­nie, atunci vei lucra totdeauna aşa şi îţi vei găsi odihna în Dumnezeu.

Sufletul căruia îi place să osândească pe oameni sau care e neascultător sau neînfrânat sau care a lăsat pocăin­ţa, nu poate să scape de cursele demonilor şi să se elibere­ze de gândurile rele; dar dacă plânge pentru păcatele sale şi iubeşte pe fratele, Domnul îi va da lacrimi pentru în­treaga lume.

„Doamne, dă-mi lacrimi ca sufletul meu să plângă din iubire pentru fratele ziua şi noaptea!”

Şi, iată, Domnul ascultă rugăciunea şi dă sufletului la­crimi mari.

Domnul ne iubeşte atunci când în rugăciune vărsăm la­crimi din iubire şi ne ascultă cu milostivire.

Mergeam într-o zi de-a lungul unui câmp, ducân-du-mă de la tabăra Ustijorsk, unde staţiona batalionul nos­tru de geniu, spre satul Kolpino, ca să pun la poştă nişte bani pe care voiam să-i trimit la Sfântul Munte; dar pe drum s-a repezit drept spre mine un câine turbat şi, când a ajuns aproape de mine, am spus numai: „Doamne, mi-luieşte!”, şi la aceste cuvinte o putere nevăzută a împins câinele deoparte, ca şi cum s-ar fi izbit de ceva şi, ocolin-du-mă, s-a îndreptat spre Kolpino. Acolo a muşcat pe mulţi şi a pricinuit mult rău la oameni şi la oi.

Din această întâmplare am înţeles cât de aproape este Domnul de omul păcătos şi cât de repede ascultă rugăciu­nea lui.

Intr-o zi, fără vreo nevoie anume am omorât o muscă şi ea, nenorocita, se ţâra în chinuri pe pământ; trei zile du­pă aceea am plâns pentru cruzimea mea faţă de o făptură a Domnului, şi din acea clipă îmi aduc aminte pururea de această întâmplare.

La mine în magazie, pe balconul depozitului, erau nişte lilieci, şi într-o zi am vărsat peste ei apă clocotită, şi iarăşi am vărsat multe lacrimi pentru aceasta, şi de atunci n-am mai făcut rău nici unei făpturi.

Intr-o zi, mergând de la mănăstire spre Vechiul Russi-kon, am văzut pe cărare un şarpe tăiat în bucăţi şi fiecare din ele se zbătea încă în convulsii, şi am fost cuprins de milă pentru întreaga zidire, pentru fiecare făptură care suferă şi am suspinat mult înaintea lui Dumnezeu.

Duhul lui Dumnezeu învaţă sufletul să iubească tot ce-i viu, aşa încât el nu vrea să mai vatăme nici măcar o frunză verde dintr-un pom şi nu mai vrea să strivească nici o floare a câmpului. Astfel, Duhul lui Dumnezeu ne învaţă iubirea pentru toate şi atunci sufletul suferii împreună cu fiece fiinţă, iubeşte chiar şi pe vrăjmaşi şi plânge chiar şi pentru demoni, pentru că au căzut din bine.

De aceea, Domnul ne-a poruncit să-i iubim pe vrăjmaşi şi Duhul lui Dumnezeu ne dă puterea de a-i iubi. Şi dacă suntem neputincioşi şi nu este în noi iubire, să rugăm fierbinte pe Domnul, pe Preacurata Lui Maică şi pe toţi sfin­ţii şi întru toate ne va ajuta Domnul, Care ne iubeşte atât de mult; şi când atinge El sufletul şi trupul, totul în noi se schimbă şi este mare bucurie în suflet, fiindcă îl cunoaşte pe Făcătorul Său şi milostivirea Lui cea neînţeleasă.

Sunt oameni care se leagă de vieţuitoare şi le privesc, le mângâie şi vorbesc cu ele. Ei au lăsat iubirea lui Dum­nezeu şi, prin aceasta, se pierde în ei şi iubirea de fraţi, pentru care Hristos însuşi a murit în mari chinuri. A face aceasta e un lucru lipsit de minte. A hrăni animalele şi vie­tăţile şi a nu le bate - în aceasta stă mila omului faţă de ele; dar a te lega de ele, a le iubi, a le privi şi a vorbi cu ele - acestea le face un suflet lipsit de minte.

Sufletul care a cunoscut pe Domnul stă pururea înain­tea Lui cu frică şi iubire, şi atunci cum mai este cu putinţă ca el să iubească şi să vorbească cu animalele din ogradă, cu pisici şi câini? Aceasta înseamnă că omul a uitat porun­ca lui Hristos de a iubi pe Dumnezeu „din toată inima, din tot sufletul şi din tot cugetul său” [Mt 22,37].

Fiarele sălbatice, animalele din ogradă şi toate vieţui­toarele sunt pământ, şi noi nu trebuie să ne legăm mintea de pământ, ci să iubim cu toată puterea minţii pe Domnul, pe Maica Sa Preacurată, Ocrotitoarea noastră şi pe sfinţi, şi să-i cinstim; ei se roagă pentru noi şi se întristează atunci când călcăm poruncile lui Dumnezeu.

Intr-o zi mi-a venit gândul să cumpăr nişte peşte proas­păt. N-aveam la mine banii mei, ci numai pe cei ai mănăs­tirii. Aş fi putut să cumpăr, dar nu voiam să încalc regula vieţii mele. Dar gândul mă urmărea într-atât, încât chiar şi în biserică, la liturghie, nu-mi ieşea din minte. Am înţeles atunci că aceasta venea de la vrăjmaşul şi mi-am dat sea­ma prin mila lui Dumnezeu că harul ne ajută să mâncăm puţin, demonii însă ne împing să mâncăm mult şi să ne procurăm mâncăruri căutate.

Trei zile m-a chinuit acest gând şi numai cu anevoie l-am alungat prin rugăciune şi lacrimi. Atât de chinuitor este să lupţi chiar şi împotriva unui gând atât de mic.

Pe când eram la metoc mi s-a întâmplat aceasta: mân­eam pe săturate, dar după două ore puteam mânca din nou aceeaşi cantitate. Am început să-mi supraveghez gre­utatea pe un cântar şi ce văd? în trei zile am pus patru ki­lograme. Şi am înţeles că aceasta era o ispită, pentru că noi, monahii, trebuie să ne uscam trupurile, ca în ele să nu mai fie nici o mişcare care să tulbure rugăciunea. Un trup sătul e o piedică pentru rugăciunea curată şi Duhul Sfânt nu vine într-un pântece ghiftuit. Pe de altă parte, trebuie postit cu măsură, ca trupul să nu slăbească înainte de vre­me şi să rămână în stare să-şi facă ascultarea. Am cunos­cut un frate sub ascultare care se uscase de atâta post, dar care a slăbit şi a murit înainte de vreme.

Imi aduc aminte că stăteam odată la vecernie în biseri­ca Acoperământului Maicii Domnului, şi părintele N. citea acatistul. Privindu-1 mă gândeam: „Ieromonahul e gras, nu se poate închina decât cu anevoie”. în secunda aceea am început eu însumi să fac o metanie şi cineva mi-a dat nevăzut o lovitură peste rinichi; am vrut să strig: „Ţineţi-mă!”, dar n-am putut din pricina tăriei durerii.

Aşa m-a pedepsit cu milostivire Domnul şi prin aceasta am înţeles că nu trebuie să judecăm pe nimeni.

Intr-o zi, după rugăciune, şedeam şi mă gândeam: „Nu vreau să mor”. Şi ziceam: „Doamne, Tu vezi inima mea, că nu vreau să mor. Când cineva nu şi-a văzut multă vreme rudele, merge cu bucurie la ele, dar pe Tine, Milostive Doamne, sufletul meu Te cunoaşte şi, cu toate acestea, nu vreau să mor”. Şi am primit acest răspuns în inima mea: .Aceasta pentru că Mă iubeşti puţin”.

Şi într-adevăr, iubesc puţin pe Domnul.

Povestea părintele Lazăr - un căpitan [în lume].

Un mujic mergea în pădure după lemne. Obosit de mun­că, s-a aşezat sub un stejar mare să se odihnească şi, pri­vind la crengile stejarului, a văzut o mulţime de ghinde mari şi s-a gândit întru sine: „Ar fi fost mai bine dacă în stejar ar fi fost dovleci”. O dată cu acest gând şi-a fixat pri­virea şi deodată a căzut o ghindă şi 1-a lovit tare peste bu­ze. Atunci mujicul a zis: „Am greşit, Doamne, cu mintea mea, bine ai făcut ca în stejar să crească ghinde, iar nu do­vleci. Dacă aceasta ar fi fost un dovleac, m-ar fi omorât cu greutatea sa”.

Astfel, adeseori noi judecăm făpturile lui Dumnezeu în loc să ne predăm voii lui Dumnezeu. Cine se predă pe sine voii Lui sfinte, acela află odihnă, dar cine îşi chinuie min­tea să priceapă toate, acela e neiscusit în viaţa duhovni­cească. Ca să cunoască voia lui Dumnezeu, trebuie să se supună ei, şi atunci Domnul îl va povăţui prin harul Său şi viaţa îi va fi uşoară. Chiar dacă acel om ar fi bolnav sau nenorocit, va fi bucuros în sufletul lui pentru că e sănătos la suflet şi la minte şi vede cu mintea pe Domnul şi îl iubeşte în smerenia duhului, iar din pricina iubirii Lui uită lumea şi chiar dacă îşi aduce aminte de ea, iubirea lui Dumnezeu îl învaţă să se roage pentru lume, şi aceasta până la lacrimi.

Atât de plăcută e calea Domnului pentru duhul nostru.

Nu de mult a fost un foc la Chilia Sfântul Ştefan. Mo­nahul acelei chilii era afară când clădirea luase foc, dar, vrând să salveze unele lucruri, s-a repezit înăuntru şi a ars şi el. Dacă s-ar fi rugat însă Domnului şi ar fi zis: „Doam­ne, aş vrea să salvez cutare sau cutare lucru, spune-mi ce să fac?”, Domnul i-ar fi zis negreşit: „Du-te”, dacă aceas­ta ar fi fost cu putinţă, sau „Nu te du”, dacă nu se putea. Atât de aproape de noi este Domnul şi atât de mult ne iubeşte.

In viaţa mea am întrebat de multe ori pe Domnul in ceas de nenorocire şi întotdeauna am primit răspuns.

Această iubire o înţelegem nu cu mintea noastră, ci prin milostivirea lui Dumnezeu de la harul Duhului Sfânt. Poa­te cineva va spune: „Aşa ceva se întâmplă numai cu sfin­ţii”, dar eu spun că Domnul iubeşte şi pe cel păcătos şi-i dă mila Sa; numai să se întoarcă sufletul de la păcat şi Domnul îl primeşte cu mare bucurie în braţele Sale şi-1 duce la Tatăl, şi atunci se bucură de el tot cerul.

Pe 14 septembrie 1932 a avut loc la Muntele Athos un puternic cutremur de pământ. El s-a produs în timpul nopţii, la ceasul al patrulea [din noapte], în timpul prive­gherii praznicului înălţării Sfintei Cruci. Mă găseam în strană alături de părintele egumen, iar acesta stătea chiar lângă locul unde spovedea. O cărămidă s-a desprins din tavan şi a căzut în acest loc împreună cu mult moloz. La început am fost puţin înfricoşat, dar repede m-am liniştit şi am zis egumenului: „Iată că Domnul Cel Milostiv vrea ca noi să ne pocăim”. Şi m-am uitat la ceilalţi monahi aflaţi în biserică şi puţini se temeau; şase oameni au ieşit din biserică, dar ceilalţi au rămas la locul lor, iar priveghe­rea a continuat după rânduială la fel de liniştit, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi m-am gândit: „Cât de mare este harul Duhului Sfânt în monahi!” Pentru că avusese loc un puternic cutremur de pământ, întreagă uriaşa clă­dire a mănăstirii se zdruncina, tencuiala cădea, candela­brele, candelele şi lumânările se legănau, clopotele din clopotniţă începuseră să sune şi însuşi marele clopot s-a auzit sunând şi el o dată din cauza puterii năprasnice a zdruncinăturilor, iar ei stăteau liniştiţi. Şi m-am gândit iarăşi: „Sufletul care a cunoscut pe Domnul nu se teme de nimic, afară de păcat, şi îndeosebi de păcatul mândriei. El ştie că Domnul ne iubeşte, iar dacă El ne iubeşte, de ce să ne temem? Domnul Cel Milostiv ne-a trimis prin aceasta povaţa: « Copiii mei, pocăiţi-vă şi trăiţi în iubire, fiţi ascul­tători şi înfrânaţi, învăţaţi de la Mine smerenia şi blânde­ţea şi veţi afla odihnă sufletelor voastre » [Mt 11, 28].

Intr-o zi m-am dus la mănăstirea sârbească Hilandar. Mi s-a alăturat părintele Nikolai, de la arhondaricul schi­tului nostru al Tebaidei. Mergeam noaptea printr-o pădu­re verde; drumul era plăcut, asemenea şi conversaţia. Vor­beam despre iubirea de aproapele şi părintele Nikolai mi-a povestit o întâmplare remarcabilă.

In sudul Rusiei, în împrejurimile Rostovului, lucra o echipă de douăzeci de oameni. Unul din ei, pe numele lui Andrei, avea un caracter şi o purtare rea, astfel că era greu de trăit împreună cu el. Un altul, cel mai tânăr dintre toţi, era un om foarte bun; iubea pe Dumnezeu şi păzea porun­cile Domnului; numele lui era Nikolai. Cum Andrei făcuse multe rele şi tot felul de neplăceri tovarăşilor lui, aceştia s-au hotărât să-1 omoare, dar tânărul Nikolai n-a fost de acord cu această fărădelege şi i-a îndemnat ca în nici un caz să nu ucidă. Muncitorii echipei nu l-au ascultat pe Ni­kolai şi l-au ucis pe Andrei. Crima a fost descoperită. Afa­cerea a ajuns la poliţie. Atunci Nikolai, văzând nenoroci­rea lor, le-a zis: „Voi toţi aveţi soţie şi copii, eu însă sunt fecior şi singur. Spuneţi că eu l-am omorât, şi eu voi spune acelaşi lucru. Mie nu-mi este greu să merg la ocnă şi, ori­cum, mă voi duce acolo fiind singur. Dar dacă vă condam­nă pe voi, câtă lume va suferi!” La început muncitorii n-ati răspuns nimic, căci se ruşinau de Nikolai care-i îndemna­se să nu ucidă, dar până la urmă acesta a reuşit totuşi să-i convingă şi s-au înţeles să spună că Nikolai a omorât.

Au venit la locul faptei procurorul, judecătorul de in­strucţie şi jandarmii, şi au început ancheta: „Cine a omo­rât?” Nikolai spune: „Eu am omorât”. Au fost interogaţi şi ceilalţi; aceştia au spus şi ei că Nikolai era făptaşul. Nikolai avea o faţă blândă şi un caracter smerit şi vorbea liniştit şi tihnit. Judecătorul de instrucţie a făcut intero­gatorii foarte lungi, căci nu se putea convinge că un om atât de blând şi paşnic era un ucigaş. Dar afacerea şi-a urmat cursul ei şi a fost înaintată tribunalului. Şi la tribu­nal toţi s-au minunat cum a putut omori un om atât de smerit şi liniştit, şi nici un judecător n-a vrut să-1 creadă, deşi Nikolai susţinea sus şi tare că el a ucis. Multă vreme judecătorii n-au putut da o sentinţă. Nimeni nu voia să semneze condamnarea lui. Atât Nikolai, cât şi toţi ceilalţi au fost interogaţi din nou pentru a elucida misterul şi au fost conjuraţi să spună adevărul.Iîn cele din urmă, Nikolai, acuzatul nevinovat, a declarat că, dacă adevăratul vi­novat nu va fi pedepsit, va spune adevărul. In timpul an­chetei, a ieşit la iveală că Andrei era un om rău, astfel că toţi, procurorul şi judecătorul, au fost de acord să claseze afacerea dacă li se va face cunoscut adevărul. Şi atunci, nu Nikplai, ci ceilalţi au povestit cum se petrecuseră lucrurile şi cum Nikolai hotărâse să ia totul asupra lui, ca să-i salve­ze de pedeapsă. Judecata a fost suspendată şi s-a spus că crima lui Nikolai n-a fost stabilită, iar unul din judecători a spus: „Andrei a fost un om rău şi după faptă şi răsplată, dar aceştia sunt oameni buni: să trăiască în pace”.

Din această întâmplare se poate vedea ce putere are iu­birea de aproapele. în inima tânărului Nikolai era harul lui Dumnezeu şi el se oglindea pe faţa lui şi lucra asupra tuturor celorlalţi.

Părintele Ioan din Kronştadt

Pe părintele Ioan l-am văzut în Kronştadt. Slujea Sfân­ta Liturghie. Am fost izbit de puterea rugăciunii lui şi până astăzi, deşi s-au scurs aproape patruzeci de ani de atunci, n-am mai văzut pe nimeni slujind ca el. Norodul îl iubea şi toţi stăteau cu frica lui Dumnezeu. Şi nu e de mirare: Duhul Sfânt atrage la Sine inima oamenilor. Vedem din Evanghelii câte mulţimi veneau după Domnul. Cuvântul Domnului îi atrăgea pe oameni, pentru că era rostit prin Duhul Sfânt şi de aceea el era dulce şi plăcut sufletului.

Când Luca şi Cleopa mergeau spre Emaus şi pe drum s-a apropiat de ei Domnul şi le-a vorbit, inimile lor erau aprinse de iubire pentru Dumnezeu [Le 24,32].

Şi părintele Ioan avea în el din belşug pe Duhul Sfânt Care aprindea sufletul lui să iubească pe Dumnezeu, şi acelaşi Duh lucra prin el asupra oamenilor. Am văzut cât norod năvălea după el, ca la un foc, pentru a-i primi bine­cuvântarea, iar după ce o primeau, se bucurau pentru că Duhul Sfânt este plăcut şi dă sufletului pace şi desfătare.

Unii gândesc rău despre părintele Ioan şi prin aceasta întristează pe Duhul Sfânt Care via întru el şi viază întru el şi după moarte. Ei spun că era bogat şi se îmbrăca bine. Dar ei nu ştiu că bogăţia nu dăunează celui întru care via­ză Duhul Sfânt, pentru că sufletul acesta e cu totul în Dum­nezeu şi este preschimbat de Dumnezeu şi uită de bogăţie şi haine. Fericiţi oamenii care îl iubesc pe părintele Ioan, pentru că el se va ruga pentru noi. Iubirea lui pentru Dum­nezeu este fierbinte; el însuşi era cu totul într-o iubire aprinsă.

O, mare părinte Ioane, tu eşti rugătorul nostru! Mulţu­mesc lui Dumnezeu că te-am văzut şi-ţi mulţumesc şi ţie, bunule şi sfântule păstor, căci prin rugăciunile tale am lă­sat lumea şi am sosit la Sfântul Munte al Athosului, unde am văzut mare milă de la Dumnezeu. Şi acum scriu cu bucurie, că Domnul mi-a dat să înţeleg viaţa şi nevoinţa acestui bun păstor.

E o mare nevoinţa [asceză] să trăieşti cu o femeie tâ­nără şi să nu te atingi de ea. Pot aceasta numai cei ce poartă în ei în chip simţit pe Duhul Sfânt. El este dulce şi biruie iubirea unei soţii drăguţe. Mulţi sfinţi se temeau de apropierea femeilor, dar părintele Ioan, deşi era înconju­rat de femei, avea pe Duhul Sfânt, a Cărui dulceaţă covâr­şeşte iubirea trupească.

Mai adaug şi aceasta: era atât de smerit, că nu pierdea harul Duhului Sfânt, şi de aceea îl iubea atât de mult no­rodul, iar el ducea minţile oamenilor spre Dumnezeu.

Vezi în el puterea Duhului Sfânt? Când citeşti cartea sa Viaţa mea în Hristos, sufletul simte în cuvintele lui pute­rea harului lui Dumnezeu. Tu zici: „Eu însă o citesc şi o găsesc fără gust”. Dar te întreb: „Oare aceasta nu este pen­tru că eşti mândru?” Iar harul nu se atinge de inima omu­lui mândru.

Părinte Ioane, acum viezi în cer şi vezi pe Domnul, pe Care sufletul tău îl iubea încă de pe pământ. Te rugăm: Roagă-te pentru noi, ca şi noi să iubim pe Domnul şi să aducem roade de pocăinţă care bucură pe Domnul.

Bunule şi sfântule păstor, ca un vultur ce zboară în înălţimi te-ai ridicat deasupra marii Rusii şi din această înălţime la care te-a suit Duhul Sfânt Care viază întru tine, ai văzut nevoile norodului tău. Prin puterea Duhului Sfânt ai atras norodul spre Dumnezeu, iar oamenii, auzind din gura ta cuvântul lui Dumnezeu, suspinau şi aduceau po­căinţă fierbinte.

O, mare şi bunule păstor, deşi cu trupul ai murit, dar cu duhul eşti împreună cu noi şi, stând înaintea lui Dum­nezeu, ne vezi în Duhul Sfânt din cer. Iar noi cu smerenie te cinstim pe tine.

Vulturul şi cocoşul

Un vultur zbura în înălţimi, se desfăta de frumuseţea lumii şi gândea în sinea lui: „Trec în zbor peste depărtări întinse: peste văi şi munţi, mări şi râuri, câmpii şi păduri; văd mulţime de fiare şi păsări; văd oraşe şi sate şi cum trăiesc oamenii. Dar cocoşul de la ţară nu cunoaşte nimic în afara ogrăzii în care trăieşte şi nu vede decât câţiva oa­meni şi câteva dobitoace. Voi zbura la el şi-i voi povesti despre viaţa lumii”.

Şi vulturul a venit să se aşeze pe acoperişul gospodăriei şi a văzut cât de ţanţoş şi de vesel se plimba cocoşul în mijlocul găinilor lui şi s-a gândit: „înseamnă că e mulţu­mit cu soarta lui; dar, cu toate astea, îi voi povesti cele ce cunos””.

Şi vulturul a început să-i vorbească cocoşului despre frumuseţea şi bogăţia lumii. La început cocoşul 1-a ascul­tat cu atenţie, dar nu înţelegea nimic. Văzând că nu în­ţelege nimic, vulturul s-a mâhnit şi i-a fost greu să mai vorbească cu cocoşul. La rândul lui, cocoşul, neînţelegând ceea ce-i povestea vulturul, se plictisea şi-i era greu să-1 asculte. Şi fiecare a rămas mulţumit de soarta lui.

Aşa se întâmplă atunci când un om învăţat vorbeşte cu unul neînvăţat şi, încă şi mai mult, atunci când un om du­hovnicesc vorbeşte cu unul neduhovnicesc. Omul duhov­nicesc este asemenea vulturului, dar cel neduhovnicesc este asemenea cocoşului. Mintea omului duhovnicesc cu­getă ziua şi noaptea la legea Domnului [Ps 1, 2] şi se înalţă prin rugăciune spre Dumnezeu, dar mintea celui nedu­hovnicesc e lipită de pământ sau e bântuită de gânduri. Sufletul celui duhovnicesc se desfătează de pace, dar su­fletul celui neduhovnicesc stă gol şi împrăştiat. Omul du­hovnicesc zboară ca vulturul spre înălţimi, simte cu sufletul pe Dumnezeu şi vede lumea întreagă, chiar dacă s-ar ruga in întunericul nopţii; dar omul ne-duhovnicesc se bucura sau de slava deşartă, sau de bogăţii, sau caută des­fătările trupeşti. Şi atunci când un om duhovnicesc se în­tâlneşte cu unul neduhovnicesc, legătura amândurora e lucru plictisitor şi anevoios.

Părintele Stratonik

De două ori a vizitat Sfântul Munte un pustnic din Munţii Caucaz - părintele Stratonik. Era de neam din gu­bernia Harkov; în lume fusese târgoveţ şi avea un maga­zin; a avut şi copii. Dar sufletul lui s-a aprins de focul unei mari pocăinţe şi, lăsându-şi familia şi averile, s-a retras în Caucaz.

Era un bărbat minunat. La vederea lui sufletul era cu­prins de un freamăt. Ochii lui erau în permanenţă inun­daţi de lacrimi, iar când începea să vorbească despre Dum­nezeu, vorbea cu mare simţire şi cu o înfăţişare smerită, şi toţi cei ce-1 ascultau primeau bucurie şi mângâiere. Cuvân­tul lui era puternic, pătruns de frica lui Dumnezeu şi iubi­re; era, într-adevăr, ca un vultur printre părinţi. în contact cu el, sufletele oamenilor se preschimbau şi, văzându-i viaţa sfântă, se smereau. Prin cuvântul lui călea sufletele şi pe mulţi i-a ridicat din cădere. Ascultându-1, sufletul ui­ta de pământ şi se întorcea cu înflăcărare spre Dumnezeu.

Statura lui era puţin peste cea mijlocie, avea o faţă plă­cută, părul închis la culoare; plăcea la toată lumea. Nevoitorii din Caucaz îl cinsteau, şi el era vrednic de această cinstire. împlinea nevoinţe [ascetice] grele: îndura căldu­ra şi frigul, iarna mergea desculţ suferind din dragoste de Dumnezeu şi niciodată n-a avut pe buze vreun murmur îm­potriva lui Dumnezeu, ci sufletul său era predat în între­gime voii lui Dumnezeu şi purta toate suferinţele cu bucu­rie. Propovăduia o pocăinţă fierbinte şi pe mulţi i-a ridicat dintr-o adâncă descurajare la nevoinţe pline de râvnă. în cuvintele lui se simţea limpede harul lui Dumnezeu, şi el renăştea minţile oamenilor dezlipindu-le de pământ.

Intr-o zi, nevoitorii din Caucaz l-au dus la un demoni-zat, şi când 1-a văzut, din multa iubire, părintele Stratonik a plâns şi a zis: „Nenorocită făptură a lui Dumnezeu, cât eşti de chinuită de demon!” şi a făcut asupra lui semnul crucii cu aceste cuvinte: „Domnul Iisus Hristos să te tămă-duiască!” şi bolnavul s-a vindecat în clipa aceea. Atât de mare era puterea credinţei şi rugăciunea acestui bărbat.

Unde eşti acum, dragul nostru părinte Stratonik, care iubeai atât de minunat plânsul? Vino la noi şi-ţi vom zidi o chilie pe un munte înalt, vom privi la sfânta ta viaţă şi pe măsura puterilor noastre vom imita marile tale nevoinţe [ascetice]. Vremea lacrimilor tale a trecut, părinte. Acum auzi în ceruri cântările heruvimilor şi vezi slava Domnu­lui, pe Care sufletul tău îl iubea pe pământ şi, avântân-du-te spre El, se preda plânsului pocăinţei. Domnul iubeş­te pe om şi i-a dat acest plâns, ca sufletul său să se spele în apa aceasta şi să poată vedea curat pe Domnul în duh de iubire şi în frică plină de cucernicie.

Părintele Stratonik mai zicea că va veni o vreme când monahii se vor mântui în haine lumeşti.

Din toate puterile şi până la sfârşitul vieţii trebuie păs­trată râvna de la început, căci mulţi au pierdut-o şi n-au mai găsit-o. Pentru aceasta trebuie să ne aducem aminte neîncetat de moarte; şi dacă sufletul este gata de moarte, chiar şi numai în parte, el nu se mai teme, vine la smerenie şi pocăinţă, uită tot ce e lumesc, îşi păzeşte mintea neîmprăştiată şi se roagă din toată inima.

Cine îşi aduce aminte de moarte nu mai este înşelat de lume, iubeşte pe aproapele, ba chiar şi pe vrăjmaşi, este ascultător şi înfrânat; prin aceasta îşi păstrează în suflet pacea şi vine în el harul Sfântului Duh. Iar când cunoşti pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, atunci sufletul tău se va des­făta de Domnul şi-L vei iubi, îţi vei aduce aminte totdeau­na de dulceaţa Duhului Sfânt, şi aceasta este cu adevărat o hrană cerească.

Am vorbit mult despre toate acestea cu marele nevoitor care a fost părintele Stratonik. El mi-a povestit că în Cau-caz întâlnise şapte bărbaţi care gustaseră harul Sfântului Duh, dar unii dintre ei nu cunoşteau calea Domnului, nu ştiau cum povăţuieşte Domnul sufletele şi de aceea au slă­bit mai apoi. Despre aceasta se vorbeşte în Scriptură şi la Sfinţii Părinţi, dar trebuie să trăieşti mult ca să cunoşti toate acestea din experienţă.

La început, când omul vine să lucreze pentru Domnul, Domnul dă sufletului harul Său şi o râvnă puternică pen­tru bine, şi totul pentru el este atunci uşor şi plăcut; iar când sufletul vede în el aceasta, atunci, în lipsa lui de experienţă, îşi spune: „Voi avea toată viaţa această râvnă”. Şi prin aceasta se înalţă mai presus de cei ce trăiesc în nepăsare şi începe să-i judece; şi aşa pierde harul care 1-a ajutat să împlinească poruncile lui Dumnezeu. Şi sufletul nu înţelege cum s-a întâmplat aceasta — totul mergea atât de bine, dar acum totul e atât de chinuitor şi nu mai vrea să se roage. Dar nu trebuie să se înfricoşeze: este Domnul Care povăţuieşte cu milostivire sufletul. De îndată ce se înalţă mai presus de fratele său, chiar în acel minut sufle­tului îi vine un gând rău care nu-i place lui Dumnezeu, şi dacă sufletul se smereşte, harul nu-1 părăseşte, dar dacă nu se smereşte, se iveşte o mică ispită, ca sufletul să se smerească. Dacă iarăşi nu se smereşte, atunci începe lupta curviei. Dacă tot nu se smereşte, atunci cade într-un păcat oarecare. Şi dacă nici atunci nu se smereşte, atunci vine o mare ispită şi el va săvârşi un păcat mare. Şi aşa ispita se va face tot mai puternică, până ce sufletul se va smeri; atunci ispita se duce şi, dacă se smereşte mult, vine stră­pungerea inimii şi pacea şi tot răul piere.

Astfel, tot războiul se duce pentru smerenie. Mân­dria a pricinuit căderea vrăjmaşilor şi ei ne-au tras în adânc şi pe noi. Vrăjmaşii ne laudă, şi dacă sufletul primeşte la­uda, harul se retrage de la el până ce se pocăieşte. Astfel, toată viaţa învaţă sufletul smerenia lui Hristos şi, până ce nu va avea smerenia, va fi întotdeauna chinuit de gânduri rele. Dar sufletul smerit găseşte odihna şi pacea de care vorbeşte Domnul [In 14, 27].

Postul şi înfrânarea, privegherea şi liniştirea [isihia] şi celelalte nevoinţe [ascetice] ne ajută, dar puterea de căpe­tenie stă în smerenie. Măria Egipteanca şi-a uscat trupul prin post într-un singur an, pentru că nu avea nimic de mâncare, dar cu gândurile a trebuit să lupte timp de şap­tesprezece ani.

Smerenia nu se învaţă dintr-o dată. De aceea a zis Dom­nul: „învăţaţi de la Mine smerenia şi blândeţea” [Mt 11,29]. Ca să înveţi ai nevoie de timp. Unii au îmbătrânit în nevo­inţe şi totuşi n-au învăţat smerenia şi nu pot înţelege de ce nu le merge bine, de ce n-au pace şi sufletul lor e mâhnit şi abătut.

A venit la mine părintele T. - un pustnic. Ştiind că acest „bătrân” [„stareţ”] era un mare nevoitor [ascet], cre­deam că-i place să vorbească despre Dumnezeu. Am avut o lungă convorbire cu el, după care l-am rugat să spună un cuvânt sufletului meu, ca să-şi îndrepte greşelile. A tăcut puţin, apoi mi-a zis: „în tine se vede mândrie… De ce vorbeşti atât de mult despre Dumnezeu? Sfinţii îşi ascundeau dragostea de Dum­nezeu în sufletul lor, în schimb vorbeau bucuros despre plâns.”

Părinte T., tu ai smerit sufletul meu care iubeşte pe Zi­ditorul. Sufletul meu iubeşte pe Domnul şi cum voi ascunde acest foc care s-a aprins în sufletul meu?

Cum voi ascunde mila Domnului, Care a răpit sufletul meu?

Cum voi uita mila Domnului, prin care sufletul meu a cunoscut pe Domnul?

Cum voi putea să nu vorbesc despre Dumnezeu, dacă sufletul meu a fost înrobit de El?

Cum voi tăcea despre Dumnezeu, când duhul meu arde ziua şi noaptea din iubire pentru El? Fi-voi atunci un po­trivnic al lacrimilor?

Pentru ce, părinte, ai zis sufletului meu: „De ce vorbeşti atât de mult despre Dumnezeu?”

Dar sufletul meu îl iubeşte şi cum să ascund dragostea Domnului pentru mine?

Sunt vrednic de chinurile veşnice, dar El m-a iertat şi mi-a dat harul Său, care nu poate rămâne ascuns în suflet.

Nu ştii oare că te iubesc şi că am început să vorbesc de Dumnezeu gândindu-mă că şi sufletul tău îl iubeşte pe Dumnezeu şi că e aprins de iubirea lui Dumnezeu?

Dar ce să spun sufletului meu? Ascunde în tine cuvin­tele Domnului? Dar toate cerurile cunosc aceasta şi voi fi întrebat: De ce ai ascuns mila Domnului şi n-ai vorbit de ea oamenilor, ca toţi să-L iubească pe Dumnezeu şi să-şi găsească odihna în El?

Dar Stăpânul ne cheamă cu milostivire pe toţi: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” [Mt 11, 28].

Sufletul meu cunoaşte această odihnă în Dumnezeu şi de aceea, iubind pe Dumnezeu şi pe fraţii mei, vorbesc de­spre milostivirea lui Dumnezeu.

Gândeam că sufletul tău se veseleşte, ca şi al meu, de Domnul, dar tu ai smerit sufletul meu spunând: „De ce vorbeşti atât de mult despre Dumnezeu?”.

Dar spun adevărul, că Domnul nostru e milostiv şi iartă oamenilor păcatele lor.

Astfel însă voi porunci buzelor mele tăcere şi voi cânta cântare lui Dumnezeu în suflet, ca Domnul nostru să se veselească, pentru că nemărginită este dragostea Lui pentru noi şi şi-a vărsat sângele Său şi ni L-a dat pe Duhul Sfânt.

Părintele Kassian spunea că toţi ereticii vor pieri. Nu ştiu aceasta, dar cred numai în Biserica Ortodoxă: în Ea este bucuria mântuirii întru smerenia lui Hristos.

îţi mulţumesc, Domnul meu şi Ziditorul meu, că ai smerit cu milostivire sufletul meu şi mi-ai descoperit calea pe care au mers sfinţii Tăi. Tu iubeşti pe cei ce plâng, şi pe calea plânsului au venit la Tine sfinţii Tăi. Tu iubeşti pe cei smeriţi şi prin harul Tău îi înveţi iubirea şi smerenia de care se tem vrăjmaşii noştri, demonii. Tu Te bucuri, Doam­ne, de sufletul smerit; dă-mi să vin la Tine pe calea sfin­ţilor Tăi, calea plânsului smerit, pe care mi-ai arătat-o.

Era la noi în mănăstire un frate care căzuse dintr-un pom la strânsul măslinelor şi nu mai putea merge pe pi­cioarele lui. Pe când era la infirmerie în corpul de clădiri al bisericii Schimbării la Faţă, monahul care era alături de el, în patul vecin, a murit. Infirmierul a început să pregă­tească trupul mortului pentru îngropăciune şi i-a cerut fratelui să-i ţină o clipă acul. Bolnavul i-a răspuns: „De ce-mi tulburi odihna?” Dar după acest cuvânt sufletul său şi-a pierdut pacea, şi atunci a chemat pe duhovnic şi i-a mărturisit păcatul neascultării sale.

Cel înţelept înţelege de ce sufletul fratelui şi-a pierdut pacea, dar cel neînţelept spune că sunt fleacuri.

La 1 iulie 1932 am primit vizita părintelui Pantelimon de la Vechiul Russikon. L-am întrebat cum îi merge, şi el cu o faţă bucuroasă mi-a răspuns:

- Sunt foarte bucuros.

De ce te bucuri?, l-am întrebat.

Toţi fraţii mă iubesc.

Şi de ce te iubesc?

Ascult de toată lumea, a spus el, oricine ar fi şi ori­ unde aş fi trimis - a zis el.

Şi m-am gândit: „Uşoară este calea care duce în împă­răţia cerurilor. Acesta şi-a găsit odihna prin ascultarea pe care o face pentru Dumnezeu, şi de aceea îi este bine su­fletului său.”

Părintele ieromonah I. mi-a povestit că la noi, la Krumitza, un monah trăgea să moară, dar nu putea muri. I s-a spus: „Nu ţi-ai mărturisit păcatele şi de aceea nu poţi mu­ri”. El a răspuns: „M-am mărturisit de două ori, dar cred că păcatele mele nu-mi sunt iertate şi aş vrea să mă spo­vedesc egumenului Makari”. S-a făcut după dorinţa sa: egumenul Makari a venit din mănăstire şi 1-a spovedit pe schimonah, şi atunci acesta s-a sfârşit în pace şi odihnă.

Părintele ieromonah I. m-a întrebat de ce s-a întâmplat aceasta şi i-am răspuns că, deşi se mărturisise, el nu cre­dea că păcatele lui i-au fost iertate, ba chiar că trebuia să fie aşa după starea lui duhovnicească, adică după necre­dinţa lui. Noi însă trebuie să avem credinţa tare că în Bise­rica noastră toate au fost aşezate de Duhul Sfânt şi atunci, după credinţa lui, omul primeşte harul de la Domnul.

Un monah tânăr

Iţi mulţumesc, Doamne, că ai trimis azi la mine pe ro­bul Tău, un tânăr monah, al cărui nume îl ascund ca să nu cadă din pricina slavei deşarte şi viaţa lui sfântă să se iro­sească. Vorbeam împreună despre iubire şi acest tânăr monah mi-a spus că în cei treizeci de ani ai vieţii sale nu întristase pe nimeni. L-am privit şi sufletul meu s-a smerit până în ţărână înaintea lui.

Din copilărie sufletul lui iubea pe Dumnezeu, şi el, vă­zând cu duhul pe Domnul, n-a întristat niciodată pe ni­meni şi de aceea Domnul 1-a ferit de păcate.

Pentru astfel de oameni, cred, ţine Domnul lumea, pen­tru că sunt atât de dragi lui Dumnezeu, şi Dumnezeu as­cultă pururea pe robii Săi cei smeriţi şi nouă tuturor ne merge bine pentru rugăciunile lor.

Iţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai făcut cunoscut pe ro­bul Tău. Şi câţi sfinţi nu sunt pe care nu-i putem cunoaşte, dar sufletul simte apropierea sfinţilor şi se preschimbă în smerenia Duhului lui Hristos. în sfinţi viază Duhul lui Dumnezeu, şi sufletul simte venirea Lui.

Doamne, fă ca toţi oamenii să fie asemenea acestui tâ­năr monah. Lumea întreagă ar străluci atunci de slavă, pentru că harul lui Dumnezeu ar prisosi în lume. Duhul Sfânt dă sufletului să cunoască iubirea lui Dumnezeu şi dragostea de oameni. Duhul Sfânt învaţă sufletul blânde­ţea şi smerenia, şi în Dumnezeu el îşi găseşte odihna şi uită toate amărăciunile acestei lumi, pentru că îl mângâie Duhul Sfânt. Sufletele sfinţilor gustă Duhul Sfânt încă de pe pământ. Aceasta e „împărăţia lui Dumnezeu” care este „înăuntrul nostru”, după cum spune Domnul [Le 17, 21].

Astăzi am vorbit cu părintele… despre nobleţea [boie­ria] sufletului. El este într-adevăr nobil, pentru că a primit nobleţea de la Domnul însuşi, Care i-a dat-o pentru că o iubea. Şi noi trebuie să o păstrăm; dar să păstrăm înainte de toate acea nobleţe pe care o dă sufletului Domnul.

Când, după înviere, Domnul S-a arătat ucenicilor Lui şi a început să vorbească cu Petru, nu i-a făcut nici un reproş, ci 1-a întrebat cu mărinimie: „Mă iubeşti tu pe Mine?” [In 21,15]. Acest cuvânt blând de iubire părintească al Dom­nului ne învaţă să facem la fel cu oamenii, când cmeya ne supără. în aceasta stă nobleţea [boieria] lui Hristos, şi ea e de neînţeles pentru om şi se face cunoscută numai prin Duhul Sfânt.

Slavă Domnului şi milostivirii Lui că ne povăţuieşte prin Duhul Sfânt, altfel n-am şti cum este Domnul nostru.

Convorbiri cu nişte copii

Nişte copii drăguţi alergau prin luncă, culegeau flori, cântau şi se bucurau, pentru că în ei sălăşluia harul lui Dumnezeu. Dar iată că au văzut un monah şi i-au spus:

- Priveşte! Domnul a împodobit cerul cu stele şi pă­mântul cu râuri şi grădini; vulturi zboară în înălţimi dea­ supra norilor şi se desfată cu frumuseţea naturii, păsările cântă vesele în dumbrăvi şi în poieni, dar tu, monahiile, şezi în chilie şi nu vezi toată frumuseţea lui Dumnezeu. Şezi şi plângi. De ce plângi în mica ta chilie când soarele străluceşte şi luminează toată lumea în frumuseţe şi pre­ tutindeni e bucurie pe pământ?

Aşa au întrebat nişte copii pe un monah, iar el le-a răs­puns: Copii, voi nu înţelegeţi plânsul meu. Sufletul meu plânge pentru voi, că nu-L cunoaşteţi pe Domnul Care a făcut toată această frumuseţe. Sufletul meu îl cunoaşte şi aş vrea ca şi voi să cunoaşteţi aceasta şi de aceea sunt trist şi mă rog lui Dumnezeu pentru voi, pentru ca şi voi să-L cunoaşteţi pe Domnul prin Duhul Sfânt. Ce înseamnă a cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt?

E cu neputinţă, copii, a-L cunoaşte pe Domnul cu mintea. Dar citiţi dumnezeieştile Scripturi, în care viază harul care vă va îndulci, şi aşa veţi cunoaşte pe Domnul şi-i veţi fi robi Lui cu bucurie, ziua şi noaptea. Când însă îl cunoaşteţi pe Domnul, atunci vă părăseşte dorinţa de a vă mai uita la această lume, iar sufletul se va strădui să vadă slava Domnului în ceruri. Dar nouă ne plac florile şi să hoinărim şi să ne ve­selim.

Vă place să hoinăriţi prin poieni şi să culegeţi flori, vă place să cântaţi şi să ascultaţi cântecele păsărilor, dar în cer sunt lucruri mai frumoase decât toate acestea: e raiul, unde viază Domnul împreună cu îngerii şi cu sfinţii. Şi acolo este veselie şi se cântă cântări, dar mai frumoase, şi când sufletul ascultă aceste cântări nu le mai poate uita niciodată şi nu-1 mai atrag cântecele pământeşti.

Dar nouă ne place să cântăm. Cântaţi, copii, Domnului prin Duhul Sfânt; cântaţi în
smerenie şi iubire. Dar tu de ce plângi? Nu înţelegem. Plâng pentru voi, copilaşi. Mă uit la voi, mi-e milă de voi şi rog pe Domnul să vă păzească ca să cunoaşteţi pe Făcătorul şi Domnul vostru. Mă uit la voi şi voi semănaţi cu Copilul Hristos, şi vreau ca voi să nu pierdeţi harul lui Dumnezeu şi să nu vă asemănaţi, când vă mâniaţi, vrăj­maşului, pentru gândurile cele rele. Vreau ca voi să fiţi totdeauna asemenea Fiului Preacuratei Maicii lui Dumne­zeu. Aceasta v-o doreşte sufletul meu. Pentru aceasta mă rog. Mi-e milă de toţi copiii de pe pământ şi de aceea plâng pentru toţi copiii nevinovaţi şi orfani. Plâng, copii, pentru lume şi jelesc pentru tot norodul lui Dumnezeu.

Doamne, trimite mila Ta peste copiii pământului pe ca­re îi iubeşti şi dă-le să Te cunoască prin Duhul Sfânt şi să înveţe să Te slăvească.. Cu lacrimi Te rog, ascultă rugăciunea mea şi dă tuturor să cunoască slava Ta prin Duhul Sfânt.

- Copii, iubiţi-L pe Dumnezeu, cum îl iubesc îngerii.

- Noi nu L-am văzut niciodată pe Dumnezeu cum pu­tem să-L iubim?

Copilaşii mei iubiţi, credeţi totdeauna despre Dum­nezeu că vă iubeşte şi vă dă viaţă pentru ca să vieţuiţi veşnic împreună cu El şi să vă îndulciţi [desfătaţi] de iubi­rea Lui.

Cum putem şti noi că Dumnezeu ne iubeşte?

După roade, copilaşi, se cunosc iubirile: când sun­tem în iubirea lui Dumnezeu, am biruit păcatul, şi în su­flet e odihnă şi veselie şi vrem să ne aducem aminte de Dumnezeu în toată vremea, vrem să ne rugăm şi în suflet sunt gânduri bune. Cum să ştim ce fel de gânduri viază în noi, şi care din ele sunt bune şi care sunt rele?

Ca să deosebiţi gândurile bune de cele rele, trebuie să ţineţi mintea voastră curată în Dumnezeu. Nu înţelegem, cum putem să ne ţinem mintea la Dumnezeu, când nu L-am văzut pe Dumnezeu şi nu L-am cunoscut, şi ce înseamnă: minte curată?

Copilaşi, voi să vă gândiţi că Dumnezeu vă vede, chiar dacă voi nu-L vedeţi. Aşa veţi umbla totdeauna înaintea feţei Domnului. Chiar dacă aceasta e o iubire mică, dar dacă păziţi cuvântul meu, ea vă va duce la o mai mare iu­bire, şi atunci, prin Duhul Sfânt, veţi cunoaşte toţi ceea ce vă spun şi în ceasul acesta nu înţelegeţi.

Gânduri, sfaturi şi observaţii ascetice

Gândurile mele m-au frământat ani îndelungaţi, dar mila Domnului a fost cu mine fără sfârşit. Şi dacă Domnul nu m-ar fi povăţuit ca un Bun Păstor cu harul Său, vrăj­maşii m-ar fi înghiţit.

Scriu despre mila Domnului şi îmi este uşor să scriu, fi­indcă sufletul meu cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt şi ştie cât de mult îl iubeşte El pe om. După mulţimea iu­birii şi blândeţii Lui, El nu-şi aduce aminte de păcatele noastre.

Duhul meu doreşte nesăturat când să se roage, când să scrie sau să vorbească despre Dumnezeu, dar sufletul meu nu vrea să audă nimic din cele ale lumii.

Dacă vorbeşti sau scrii despre Dumnezeu, roagă-te şi cere de la Domnul să te ajute şi să-ţi lumineze înţelegerea, şi Domnul te va ajuta şi povăţui. Dacă este în tine o ne­dumerire, închină-te de trei ori până la pământ şi zi: „Mi­lostive Doamne, Tu vezi că sufletul meu e în nedumerire şi mi-e frică să nu greşesc. Luminează-mi înţelegerea, Doam­ne”. Şi Domnul te va lumina negreşit, căci El este foarte aproape de noi. Dar dacă te îndoieşti, nu vei primi ceea ce ceri. Aşa a zis Domnul lui Petru: „Pentru ce te-ai îndoit, puţin credinciosule?” [Mt 14, 31] atunci când acesta începea să se scufunde în valuri. Aşa şi sufletul, când se înd ieste, începe să se scufunde în gândurile cele rele.

„Doamne, dă-ne credinţă neclintită în Tine prin Duhul Sfânt !”.

Când cel căruia nu i s-a dat să înveţe pe alţii învaţă totuşi, el întristează pe marele Dumnezeu.

Sunt oameni, şi chiar oameni mari, care atunci când se iveşte o nedumerire, nu se întorc spre Domnul; or atunci trebuie să spună deschis: „Doamne, sunt un om păcătos şi nu înţeleg ce trebuie să fac, dar Tu, Milostive, luminează-mi înţelegerea cum şi ce trebuie să fac!” Domnul Cel Mi­lostiv nu vrea ca sufletul nostru să se cufunde în zăpăceala care vine de la vrăjmaşul şi ne insuflă ce trebuie să facem şi ce nu trebuie să facem.

Când ştim multe, să mulţumim Domnului pentru cu­noaşterea dată. Dar numai cunoaşterea singură nu e de ajuns; trebuie să fie în suflet şi roadele Duhului [Ga 5, 22] sau măcar un grăunte mic care la vremea lui să crească şi să aducă roadă multă [In 12,24].

Scriu şi îmi este uşor să scriu, pentru că sufletul meu cunoaşte pe Domnul. Dar e mai bine să te rogi fără îm-prăştiere, pentru că rugăciunea e mai de preţ decât orice. Dar sufletul n-are putere să se roage necontenit cu aceeaşi aprindere, şi de aceea trebuie să i se dea răgaz de odihnă de la osteneala rugăciunii; atunci putem citi, sau cugeta, sau scrie despre Dumnezeu - după cum ne insuflă Domnul.

Bun lucru este a cugeta la legea Domnului ziua şi noap­tea. Prin aceasta sufletul îşi găseşte odihna în Dumnezeu şi Domnul îmbrăţişează tot sufletul, şi atunci pentru el nu mai e nimic altceva afară de Dumnezeu.

Când sufletul este în Dumnezeu, el uită cu totul lumea şi atunci sufletul vede pe Dumnezeu. Alteori însă, Domnul mişcă prin harul Său sufletul să se roage pentru toată lu­mea, şi uneori chiar şi pentru un singur om. Când şi cum vrea Domnul.

Dar ca să vedem tainele lui Dumnezeu, trebuie să ce­rem necontenit de la Domnul să ne dea duh smerit, şi atunci le vom cunoaşte prin Duhul Sfânt.

Cunoaşte că atunci când o nenorocire loveşte un norod şi sufletul tău plânge pentru el înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu se va milostivi de el. Pentru aceasta, Duhul Sfânt se atinge de suflet şi îi dă rugăciune pentru oameni, ca ei să fie miluiţi. Aşa iubeşte Domnul Cel Milostiv zidi­rea Sa.

Poate va spune cineva: „Cum să mă rog pentru lumea întreagă, când nu mă pot ruga nici pentru mine însumi?” Dar aşa vorbeşte cine n-a înţeles că Domnul ascultă rugă­ciunile noastre şi ia aminte la ele.

Roagă-te simplu, ca un copil, şi Domnul va asculta ru­găciunea ta, pentru că Domnul nostru este un Părinte atât de milostiv că noi nu putem să înţelegem sau să ne închi­puim aceasta, şi numai Duhul Sfânt ne descoperă marea Lui iubire.

Celui ce iubeşte pe cei întristaţi, Domnul îi dă o rugă­ciune fierbinte pentru oameni. El se roagă cu lacrimi pen­tru norodul pe care-1 iubeşte şi pentru care se întristează, şi această întristare a lui este plăcută lui Dumnezeu.

Domnul îşi alege rugători pentru întreaga lume. Nevoi­torului [ascetului] Parfeni din Kiev [secolul XIX], care do­rea să ştie ce este „schima cea mare” a monahilor, Maica Domnului i-a spus: „Schimnicul e un rugător pentru în­treaga lume”.

Domnul vrea să-i mântuiască pe toţi oamenii şi în bu­nătatea Lui cheamă la El lumea întreagă. Domnul nu ia voinţa de la suflet, ci prin harul Său El o îndreptează spre bine şi o atrage spre iubirea Lui. Când Dumnezeu vrea să miluiască pe cineva, atunci insuflă altora dorinţa de a se ruga pentru acesta şi-i ajută în rugăciunea aceasta. De aceea, trebuie ştiut că atunci când se iveşte dorinţa de a te ruga pentru cineva, e semn că Domnul însuşi vrea să mi­luiască acest suflet şi ascultă cu milostivire rugăciunile tale. Nu trebuie însă confundată această dorinţă de a te ruga insuflată de Domnul cu dorinţa iscată de legătura pă­timaşă faţă de cel sau cea pentru care te rogi.

Când rugăciunea izvorăşte numai din întristare faţă de cineva aflat în viaţă sau care a murit, ea este liberă de ori­ce legătură pătimaşă. în această rugăciune sufletul se în­tristează pentru acesta şi se roagă din inimă, iar aceasta e un semn al milei lui Dumnezeu.

Sufletul meu a făcut experienţa şi a văzut o mare milă faţă de mine şi faţă de cei pentru care m-am rugat. Şi am înţeles aşa că atunci când Domnul ne dă întristare pentru cineva şi ne insuflă dorinţa de a ne ruga pentru el, aceasta înseamnă că Domnul vrea să miluiască acel om. De aceea, dacă te întristezi pentru cineva, trebuie să te rogi pentru el, fiindcă atunci Domnul vrea să-1 miluiască pentru tine. Tu roagă-te şi Domnul te va asculta şi vei preamări pe Dumnezeu.

Orice mamă când află de copiii ei că sunt în nenorociri suferă greu sau chiar şi moare. Ceva asemănător am în­cercat şi eu. Un copac doborât şi cu toate crengile tăiate a început să se rostogolească cu repeziciune pe coastă spre un om. îl vedeam dar, din pricina marii spaime care m-a cuprins, n-am putut să strig: „Repede, fereşte-te!” Inima mi s-a strâns într-un hohot de plâns şi copacul s-a oprit. Omul era un străin pentru mine; nu-1 cunoşteam, dar, da­că ar fi fost rudenie cu mine, nu cred că aş mai fi rămas în viaţă.

Rugăciunea celor mândri nu e plăcută Domnului, dar atunci când se întristează sufletul unui om smerit, Dom­nul îl ascultă negreşit.

Un bătrân ieroschimonah, ce trăia la Muntele Athos, a văzut cum urcau la cer rugăciunile monahilor - şi nu mă mir de aceasta. Acelaşi „bătrân” [„stareţ”], în copilărie, vă­zând supărarea tatălui său din pricina unei mari secete care ameninţa să nimicească întreaga recoltă de grâne, s-a dus pe un câmp cu cânepă din grădină şi a început să se roage:

„Doamne, Tu eşti bun, Tu ne-ai făcut, ne hrăneşti şi îmbraci. Tu vezi, Doamne, cum se întristează tatăl meu pentru că nu plouă. Fă să cadă ploaie pe pământ.”

Şi îndată s-au strâns nori şi a căzut ploaie, şi pământul s-a umplut de apă.

Un alt „bătrân” [„stareţ”] ce trăia pe malul mării, lângă un liman, mi-a povestit următoarele: „Era o noapte întu­necată. Limanul era plin de bărci de pescari. S-a pornit în­să o furtună, a cărei tărie creştea cu repeziciune. Bărcile au început să se lovească unele de altele. Oamenii încer­cau să le lege de mal, dar lucrul era cu neputinţă pe întu­neric şi pe furtună. Toţi se tulburau. Pescarii strigau cu voce tare şi era groaznic să auzi strigătele înspăimântate ale oamenilor. Am simţit o adâncă durere pentru norod şi m-am rugat cu lacrimi: „Doamne, potoleşte furtuna, liniş­teşte valurile, ai milă de oamenii Tăi chinuiţi şi scapă-i!”

Şi îndată furtuna a încetat, marea s-a liniştit şi oamenii, liniştindu-se, au mulţumit lui Dumnezeu.

Odinioară, credeam că Domnul face minuni numai la rugăciunile sfinţilor, dar acum am cunoscut că Domnul fa­ce minuni şi pentru cel păcătos, de îndată ce sufletul lui se smereşte, fiindcă atunci când omul învaţă smerenia, Dom­nul ascultă rugăciunile lui.

Mulţi zic din lipsă de experienţă: Cutare sfânt a făcut o minune, dar eu am cunoscut că Duhul Sfânt Care viază în om săvârşeşte minunile. Domnul vrea ca toţi să se mân­tuiască şi să fie veşnic împreună cu El, şi de aceea ascultă rugăciunile omului păcătos pentru folosul altora sau al ce­lui ce se roagă.

Cu lacrimi îl rog pe Domnul pentru cei ce îmi cer să mă rog pentru ei: „Doamne, dă-le Duhul Tău Cel Sfânt, ca ei să Te cunoască prin Duhul Sfânt!”.

Domnul ne iubeşte fără sfârşit pe noi, păcătoşii, şi dă omului pe Duhul Sfânt, şi prin Duhul Sfânt sufletul cu­noaşte pe Domnul şi îşi găseşte fericirea în El, îi mulţu­meşte şi-L iubeşte, şi în marea lui bucurie îi este milă de întreaga lume şi doreşte cu tărie ca toţi oamenii să cu­noască pe Dumnezeu, pentru că Domnul însuşi doreşte aceasta pentru toţi. însă, într-adevăr, aceasta este cu pu­tinţă numai prin har, chiar şi într-o mică măsură. Dar, fără har, sufletul e asemenea unui dobitoc.

Cât îmi e de milă de oamenii care nu cunosc pe Dum­nezeu. Dar noi, creştinii ortodocşi, suntem norocoşi pen­tru că îl cunoaştem pe Dumnezeu. Ne-a învăţat Duhul Sfânt. El ne învaţă să-i iubim şi pe vrăjmaşi.

Până când nu cunoaşte mai mult, omul e mulţumit cu puţinul pe care-1 are. Seamănă cu un cocoş de la ţară, care trăieşte într-o mică ogradă, vede câţiva oameni şi câteva dobitoace, cunoaşte câteva zeci de găini şi e mulţumit cu viaţa lui, pentru că nu ştie mai mult.

Dar vulturul ce zboară sus în nori, care îmbrăţişează cu privirea-i ageră depărtările, care respiră de departe mi­resmele pământului, care se desfată de frumuseţea lumii şi cunoaşte multe ţări, mări şi râuri, care vede o mulţime de animale şi de păsări, acest vultur n-ar fi mulţumit dacă ar fi pus într-o mică ogradă laolaltă cu cocoşul.

Tot aşa şi omul, câtă vreme nu cunoaşte mai mult, se mulţumeşte cu puţinul pe care-1 are. Astfel, adeseori ţăra­nul sărac e mulţumit să aibă ceva hrană şi haine de îm­brăcat şi pentru aceasta mulţumeşte lui Dumnezeu. Dar omul învăţat şi cu ştiinţă multă nu se va mulţumi cu o ase­menea viaţă şi va căuta spaţii vaste pentru mintea lui.

Tot aşa e şi în viaţa duhovnicească. Cine n-a cunoscut harul Duhului Sfânt, acela se aseamănă cocoşului care nu cunoaşte zborul vulturului în înălţimile cerului, nu înţe­lege dulcea străpungere a inimii şi iubirea dumnezeiască. Cunoaşte pe Dumnezeu din natură şi din Scriptură; se mulţumeşte cu pravila şi aceasta îl mulţumeşte, ca şi coco­şul care e mulţumit cu soarta sa şi nu se întristează că nu este vultur.

Dar cine a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, acela se roagă ziua şi noaptea, pentru că harul Sfântului Duh îl atrage să iubească pe Domnul şi dulceaţa iubirii lui Dumnezeu îl ajută să poarte uşor toate întristările pământului, şi sufletul lui tânjeşte neîncetat după Domnul, şi caută tot­deauna harul Duhului Sfânt.

Cine vrea să se roage neîncetat, acela trebuie să fie în toate înfrânat şi ascultător „bătrânului”[„stareţului”] pe care-1 slujeşte. Trebuie să-i mărturisească şi gândurile, pen­tru că, prin duhovnicul şi „bătrânul” lui, Domnul îl îndreptează prin harul Său, şi atunci nu va avea gânduri rele potriva lui. Pentru ascultarea lui sfântă un asemenea om va fi învăţat de har gânduri bune şi va înainta în smerenia lui Hristos. Dar dacă gândeşte: „N-am nevoie să mă sfă­tuiesc cu cineva” şi lasă ascultarea, va ajunge arţăgos şi nu numai că nu va înainta, dar va pierde şi rugăciunea.

Ca să ţii rugăciunea, trebuie să iubeşti pe oamenii care te ocărăsc şi să te rogi pentru ei, până ce sufletul tău se va fi împăcat cu ei, şi atunci Domnul îţi va da rugăciune neîn­cetată, pentru că El dă rugăciunea celui ce se roagă pentru vrăjmaşi.

învăţătorul în rugăciune e însuşi Domnul, dar cel ce se roagă trebuie să smerească sufletul său. în sufletul celui ce se roagă cum se cuvine e pacea lui Dumnezeu. Inima ru­gătorului trebuie să fie plină de milă pentru toată făptura. Rugătorul iubeşte pe toţi şi are milă de toţi, pentru că ha­rul Duhului Sfânt 1-a învăţat iubirea.

Rugăciunea e un dar al Duhului Sfânt. Demonii se stră­duiesc din toate puterile lor să depărteze pe om de la aduce-rea-aminte de Dumnezeu şi de la rugăciune. Dar sufletul care iubeşte pe Domnul tânjeşte după El şi se roagă Lui aşa :

„Sufletul meu tânjeşte după Tine şi cu lacrimi Te caut”.

In inima care se roagă rugăciunea ţâşneşte fără nici o constrângere; harul însuşi săvârşeşte rugăciunea din ini­mă. Tu însă, smereşte-te cât poţi de mult; ţine mintea ta în inimă şi în iad. Cu cât mai mult te vei smeri, cu atât mai multe daruri vei dobândi de la Dumnezeu.

Slavă milostivirii Domnului, că El ne dă nouă, păcăto­şilor, să fim în Dumnezeu. Ca să rămâi în Dumnezeu, mulţumeşte-te cu ce ai, chiar dacă n-ai avea nimic. Fii mulţumit şi mulţumeşte lui Dum­nezeu pentru că n-ai nimic. Să-ţi fie de ajuns faptul de a sluji lui Dumnezeu şi El te va aşeza împreună cu sfinţii.

Cine vrea să iubească pe Domnul, acela trebuie să iu­bească pe vrăjmaşi şi să fie lipsit de răutate; atunci Dom­nul îţi dă bucuria de a-L slăvi neîncetat, ziua şi noaptea, şi mintea ta va uita lumea şi, dacă întorcându-te în tine în­suţi îţi vei aduce aminte din nou de ea, te vei ruga din inimă pentru lume.

Aşa vieţuiau sfinţii, fiindcă Duhul Sfânt învaţă sufletul să se roage pentru oameni.

Duhul Sfânt ne învaţă să iubim pe Dumnezeu, iar iu­birea păzeşte poruncile. Domnul a zis: „Cel ce Mă iubeşte păzeşte poruncile Mele” [In 14, 15-23]. Dacă Adam ar fi iubit pe Domnul aşa cum L-a iubit Maica Domnului, ar fi păzit porunca Lui. Şi vedem din experienţă că mintea celui ce iubeşte pe Dumnezeu e îndreptată de harul lui Dumne­zeu şi vede subţire toate vicleniile vrăjmaşului. Când însă Domnul mângâie sufletul, atunci el nu-i mai vede pe vrăj­maşi, ci vede numai pe Domnul.

Cine ascultă de legea lui Dumnezeu va înţelege cât de bune sunt toate poruncile Domnului. Orice poruncă ai lua, ea îţi aduce bucurie şi veselie. Ia, de pildă, prima poruncă: Să iubeşti pe Dumnezeu. Dacă gândeşti că Dumnezeu ne iubeşte, pentru acest gând ţi se va da pacea. Ia a doua po­runcă: Să iubeşti pe aproapele tău. Dacă gândeşti că Dom­nul îi iubeşte pe oamenii Săi şi că în ei viază Duhul Sfânt, sufletul tău se va desfăta de legea lui Dumnezeu şi vei cugeta la ea ziua şi noaptea [Ps 1, 2] şi ţi se va da darul deo­sebirii binelui şi răului.

Când Domnul vrea să mângâie un suflet întristat, îi dă bucurie, lacrimi, străpungerea inimii şi pacea sufletului şi a trupului; şi uneori Se arată pe Sine însuşi sufletului.

Apostolii au văzut pe Domnul în slavă când S-a schim­bat la faţă pe Tabor; dar mai apoi, în timpul pătimirii Lui, au fugit ca nişte laşi. Aşa de neputincios este omul. într-adevăr, suntem pământ, şi încă pământ păcătos. De aceea a şi zis Domnul: „Fără de Mine nu puteţi face nimic” [In 15, 5]. Aşa şi este. Când harul este în noi, suntem într-adevăr smeriţi, suntem înţelegători, ascultători, blânzi şi plăcuţi lui Dumnezeu şi oamenilor; dar când pierdem ha­rul, ne uscam ca o mlădiţă ruptă dintr-o viţă.

Cine nu iubeşte pe fratele pentru care însuşi Domnul a murit în mari chinuri, acela s-a tăiat din Viţa care este Domnul [In 15,1]; dar pe cel ce luptă cu păcatul Domnul îl va ajuta.

Uneori omul e atât de neputincios că n-are putere nici să alunge o muscă şi nu poate alunga din suflet gândurile cele rele, dar chiar şi în această neputinţă mila lui Dumne­zeu îl păzeşte pe om: gândurile rele pier şi singur Dumne­zeu este în suflet, în minte şi peste tot.

Prin el însuşi omul e firav ca o floare a câmpului: toţi o iubesc şi toţi o calcă în picioare.

Aşa e şi omul: uneori e în slavă, alteori în necinste. Dar cine iubeşte pe Dumnezeu, acela îi mulţumeşte pentru ori­ce întristare şi rămâne liniştit atât în cinstire, cât şi în înjosire.

Socotesc că trebuie să mâncăm atât încât, după ce am mâncat, să mai vrem să ne rugăm; încât duhul să fie în­totdeauna aprins şi să năzuiască nesăturat spre Dumnezeu ziua şi noaptea. Trebuie apoi să trăim simplu ca pruncii; atunci harul lui Dumnezeu va fi totdeauna în suflet: pen­tru iubirea lui, Domnul i-1 dă fără a-i cere nimic în schimb şi, cu acest har, sufletul trăieşte ca şi cum ar fi în altă lu­me, iar iubirea lui Dumnezeu îl atrage atât încât nu mai vrea să se uite la această lume, deşi o iubeşte.

Cum să cunosc dacă Domnul mă iubeşte sau nu?

Iată câteva semne. Dacă te lupţi cu tărie cu păcatul, Domnul te iubeşte. Dacă iubeşti pe vrăjmaşi, eşti şi mai mult iubit de Dumnezeu. Iar dacă-ţi pui sufletul pentru oameni, eşti mult iubit Domnului, Care şi-a pus El însuşi sufletul pentru noi.

Odinioară nu ştiam ce înseamnă să ai sufletul bolnav, dar acum văd aceasta limpede şi în mine, şi în alţii. Când sufletul se smereşte şi se predă voii lui Dumnezeu, atunci el se face iarăşi sănătos şi este într-o mare odihnă în Dum­nezeu, şi din pricina acestei bucurii se roagă ca toţi să cu­noască pe Domnul prin Duhul Sfânt Care dă mărturie lim­pede sufletului de mântuirea lui.

„Domnul din cer a privit peste fiii oamenilor să vadă de este cel ce înţelege sau cel ce-L caută pe Dumnezeu” [Ps 13, 2].

Monahul cugetă la legea Domnului ziua şi noaptea; de asemenea, el duce zi şi noapte un război necontenit cu ne­prietenul. El trebuie să cucerească şapte „întărituri””

Prima întăritură - să-şi taie voia proprie.

A doua întăritură - să se predea ascultării de „bătrâ­nul” [„stareţul”] său.

A treia întăritură - să se usuce pe sine însuşi de dragul lui Dumnezeu.

A patra întăritură - să iubească sărăcia.

A cincea întăritură - să-şi biruie iubirea de sine.

A şasea întăritură - să se smerească.

A şaptea întăritură - să-şi predea sufletul lui Dumne­zeu, adică să lase orice lucru pe seama voii lui Dumnezeu.

Să vedem acum ce „decoraţii” pentru biruinţă primeşte monahul de la Domnul încă de pe pământ:

Prima - pacea conştiinţei.

A doua - sufletul şi trupul au pacea care vine de la Domnul.

A treia - sufletul iubeşte pe Domnul şi văzându-L, gân­deşte că Domnul ne iubeşte.

A patra - din iubirea lui Dumnezeu sufletul iubeşte pe aproapele lui ca pe sine însuşi.

A cincea - sufletul îşi găseşte odihna în Dumnezeu şi vede măreţia lui Dumnezeu şi mila Lui.

A şasea - sufletul merge pe pământ şi lucrează cu mâi­nile, dar mintea e în Dumnezeu şi văzându-L, uită pămân­tul, pentru că iubirea lui Dumnezeu atrage sufletul să iu­bească pe Cel Iubit.

A şaptea - sufletul simte harul lui Dumnezeu în gân­durile lui.

A opta - sufletul simte harul în inima lui.

A noua - sufletul simte harul şi în trupul lui.

A zecea - iubirea lui Dumnezeu îi deschide împărăţia cerurilor şi sufletul cunoaşte prin Duhul Sfânt cum este Domnul nostru.

Pentru cele scrise de mine, vouă, celor ce mă veţi citi, vă cer iertare pentru toate greşelile mele şi vă cer să vă ru­gaţi pentru mine.

Dar am scris acestea atras de iubirea lui Dumnezeu de care nu mă ştiu sătura. Şed la masă şi tot sufletul meu e ocupat de Dumnezeu şi nici un gând viclean nu se apropie de mine şi nu-mi împiedică mintea să scriu despre Dom­nul pe Care-L iubesc. Când scriu un cuvânt, nu ştiu care va fi următorul, ci acesta se naşte în mine şi eu îl scriu. Dar când sfârşesc de scris, gândurile vin din nou şi tulbu­ră mintea mea cea slabă şi neputincioasă, iar atunci plâng Domnului Cel Milostiv şi Domnul mă miluieşte pe mine, zidirea Sa cea căzută.

Gânduri de pe urmă

Cu trupul zac pe pământ, dar duhul meu se avântă să vadă pe Domnul în slavă. Deşi am păcătuit mult, Domnul mi-a dat să-L cunosc prin Duhul Sfânt şi sufletul meu îl cunoaşte şi ştie cât de nemăsurat de milostiv este şi ce bu­curie este în El.

Până n-a cunoscut harul dumnezeiesc, sufletul se teme de moarte. Se teme şi de Dumnezeu, pentru că nu ştie cât de smerit, de blând şi de milostiv este. Şi nimeni nu poate înţelege iubirea lui Hristos, dacă n-a gustat harul Duhului Sfânt.

Fraţii mei preaiubiţi întru Domnul, Domnul Cel Milos­tiv însuşi e martor pentru sufletul meu că scriu adevărul. Să ştiţi aceasta, fraţilor, şi nimeni să nu se amăgească: cine nu iubeşte pe fratele nu iubeşte nici pe Dumnezeu. Scrip­tura vorbeşte precis despre aceasta [In 4, 20-21], iar noi trebuie să împlinim întocmai acest cuvânt şi atunci vei ve­dea tu însuţi în sufletul tău mila Domnului care înrobeşte sufletul tău, pentru că dulce este harul Domnului.

Flăcăul îşi caută o mireasă iar fata îşi caută un mire. Aceasta e viaţa pământească, binecuvântată de Dumnezeu.

Dar pentru sufletul pe care şi 1-a ales Domnul şi căruia i-a dat să guste dulceaţa iubirii lui Dumnezeu, viaţa pă­mântească nu stă pe acelaşi plan cu iubirea lui Dumnezeu, ci el se îngrijeşte numai de Dumnezeu şi nu se alipeşte de nimic pământesc. Şi dacă se apropie de el gânduri pămân­teşti, el nu se desfată în ele, pentru că nu poate iubi cele pământeşti, ci năzuieşte cu toată dorirea sa spre cele ce­reşti.

Bolnavi, L-au căutat pe Hristos Maica Domnului îm­preună cu Iosif când Acesta a rămas la Ierusalim discu­tând în templu cu bătrânii; şi l-au găsit numai după trei zile.

Cât de întristat trebuie să fi fost sufletul Maicii Dom­nului în acele zile! Ea gândea întru sine: „Unde eşti Fiul meu prea iubit? Unde eşti scumpa mea Lumină? Unde eşti pântecul meu preaiubit?”

Aşa trebuie să caute fiecare suflet pe Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Fecioarei, până ce-L va găsi.

Sufletul care a cunoscut iubirea lui Dumnezeu în Du­hul Sfânt încearcă în ceasul morţii o anume frică atunci când îngerii îl duc spre Domnul, deoarece, trăind în lume, se ştie vinovat de păcate. Dar când vede pe Domnul, se bucură de Faţa Lui milostivă şi blândă, căci după mulţi­mea blândeţii şi iubirii Lui, Domnul nu-şi mai aduce amin­te de păcatele sale.

De la prima privire spre Domnul, în suflet pătrunde iu­birea Domnului, şi de la iubirea lui Dumnezeu şi dulceaţa Duhului Sfânt se preschimbă cu totul.

Părinţii noştri s-au mutat de pe pământ în cer. Ce fac ei acolo sus? Rămân în iubirea lui Dumnezeu şi văd fru­museţea Feţei Lui. Frumuseţea Domnului umple tot su­fletul de bucurie şi iubire. Aceeaşi frumuseţe e cunoscută şi pe pământ, dar numai în parte, căci trupul slăbănog nu poate purta iubirea desăvârşită. Pe pământ Domnul dă sufletului să o poarte numai pe cât o poate purta şi pe cât va voi să i-o dea mâna darnică a Domnului.

Sufletul meu se apropie de moarte şi doreşte cu tărie să vadă pe Domnul şi să rămână cu El în veci.

Domnul mi-a iertat mulţime de păcate şi mi-a dat să cunosc prin Duhul Sfânt cât de mult iubeşte El pe om.

Cerul întreg se minunează de întruparea Domnului: cum El, Stăpânul Cel Mare, a venit să ne mântuiască pe noi păcătoşii, şi să ne câştige odihnă veşnică prin pătimi­rile Sale, şi sufletul meu nu mai vrea să se gândească la nimic pământesc, ci e atras acolo unde e Domnul.

Dragi inimii sunt cuvintele Domnului, când Duhul Sfânt dă sufletului să le înţeleagă. Când Domnul trăia pe pă­mânt, mulţimi de oameni mergeau după El; zile întregi ei nu se puteau dezlipi de Domnul, ci ascultau flămânde dul­cile Sale cuvinte.

Sufletul iubeşte pe Domnul şi tot ceea ce-1 împiedică să se gândească la Dumnezeu îl întristează. Şi dacă încă de pe pământ sufletul gustă atât de tare dulceaţa Duhului Sfânt, cât de mare va fi atunci desfătarea lui acolo!

„O, Doamne, cum iubeşti zidirea Ta!”

„Privirea Ta liniştită şi blândă sufletul n-o poate uita.”

Ziua toată şi noaptea întreagă sufletul meu se îngrijeş­te de Tine, Doamne, şi Te caut pe Tine. Duhul Tău mă atra­ge să Te caut şi amintirea Ta veseleşte mintea mea. Sufle­tul meu Te-a iubit şi se bucură că Tu eşti Dumnezeul şi Domnul meu, şi până la lacrimi tânjesc după Tine. Chiar dacă totul ar fi frumos în lume, de nimic pământesc nu mă îngrijesc şi sufletul meu doreşte numai pe Domnul.

Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu nu mai poate fi mulţumit cu nimic de pe pământ, ci, ca un prunc care s-a pierdut de mama sa, se avântă necontenit spre Domnul şi strigă:

„Sufletul meu tânjeşte după Tine şi cu lacrimi Te caut.”

Din iubire pentru Domnul sufletul ajunge ca unul ce şi-a pierdut minţile: sade, tace şi nu mai vrea să vorbeas­că; se uită la lume şi n-o doreşte şi nici nu o vede. Şi oa­menii nu ştiu că el vede pe Domnul Cel Iubit; sufletul nu mai vrea să se gândească deloc la lumea lăsată în urmă şi uitată, pentru că în ea nu e nici o dulceaţă.

Aşa se întâmplă cu sufletul care a cunoscut dulceaţa Duhului Sfânt.

„Doamne, dă această iubire în toată lumea Ta!”. „Duhule Sfinte, vino şi Te sălăşluieşte în noi, ca toţi cu un glas să slăvim pe Făcătorul nostru, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Amin.”

Insemnări pe marginea unui catalog de plante de grădină şi flori

Sufletul blând şi smerit e mai bun decât aceste flori, şi aroma şi parfumul său sunt mai bune şi mai frumoase. Domnul a făcut frumoase aceste flori, dar El iubeşte încă şi mai mult omul şi i-a dat Duhul Sfânt, iar El este mai dulce decât lumea întreagă şi plăcut sufletului.

Dumnezeu a făcut florile pentru om, pentru ca sufletul să proslăvească pe Făcătorul în făpturi şi să-L iubească. Nu trebuie să-L uităm pe Dumnezeu nici măcar pentru o singură secundă din zi şi noapte, pentru că El ne iubeşte. Să-L iubim şi noi din toate puterile noastre şi să-i cerem milostivirea şi puterea de a împlini sfintele Sale porunci.

Iubeşti florile, dar îl iubeşti pe Domnul şi îi iubeşti oa­re pe vrăjmaşii care te mâhnesc? Dacă îi iubeşti, atunci eşti un om bun.

Sfinţilor le plăcea să verse lacrimi în faţa lui Dumne­zeu, pentru că se veseleau cu duhul; dar se întristează pen­tru noi, fiindcă trăim rău.

E bine dacă sufletul s-a obişnuit să se roage pentru toată lumea şi să verse lacrimi pentru lumea întreagă. Sunt mulţi asemenea monahi care plâng pentru lumea întreagă: o ştiu şi o cred. Maica Domnului îi iubeşte pe mo­nahii ascultători care se mărturisesc des şi nu primesc gân­durile rele. Maica Domnului se întristează foarte atunci când cineva duce o viaţă fără rânduială şi necurată, şi Du­hul Sfânt nu va veni în acel suflet. Şi atunci în suflet va fi întristare, urât şi mânie.

Dumnezeu e cunoscut prin Duhul Sfânt şi nu numai cu mintea. Omul nu-L cunoaşte pe Dumnezeu în felul unui dobitoc lipsit de minte. Monahii ştiu cât îl iubesc ei pe Domnul şi cât îi iubeşte pe monahi Domnul. „Cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-1 voi iubi şi Eu” [In 14, 21], zice Domnul. „îi voi slăvi pe cei ce Mă slăvesc” [1 Rg 2, 30]. Bun lucru este să fii cu Dumnezeu: sufletul îşi găseşte odihnă în Dumnezeu. Semnul iubirii faţă de Dumnezeu e împlinirea poruncilor Lui. Cel mândru nu poate iubi pe Dumnezeu. Cine iubeşte multa mâncare nu poate iubi pe Dumnezeu cum trebuie. Pentru a iubi pe Dumnezeu e nevoie să te lepezi de tot ce-i pământesc, să nu te alipeşti de nimic, ci să te gândeşti mereu la Dumne­zeu, la iubirea Sa şi la dulceaţa Duhului Sfânt.

Ascultarea ne smereşte; postul şi rugăciunea însă dau naştere uneori gândurilor rele care ne fac să postim şi să ne rugăm cu mândrie. Dacă un frate sub ascultare se obişnuieşte să gândească: „Dumnezeu îl îndreptează pe „bătrâ­nul” [„stareţul”] meu”, atunci se va mântui uşor pentru ascultare. Pentru cel ce ascultă, totul e virtute, ca şi rugă­ciunea inimii, care îi este dată pentru ascultare, zdrobirea inimii şi lacrimi. El iubeşte pe Domnul şi se teme să nu-L supere prin vreo încălcare [a poruncilor]; pentru că Dom­nul Cel Milostiv îi dă gânduri sfinte şi smerite şi el iubeşte lumea întreagă şi înalţă pentru lume rugăciuni cu lacrimi - aşa învaţă harul sufletul pentru ascultare.

Trebuie să gândim: Domnul m-a adus în acest loc şi la acest „bătrân” [„stareţ”]: dă Doamne să ne mântuim. Vrăj­maşul ne întinde multe curse, dar cel care îşi va mărturisi gândurile, acela se va mântui, pentru că părintelui duhov­nicesc i se dă Duhul Sfânt pentru mântuirea noastră.

Domnul se face cunoscut ascultătorilor simpli. Regele David era fratele mai mic şi păstor [cf. 1 Rg 16, 11], şi Domnul 1-a iubit pentru blândeţea sa; cei blânzi sunt în­totdeauna ascultători. El a scris pentru noi Psaltirea în puterea Duhului Sfânt Care era viu întru el. Şi Prorocul Moise a fost păstor la socrul său [cf. Iş 3,1]: iată asculta­rea. Şi Maica Domnului era ascultătoare şi sfinţii Apostoli. Aceasta e calea pe care ne-a arătat-o însuşi Domnul; să ne ţinem de ea şi vom primi pe pământ roadele Duhului Sfânt.

Cei neascultători sunt chinuiţi de gândurile cele rele; Domnul vrea să ne înveţe să fim ascultători şi să vedem bogata Sa milostivire încă de pe pământ. Mintea noastră va fi mereu ocupată în Dumnezeu, sufletul nostru va fi mereu smerit.

Când eram în lume, oamenii mă lăudau şi eu credeam că sunt bun. Dar când am venit la mănăstire, atunci într-adevăr am întâlnit oameni buni - eu nu fac nici cât de­getul lor cel mic sau cât un şiret de la încălţămintea lor. Iată cum se poate greşi, cum se poate cădea în mândrie şi rătăci. Oamenii buni strălucesc de bucurie şi veselie, nu ca mine.

Noi trăim după voia noastră şi ne chinuim pe noi în­şine. Cine trăieşte după voia lui Dumnezeu e bun, vesel şi are odihnă. Spune-mi, o, Adame, cum să fugi de întristare pe pământ? Nu e mângâiere pe pământ: numai tristeţe ca­re macină sufletul.

Predă-te voii lui Dumnezeu: întristarea se va împuţina şi va fi mai uşoară, pentru că sufletul va fi în Dumnezeu şi va afla în El mângâiere, fiindcă Domnul iubeşte sufletul care s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu şi părinţilor.

Sufletul închis în sine nu se deschide părintelui du­hovnicesc şi cade în înşelare. Vrea să dobândească cele înalte, dar aceasta este o dorinţă drăcească, spune Cuvio­sul Serafim [din Sarov]. Trebuie să izgonim patimile din suflet şi din trup şi să fugim de înşelare. Domnul se arată celor simpli şi fără răutate [cf. Mt n, 25] nu numai sfin­ţilor, dar şi păcătoşilor: iată cum ne iubeşte Domnul.

Trăim în război. Dacă ai căzut în înşelăciune (ispită, păcat, tulburare), fugi degrabă la părintele tău duhovnicesc şi povesteşte-i totul, pentru ca să te acopere cu epitra­hilul său. Crede că ai fost îndreptat, şi demonul primit de tine pentru greşeala ta s-a dus de la tine. Dacă însă nu te căieşti, nu te vei îndrepta înainte de mormânt. Ei [demo­nii] intră şi ies din trupul nostru. Dacă omul se mânie, demonul intră în el; dar dacă se smereşte, demonul îl lasă.

Dacă începi să te rogi lui Dumnezeu şi demonul stă împotriva ta şi nu-ţi îngăduie să te închini, smereşte-te şi spune: „Nimeni nu e mai rău decât mine pe pământ”, şi în acel ceas demonul va pieri; ei se tem tare de smerenie, de străpungerea inimii şi de mărturisirea sinceră. Dacă simţi că sunt demoni în tine şi îi auzi vorbind între ei, nu dez-nădăjdui: ei viază în trupul tău, dar nu în sufletul tău. Smereşte-te, iubeşte postul şi nu bea vodcă şi nici vin. Da­că n-ai ascultat de „bătrânul” [„stareţul”] tău, atunci e un demon în tine: şi aşa pentru fiecare păcat.

Dacă cineva se mărturiseşte nesincer şi îşi face voia proprie, atunci chiar dacă se împărtăşeşte cu Sfintele Tai­ne, demonii viază în trupul său şi îi tulbură mintea. Dacă vrei ca demonii să nu vieze în tine, atunci smereşte-te, fii ascultător şi neagonisitor, îndeplineşte-ţi cu dragoste şi întocmai ascultările şi mărturiseşte-te sincer. Când îmbra­că epitrahilul în Duhul Sfânt, părintele duhovnicesc e ase­menea Domnului nostru Iisus Hristos şi străluceşte în Du­hul Sfânt: iată, când părintele duhovnicesc vorbeşte, Du­hul Sfânt alungă păcatul prin cuvintele lui. Părintele du­hovnicesc şi preoţii au pe Duhul Sfânt. Un bătrân 1-a văzut pe părintele său duhovnicesc în chipul lui Hristos - iată cât de mult ne iubeşte Domnul!

Domnul iubeşte sufletul curajos, pentru că el îşi pune cu tărie nădejdea în Domnul. Trebuie să-1 imitam pe Adam în pocăinţă şi în răbdare. Trebuie să-i iubim pe păstori şi să avem evlavie faţă de ei. Dacă nu vedem prin ce har al Sfântului Duh au ajuns ei păstori, e pentru mândria noas­tră şi pentru că nu ne iubim unii pe alţii.

Sufletului care se căieşte Domnul îi dă, pentru pocă­inţă, darul Duhului Sfânt. Sufletul îl iubeşte pe Dumnezeu şi nimeni nu-1 va putea smulge din această iubire. Domnul vrea să-L iubim şi, din iubire pentru el, să ne smerim. Domnul vrea să i ne rugăm simplu ca un copil mamei sale [cf. Ps 131,2]. Dacă suntem mândri, trebuie să cerem de la Dumnezeu smerenie şi Domnul va da celui smerit să vadă cursele vrăjmaşului. Domnul ne iubeşte mult şi ne dă să ştim ceea ce se întâmplă în cer şi cum trăiesc fraţii noştri care au fost înainte de noi şi au bine-plăcut lui Dumnezeu prin smerenia şi iubirea lor. Domnul a arătat raiul sfinţilor smeriţi.

Impărăţia lui Dumnezeu e în noi [cf. Le 17, 21]. Tre­buie să cercetăm dacă nu cumva păcatul e viu în noi. Când părintele duhovnicesc spune un cuvânt, păcatul este ars în suflet şi sufletul simte libertatea şi pacea. Şi dacă apoi su­fletul face pocăinţă, atunci Domnul îi dă să cunoască bu­curia şi veselia în Dumnezeu. Atunci va fi în noi împărăţia lui Dumnezeu.

 

 

Sinaxar

Acest Siluan, cetatean al Ierusalimului cel ceresc, s-a ivit din parinti cucernici de pe pamântul Rusiei în satul numit Sovsk, tinând de Mitropolia Tambovului. S-a nascut în anul al 1866-lea de la nasterea dupre trup a Cuvântului lui Dumnezeu, si din tinerete a fost chemat la pocainta de Însasi prealaudata Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria.Ajungând cu vârsta la al 27-lea an, a parasit grijile lumii si întarindu-se la drum cu rugaciunile celui între sfinti Parintele Ioan din Kronstadt, a ajuns în Grecia, la vestitul Munte Athos, luând asupra-si jugul cel monahicesc în Mânastirea Sfântului Mare Mucenic si Tamaduitor Pantelimon.

Daruindu-se din tot sufletul lui Dumnezeu, în putina vreme nu numai a primit rugaciunea cea neîncetata în dar de la Preasfânta de Dumnezeu Nascatoare, dar si negraitei dumnezeiesti aratari în slava a Domnului nostru Iisus Hristos s-a învrednicit, în cinstita biserica a Sfântului Prooroc Ilie care se afla în moara zisei mânastiri.

Stingându-se însa primul har si cuprins fiind cel preacuvios de plâns mare, si de multe ori fiind parasit de Dumnezeu si dat ispitirilor vrajmasilor celor întelegatori, vreme de 15 ani urmând pasilor lui Hristos, “cereri si rugaciuni catre Cela ce putea sa-l mântuiasca pre dânsul din moarte, cu strigare tare si cu lacrami aducând” (Evr 5,7), învatat de Dumnezeu fiind (vezi In 6,45), de Sus a auzit glasul Datatorului de Lege: “Tine-ti mintea în iad si nu deznadajdui”, pre carele pazind ca pre un nemincinos îndreptar, alergat-a în calea lui Antonie, lui Macarie, lui Sisoe, lui Pimen si a celorlalti preaslaviti dascali ai pustiei, a caror masura si ale caror daruiri a atins, aratându-se un învatator apostolicesc si proorocesc, viu fiind si dupre moarte.

Lasat-a si scrieri pline de har si de Duhul Sfânt, pre care le-a facut aratate ucenicul si învatacelul lui, Staretul Sofronie, întemeietorul si arhimandritul celei din insula Britaniei mânastiri a binecredinciosilor ortodocsi. Si ce nevoie este aici de a înmulti cuvinte despre atotcuviosul Siluan? Caci mai înainte venind acel Avva Sofronie, însemnat-a si a scris viata si învatatura aceluia pre larg si cu de-amanuntul la începutul cartilor dumnezeiestilor si preadulcilor lui scrieri. Carea carte învata, precum este cu putinta celor ce citesc sa cunoasca si sa vaza, ce fel a fost acest nevoitor al Domnului, si cum, pazind Poruncile cu scumpete, murind vietii întru totul, dobândit-a pre Hristos, precum zice Sfântul Pavel, viind într-însul (Ga 2, 20); carte, altfel de Dumnezeu insuflata, fiind scrisa cu con-deiul Duhului. Adeveresc cuvântul acesta cei multi cari printr-însul “dintru tot neamul ce este sub cer” (FA 2, 5) “la cunostinta adevarului” (1 Tim 2, 4) au venit, si înca si acuma vin. Caci a fost acest minunat barbat “blând si smerit cu inima” (Mt 11, 29), înflacarat rugator catre Dumnezeu pentru mântuirea tuturor oamenilor, si un propovaduitor neasemuit al dragostei pentru vrajmasi, carea este întarirea cea mai neîndoielnica cu putinta a venirii Duhului, cu adevarat Cel dumnezeiesc.

Mutatu-s-a de la moarte la viata acest fericit Cuvios Siluan, împlinit în zile dupre Duhul, în luna lui septembrie, ziua a 24-a, în anul 1938, împaratind Domnul nostru Iisus Hristos, Caruia slava si stapânirea în vecii vecilor. Amin.

 

 

Slujba

S L U J B A

CUVIOSULUI ŞI DE DUMNEZEU

PURTĂTORULUI PĂRINTELUI NOSTRU

SILUAN ATHONITUL

LUNA SEPTEMVRIE

IN 24 DE ZILE

Pomenirea Cuviosului şi de Dumnezeu purtătorului Părintelui nostru Siluan Athonitul.

LA VECERNIA MICĂ

La Doamne strigat-am…, stihirile pe 4, glas 4:

Podobie: Ca pre un viteaz între Mucenici…

Floare nouă a înflorit Moştenirii tale, de Dumnezeu Născătoare, suflând cea a Duhului dumnezeiască mireazma, Siluan cel minunat, cel întocmai cu nevoitorii cei dedemult, şi nebuneşte aprins de iubirea Fiului tău, pre Carele cu stăruinţă roagă să dăruiască, celor ce cinstesc cuvioasă pomenirea lui, ale Harului daruri.

Din Rusia ai răsărit, ca un de Dum­ne­zeu sădit vlăstar, dar ai auzit de vesti­tul Athon, unde ca o vie bineroditoare vinul cel tare al vieţii îngereşti ai a­dus, pre carele îl dai nedeşertat celora ce însetează de ale tale cuvinte de Dumnezeu însuflate, Siluane de trei ori fericite, învăţătorule nerătăcit al Împărăţiei.

De vasul cel de lut al tău nicicum nu te-ai grijit, dor având, Cuvioase, să le­pezi a celui căzut haina, şi veşmântul cel luminos al Noului Adam să îm­braci, împreună-lucrător şi ajutor lu­ând pocăinţei tale dumnezeiesc povă­ţuitor, pre întâi-stătătorul purtătorilor de chinuri, pre marele Panteleimon.

Ca pre o jertfă de laudă Domnului te-a adus patria ta, Cuvioase, prăznuind pomenirile luminării tale şi zicând: Priimeşte Tu, Mire Iisuse, rodul pân­tecelui meu, pre carele Duhul Tău au zămislit, dar de veselie Bisericii ceii sfinte, pre fericitul Siluan.

Slavă …‚ glas al 2-lea:

Minunatu-te-ai de Domnul, Cuvioase, întru viaţa ta cea dumnezeiască; că din pruncie pre Acela cu sete căutând, aflatu-L-ai în sfârşit prin cercarea Du­hului Sfânt, şi de dulceaţă umplându-te, a neziditelor daruri, tuturor dai, prin cuvintele tale cele de Dumnezeu scrise, plinătatea vieţii Evangheliei, pre carea prin smerenie neîncetat ţiin­du-o, Siluane, dăruieşte-o şi nouă, celora ce pre tine cinstim.

Şi acum…, glas acelaşi:

Toată nădejdea mea spre tine o pun, Maica lui Dumnezeu, păzeşte-mă subt acoperământul tău.

Lumină lină… Prochimenul zilei. Învredniceşte-ne, Doamne…

LA STIHOVNĂ

Stihirile, glas al 2-lea:

Podobie: Casa Efrathului…

Harul Duhului, Siluane, dăruieşte tu­turor celora ce cu dragoste pome­ni­rea ta săvârşesc, şi cu cântări pre tine cinstesc.

Stih: Răbdând, am răbdat pre Domnul…

Setea cea dupre Dumnezeu, cu scrie­rile tale stinge-o, şi inimile rourează, Siluane, precum ştii, cu a Duhului rouă.

Stih: Şi au pus pre piatră picioarele mele…

Plânge-mă, pre cela ce sânt a Strămo­şului plângerea, Siluane de trei ori fericite, că fărădelegile au covârşit viaţa mea.

Slavă… A Treimii:

Slavă Ţie, Dumnezeule, Treime Atot­sfântă, Carea acuma dăruieşti mângâ­iere lumii pre Siluan, robul Tău.

Şi acum… A Născătoarei:

Iată acum, Stăpână, floare nouă cu bună mireazmă a venit din Moştenirea ta, pre credincioşi cu totul mirezmu­ind cu mirezmele Dumnezeescului Duh.

Acum slobozeşte… Sfinte Dumnezeule… Şi celelalte. Şi otpust: Că a Ta este Împărăţia…

Troparul, glas 3:

Facerea lui Pavel Ieromonahul

Podobie: Al Dumnezeeştii credinţe…

Propoveduitor al iubirii lui Hristos, lumii întregi ai fost dat, de trei ori fericite, între cuvântătorii de Dumne­zeu cel prea duios, căci pre Cel smerit şi blând ai văzut, şi inima Aceluia o ai cunoscut; pentru aceasta, prin graiu­rile tale toţi luminându-ne, Siluane, de Dumnezeu însuflate, proslăvim Du­hul, Carele pre tine-au proslăvit.

Altul. Glas 5:

Podobie: Pre Cuvântul…

Împodobit-ai, Părinte, Muntele Atho­nului, mai presus de fire vieţuind, şi cea a Duhului ai arătat nouă, dumne­zeiasca lucrare; pentru aceasta, cu cu­viinţă cinstind pomenirea ta, Siluane, din inimă slăvim pre Cela ce pre tine Bisericii mare propoveduitor al lui Hristos te-au dat.

LA VECERNIA MARE

La Doamne strigat-am…, stihirile pe 6, glas 1:

Podobie: Ceea ce eşti bucuria…

Cu veselie acum întru cântări să lău­dăm pre noul vlăstar al Athonului, ca­rele cu vrednicie la soborul Cuvioşilor s’a adăugat, ale cărora bune-săvârşiri întocmai a urmat, pre Siluan de Dum­nezeu văzătorul, căutătorul Harului, şi aflătorul.

Pre Dumnezeu, pre Carele din pruncie căutai, Părinte, iată acuma, nu prin cunoş­tinţa cea meşteşugită, ci prin ne­grăita putere a Duhului Îl ai, şi neîn­cetat aduci rugăciunile tale, Siluane, ca neamurile să se umple de darul dumnezeescului Har.

Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul omu­lui este, precum nemincinos zice al nostru Dătător de Lege; pentru ace­ea, cu râvnă săpând, Siluane, aflat-ai curgerile ei, udând îmbelşugat pămân­tul tău cel înţelegător, şi seminţele crescându-le.

Altele, glas al 2-lea:

Podobie: Cu ce cântări de laudă…

Cu ce cântări de mulţămită vom răs­plă­ti ţie folosinţa cea de la tine, Părin­te de Dumnezeu proslăvite, cei cari setea cu scrierile tale ne-am adăpat, şi cu prisosinţă ne-am învăţat în iad a ţine mintea cea de neţinut, şi dobân­direa mântuirii a avea întru nădejdile cele bune, Siluane de trei ori fericite, căci Duhul pre tine, Cuvioase, lumii întregi învăţător te-a aşezat, cu totul nerătăcit.

Cădere se îngăduie sufletelor bărbă­teşti, a îndreptării iconomie, temei cu­noaşterii de Dumnezeu făcându-se şi pierdere cu totul a vrăjmaşului; căci în chip înţelegător, cu dor, celor cereşti toate puterile supunându-şi, şi numai către Dumnezeu îndrep­tându-le, îm­belşugat se împărtăşesc de darurile cele nezidite, şi de Adam cel vechi dezbrăcându-se, cu Hristos de un chip a fi se arată.

În dar ai luat de la Născătoarea de Dumnezeu pocăinţa cea mântuitoare; căci, când şarpele ai înghiţit, Ea atun­cea te-a lepădat, neplăcându-i vieţui­rea ta, şi dorul de nevoinţă în sufletul tău a aprins, Siluane preafericite; pen­tru aceea, aflat-ai cheia plângerii, cu carea marea milostivirilor Domnului ai deschis, cu cea din Athon a ta prea­aleasă vieţuire.

Slavă… Glas al 6-lea:

Preaiubitorul de oameni Dumnezeu, Hristos Domnul, nouă mângâiere în zilele cele de pre urmă, şi Evanghelie însuflată, şi neprihănită icoană a Lui, pre Siluan cel preafericit au dăruit nouă. Către carele, ca la un Părinte privind, de duhovnicească bucurie ne umplem; şi călăuză tare pre acesta având, calea cea către Dumnezeu fără de clătire săvârşim. Pentru aceea, cu mulţumită dând glas, către Acela stri­găm: Slavă Ţie, Doamne, Cela ce în fieştecare neam pre Sfinţii Tăi, ca pre nişte stele mult-luminoase îi arăţi, prin carii pre Tine, Soarele cel neînserat, văzându-Te, ne luminăm.

Şi acum… Cine nu te va ferici pre tine…, sau a Praznicului.

Vohod: Lumină lină…

Prochimenul zilei şi Paremiile:

Dela înţelepciunea lui Solomon cetire.

Cap. 3, stih 1-3.

Sufletele drepţilor sânt în mâna lui Dumnezeu, şi muncă de dânsele nu se va atinge. Părutu-s’a întru ochii celor nepricepuţi a muri, şi s’a socotit pe­dep­sire ieşirea lor, şi mergerea dela noi sfărâmare, iară ei sânt în pace. Că înaintea feţei oamenilor de vor lua şi muncă, nădejdea lor este plină de nemurire, şi puţin fiind pedepsiţi, cu mari faceri de bine se vor dărui; că Dumnezeu au ispitit pre dânşii, şi i-au aflat luişi vrednici. Ca aurul în ulcea i-au lămurit, şi ca o jertfă de ardere de tot i-au priimit. Şi în vremea cercetării sale vor străluci, şi ca scânteile prin paie vor fugi. Judeca-vor limbi, şi vor stăpâni noroade, şi va împărăţi întru dânşii Domnul în veci. Cei ce nădăj­duiesc spre dânsul vor înţelege ade­vărul, şi credincioşii în dragoste vor petrece cu dânsul. Că har şi milă este întru cuvioşii lui, şi cercetare întru aleşii lui.

Dela Înţelepciunea lui Solomon cetire:

(Cap. 4, 7-15)

Dreptul, de va ajunge să se săvârşeas­că, întru odihnă va fi; căci bătrâneţile sânt cinstite nu cele de mulţi ani, şi nici cele ce cu numărul anilor se mă­soară. Ci cărunteţea oamenilor este înţelepciunea, şi vârsta bătrâneţii – viaţa cea nepângărită. Bineplăcut lui Dumnezeu făcându-se, Domnul l-au iubit, şi trăind între păcătoşi, s’a mutat de pre pământ. Răpitu-s’a, ca nu cum­va răutatea să schimbe cunoştinţa cugetului lui sau vicleşugul să amă­gească sufletul lui. Căci vraja răutăţii întunecă pre cele bune şi ameţeala poftei schimbă mintea cea fără de rău­tate. Săvârşindu-se degrabă, cel drept a plinit ani îndelungaţi. Căci plăcut era Domnului sufletul său, pentru ace­ea au grăbit să-l scoaţă din mijlocul vicleşugului. Iar noroadele văzând, nu au chibzuit, nici şi-au pus în gând una ca aceasta, că harul şi mila lui Dum­nezeu sânt întru cei cuvioşi ai Lui şi purtarea Sa de grijă întru cei aleşi ai Lui.

Din Prorocia lui Ioil cetire

Cap. 2, stih 28-31.

Acestea zice Domnul: Şi va fi dupre aceasta, şi voiu turna din Duhul Meu preste tot trupul şi vor proroci fiii voştri şi fiicele voastre, şi bătrânii voştri vise vor visa, şi tinerii voştri vedenii vor vedea. Şi preste robii Mei şi preste roabele Mele în zilele acelea voiu turna din Duhul Meu. Şi voiu da semne în cer şi pre pământ, sânge şi foc şi fumegare de fum; soarele se va schimba în întuneric şi luna în sânge, mai nainte de a veni ziua Domnului cea mare şi strălucită.

LA LITIE

Stihirile samoglasnice

Glas 1

Ca pre o începătură preacinstită lu­mea acuma pre tine lui Dumnezeu aduce, Siluane de Dumnezeu cinstite, şi ca pre o răsturnare a fărădelegii şi dulceaţă pierzătoare a amărăciunii pă­catului. Ci mai ales se bucură de tine Athonul cel născător de sfinţenie, cel întru cunoştinţa cugetului mare lăcaş de nevoinţă, ca cela ce te are pre tine aprig purtător de biruinţă împro­tiva vrăjmaşului, şi dascăl a toată lumea din cele ce însuţi ai pătimit, prin ca­rele Harul aflăm şi Domnului casnici ne facem.

Glas 2

Afară din lume ieşind, prin rugă­ciu­nile Păstorului lui Dumnezeu, în cup­torul iadu­lui ai intrat, Părinte, ca un aur prealămurit, şi de flăcările lui arzându-te, aflatu-ţi-ai odihna în locul liniştirii ceii dupre Dumnezeu, în Athonul cel de monahi prii­mitor, un­de Lavra Panteleimonului te-a prii­mit ca pre o oaie de Dumnezeu înse­tată, şi vas preacinstit te-a lucrat, lăcaş al Mângâietorului, trâmbiţă a dumne­zeieştii iubiri, alăută a pocăinţei, liră a dragostei de adevăr, şi al neziditelor lucrări arătător.

Glas 3

Pus-ai pre piatra pocăinţei picioarele tale, Siluane, socotind fără de amâ­na­re că „Aicea voiu muri pentru păca­te­le mele;” pentru aceasta, prin neînce­tată pomenirea Domnului, lucrarea rugăciunii de la Maica lui Dumnezeu ca pre o răsplată ai prii­mit, prin carea ale dracilor neruşinatele năvăliri ai biruit, ca un înger vieţuind, în prive­ghere stând, şi înaintea Domnului ţiin­du-te. Căruia har şi pre noi învred­ni­ceşte, cei ce cântăm pomenirea ta.

Glas 4

Cea a Stăpânului venirea pururea îna­intea ochilor tăi având, ca un credin­cios iconom al harului Său la moară fraţilor tăi slujeai, unde te-ai şi în­vrednicit de cea negrăită a lui Hristos arătarea, a Pâinii Vieţii; din Care, în chip tainic gustând, pătruns-ai întru înţelegerea şi desfătarea tainelor, în multe chipuri, din iconomie, părăsit fiind, ca şi mai însetat să cauţi Harul; de carele şi pre noi părtaşi ne fă, Părinte, Siluane de Dumnezeu văzăto­rule.

Slavă… Glas al 5-lea:

În Duhul Sfânt pre Hristos cel Viu vă­zând, belşug de viaţă ai luat, Silu­ane, preacuvioase. Şi asemenea icoa­nei Lui făcându-te, mulţi paşi abătuţi de povara cea greu de purtat a păca­tului ai îndreptat, şi prin ispite învie­rea sufletului trăind, cea către Dum­nezeu credinţă îţi întăreai, lumi­nat împrejur de lumina Thavorului. Pen­tru aceasta, Părinte, propoveduitor te-ai făcut, precum au iconomisit ţie Dumnezeu; priimeşte dar şi de la noi neputin­cioa­sele graiuri de mulţămită, pentru carile, cu nebiruitele tale rugă­ciuni, dăruieşte nouă Harul Duhului.

Şi acum… Fericimu-te pre tine…, sau al Praznicului.

LA STIHOVNĂ

Stihirile glas 5, însăşi Podobia:

Podobie: Bucură-te cămara…

Bucură-te, Siluane preaminunate, a Rusiei lauda cea de Dumnezeu răsă­ri­tă, a Muntelui Athonului slava, al Bisericii lui Hristos propoveduitorule cel prea mare al dumnezeescului Har, îndreptarea celor ce cad, mângâierea celor ce stau tari în credinţă, întărirea în Hristos a celor fără de nădejde, a smereniei carte însuflată, fericite, pen­tru aceea, pre tine lăudând ne rugăm: Fă să lăcuiască, Cuvioase, în inimile noastre Duhul Sfânt, cu sfintele tale rugăciuni către Dumnezeu, pre Carele în chip curat cu viaţa ta L-ai slăvit.

Stih: Răbdând am răbdat pre Domnul…

Bucură-te cela ce te-ai unit cu Hristos prin lucrarea darurilor Harului, a că­ru­ia părăsire nicicum ai suferit-o, Silua­ne, pre carea în viaţa ta în chip nemin­cinos o ai cunoscut, rugăciunea lu­crând, până la sânge, Cuvioase, ca pre o tânguire pentru întreaga zidire, dar mai ales pentru cei adormiţi, iubito­rule de suflet; pavăză pre cale ne este, fericite, vieţuirea ta, că suflare nouă a Duhului ne dăruieşti, celor lipsiţi de duh carii în lumeştile griji ne zbatem.

Stih: Lăuda-se-vor cuvioşii întru slavă…

Bucură-te, risipitorul gândurilor celor înşelătoare şi surparea dracilor, păzi­to­rul cel treaz al inimii, luminarea sim­­­ţirilor, preafericită limpezime şi uni­me, sabie carea tai mişcarea slavei ceii deşarte, cort prealuminos al lumi­nii ceii nezidite, lauda cea mare a Mun­telui Athonului, fericite, unde ţi s’au arătat tainele cele negrăite, pre carile nici ochiul a văzut, nici mintea omului a cuprins, gura Domnului, ca­rea vesteşte oamenilor dumnezeias­ca voie.

Slavă… Glas al 8-lea:

Priimeşte şi nu lepăda, milostive Pă­rinte, această mică laudă a noastră, însă de părinţi iubitoare. Căci cu ce cuvinte, Cuvioase, vieţuirea ta cea mi­nu­nată voiu lăuda? Că asemenea ne­voi­torilor de odinioară te-ai făcut, şi ca un luceafăr în noaptea adâncă a întunerecului păcatului, sufletele cele rătăcite la cunoştinţa de Dumnezeu călăuzeşti. Şi dobândirea Duhului în­veţi, nu prin cuvinte, ci prin faptele vieţii. Pentru aceea pre tine, Siluane, văzând, ne minunăm şi fericim ţinutul carele te-a dăruit nouă, patria ta cea cerească, în carea de sfinţenie te-ai umplut. Rugămu-te pre tine, cela ce eşti cea mai de pre urmă şi mare slavă a Athoniţilor, roagă pre Domnul pentru noi.

Şi acum… Fecioară nenuntită… sau al Praznicului.

Acum slobozeşte… Sfinte Dumnezeule, şi celelalte. Şi Otpust.

LA UTRENIE

La Dumnezeu este Domnul…, Troparul Sfântului, de 2 ori. Slavă… Şi acum… A Născătoarei de Dumnezeu. Dupre Cathisma 1-a,

SEDEALNA, glas 1:

Podobie: Mormântul Tău, Mântuitorule…

De dragostea către Dumnezeu şi de aproapele din belşug te-ai umplut, de Dumne­zeu cugetătorule, cât şi Harul de a pricepe tainele ai priimit, Silu­a­ne, şi a vedea mai dinainte cele ce au să fie; pentru aceea, toţi cei ce cuge­tăm la vieţuirea ta de Har izvorâtoare, stri­găm: Hristoase al nostru, slavă Ţie!

Slavă…, tot aceasta. Şi acum…

A Născătoarei:

Doamnă Marie, a Athonului întâi­stă­tătoare, ca pre o floare cugetătoare în grădina Ta aceasta pre Cuviosul ai ră­sărit, şi pre acesta ai mărit, arătându-l în ceata Părinţilor carii mai nainte au aflat aci slava, a îndumnezeirii Stăpâ­nă.

Dupre a 2-a Cathismă, SEDEALNA,

glas al 4-lea:

Podobie: Degrab ne întâmpină…

Se bucură azi în chip luminat a ta Mă­năstire, Părinte, carea pre tine te-a a­lăptat, şi ca pre un dar lui Hristos te-a adus, Cuvioase, iar Biserica se bu­cură de vieţuirea ta, mare rugător pre tine avându-te către Dumnezeu şi Stă­pâ­nul, pre Carele pururea roagă pen­tru sufletele noastre.

Slavă…, tot aceasta. Şi acum…

A Născătoarei:

Sufletele ce se lasă în voia ta, Prea­curată, ca ceea ce eşti de suflete mult iubitoare, feluritele chipuri prin carile de Hristos să se apropie le înveţi, cum şi pre Siluan al tău l-ai călăuzit, Mai­că, întâi prin pocăinţă, şi mai apoi prin Har, ca pre Domnul să proslă­vească în al Athonului Munte.

Dupre Polieleu, Sedealna, glas al 4-lea:

Podobie: Pre Înţelepciunea şi Cuvântul

Înţelepciunea Cuvântului prin cercare deprinzând, Părinte, ne înveţi cum se cuvine sufletele Aceluia să ni le încredinţăm, şi Harul cel de viaţă pur­tător al Duhului să căutăm, şi lucrarea ţiindu-o, de patimi să ne curăţim, şi lu­­mina să priimim. Pentru aceea, cu bu­curie pomenirea ta săvârşind, ne ru­găm, Cuvioase, păzeşte-ne cu mijloci­rile tale, şi fă ca toţi să sporească întru frica preadulcelui Dumnezeu, Carele dăruieşte bogăţie vecinică celora ce cu credinţă urmează ţie, Siluane, cela ce ai cuprins cu mintea pre Hristos.

Slavă… tot aceasta. Şi acum…

A Născătoarei:

Ceea ce ai priimit în pântecele tău de Maică pre Iubitorul de oameni, Dom­nul Iisus, şi milosârdiile tale cele iubi­toa­re de oameni arătând, Stăpână, Mai­că te-ai făcut celui ce voieşte a se mân­tui, Harul desăvârşirii celor cre­dincioşi dăruind. Pentru aceea şi robu­lui tău, carele se roagă înaintea cin­stitei tale icoane, Mireasă a lui Dum­nezeu, rugăciune neîncetată dă­ruieşte-i, ca semn al bunăvoirii, Cura­tă, pre carea va să o priimească, şi a slavei carea o are, cu tine împreună petre­când.

Antifonul 1 al glasului al 4-lea.

Prochimen glas al 4-lea:

Răbdând am răbdat pre Domnul,

şi au căutat spre mine.

Stih: Pus-au pre piatră picioarele mele, şi paşii mei au îndreptat.

Toată suflarea… Şi Evanghelia Cuviosului (vezi la 5 Decemvrie)

Psalmul 50.

Slavă… Glas al 2-lea:

Pentru rugăciunile Cuviosului Tău Si­lu­an, Milostive, curăţeşte mulţimea greşalelor noastre.

Şi acum…

Pentru rugăciunile Născătoarei de Dum­­nezeu, Milostive, curăţeşte mul­ţimea greşalelor noastre.

Stih: Miluieşte-mă, Dumnezeule, dupre mare mila Ta…

Stihira, glas al 6-lea:

Plângerea lui Adam celui căzut asu­pră-ţi luând, Părinte, stricăciunea ai le­pădat, şi chipul lui Hristos ai luat, cu carele şi pre noi învredniceşte a ne îmbrăca, Siluane de Dumnezeu văză­torule, cu rugăciunile tale.

CANOANELE

Canonul Praznicului, sau al Născătoarei de Dumnezeu, pe 6, şi ale Cuviosului două, pe 8. Cel dintâi, glas 4, cu acrostihul: Siluane, dăruieşte mie Dumnezeiescul Duh. A(thana­sie)

Cântarea 1, glas al 4-lea

Irmos:

Deschide-voiu gura mea, şi se va umplea de Duh, şi cuvânt răspunde-voiu Împărătesei Maici, şi mă voiu arăta, luminat prăznuind, şi voiu cânta minunile ei bucurându-mă.

Umple de înţelepciunea Duhului ini­ma mea, Părinte, ca să îndrăznesc a cânta vieţuirea ta cea strălucită, şi cu dumnezeieştile tale mijlociri, Siluane de trei ori fericite, înfrânează mintea mea cea neţinută.

Îndreptează-mi, preafericite, pornirea către Dumnezeu, pre Carele cu înse­ta­re L-ai căutat, şi să Îl găseşti ai izbu­tit, de Carele te-ai lipit, şi prin Carele ne-ai şi arătat, Părinte, cele negrăite.

Slavă…

Socotitu-s’a, Cuvioase, că a tot omul lă­caş lui Dumnezeu inima este, pre­cum a zis Iisus, unde pre Însuşi Carele căutai ai aflat, dezlegând îndoielnicul gând al celui necre­dincios.

Şi acum… A Născătoarei:

Naşterea ta, Stăpână, cu focul dragos­tei a aprins, şi în ceata nevoitorilor a călăuzit pre cela ce în vedenie tu ai chemat, Fecioară, duhovnicescul său urcuş închipuind.

Alt canon:

Alcătuit dupre scrierile Cuviosului Părinte, având acrostihul: Priimeşte şi nu lepăda cântarea, o, Athonitule. A(thanasie)

Glas al 6-lea

Irmos:

Ca pre uscat umblând Israil, cu urme­le prin adânc, pre gonaciul Faraon vă­zându-1 înnecat, a strigat: Lui Dum­nezeu cântare de biruinţă să cântăm.

Ca un lanţ te-a cuprins dragostea cea către Dumnezeu, preaalese şi înţelepte Siluane, a căreia cercare desluşit ai priimit, şi cu îmbelşugare o dăruieşti celora ce la tine aleargă.

Sufletul tău cel plin de dor văzând Hristos, de apa dragostei Lui l-au um­plut, prin Duhul Sfânt taina desluşit arătând ţie, a Întrupării.

Slavă…

Revarsă dragoste tuturor Iisus, celor ce caută cu credinţă mila Lui cea dumnezeiască, şi cu putere de Dum­nezeu se alipesc, ca de un Iubitor de oameni.

A Născătoarei:

Cela ce a ta înălţime a cunoscut, Maica lui Dumnezeu, prin Duhul spre Dumnezeu fără de ţinere este tras, şi cere ca noroadele să cunoască puterea Celuia ce le-au şi plăzmuit.

Cântarea a 3-a

Irmos:

Pre ai tăi cântăreţi, de Dumnezeu Născătoare, ca un izvor viu şi îndestulat, pre cei ce s’au adunat ceată duhovnicească, întăreşte-i întru dumnezeiască slava ta, cununilor slavei învrednicindu-i.

Aprins-a Hristos cea strămoşească a ta bunăcinstire, Părinte, către carea se avântă voia firii, şi unită fiind cu Harul, strălucită lucrarea lui Dumnezeu arată.

Fără de folos socotind a fi vremea cea fără de pomenirea lui Dumnezeu, mâinile pre plug îndată ţi-ai pus, Siluane de Dumnezeu înţelepţite, de boldul cunoştinţei cugetului împungându-te.

Slavă…

Căderile tinereţii trepte s’au făcut ţie, Părinte, către Dumnezeu, pre Carele odinioară ai întristat, iar apoi, în inima ta, prin pocăinţă păstrându-L, mare bucurie I-ai făcut.

Şi acum… A Născătoarei:

Semănat-ai, Fecioară, duhul pocăinţei, tânărului Simeon, arătându-i-te în vedenie, şi minunat chemându-l, cele plăcute lui Dumnezeu să facă şi a Lui voie să o săvârşească.

Canonul al 2-lea

Irmos:

Nu este sfânt precum tu, Doamne Dumnezeul meu, carele ai înălţat cor­nul credincioşilor tăi, bunule, şi ai întărit pre noi pre piatra mărturisirii tale.

În gândul cel mândru duh de rugăciune nu este, strigă cu mare glas Siluan, ci Harul rugăciunii se dă celui smerit, şi celuia ce face a lui Dum­nezeu voie.

Inima se uneşte cu mintea prin rugăciune neîncetată şi prostimea purtă­ri­lor, iar prin revărsarea lui Dumnezeu, smerindu-se îndată Domnului, sălăş­luirea Harului priimeşte.

Slavă…

Prin Sfântul Duh, Hristos sufletului se arată, şi prin dragoste se întăreşte în el cu veselie, bucurându-l minunat ca pre o mireasă pre carea şi-a ales.

Şi acum… A Născătoarei:

Milostiv arată pre al tău Fiu, Maică Preacurată, şi cu rugăciunile tale dăru­ieşte celor ce se roagă, precum lui Siluan celui rugător, rugăciunea să dobândească.

SEDEALNA, glas al 3-lea:

Podobie: De frumuseţea…

Frumseţea pocăinţei tale văzând Domnul, dumnezeiasca milă cu îm­belşugare ţi-a arătat, înţelepte, bărbă­ţia ta răsplătind, şi desluşit S’au făcut cunoscut ţie, dascăl întregii lumii pre tine rânduind; de la Carele prin cerca­re ai deprins a învăţa, Siluane, cum Duhul cel dumnezeiesc în suflete se naşte.

Slavă…, tot aceasta. Şi acum…

A Născătoarei:

Făgăduinţa ta având, Fecioară, lăcui­torii Muntelui, cu carea lui Petru, ne­voi­torul cel dintâi şi a Athonului te­me­lia, te-ai făgăduit, se bucură prii­mind, ca Siluan, darurile şi Harurile tale, Curată, şi cu adevărat nădăj­duiesc Împărăţia Cerurilor să ia.

Cântarea a 4-a.

Irmos:

Cela ce şade în slavă, pre Scaunul Dumnezeirii, pre lemnul Crucii au venit Iisus cel mai presus Dum­nezeu, prin nestricată palmă, şi au mântuit pre cei ce strigă: Slavă, Hristoase, puterii Tale.

Mulţimea pocăinţei ţi-a acoperit su­fletul, Părinte, ceasul Judecăţii înain­tea ochilor zugrăvindu-ţi, şi de dorul dumnezeieştii vieţuiri aprinzându-te, prin carea se mântu­ieşte tot cela ce păzeşte poruncile.

Înţeleptul păstor al Kronştadului prin rugăciune te-a întărit să te lepezi de lume, Siluane, prin simţirea iadului, care cu trosnetul flăcărilor sale calea ta până în Athon a însoţit.

Slavă…

Cu scurtimea graiului câinele cel turbat ai izgonit, Părinte, căci prin cercarea Domnului puterea rugăciunii ai cunoscut, prin carea se depărtează urâtorii de suflet, şi Începătorul Păcii în inimă se sălăşluieşte.

Şi acum… A Născătoarei:

Atinsu-s’a de tine, fericite, a Născă­toarei de Dumnezeu bunăvoire, şi în Muntele Athonului să lăcuieşti te-a chemat, şi acolo să te desfătezi de făgăduinţele carile au dat Cel Preaiu­bit Fiul ei.

Altul

Irmos:

Hristos este puterea mea, Dumnezeu şi Domnul, cinstita Biserică cu dum­nezeiască cuviinţă cântă, strigând din cuget curat, întru Domnul prăznuind.

Mare este păzirea Harului, neîncetata zdrobire a inimii, cugetarea la iad şi lepădarea deznădejdii din suflet, aşa ai învăţat, Părinte.

Harul se dă celor cu cuget smerit, iar prin lacrămi cu dumnezeiască cuviinţă înfloreşte, şi sufletul îndată în Rai se preschimbă, cu veşmântul îndumne­zeirii îmbrăcându-se.

Slavă…

Prin Sfântul Duh vine cunoştinţa, a tainelor dumnezeirii, în chip desluşit, şi sufletul cel bun pre Iisus simte, precum şi Siluan întru cercare L-a aflat.

Şi acum… A Născătoarei:

Mai presus de toate eşti, Fecioară Preasfântă, prin smerenie de Cel Sme­rit priimită fiind, ca Maică şi hrănitoa­re a Lui; pentru aceea, pre cei smeriţi iubeşti, casnici pre dânşii făcând, ai Stăpânului tău.

Cântarea a 5-a

Irmos:

Spăimântatu-s’au toate de dumneze­iască slava ta, că tu, Fecioară neispi­tită de nuntă, avut-ai în mitras pre cel preste toate Dumnezeu, şi ai născut fără de ani Fiu, carele dăruieşte mântuire tuturor celora ce cântă pre tine.

Lăcuit-ai cu priveghere în al Atho­nu­lui Munte, şi în Lavra Panteleimo­nului ca un ostaş al lui Hristos te-ai oştit, mucenic al cunoştinţei cugetului arătându-te, Părinte, pavăză având pre Marele Mucenic.

Împăciuitu-te-ai, Cuvioase, desăvârşi­tă iertare a nelegiuirilor tale întru Domnul luând, ci vrăjmaşul foarte asupră-ţi a năvălit, pre carele ai şi alungat zicând: Aici îmi voiu afla sfârşitul, pentru păcatele mele!

Slavă…

Cu milă au privit la al tău suflet Dom­nul, dascăl ţie dând pre Fecioara, carea a rugăciunii lucrare te-a învăţat, pre carea cel ce pizmuieşte cele bune în deşert a luat-o, şi cu viclene închi­puiri te-a istovit, Părinte.

Şi acum… A Născătoarei:

O, Preaneprihănită Doamnă, singur să nu mă laşi înaintea celui viclean, cel ce asupra mea mare şi greu de trecut război ridică! Pentru aceea, cu Părin­tele Siluan împreună, ieşi întru întâm­pinarea mea, Stăpână, şi văpaia cea arzătoare îmi stinge.

Altul

Irmos:

De noapte mânecând, cântăm pre tine, Hristoase, cela ce eşti împreună fără de început cu Tatăl, şi Mântu­itorul sufletelor noastre: Pace lumii dăru­ieşte, iubitorule de oameni.

Cela ce iubeşte a face voia sa, departe va alunga a sufletului pace, pre carea o dăruieşte Duhul, precum al păcii sălaş, Siluan, din cercare învaţă.

Aşa grăieşte, în Duh, Cuviosul: Pacea în suflet prin dragoste vine, şi prin cunoştinţa dumnezeiescului cuvânt, împărăţind în el Hristos, Începătorul Păcii.

Slavă…

Întărit fiind sufletul meu prin Duhul, Doamne, Ţie mă rog, pace să dai noroadelor, ca să se umple de frum­seţea Feţei Tale, strigă din adâncuri Siluan.

Şi acum… A Născătoarei:

Pre Doftorul ai născut, Preacurată, pre stăpânitorul păcii, Cela ce puterile su­fletului, odinioară dezbinate, prin mila Crucii întru una le adună.

Cântarea a 6-a

Irmos:

Cu dumnezeiască strălucirea ta, Bu­nule, sufletele celor ce mânecă la tine cu dragoste le luminează, rogu-mă, ca să te vază, Cuvinte a lui Dumnezeu, pre adevăratul Dumnezeu, cela ce chemi din negura greşalelor.

Văzând războiul dracilor şi cunos­cându-l urâtor de oameni, aflat-ai, de trei ori fericite, răsplătirea Iubitorului de oameni, pre Carele odinioară, cu cutremur, îl socoteai de neînduplecat.

Iată, Hristos, Pâinea cea preacinstită, la moară ţie, Cuvioase, S’au arătat, de cunoştinţa lui Dumnezeu cu totul pre tine umplând negrăit, întru Duhul cel Sfânt.

Slavă…

Cu focul deopotrivă te-ai făcut, pre carele Hristos l-au adus prin Întru­pare, pre toţi răcorind, şi de lumină te-ai acoperit, de trei ori fericite, cum pre Thavor dumnezeieştii Apostoli.

Şi acum… A Născătoarei:

Într’alt chip cugetă, Mireasă a lui Dum­nezeu, cela ce în lume de Duhul se împărtăşeşte, Dumnezeu pământesc prin iubirea de oameni făcându-se, căci Siluan dovedirea cuvântului este.

Altul

Irmos:

Marea vieţii văzându-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul tău cel lin alergând, strig către tine: Scoate din stricăciune viaţa mea, Multmi­lostive.

Mângâietorule Sfinte, vas ai aflat cu­rat, pre Siluan de Dumnezeu cugetă­torul, pre carele cu Harul Tău umplut-ai de mărturisire, a cugeta gătindu-l, şi nebuneşte a înseta de dorul lui Hris­tos.

Din Har căzând, spăimântează-se su­fletul meu, şi văduvit strigă: Nu mă lăsa orfan, Mângâietorule, că viaţa mea cu adevărat Tu eşti, şi departe de tine singură moartea este.

Slavă…

Plin este tot pământul de mila Ta, Stăpâne, întru Carele toată făptura viază, şi trasă fiind spre Tine, Ţie urmează, şi ca un prunc, prin Har hrănindu-se, către desăvârşire creşte.

Şi acum… A Născătoarei:

Marie Preacurată, norodului Tău spu­ne, cum pre Hristos L-ai iubit tu, şi cum, rugându-te, ai suferit de El să te desparţi, când L-ai văzut la Tatăl înălţându-Se.

CONDACUL, glas al 4-lea:

Podobie: Arătatu-te-ai astăzi…

Precum mult ai iubit, şi mult ai aflat, Harul cel dumnezeiesc al Duhului, Si­luane, de la Hristos; pentru aceasta neamurile strigă ţie: Bucură-te Părin­te, podoaba Părinţilor.

Altul, glas 8:

Facerea lui Pavel Ieromonahul

Podobie: Când s’au pogorât…

Pre pământ fiind, slujit-ai lui Hristos, pre urmele Aceluia umblând; acuma, în ceruri, pre Carele ai dorit priveşti, împreună cu Dânsul petrecând, pre­cum au făgăduit. Pentru aceasta, Pă­rinte Siluane, calea mă învaţă, carea ai urmat.

ICOS

Cercarea Preadulcelui Hristos avân­du-o, cinstiţii Lui Ucenici Îi ziceau: Puterea dragostei nouă ai arătat, şi viaţa aceasta ca pre nimic a o socoti. Doamne, unde ne vom duce? Pre cine vom urma? Căci mai presus de cuvânt de viaţa Ta ne-am umplut, şi fără Tine nu putem trăi. Acestora, în zilele mai de pre urmă, urmând Siluan, uimit-a lumea cu preacuvioasa lui vieţuire. Căci pre Hristos, mai presus de fire, văzându-L, şi din cercare tainele Ha­rului cunoscând, către dragostea lui Dumnezeu acuma noroadele călăuze­şte, pentru carile pururea se şi roagă, ca să se umple de cunoştinţa de Dumnezeu şi Duhului părtaşe să se facă. Pentru aceea, neamurile toate, ca unui dascăl, cu mulţămită să-i strigăm: Bucură-te, Părinte, podoaba Părinţilor.

Sinaxarul zilei şi apoi acesta:

Întru această zi, pomenirea Cuviosului şi de Dumnezeu purtătorului Părintelui nostru, Siluan Athonitul, carele s’a nevoit în Sfântul Munte, în Mănăstirea Rusească a Sfântului Mare Mucenic Panteleimon, şi cu pace s’a săvârşit întru Domnul, la 24 Septemvrie, anul mântuirii 1938.

Stihuri

Pre Hristos, pre Carele mai nainte în viaţă L-ai văzut, Siluane,

Pre Acela acuma Îl priveşti, dar nu ca prin oglindă.

Se veseleşte cu firea patria ta, Părinte,

se bucură Athonul, carele te-a hrănit întru Duhul.

Priimească cerul pre marele Athonit.

Acest Siluan, cetăţean al Ierusalimului ce­resc, s’a ivit din părinţi cucernici de pre pământul Rusiei, în satul numit Şovsk, ţiind de Mitropolia Tambovului. S’a născut în anul al 1866-lea de la naşterea dupre trup a Cuvântului lui Dumnezeu, şi din tinereţe a fost chemat la pocăinţă de Însăşi preacântata Născătoare de Dumne­zeu şi pururea Fe­cioara Maria. Ajungând cu vârsta la al 27-lea an, a părăsit grijile lumii, şi întărindu-se la drum cu rugăciunile celui între sfinţi Părintele Ioan din Kronştadt, a ajuns în Grecia, la vestitul Munte al Athonului, luând asupră-şi jugul cel monahicesc în Mănăs­tirea Sfântului Mare Mucenic şi Tămăduitor Panteleimon. Dăruindu-se din tot sufletul lui Dumnezeu, în puţină vreme nu numai a priimit rugăciunea cea neîncetată în dar de la Preasfânta de Dumnezeu Născătoare, dar şi negrăitei dumnezeieşti arătări în slavă a Domnului nostru Iisus Hristos s’a învred­nicit, în cinstita biserică a Sfântului Proroc Ilie, carea se află în moara zisei Mănăstiri. Stingându-se însă cel dintâi Har, şi cuprins fiind cel preacuvios de plâns mare, şi de multe ori fiind părăsit de Dumnezeu şi dat ispitirilor vrăjmaşilor celor înţelegători, vre­me de 15 ani urmând paşilor lui Hristos, „cereri şi rugăciuni către Cela ce putea să-l mântuiască pre dânsul din moarte, cu stri­gare tare şi cu lacrămi aducând” (Evr. 5, 7), învăţat de Dumnezeu fiind (vezi Ioan 6, 45), de Sus a auzit glasul Dătătorului de Lege: „Ţine mintea ta în iad, şi nu deznădăjdui,” pre carele păzind ca pre un nemincinos dreptar, alergat-a în calea lui Antonie, lui Macarie, lui Sisoe, lui Pimen şi a celorlalţi preaslăviţi Dascăli ai pustiei, a cărora măsu­ră şi ale căror dăruiri a atins, arătându-se învăţător apostolicesc şi prorocesc, viu fiind şi dupre moarte. Lăsat-a şi scrieri pline de Har şi de Duhul Sfânt, pre carile le-a făcut arătate ucenicul şi învăţăcelul lui, Stareţul Sofronie, întemeietorul şi arhimandritul ceii din ostrovul Britaniei mănăstiri a binecre­dincioşilor ortodocşi. Şi ce nevoie este aici a înmulţi cuvinte despre atotcuviosul Siluan? Căci mai nainte venind acel Avva Sofronie, însemnat-a şi a scris viaţa şi învăţătura aceluia pre larg şi cu de-amăruntul, la în­ceputul cărţilor dumnezeieştilor şi preadul­cilor lui scrieri. Mutatu-s’a dela moarte la viaţă acest fericit Cuvios Siluan, împlinit în zile dupre Duhul, în luna lui Septemvrie, ziua a 24-a, în anul 1938, împărăţind Dom­nul nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte şi mântuieşte pre noi. Amin.

Cântarea a 7-a

Irmos:

Nu au slujit zidirii cugetătorii de Dumnezeu, fără numai Ziditorului; ci îngrozirea focului bărbăteşte călcân­du-o, se bucurau viersuind: Preacân­ta­te, al Părinţilor Doamne şi Dumnezeu, bine eşti cuvântat.

Gustat-ai, Cuvioase, din bunătatea lui Dumnezeu cel Milostiv, Carele belşug de viaţă asupra vieţii tale au revărsat, pentru aceea ai strigat: Doamne al Părinţilor, Însuţi m’ai cercetat.

Pildă a fost viaţa ta celor ce se sâr­gu­iesc, lucrarea Duhului a lua, de carea cu dor apropiindu-ne, slăvim pre Dumnezeu, Cela ce un astfel de mare martor al iubirii Sale de oameni au arătat.

Slavă…

Negrăită este puterea pocăinţei tale, Siluane minunate, căci te-ai silit, Părinte, a nu întrista pre Iubitorul de oameni Dumnezeu, pacea cunoştinţei cugetului lucrând prin dragostea de Dumnezeu iubitoare.

Şi acum… A Născătoarei:

Iad este Stăpână, şi pieire, fără de Cel Născut al tău, Viaţa cea adevărată; pentru aceea roagă-L, să nu se depărteze de la inima mea, ci viaţa mea toată să o veselească în veci.

Altul. Irmos:

Cuptorul cel răcorit cu rouă, chipul minunii ceii mai presus de fire a în­chipuit, că nu a ars pre tinerii pre carii a priimit, precum nici focul dumne­zeirii nu a ars pântecele Fecioarei în carele a intrat. Pentru aceasta, cântând să zicem: Să cânte toată făptura pre Domnul, şi să-l preaînalţe întru toţi vecii.

Slobod sufletul se cunoaşte, poruncile lui Dumnezeu făcând, şi prin Har se întăreşte duhul, şi de grijile lumeşti se leapădă, temelie de aramă zidului voii punând.

Tulburarea gândurilor se risipeşte când lăcuieşte în suflet smerenia, şi mulţămirea izvorăşte, veghind asupra noastră Dumnezeu şi iertare dând no­ro­dului celui ce de greşale se căieşte.

Slavă…

Se tânguieşte inima ce pătimeşte, şi cu cât iubeşte pre Dumnezeu mai mult, dulceaţa Lui simţind, neîncetat spre înţelegere se avântă, ca degrab să nesocotească a patimilor plăcerea.

Şi acum… A Născătoarei:

Unindu-te cu voia Fiului tău, te-ai în­tărit, Preacurată, sabia crucii şi moar­tea a răbda; tot astfel, împreună-ajută­tor facă-se mie Dumnezeu, precum tuturor celor ce strigă Lui: Iată roaba Ta, sufletul meu.

Cântarea a 8-a

Irmos:

Pre cuvioşii Tineri în cuptor, naşterea Născătoarei de Dumnezeu i-a mântuit; atunci adică închipuindu-se, iară acum lucrându-se, pre toată lumea ridică a viersui: Pre Domnul cântaţi, lucrurile, şi-l preaînălţaţi întru toţi vecii.

Nu este capăt al bunei-săvârşiri, căci Dumnezeu cel nevăzut se urmează în ea, pentru aceea, Părinte Cuvioase, grăbindu-te spre El, cu frică alergai, în vremea părăsirii Harului, cu care întrarmat ai fost. Ci mai vârtos pre Cel iubit căutai, prin osteneli de Dumnezeu iubitoare.

Munte de rugăciune roditoare s’a dat ţie smerenia, înţelepte, şi pogorârea minţii în împărăţiile iadului, şi iadul deznădejdii, calea mântuitoare a Pă­rinţilor, pre carea, cu credinţă păşind, de Dumnezeu purtătorule, la măsurile Cuviosului Antonie ai ajuns.

Slavă…

Vrând Preabunul Stăpân să lucreze celor muritori cale uşoară spre El, a aşezat mântuirea, ca pre un dumnezeu pământesc, prin care la unirea cu Acesta sântem traşi aproape, precum prin scrieri Siluan ne-a învăţat, cela ce în dragoste de fraţi a vieţuit.

Şi acum… A Născătoarei:

Nebuna înţelepciune voind Hris­tos a alunga, Preacurată, înţelepciunea Duhu­lui pescarilor au dat, de carea împărtăşindu-se robul tău Siluan, lu­minat ca soarele s’a arătat lumii, părtaşi luminii făcând pre cei întunecaţi.

Altul. Irmos:

Văpaia răcorind pre sfinţi, iar pre cei necinstitori arzând, Îngerul lui Dum­nezeu cel puternic o a arătat Tinerilor, şi pre Născătoarea de Dumnezeu o a făcut Izvor de viaţă începător, strica­rea morţii, şi viaţă izvorând celor ce cântă: Pre unul Făcătorul să lăudăm cei izbăviţi, şi să-l preaînălţăm în veci.

O, Harul Tău cel preamare, Mult­mi­lostive, Carele ştergi păcatele de şap­tezeci de ori câte şapte, şi Duhul norodului îl dăruieşti, şi a iertării Tale dulceaţă, precum a zis Siluan.

Altă cunoaştere a lui Dumnezeu vine din credinţă, şi alta din cercare, de Acela apropiindu-ne, pre carea oame­nii cei muritori, prin Harul Duhului au dobândit, şi carea numai celor desă­vârşiţi moştenirea le este.

Slavă…

Tânguire cântă inima Strămoşului Adam, la măreţia Domnului cugetând, şi pururea pomenirea păcatelor pur­tând, şi al Edemului dorind cel veci­nic Harul.

Şi acum… A Născătoarei:

O, Fecioară, a lumii întregi mijloci­toare, păzeşte-mă fără de păcat, cu ale tale rugăciuni, că ştim adâncul dra­gostei Tale şi-al îndrăznelii spre dulcele tău Fiu.

Cântarea a 9-a

Irmos:

Tot neamul pământesc sălteze, cu du­hul fiind luminat, şi prăznuiască firea Minţilor celor nematerialnice, cinstind sfântul praznic al Maicii lui Dum­ne­zeu, şi strige: Bucură-te, prea­fe­ri­cită Născătoare de Dumnezeu Cura­tă, pururea Fecioară.

Ia aminte la norodul tău, Preacuvioase al lui Dumnezeu, Siluane, şi auzi plânsul lui Adam, şi înalţă mâinile tale şi-ţi pleacă genunchii, şi Duhul cel Sfânt dăruieşte cu ale tale rugăciuni, celora ce dupre El tânjesc, şi mijlocitor pre tine către Fiul şi Tatăl te au.

Unde sânt cetele Îngerilor sălăşluieşti acuma, şi de departe vezi strălucirea tainelor lui Dumnezeu, pre carile ca prin oglindă priveai cât în lume ai vieţuit, şi rugăciunea ţi-o uneşti cu smerenia tuturor Sfinţilor, tu, cel preadulce, îndată de dragoste topindu-te.

Slavă…

Tânăr fiind, pre Părinţii cei din ve­chi­me i-ai ajuns, proroce mărite, şi prin vieţuirea ta marginile lumii lu­mi­nezi, şi prin învăţăturile cuvin­telor tale ini­mile înalţi, către cele mai presus de lume; pentru aceea toţi pomenirea ta cinstim.

Şi acum… A Născătoarei:

Auzi pre mine, Împărăteasa Muntelui celui Sfânt, şi nu mă lepăda, că urâ­ciunea pustiirii m-am făcut, ticălosul; ci, îndrăznind, vin către tine şi fier­binte strig ţie: Dă-mi şi mie, Stăpână, ocrotirea Ta, precum odinioară lui Siluan ai dăruit!

Altul. Irmos:

Pre Dumnezeu a-l vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre carele nu cu­tea­ză a căuta cetele îngereşti; iară prin tine, Preacurată, s’au arătat oamenilor Cuvântul întrupat; pre carele mărind, dimpreună cu Oştile cereşti, pre tine te fericim.

A cugeta slava lui Dumnezeu nu este cu putinţă oamenilor, şi tot aşa a Sfinţilor Lui, celora ce au ochi tru­peşti şi cuget întunecat de patimi; şi toată dăruirea Harului neîmpărtăşită rămâne fără de curăţie.

Tăria Harului dă-o robilor Tăi, Iisuse, cu rugăciunile celuia ce s’a învred­nicit de ea, mare mijlocitor înaintea scaunului Tău fiind, şi lumii arătând că Tu eşti pururea, Dumnezeu cel Iubitor de oameni.

Ce voiu zice, Părinte, eu cel cu totul fără de ruşine, văzând lucrarea vieţii tale, smerenia, prin carea plinătatea Harului ai luat, asemenea făcându-te Celui ce S’au smerit, lui Iisus, de Carele m’am înstreinat?

Slavă…

Trupurile Sfinţilor Harul lui Dum­ne­zeu izvorăsc, celora ce pururea spo­resc întru credinţă, căci întru aceasta este arătarea lămurită a dragostei desăvârşite, de carea te-ai împărtăşit şi tu, Siluane, dupre cum şi noi prin cercare am aflat.

Şi acum… A Născătoarei:

Stinge-mi neostoita sete, Fecioară Cu­rată, căci dupre Domnul cel Preadulce tânjesc, în Carele răscumpărarea cea din păcate aflu, şi Duhul mi se dă, precum încredinţează Siluan cel preasfânt.

Luminânda

Glas 2, Podobie: Cu ucenicii să ne suim…

De darurile Duhului umputu-te-ai, Părinte, Siluane de trei ori fericite; pentru aceea, către Domnul cel Iubitor de oameni, prin ale tale dulci cuvinte mulţimile călăuzeşti, ale celor aprinşi de dorul dragostei, şi carii pre Acesta, cu sete, în Duhul Sfânt Îl caută; pentru aceea, toţi învăţăceii tăi te fericim.

Slavă…, glas al 3-lea:

Podobie: Lumina cea nestricată…

Prin lumina Duhului ai cunoscut, Siluane, pre Stăpânul, şi în această lumină rămâind, soare te-ai arătat, luminând cu dumnezeiasca lumină a învăţăturilor tale, moştenitorule al luminii lui Hristos.

Şi acum… A Născătoarei:

Roadă gata culeasă dai, Maică Fe­cioară Doamnă, a Celuia ce lumea cuprinde, pre Siluan, slujitorul Tău, slava cea mare a Athonului, şi al întregii lumi rugător.

La Hvalite

Stihirile pe 4 şi cântăm stihirile podobnice.

Glas 8, Podobie: O, preaslăvită minune…

Părinte de o cinste cu Părinţii, Siluane minunate, învăţătorule al întregii lumi, Apostolilor părtaş al darului Duhului, cel de o cinste cu Mucenicii în dragostea Bisericii, slavă şi laudă către al tău Părinte, cel rânduit prin Duhul, neîncetat pomeneşte pre cei ce cinstesc preacinstită pomenirea ta.

Asemănatu-te-ai chipului celui dintâi, Siluane minunate, pre Iubitorul de oameni şi multmilostiv prin Duhul cunoscând, Cuvioase; pentru aceea, neîncetat te roagă, ca neamurile toate cunoaşterea să dobândească, a lui Dumnezeu Celuia ce le-au plăzmuit, pre Carele, Părinte, fă să Îl aflăm mai presus de fire, ca pre Cela ce este comoara cea statornică, şi a sufletelor dulceaţa.

Plinirea Legii şi a Harului este dra­gostea lui Dumnezeu, pre carea, prii­mindu-o în inima ta, Dumnezeu te-ai făcut cu aşezarea, în toate zilele arzând, şi jertfă aducând cu ardere de tot, nesfârşite rugăciuni şi mulţime de lacrămi, pre carile Domnul, ca pre nişte miruri de gând priimindu-le, cununa sfinţeniei ţie au dăruit.

Ştiutor al ştiutorilor, dupre dreptate pre tine cunoaştem, cela ce ai aflat înţelepciune smerenia, veşmântul în­dum­nezeirii, Cuvioase, prin care în Duhul te-ai unit cu Domnul, în mijlo­cul mulţimii vieţuind precum alţii în pustie lăcuiau; pentru aceasta proslă­vim pre tine, Siluane, racla Moaştelor tale sărutând.

Slavă… glas al 5-lea:

Mare este mila Ta, întreit-sfinte Doamne! Şi cum vom spune dupre vrednicie puterniciile Tale? Căci plăzmuit-ai pre noi din nou cu Duhul Tău cel Sfânt, şi pre cei ce s’au depărtat întru nestâmpărare de la părinteasca cină, iarăşi înlăuntru îi aduci, cu porfira Harurilor îmbrăcându-i. Pentru aceea, martor nou având al darului Tău, pre Siluan cel preavestit, minu­nându-ne, prin glasul lui Te rugăm: Dă noroadelor cunoaşterea Ta cea mântuitoare, dă noroadelor dragostea Ta cea mai presus de cuvânt, ca pre aceasta aflându-o, cu un glas să Te slăvim cu toţii în veci, pre Tine, Fă­cătorul nostru, Iubitorule de oameni, Cela ce ne-ai învrednicit a ne face dupre al Tău chip.

Şi acum… Fericimu-te pre tine…

Slavoslovia mare, troparele, ecteniile şi Otpust.

LA LITURGHIE

Tipica. La Fericiri, Cântarea a 3-a din Canonul întâi şi a 6-a din Canonul al doilea. Apostolul şi Evanghelia, vezi la 5 Decemvrie.

CHINONICUL

Întru pomenire vecinică va fi dreptul, de auzul viclean nu se va teme.

Mărimurile

Pre al Rusiei vlăstar minunat, şi a Muntelui Athonului binepriimită cu­vân­tătoare jertfă, pre a Duhului Sfânt cea de Dumnezeu purtătoare gură, pre Siluan cel mare cu cântări să-l cinstim.

Dănţuieşte şi saltă, Mănăstire a Ma­relui Mucenic, că minunat din pân­tecele tău ai dat Bisericii, dascăl şi cunoscător al tainelor, pre dumneze­escul Siluan, propoveduitorul Harului.

Harul Duhului Sfânt cu îmbelşugare dăruieşte mie, Părinte, cutezătorului tău cântăreţ, căci râvna şi puterile adesea mi se împuţinează; pentru aceea, iartă mie, câte am greşit ţie.

 

 

Tomosul de canonizare

Tomosul de canonizare a Sfântului Siluan Athonitul

 

Iar aceea ca S-a suit ce altceva inseamna decat ca S-a pogorat in cele mai de jos ale pamantului?’ (Efeseni 4, 9).

 

Cuvios si preafolositor lucru pentru plinatatea Bisericii este a venera si cinsti cu evlavie si dupa plecarea lor din aceasta viata pe cei ce s-au distins in viata lor dupa in trup prin izbanzi deosebite ale virtutii, slavindu-i prin praznuiri anuale si imnuri de lauda; aceasta pentru ca, pe de-o parte, lauda adusa celor ce au vietuit in virtute trece la Insusi Dumnezeu de la Care vine oamenilor toata virtutea, cum arata teologhisind undeva Grigorie cel numit cu supranumele Teologiei; iar, pe de alta parte, pentru ca lauda celor bune aprinde zelul si imboldeste pe cei usuratici si zabavnici la realizarea virtuti, iar pe cei iubitori de osteneala ii face si mai viteji in ostenelile lor.

 

Asadar, dat fiind ca in asemenea izbanzi exceptionale ale virtutii se distinge si monahul Siluan, de obarsie din Rusia, dar care a vietuit peste o jumatate de veac in sfanta manastire patriarhala si stavropighiala a Sfantului si Slavitului Mare Mucenic si Tamaduitor Panteleimon de la Sfantul Munte al Athosului, infatisandu-se pe sine prin cuviosia si sfintenia vietii lui model de vietuire dupa Hristos, iar printre feluritele sale scrieri ortodoxe si de suflet folositoare dascal apostolic si profetic al Bisericii si plinatatii celor ce poarta numele lui Hristos, ajungand la inalte masuri duhovnicesti si facandu-se vas al Sfantului Duh, nevoindu-se ca putini altii in iubirea agapica si cinstit fiind pentru toate acestea de Dumnezeu cu darurile vindecarii celor bolnavi si suferinzi si ale unei uimitoare clarviziuni - smerenia noastra dimpreuna cu preasfintii si preacinstitii mitropoliti din jurul nostru, iubitii nostri frati si impreuna-liturghisitori, privind la vietuirea lui bine-placuta lui Dumnezeu, la faptele si izbanzile lui in virtute si purtand de grija de folosul obstesc al credinciosilor, am hotarat in Duhul Sfant, in acord cu dumnezeiestii Parinti dinaintea noastra si urmand obiceiului comun al Bisericii, sa i se acorde cinstea cuvenita barbatilor sfinti si dumnezeiesti.

 

De aceea, decretam in mod sinodal si stabilim si poruncim in Sfantul Duh ca de acum inainte si pe mai departe in tot veacul, staretul Siluan Aghioritul sa fie numarat impreuna cu barbatii cuviosi si sfinti ai Bisericii, fiind cinstit cu praznuiri sfinte si ceremonii religioase anuale si slavit cu imnuri de lauda in ziua de 24 septembrie, in care a plecat fericit la Domnul.

 

Spre dovedire si intarire a acestui fapt s-a intocmit si prezentul nostru act patriarhal si sinodal asternut si susemnat in acest sfant Codice al sfintei si marii noastre Biserici a lui Hristos si trimis identic si neschimbat si sfintei comunitati a Sfantului Munte spre a fi depus in arhivele lor.

 

In anul mantuirii 1987, 26 noiembrie, al II-lea al indictionului.

 

Dimitrios,

arhiepiscop al Constantinopolului si patriarh ecumenic,

membrii Sfantului Sinod al Patriarhiei Ecumenice.

 

 

 

Acatistul

PREACUVIOSULUI PARINTE SILUAN

ATHONITUL

 

 

Dupa obisnuitul inceput, se zic Condacele si Icoasele

CONDACUL 1

Tie, alesule nevoitor al Domnului si ingere pamantesc, Preacuvioase Parinte Siluane, acum cu bucurie cantare de lauda iti aducem! In veghe neincetata, in postire si in smerenie fiindu-le parintilor athoniti prea-ales urmas, prin insetarea dupa Dumnezeu si dragostea cea arzatoare catre El, har imbelsugat ai agonisit sufletului tau si urmator facandu-te lui Hristos, Cel ce S-a rastingnit, pentru toti oamenii, cu lacrimi te-ai rugat pentru cei ce se chinuiesc in iad, pentru cei vii si pentru cei ce vor mai veni pe lume. Nu ne lipsi nici pe noi de aceasta dragoste a ta, caci in groapa gresalelor aflandu-ne, cerem solirea ta inaintea lui Dumnezeu si cu strapungere strigam: Bucura-te, Parinte Siluane, ardere nestinsa de iubire in rugaciunea pentru lume!

ICOS 1

Facatorul ingerilor si Domnul Puterilor inca din pantecele maicii tale te-a ales pe tine si dupa cuvantul Psalmistului: “inima adanca” ti-a daruit, Parinte Siluane, pentru a incapea in ea ca intr-o camara prea-aleasa, neincaputul nume al lui Dumnezeu Celui Preainalt, ca prin puterea si intelepciunea lui Dumnezeu sa urmezi vietii ingeresti. Pentru acestea, laudand minunatele tale fapte si ostenelile pamantesti, cu sfiala te chemam:Bucura-te, rod al curatiei din parinti binecinstitori de Dumnezeu;

Bucura-te, ca ai iubit a parintilor tai cucernicie din tot sufletul tau;
Bucura-te, ca prin infranare si iubire de Dumnezeu sa te asemeni lor ai voit;
Bucura-te, ca din pruncie cautandu-ti bucuria in Dumnezeu, minunat te-ai inteleptit;
Bucura-te, ca inima ta sa cunoasca si sa se supuna voii lui Dumnezeu mereu a cautat;
Bucura-te, ca spre izvorul harului dumnezeiesc ca un cerb ai insetat;
Bucura-te, ca de Cuvantul lui Dumnezeu ca de o miere prea dulce mintea ti-ai indulcit din tinerete;
Bucura-te, floare inmiresmata cu fapte de credinta de o nepieritoare frumusete;
Bucura-te, Parinte Siluane, ardere nestinsa de iubire in rugaciunea pentru lume!

CONDACUL AL 2-LEA

Vazandu-te pe tine Preabinecuvantata Nascatoare de Dumnezeu afundat in prapastia pierzarii, pe cand dulceata pacatului ca un sarpe rau mirositor patrundea in sanul tineretii tale, ca o maica indurerata te-a chemat in chip minunat: “Fiule, ma doare sa te vad spurcandu-te cu fapte pacatoase” si pricepand tu, Preacuvioase Parinte, milostivirea ei, sarpele pacatului cu barbateasca intelepciune l-ai izgonit, biruindu-l prin pocainta, smerenie si rugaciune, iar Mantuitorului Iubitor de oameni cantare de multumire I-ai adus pentru Preacurata Sa Maica, pururea strigand: Aliluia!

ICOSUL AL 2-LEA

Dumnezeiasca intelepciune te-a umbrit, cand glasul Maicii Domnului te-ai invrednicit a-l asculta, alesule al lui Dumnezeu, Siluane, si harul Sfantului Duh a umplut inima ta. Prin lucrarea acestuia, ca o caprioara din lat scapand, catre gradina Maicii Domnului - Muntele Athos - ai nazuit, fugind de desertaciunea lumeasca, caci te-ai lipit de Dumnezeu ca un fiu iubitor. Drept aceea, vazand minunata bunavoire a Stapanei lumii fata de tine, cu umilinta iti cantam:

Bucura-te, ca din intunericul pacatului la lumina adevarului lui Hristos de insasi Preacurata ai fost chemat;
Bucura-te, ca ai fost ales sa fii lucrator credincios al gradinii ei pamantesti, in chip minunat;
Bucura-te, vita dulce a pamantului rusesc care in Muntele Athos imbelsugat ai rodit;
Bucura-te, constiinta neadormita, ca prin smerita rugaciune, boldul pacatului l-ai tocit;
Bucura-te, ca in Sfanta Manastire Pantelimon, lui Dumnezeu in chip ingeresc ai slujit;
Bucura-te, ca prin nevointa, post si isihie pe dusmanul ce lupta impotriva ta desavarsit l-ai plecat;
Bucura-te, ca toate maiestriile diavolului prin smerenie le-ai surpat;
Bucura-te, ca tanjind dupa Dumnezeu, credinta curata in chip slavit ai dobandit;
Bucura-te, Parinte Siluane, ardere nestinsa de iubire in rugaciunea pentru lume!

CONDACUL AL 3-LEA

Cu adevarat, de Dumnezeu iubitorule Parinte Siluane, te-a aparat puterea Celui Preainalt cand duhul iadului si al mortii te-a napadit si sufletul tau il invifora cu momeli pierzatoare si tu, cu totul istovit, cugetai ca Dumnezeu este de neinduplecat; dar Domnul cel Iubitor de oameni indata te-a cercetat prin lumina cea negraita a Taborului si cu focul harului Sfantului Apostol Pavel o noua nastere ai primit, cu frica si bucurie cantand lui Dumnezeu: Aliluia!

ICOSUL AL 3-LEA

Avand bogatia harului, cu duhul la ceruri ai fost inaltat si acolo cuvinte de negrait cu adevarat ai ascultat. Bucuria ta cine o va povesti, Preacuvioase Siluane? Caci te-ai umplut de dragostea cea negraita a lui Dumnezeu cand, fiind in afara de cele ale lumii, intru vederea duhovniceasca a negraitei frumuseti dumnezeiesti, te-ai invrednicit a vedea Fata lui Hristos-Dumnezeu Cel fara-de-masura iubitor si iertator a toate. Iar noi, minunandu-ne de negraita vedere a lui Dumnezeu, iti cantam:

Bucura-te, ca intru credinta nevoindu-te, de cercetarea si mangaierea lui Hristos te-ai invrednicit;
Bucura-te, ca ai fost vrednic sa vezi cu ochii tai frumusetea slavei Sale de negrait;
Bucura-te, ca in Ceruri la preaminunata frumusete prin Sfantul Duh ai fost inaltat;
Bucura-te, ca acolo din darurile harului Sfantului Duh Mangaietor te-ai adapat;
Bucura-te, ca de frumusetea de nedescris a Raiului te-ai impartasit;
Bucura-te, ca fiind iubit de Dumnezeu, de darurile frumusetii ceresti ai fost coplesit;
Bucura-te, ca acelasi har cu lacrimi ai cerut de la Dumnezeu pentru neamurile omenesti;
Bucura-te, ca spre zorii vietii vesnice ca o straja pururea veghetoare ne trezesti;
Bucura-te, Parinte Siluane, ardere nestinsa de iubire in rugaciunea pentru lume!

CONDACUL AL 4-LEA

Furtuna de aspre ispite a trimis asupra ta diavolul cel ucigas de oameni care dintru inceput a cautat sa piarda sufletele dreptilor; dar tu, Parinte Siluane, povatuind fiind de Domnul Iisus Hristos sa-ti tii mintea in iad si sa nu deznadajduiesti, cu darul Duhului Sfant, prin neintrerupta veghe si smerenie ai preintimpinat uneltirile vrajmasului desavarsind biruindu-l; iar el, rusinat fiind de tine, silit a fost a marturisi ca intru totul este mincinos. Si asa, sufletul tau din cursa neprietenului ca o porumbita blanda a fost izbavit de Dumnezeu, caruia neincetat I-ai cantat: Aliluia!

ICOSUL AL 4-LEA

Auzind despre tine ca in chip minunat ai fost chemat de la desertaciunea lumeasca spre nevointa calugareasca si prin harul lui Dumnezeu rod bun ai facut, Cuvioase, nu numai calugari tineri, dar si cei varstnici, mult incercati in nevointe, catre tine alergau si ca de miere indulcindu-se de faptele si cuvintele tale, viata cea ingereasca au urmat si Domnului s-au asemanat. Iar noi, cu smerita cugetare vazandu-te impodobit, cu bucurie iti strigam:

Bucura-te, ca izvor nesecat de smerita cugetare si infranare in Domnul ai devenit;
Bucura-te, ca in Muntele Sfant ai fost ca un crin bine mirositor si nevestejit;
Bucura-te, ca in nevointa ta jugul cel bun al lui Hristos cu dragoste l-ai purtat;
Bucura-te, ca mintea, inima si vointa in Dumnezeu prin rugaciune necontenit ti-ai intarit;
Bucura-te, ca plin de ravna, curatia trupeasca si sufleteasca ti-ai pazit;
Bucura-te, ca prin rugaciune neincetata la inaltimea nepatimirii ai urcat;
Bucura-te, ca pravila Sfintilor Parinti cu sarguinta ai urmat;
Bucura-te, ca despre iubirea lui Dumnezeu si ceresca Patrie neostenit ne-ai grait;
Bucura-te, Parinte Siluane, ardere nestinsa de iubire in rugaciunea pentru lume!

CONDACUL AL 5-LEA

Ca pe o stea calauzitoare si de minte luminatoare ti-a daruit Domnul Harul cel dumnezeiesc, iubitorule de Dumnezeu Parinte Siluane, intarindu-te prin aceasta in nevointa cea mantuitoare ca odinioara pe Proorocul Ilie la Paraul Horeb si hranindu-te in chip minunat din necheltuitele comori ale Sfantului Duh. Si asa, arzand de iubire pentru iubitorul de oameni Dumnezeu, din tinerete si pana la batranete priveghind si din straja diminetii pana in noapte pentru intreaga lume rugandu-te, ca o alauta dulce cantatoare, neincetat I-ai strigat lui Dumnezeu: Aliluia!

ICOSUL AL 5-LEA

Vazandu-te pe tine, Preacuvioase Parinte Siluane, intru nevointa cea buna cautand dragostea lui Dumnezeu cum cauta pruncul laptele mamei sale si catre mangaierea Lui cu dor mare tanjind si cu lacrimi strigand: “Ia aminte, suflete al meu, la dragostea lui Dumnezeu si incalzeste-te, o inima a mea”, si inca “Cine-mi va da mie o astfel de ardere, ca sa nu cunosc odihna nici ziua, nici noaptea; de dragostea lui Dumnezeu?” ne cutremuram cu inima si ne umilim cu sufletul in fata unei asemenea iubiri catre Dumnezeu cel Atotindurat si cu strapungere iti cantam unele ca acestea:

Bucura-te, ca dreptatea lui Dumnezeu, ca pe o miere mult indulcitoare, pururea ai cerut;
Bucura-te, ca in dragostea de Domnul cu ingerii te-ai intrecut;
Bucura-te, ca din inima, ca dintr-o candela a rugaciunii curate, flacara focului launtric spre Domnul ti-ai suit;
Bucura-te, ca cele de sus si cele de jos cu frumusetea evlaviei tale ingeresti le-ai impodobit;
Bucura-te, ca inima ta s-a asemanat cu vapaia rugului nemistuit;
Bucura-te, ca precum Moise pentru poporul ales, tu pentru toti oamenii inalti mainile catre Dumnezeu;
Bucura-te, ca in toata vremea ai dorit judecatile Domnului si indreptarile Sale le-ai cautat cu tot sufletul tau;
Bucura-te, ca fara incetare ai strigat: “Mantuieste Doamne, poporul tau si binecuvinteaza mostenirea Ta!”;
Bucura-te, Parinte Siluane, ardere nestinsa de iubire in rugaciunea pentru lume!

CONDACUL AL 6-LEA

Propovaduitor neincetat al isihiei te-ai aratat, cel ce bine ai placut lui Dumnezeu, cand Domnul cel Iubitor de oameni, incercandu-ti dragostea, te-a lipsit de cercetarea Preasfantului Duh. Pentru aceasta, intelegand ca ai pierdut harul, precum odinioara Adam cand se tanguia de pierderea Raiului, L-ai chemat cu inima mahnita si cu lacrimi: “Doamne, Tu mai inainte m-ai cercetat si mai invrednicit de Sfantul Tau Duh si sufletul meu Te-a iubit, dar acum sufletul meu tanjeste dupa Tine”; si in acest chip tanguindu-te, dar nadajduind in mila lui Dumnezeu, Ii strigai: Aliluia!

ICOSUL AL 6-LEA

Stralucit-ai, iubitorule de Dumnezeu Parinte Siluane, ca un nou vazator al Tainelor, caci prin smerenie si rugaciune cu lacrimi harul Sfantului Duh ai dobandit si de negraita dragoste inima ti s-a umplut. Si gustand tu si intelegand puterea harului, cu indraznirea lui Ilie ai strigat: “Doamne! Nu numai mie, ci intregii lumi daruieste sa cunoasca dragostea Ta si sa se mantuiasca!”. Drept aceea, avandu-te pe tine rugator neadormit inaintea lui Dumnezeu, cu umilinta iti cantam:

Bucura-te, ca cerul ai deschis cand impreuna cu Domnul te rastigneai rugandu-te pentru cei morti, pentru cei vii si pentru cei ce pe lume inca nu au venit;
Bucura-te, ca prin aceasta dragoste Imparatia Cerurilor ai dobandit;
Bucura-te, ca adevarata intrupare a credintei curate si a nerautatii te-ai aratat;
Bucura-te, ca ai dobandit iertare de la Hristos pentru cei apropiati tie, cazuti in pacat;
Bucura-te, lucrator neadormit in gradina Maicii Domnului, care pe cei istoviti in nevointe ii intareste;
Bucura-te, dulce alauta a Muntelui Athos, care despre viata cea viitoare vestesti;
Bucura-te, visterie a darurilor Sfantului Duh si al Preabinecuvantatei Egumene ascultator slujitor;
Bucura-te, cu cei bineplacuti lui Dumnezeu credincios impreuna-nevoitor;
Bucura-te, Parinte Siluane, ardere nestinsa de iubire in rugaciunea pentru lume!

CONDACUL AL 7-LEA

Voind Iubitorul de oamneni Dumnezeu sa arate in tine o noua faclie a harului, Cuvioase Parinte Siluane, ca pe o ramura de maslin cu radacina in pamantul rusesc al pustiului Athosului te-a rasadit si cu harul Sfantului Duh te-a inrourat, mult roditor facandu-te: ca prin faptele si cuvintele tale, ca printr-un untdelemn de viata-datator, spre curatie si infranare, cucernicie si iubire de frati pe toti i-ai povatuit - iar ei, uniti fiind prin legatura dragostei, supunand cele mai rele prin cele mai bune, cantau lui Dumenzeu: Aliluia!

ICOSUL AL 7-LEA

Ca pe un nou impreuna nevoitor cu pustnicii, povatuitor si dascal monarhilor si mirenilor te-a aratat pe tine Domnul, Preacuvioase Siluane. Caci tu, inca pe cand traiai in lume, pe un oarecare soldat a carui femeie se lasase ademenita de caderea in pacat si, pentru aceasta, el spre manie se inversunase, l-ai invatat iertarea lui Hristos si astfel, familia lor - mica biserica - de destramare o ai izbavit; pe monahii cazuti in intristare la dobandirea pacii sufletesti i-ai chemat si frica Domnului invatandu-i, la pocainta i-ai adus; si astfel pe toti i-ai pregatit sa devina locuitori ai Raiului. Iar noi, stiindu-te pe tine ca te ingrijesti de mantuirea tuturor, cu dragoste iti cantam, dupa cuviinta datorata:

Bucura-te, ca in cautarea lui Hristos impreuna cu iubitorii vietii pusnicesti te-ai nevoit;
Bucura-te, ravnitorule traitor al iubirii fratesti si pentru toti fierbinte rugator;
Bucura-te, ca pe calea vietii, in dureri si in necazuri, esti celor ce te cheama credincios insotitor;
Bucura-te, ca celor aflati in boli, intristari si mahniri sufletesti le esti nefatarnic slujitor;
Bucura-te, vestitorule al dragostei lui Dumnezeu, care prin cuvantul tau bland la impacarea cu Dumnezeu si cu aproapele pe toti i-ai chemat;
Bucura-te, ca marturisind ca bun este Domnul, sufletele slabanogite de pacate cu nadejdea iertarii le-ai imbarbatat;
Bucura-te, Credinciosule nevoitor care mantuirea pentru toti oamenii cu lacrimi o mijlocesti;
Bucura-te, ca avand mintea in iad pentru toti pacatosii nepocaiti indurare doresti;
Bucura-te, Parinte Siluane, ardere nestinsa de iubire in rugaciunea pentru lume!

CONDACUL AL 8-LEA

Minune negraita ti-a descoperit Domnul, Preacuvioase Parinte Siluane, cand staretul-duhovnic Avraam ti-a aratat chipul Sau stralucind de nedescris si astfel, prin minunata schimbare te-a invatat curat a cinsti Taina Pocaintei; iar noi, vazandu-te pe tine ca ti-ai incredintat voia duhovnicescului parinte ca Domnul Insusi, taindu-ti prin smerenie si pocainta voirile cele rele, invatam a ne incredinta voii lui Dumnezeu celei descoperite prin slujitorii Bisericii lui Hristos si prin aceasta, inainte de iesirea noastra din trup, de mania lui Dumnezeu si de Judecata ce va sa vina ferindu-ne, cantam lui Dumnezeu intreit: Aliluia!

ICOSUL AL 8-LEA

Din toata inima si cu tot sufletul cerand, smerenia lui Hristos ai dobandit, preaminunate si bineplacut lui Dumnezeu Parinte, si cu Cel iubit pentru lume impreuna te rastigneai, cu lacrimi rugandu-te: “O, Preadulce Iisuse! Tu ai facut ca sufletul meu sa Te iubeasca pe Tine si sa-l iubesc pe aproapele meu. Daruieste-mi sa vars lacrimi pentru lumea intreaga, pentru ca toti oamenii sa te cunoasca pe Tine si sa mosteneasca pacea ta si sa vada lumina Fetei Tale”. Iar noi, cei ce in pacate ne-am cheltuit viata, dobandind mantuire cu rugaciunile tale, te fericim cu graiuri ca acestea:

Bucura-te, ca nevoindu-te neobosit in rugaciunea pentru oameni pe Preaputernica Maica Ocrotitoare ai urmat;
Bucura-te, ca precum odinioara Ieremia plangea pentru popor, si tu in Sfantul Munte in lacrimi l-ai inrourat;
Bucura-te, preaminunate nevoitor al Athosului, care pentru intreaga lume ai cerut mantuire ca pentru sufletul tau;
Bucura-te, parinte iubitor de fii, care cu lacrimi pentru toti cei ce pier in pacate mijlocesti inaintea lui Dumnezeu;
Bucura-te, bucuria si minunarea ingerilor, care esti iubit si bineplacut lui Dumnezeu;
Bucura-te, stralucire luminoasa in pustiul athonit si oglindire curata a sfinteniei neamului tau;
Bucura-te, ca prin smerenie si ascultare ai aratat lumii chipul frumusetii ingeresti in trupul tau pamantesc;
Bucura-te, ca prin caldura rugaciunii tale vrei sa ne faci pe noi camara a Duhului Dumnezeiesc;
Bucura-te, Parinte Siluane, ardere nestinsa de iubire in rugaciunea pentru lume!

CONDACUL AL 9-LEA

Toate cetele ingeresti si multimea nevoitorilor s-au minunat de smerenia si de iubirea ta de oameni, Parinte Siluane, ca savarsindu-ti ascultarea ca econom, preasmeritului Iosif in Egipt te-ai asemuit cand nu numai de ceata sfintilor impreuna vietuitori, dar si de ostenitorii din lume care lucrau in manastire, ca de niste copii a lui Dumnezeu te-ai ingrijit. Pentru aceasta lui Dumnezeu Celui ce iubeste intreaga zidire, ai strigat: “Doamne, trimite Duhul Tau cel Sfant si mangaie sufletele intristate ale acestor oameni necajiti”. Si in orice fiind ai aratat frumusetea smeritei cugetari cantand neincetat lui Dumnezeu: Aliluia!

ICOSUL AL 9-LEA

Ritorii cei mult graitori nu pot descrie puterea dragostei tale, preaminunate Parinte Siluane, ca tu cu lacrimi ai insetat a stinge orice vrajmasie si neoranduiala intre oameni i-ai impacat pe toti cu Dumnezeu, strigand Stapanului lumii: “Doamne, cu Tine insetez sa fiu si Tie pentru intreaga omenire ma rog, ca toti sa fie mantuiti!” si pe oameni invatandu-i : “Fiilor, rugati-va pentru vrajmasi, ca ei sunt fratii vostri si viata voastra, iar dusmanul lumii acesteia numai diavolul este”. Si prin acestea fiind si noi calauziti la iubirea de Dumnezeu, de frati si de vrajmasi, iti cantam:

Bucura-te, ca prin iubirea pentru vrajmasi lui Hristos pe Golgota te-ai asemanat;
Bucura-te, ca ridicandu-ti mainile la rugaciune pentru vrajmasii tai, cu sufletul si cu inima pe Cel ce S-a rastingnit pentru noi L-ai urmat;
Bucura-te, ca de cei apropiati te-ai ingrijit si de frumusetea isihiei harice nu te-ai lipsit;
Bucura-te, ca iubindu-i pe cei de aproape ai tai, puterea neincetata a rugaciunii ai dobandit;
Bucura-te, ca prin post si rugaciune sageata celui viclean ai frant pana in sfarsit;
Bucura-te, ca rautatile si maiestriile diavolului sa le biruim ne-ai invatat;
Bucura-te, ca la moara lui Hristos trupul prin munca ti-ai istovit si inimii spre desfatare rugaciunea ca pe o paine sfintita i-ai dat;
Bucura-te, ca pe lucratorii gradinii Imparatesei Ceresti i-ai hranit din belsug cu painea Preasfantului Nume;
Bucura-te, Parinte Siluane, ardere nestinsa de iubire in rugaciunea pentru lume!

CONDACUL AL 10-LEA

Mantuirea sufletului cautand si dorind alipirea de Hristos, din pamantul parintilor tai ai plecat smerit la Sfantul Munte, unde petrecand in infranare si isihie ai dobandit frumusetea cea intocmai cu a ingerilor, prin sarguinta si iubire de oameni. Si astfel intr-o binecuvantata dimineata, cand ceilalti vietuitori athoniti inaltau Ziditorului cantari, bun sfarsit ai dobandit si sufletul cel hranit cu datatorul-de-viata Trup si Sange al Domnului I-ai incredintat in mainile Lui cele dumnezeiesti, ca impreuna cu toti sfintii pururea sa-I canti Cuvantului celui fara de inceput si Dumnezeu, al Carui Nume in tine s-a sfintit: Aliluia!

ICOSUL AL 10-LEA

Imparatului Ceresc, pe Care Il preamaresc heruvimii si serafimii si cetele sfintilor, I-ai slujit fara odihna prin viata, credinta si dragostea ta, Preacuvioase; iar acum ca un crin binemirositor stai inaintea scaunului Preasfintei Treimi impreuna cu toti alesii Preacuratei Nascatoare de Dumnezeu. Fii, asadar, Preacuvioase, mijlocitor plin de osardie inaintea lui Dumnezeu pentru pacea si buna starea lumii, iar pentru Sfanta Biserica solie de necurmata rugaciune si cald ocrotitor, ca izbavindu-ne din nevoi, cu multumire sa-ti cantam:Bucura-te, inger in trup din pamantul rusesc, care in chip preaales in Sfantul Munte te-ai nevoit;

Bucura-te, ca pentru pamantul parintilor tai Tronul lui Dumnezeu ai fost solitor neobosit;
Bucura-te, indraznite iubitoare si fierbinte rugator pentru toti cei ce-L cauta pe Dumnezeu cu bunacredinta;
Bucura-te, grabnic ocrotitor al monahilor din gradina athonita si a celor ce te urmeaza in nevointa;
Bucura-te, ca fara cartire incercarile vietii de obste si durerile trupului tau le-ai purtat;
Bucura-te, ca sufletul tau curatit cu lacrimi de pocainta Celui Curat l-ai incredintat;
Bucura-te, lucrator credincios al viei lui Hristos, in Muntele Sionului de Domnul ai fost chemat;
Bucura-te, ca acolo impreuna praznuind cu sfintii si ingerii, cu slava si cinste te-ai incununat;
Bucura-te, Parinte Siluane, ardere nestinsa de iubire in rugaciunea pentru lume!

CONDACUL AL 11-LEA

Cantare de lauda aducem tie, celui ce bine ai placut lui Dumnezeu, Parinte Siluane, ca arzand de dragoste catre Domnul - care de mantuirea lumii a insetat si cu smerenia Sa pe diavol l-a biruit - L-ai urmat cu credinta, si pustia Athosului cu rugaciune curata bine o ai inmiresmat, aratandu-ne si noua chipul vietii ingeresti impodobit cu darurile cele mult-roditoare ale Sfantului Duh. Si asa, in Sfantul Munte ca in Rai vietuind, pe vrajmas l-ai rusinat si sufletul tau Imparatia Cereasca a agonisit, iar pe noi ne-ai povatuit prin dragoste sa ne alipim de Dumnezeu, cantandu-I: Aliluia!

ICOSUL AL 11-LEA

In vremurile noastre Domnul te-a aratat lumii intregi, Preacuvioase Parinte, purtator al Duhului Sfant si al Luminii celei datatoare de lumina, atat in viata cat si dupa moartea ta, privind la tine, cel luminat cu frumusetea nevointelor pamantesti si ca un heruvim impreuna rugator cu cetele ceresti, de nadejdea mantuirii sa ne incredintam, vietii celei drepte cu toata osardia sa urmam, voia noastra s-o lepadam si cu bucurie iubirii lui Dumnezeu sa ne supunem, ca sa se intareasca si in trupurile si sufletele noastre proslavirea Iubitorului de oameni Dumnezeu si cu dragoste sa-ti cantam unele ca acestea:Bucura-te, ca ne-ai intarit pe noi in dragoste de Dumnezeu prin pilda vietii tale celei curate si nevoitoare;

Bucura-te, ca plin de ardoare ai dat in vileag pe cei fara de lege si ne-ai invatat sa pastram tainele si predaniile credintei dreptmaritoare;
Bucura-te, ca prin vietuirea ta cea pustniceasca, lui Petru Athonitul te-ai sarguit sa-i semeni in post si isihie;
Bucura-te, ca Avvei Atanasie cu credinta i-ai urmat prin grija pentru vietuirea monahilor in curatie;
Bucura-te, nou luminator al credintei, ca in zilele noastre calea cea adevarata catre Domnul ai aratat;
Bucura-te, ca de neimputinarea harului Sfantului Duh in Biserica Ortodoxa tuturor le dai marturie in chip minunat;
Bucura-te, ca inaintea Scaunului Slavei stai ca un rob credincios al Mantuitorului;
Bucura-te, ca acolo ceri pentru noi sfarsit crestinesc si raspuns bun la Infricosata Judecata a Lui;
Bucura-te, Parinte Siluane, ardere nestinsa de iubire in rugaciunea pentru lume!

CONDACUL AL 12-LEA

Inca fiind tu pe pamant, Preacuvioase, ca in ceruri, unde totul viaza si se misca intru bucuria Sfantului Duh, Hristos, Dumnezeul nostru, a revarsat peste tine puterea negraita a harului, ca astfel luminat sa inalti rugaciuni pentru intreaga lume impreuna cu ceata nevoitorilor athoniti si cu toti sfintii. Iar noi cunoscand acestea, te rugam: indreapta, Preacuvioase Parinte, fierbinte rugaciune catre Domnul ca sa se milostiveasca si Sfanta Sa Biserica s-o intareasca in veci spre mantuirea noastra, pe iubitorii de isihie sa-i apere si sa le dea tarie ca pururea sa preamareasca Numele lui Dumnezeu, ca impreuna cu cetele ingeresti sa cantam si noi: Aliluia!

ICOSUL AL 12-LEA

Cantand slavita pomenirea ta, iubitorule de Dumnezeu Parinte Siluane, dupa vrednicie fericim durerile si ostenelile tale, ca in priveghere si post impreuna cu toti alesii Maicii Domnului, cu osardie te-ai nevoit. Cine oare va numara ostenelile voastre si suspinarile din rugaciunile cu lacrimi inaltate pentru lume? Ca prin ele pururea intoarceti mania Domnului cea din pricina pacatelor noastre intru milostivire, ca prin iubirea Sa de oameni sa pazeasca Sfanta Biserica de pustiire pana la sfarsitul veacului dupa cuvantul fagaduit. Iar noi cunoscand acestea si multimindu-ti pentru mijlocire si ocrotire cu umilinta iti cantam:

Bucura-te, ca povatuirea cea prin Duhul Sfant plin de sarguinta ai urmat;
Bucura-te, ca Hristos - Puterea si Intelepciunea lui Dumnezeu - ochilor tai trupesti S-a aratat;
Bucura-te, smerit nevoitor a lui Hristos, bucuria si lauda Maicii Domnului in fata tuturor celor ceresti si pamantesti;
Bucura-te, neadormitule rugator pentru lume, ca mangaiere si nadejde pentru mantuire ne esti;
Bucura-te, mostenitor al Imparatiei lui Hristos, care prin nevointa ta Muntele Athos ai impodobit;
Bucura-te, impreuna lucrator al nadejdii noastre de mantuire, ca ne-ai luminat calea catre Dumnezeu si pe cale ne-ai intarit;
Bucura-te, trambita aurita, ca impreuna cu toti sfintii si ingerii slava lui Dumnezeu o vestesti;
Bucura-te, ca primind de la Domnul cununa biruintei nu ne uiti in rugaciunile tale pe noi, cei pamantesti;
Bucura-te, Parinte Siluane, ardere nestinsa de iubire in rugaciunea pentru lume!

CONDACUL AL 13-LEA

O, preaminunate nevoitor al lui Hristos, Siluane, odrasla binecuvantata a pamantului rusesc, slava si podoaba iubitorilor de isihie din Sfantul Munte, primeste si de la noi aceasta nevrednica rugaciune si cere de la Hristos, Dumnezeul nostru, Cel ce S-a rastignit pentru intreaga lume, sa ne miluiasca pe toti fii Sai, prin harul Sfantului Duh in unirea dragostei Sale sa ne adune laolalta si cu judecatile pe care le stie sa ne aduca la Sine; iar prin rugaciunile tale sa nu ne rusineze pe noi in ziua Judecatii inaintea Fetei slavei Sale, ci sa ne invredniceasca a-I canta impreuna cu toti sfintii si ingerii cantarea de biruinta: Aliluia!

Acest condac se zice de 3 ori.

Dupa aceea se zice Icosul intai: Facatorul ingerilor si Domnul Puterilor… si Condacul intai: Tie alesule nevoitor al Domnului…

Dupa aceea se citeste aceasta rugaciune:

RUGACIUNE

O, Sfinte Siluane, cu lacrimile tale ai dobandit smerenia lui Hristos in Duhul Sfant si dascal al iubirii de vrajmasi ai devenit in acest veac plin de ura si de tulburare! O, dulce psaltire a pocaintei si alauta binecantatoare a Duhului sfant!

Noi, cei insufletiti de vietuirea ta cea aleasa, ne plecam genunchii in fata sfinteniei tale care rusineaza pe cei ce nu mai cred ca Dumnezeu lucreaza in Biserica Sa si iti marturisim ca inimile noastre suspina dupa linistea ta, dupa dragostea ta de Dumnezeu, de oameni si de vrajmasi.

Marturisim ca avem nevoie de mijlocirea ta pentru noi la Dumnezeu, Sfinte Siluane, ca mult suntem tulburati in aceasta lume care ne invata sa fim rai, iubitori de slava desarta si orbi ai pacatului. Roaga-L, Parinte sfinte, sa ne daruiasca si noua blandetea Sa, indelunga - rabdare, tacerea, infranarea si iubirea Lui cea dumnezeiasca pentru toate faptura.

 

 

Sfinte Siluane, tu care ai trecut prin atatea incercari duhovnicesti intarit de Sfantul Duh, nu ne lasa sa fim inghititi de marea lumii acesteia. Fii calauza noastra, fii povatuitorul nostru, mijloceste pururea pentru noi ca sa stingem vapaia patimilor, sa biruim raul din inimile noastre si astfel sa ne mantuim sufletele.

Asa, Cuvioase Parinte Siluane, podoaba calugarilor din Sfantul Munte al Athosului, cel care te-ai facut pe tine lacas Sfintei Treimi, izbaveste pe cei ce cu credinta savarsesc prea cinstita pomenirea ta si pe cei ce saruta cu evlavie moastele tale, spre slava Celui ce S-a proslavit in tine si daruieste prin tine tamaduire tuturor celor ce alearga la ajutorul tau. Vazand rautatea si nimicnicia noastra, Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce l-ai numarat pe Sfantul Siluan in ceata alesilor Tai, trimite-l noua ca pe un adevarat Parinte, spre a ne povatui cum sa traim o viata cuviincioasa, o viata de nevointa si de rugaciune, ca sa Te aflam milostiv in ceasul mortii si la Infricosatoarea Judecata, Amin.

Si se face otpustul.

 

 

Paraclisul

PARACLISUL

CUVIOSULUI ŞI DE DUMNEZEU PURTĂTORULUI

PĂRINTELE NOSTRU

Siluan Athonitul

Facere a lui Athanasie Simonopetritul Ieromonahul

Dupre obişnuitul început, zicem troparele acestea, Glas 4.

Mintea ţinându-ţi în cele mai de jos ale iadului şi prin smerenie întru înălţime cu vedeniile Harului ridicându-te, cinstite Siluane, priimeşte pre cei ce aleargă către tine în părinteştile tale rugăciuni; dă în Duh trăire gândului de pocăinţă, ca prin cunoaşterea lui Dumnezeu să ne învrednicim, Părinte, împreună stării celei de Sus.

Slavă… Şi acum…

Nu vom tăcea, de Dumnezeu Născătoare, pururea a spune puterile tale, noi nevrednicii, că de nu ai fi stătut tu înainte rugându-te, cine ne-ar fi izbăvit dintru atâtea primejdii, cine ne-ar fi păstrat până acum slobozi? Nu ne vom depărta de tine Stăpână, că pururea mântuieşti pre robii tăi din toată năpasta.

Cântarea 1, glas 8:
Irmos:

Apa trecând ca pre uscat şi din răutatea Eghiptenilor scăpând Israilteanul, striga: Izbavitorului şi Dumnezeului nostru să cântăm.

Stih: Cuvioase Părinte Siluane, roagă-te pentru noi.

Însetând dupre Harul lui Iisus, cu credinţă alergăm către tine, Părinte Siluane; cu rugăciunile tale cele sfinte dăruieste şi nouă darurile Dumnezeiescului Duh.

Milostiv fă, părinte, pre Stapânul Cel Bun, şi dă a păcii înnoire inimilor ce caută liniştirea pre carea Duhul Sfânt o dăruieste.

Slavă…

Sufletele noastre de patimi curăţeşte, de trei ori fericite Părinte, şi lăcaş luminat strălucind, Mângâietorului le arată, precum şi sufletul tău desăvârşit ai curăţit.

Şi acum… A Născătoarei.

Smerenia cea adevărată, carea o ai avut, Fecioară, întru cele dinlăuntru dăruieşte celor ce te roagă, spre a se face toţi prin har Preadulcelui tăi Fiu lăcaşuri.

Cântarea a 3-a
Irmos:

Făcătorul celor mai presus de crugul ceresc, Doamne, şi Ziditorul Bisericii, Tu mă întăreşte în dragostea Ta, Cela ce eşti marginea doririlor, a credincioşilor întărire, Unule Iubitorule de oameni.

Cea multă a ta iubire către Dumnezeu o ai arătat, fericite, prin pocăinţa dreapta înfrânându-te spre a nu mai mâhni pre Acesta prin greşale sau păcate cu voia.

Cea vie chemare a lui Iisus mântuitu-te-a, când câinele cel turbat de tine, Părinte, s’a apropiat; pentru aceasta, de câinele-diavolul mă izbăveşte, rugăciunea neîncetată învaţându-mă.

Slavă…

Pre cel zdrobit, Părinte, de viclene fapte, iarăşi mă ridică şi mă îndreptează cu mijlocirea ta, căci tu în dar ai îndurările iubitoare de oameni, pre cari îmi arată, ca să te proslăvesc.

Si acum… A Nascatoarei.

Precum pre şarpele cel viclean, Fecioara, de la Simion, în vis, ai gonit, pururea goneşte de la inima mea gândurile cele necurate, vas preacurat arătându-mă.

* * *

Izbăveşte, Siluane, cu rugăciunile tale pre ai tăi rugători din toate năvălirile celor vicleni şi în Harul Domnului păstrează pre dânsii.

Caută cu bunăvoire, întrutot cântată de Dumnezeu Născătoare, asupra necazului cel cumplit al trupului meu şi tămăduieşte durerea sufletului meu.

Preotul zice ectenia, si îndata Sedealna, Glas 2:

Cu rugăciunile tale îmbogaţindu-ne, întrutot fericite, de primejdii pururea ne izbăvim, noi robii tai; şi pre Dumnezeu prin Har cunoscând, ţie din suflet cântare înălţăm, Siluane preacuvioase.

Cântarea a 4-a
Irmos:

Auzit-am, Doamne, cea a rânduielii Tale taină, înţeles-am lucrurile Tale şi am proslăvit dumnezeirea Ta.

Precum statornică ai arătat, părinte, dorirea dăruirii tale, aşa pururea pre robul tău lui Dumnezeu a vieţui învredniceşte-l.

Înconjurat-au flăcările iadului, părinte, inima ta ce se pocăia, de a căror năpasta ma izbăveşte, înrourarea Harului dăruindu-mi.

Slavă…

Străin lumii făcutu-te-ai, Cuvioase, crucea dumnezeieştii schime ridicând, pre Hristos înrudit având, cu Carele cu îndrăzneala ta mă înrudeşte.

Şi acum… A Născătoarei.

Ca pre un prinos sfinţit ai arătat, Fecioara, în dumnezeiescul Athos pre robul tău, precum o maică cu acoperământul tău acoperindu-l, cu carele şi pre mine acoperă.

Cântarea a 5-a
Irmos:

Luminează-ne cu poruncile tale, Doamne, şi cu braţul Tău cel înalt; a Ta pace dăruieşte nouă, Iubitorule de oameni.

Arătatu-S-au ţie Hristos, războiul îmblânzind şi sufletul de tărie umplându-ţi, pre Carele înduplecând, sprijinitor şi mie Îl arată. Trupul şi sufletul dumnezeiasca vedenie priimind, înnoitu-ţi-s’au îndată, Părinte; şi eu strig către tine, înnoiască-mi-se omul cel lăuntric.

Slavă…

Ochiul cel înţelegător precum un înger treaz păzitu-l-ai, în privegheri topindu-te, părinte; pentru aceasta, trezviei mă învredniceşte.

Şi acum… A Născătoarei.

Mintea şi inima îmi înnoieşte, dumnezeiască Mireasă, semănându-mi înlăuntru sământa rugăciunii, precum şi Cuviosului, când se ruga, în chip străin ai semănat.

Cântarea a 6-a
Irmos:

Rugăciunea mea voi vărsa către Domnul, şi Aceluia voiu vesti scârbele mele; că de rele sufletul meu s-a umplut, şi viaţa mea de iad s-a apropiat; şi mă rog precum Iona: Din stricăciune, Dumnezeule, mă scoate.

Ca pre a ta viaţă pre fraţi socotind, prin cari ai aflat pre Dumnezeu pre Tatăl, Siluane, slujit-ai lor din toată inima, Harul Duhului priimind; pentru aceea, şi pre mine, rogu-te, spre toţi asemenea ţie a căuta mă învredniceşte.

Defăimat-ai firea cea stricăcioasa şi lupte preste măsura ai săvârşit, frica în minte având, nu cândva să cazi din a lui Hristos iubire, Cuvioase, căreia pururea, prin rugăciunile tale, sufletului meu părtaş a fi dăruieşte.

Slavă…

Cugetul păstrându-ţi în cele mai de jos ale iadului, preafericite părinte, de cea bună a Mântuitorului nădejde a nu te depărta te-ai învrednicit, Cuvioase, pentru aceea strig ţie din suflet: lucrării acesteia lucrător pre mine mă arată.

Şi acum… A Născătoarei.

De mila ta de maică desfătatu-s’a slujitorul tău, Fecioară Doamnă; ci nimenea cu dorire căzând ţie înainte, gol de Har nu se întoarce; de carele, rogu-mă eu negrijilivul să mă desfătez în toată viaţa mea.

Condacul:

Pre pământ fiind, slujit-ai lui Hristos, pre urmele Aceluia umblând; acuma în ceruri pre Carele ai dorit priveşti, împreuna cu Dânsul petrecând, precum au făgăduit. Pentru aceasta, Părinte Siluane, calea mă învaţă, carea ai urmat.

Izbăveşte, Siluane, cu rugăciunile tale pre ai tăi rugători din toate năvălirile celor vicleni şi în Harul Domnului păstrează pre dânşii.

Neîntinată, carea prin cuvânt, pre Cuvântul în zilele cele de pre urmă netâlcuit ai născut: înduplecă-L, ca ceea ce ai a maicii îndrăznire.

Sedealna, glas 2:

Prin cercare dumnezeieştile taine învaţându-te, dragostea frumos către toţi o ai arătat, pre carea, Siluane, şi acum celor ce au trebuinţa, credincioşilor, şi către a ta mijlocire aleargă, o arată, patimile dela suflete şi trupuri departe alungând şi a Duhului bucurie, cea din Har, dăruind.

Icos, glas 6:

Cu tot avântul către Dumnezeu tinzând, calea nevoinţei, Părinte preacuvioase, o ai străbătut; şi mănunchiurile Harului cu a ta dorire secerând, îmbogăţitu-te-ai acum cu adevărat însutit, precum grăieşte Evanghelia. Pentru aceasta, şi celor ce aleargă la izvoarele graiurilor tale dăruieşte înrourare inimii şi chipuri nemincinoase de pocăinţă, Siluane, în dumnezeiescul Duh întemeietor şi învăţător.

Cântarea a 7-a

Irmos:

Cei din Iudeea tineri ce au ajuns în Vavilon oarecând, cu credinţa Treimii văpaia cuptorului o au călcat cântând: al parinţilor noştri Dumnezeule, bine eşti cuvântat.

Sfânta vieţuire monahicească în multa umilinţă o ai străbătut, Părinte, pururea arătarea Domnului înaintea ochilor având, pre Carele şi pre mine învredniceşte înaintea mea a vedea.

Mintea păzitu-ţi-ai străină de fapte şi cugete lumeşti, de Dumnezeu purtătorule, în Duh pogorându-te spre învăluirile lumii şi rugăciuni făcând; pentru carea şi acum te roagă.

Slavă…

A tânguirii lui Adam trecut-a vremea, Cuvioase, căci acum de Carele ai dorit te îndulceşti; ci ca un verhovnic printre cei ce îndrăznire au dobândit, preaiubitorule de suflete, pre întreg poporul pomeneşte.

Şi acum… A Născătoarei.

Lânga Cruce stând, noian de întristare, curată, ai răbdat; ci umplutu-te-ai de bucurie pre Fiul tău înviat văzând, de carea bucurie învredniceşte pre poporul ce te cântă.

Cântarea a 8-a
Irmos:

Pre Împaratul Cerurilor, pre Carele cântă oştile îngereşti, cântaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toti vecii.

Din ceruri ceata tuturor sfinţilor pentru lume rugaţi-vă necontenit, acum împreună rugător având pre Siluan cel dumnezeiesc.

Biruinţa află cela ce până în sfârşit smereşte pornirea inimii spre a se înălţa, carea biruinţă prin rugăciunile tale, părinte, să aflăm, cei ce pre tine cântam.

Binecuvântăm pre Tatal, şi pre Fiul, şi pre Sfântul Duh, Domnul.

O, cea negrăita iubire de oameni a Stăpânului, Carele dăruieşte mângâiere robilor Harul Mângâietorului, pentru rugăciunile sfinţilor.

Şi acum… A Născătoarei.

Iarăşi, Fecioara, mă priimeşte pre cel ce cad cerându-ţi nebiruita mijlocire, prin carea şi nădăjduiesc să aflu mântuirea.

Să lăudăm, bine să cuvântam şi să ne închinăm Domnului, cântându-L şi preaînalţând pre Dânsul întru toţi vecii.

Cântarea a 9-a
Irmos:

Cu adevărat de Dumnezeu Născătoare te mărturisim, cei prin tine mântuiţi, Fecioară curată, cu cetele celor fără de trup pre tine mărind.

Comoara iubirii cerşescu-ţi Siluane, întru tot fericite, Cuvioase, îndoit pre aceasta dăruieşte-mi prin mijlocirile tale.

Ridicatu-te-ai mai presus de fire în Duhul Sfânt, şi mai presus de fire ca înger vieţuit-ai; astfel şi ai tăi cântăreţi a vieţui, Părinte, te roagă.

Bucură-mă, de trei ori fericite, la viaţa ta cugetând şi a Domnului mare milă văzând, prin carea, Siluane, a mă mântui şi pre mine învredniceşte.

Slavă…

De graiuri nepricepându-mă, un glas de rugăciune mai înalţ, Părinte fericite, ca lumea întreagă să cunoască, în Duhul, pre Domnul.

Şi acum… A Născătoarei.

Cerând a ta lumină eu întunecatul, Născătoare de Lumină, o rază trimite, şi împărăţiei Luminii părtaş mă arată.

Dupre Vrednic este cu adevărat…, stihirile acestea:

Pre al pocăinţei învăţător, şi al luminii nezidite preaneînşelat tăinuitor, al Duhului Sfânt lăcaş şi povăţuitor, pre Siluan întru cântări să proslăvim.Semănat-ai în lacrimi din belşug, Părinte, de Dumnezeu purtătorule; acum în dar mănunchiurile dumnezeieştilor vârtuţi ţinând, împarte Siluane, în Dumnezeu înţelepte, celor ce te roagă, rodurile Harului.

Pre Duhul cel Preasfânt cu rugăciunile tale înnoieşte, Părinte, celor ce cu evlavie te cinstesc, şi lumea întreagă învredniceşte a se umple de cunoştinţa Domnului, preafericite.
Pre cei ce la racla Moaştelor tale ne închinăm, Siluane, de daruri de viaţă făcătoare ne umple, şi de căldura dragostei ne aprinde, ca toţi cu mulţămită să te proslăvim.
Pre al Rusiei vlăstar minunat, şi a Muntelui Athon binepriimită cuvântătoare jertfă, pre a Duhului Sfânt cea de Dumnezeu purtătoare gură, pre Siluan cel mare în cântări să cinstim.

Stih: Toate oştile îngereşti… apoi Sedealna de dupre Cântarea a 6-a.
Iar dupre Apolis, Glas 2:

Dă mie a Duhului bucurie, dă-mi a iubirii o, Părinte, desăvârşirea, dă-mi dorirea preadulcelui Iisus, a vârtuţilor plinătatea, smerenia cea dumnezeiască, pentru ca întreg umplându-mă de Duh, pre tine să slăvesc, a Muntelui celui Sfânt slavă, şi a Bisericii gură, Siluane, în Dumnezeu fericite.

Troparul, glas 3.

Propoveduitor al iubirii lui Hristos, lumii întregi ai fost dat, de trei ori fericite, între cuvântătorii de Dumnezeu cel prea duios, căci pre Cel smerit şi blând ai văzut, şi inima Aceluia o ai cunoscut; pentru aceasta, prin graiurile tale toţi luminându-ne, Siluane, de Dumnezeu însuflate, proslăvim Duhul, Carele pre tine-au proslăvit.

Alt tropar, glas 4.
Podobie: Dreptar al credinţei….

Pre Hristos, Învăţător în calea smereniei, rugându-te, ai aflat, Duhul mărturisind în inima ta mântuirea; pentru aceasta, neamurile toate, acum la nădejde chemate, se veselesc întru pomenirea ta. Cuvioase Părinte Siluane, roagă pre Hristos Dumnezeu, să se mântuiască sufletele noastre.

Iar în Mănăstiri se cânta: pentru aceasta, călăuza nevoinţei te-ai arătat, plin fiind de lumina cea dumnezeiască. Cuvioase Părinte Siluane, roagă pre Hristos Dumnezeu, să se mântuiască sufletele noastre.

Condacul, glas 8.
Podobie: Când s-au pogorât…

Pre pământ fiind, slujit-ai lui Hristos, pre urmele Aceluia umblând; acuma, în ceruri, pre Carele ai dorit priveşti, împreună cu Dânsul petrecând, precum au făgăduit. Pentru aceasta, Părinte Siluane, calea mă învaţă, carea ai urmat.