Vrăjmaşul diavol, care urăşte neamul omenesc, n-a suferit să vadă pe
tînărul monah care avea fapte bune. Mai întîi a început a aduce asupra
lui felurite ispite şi cu năluciri în multe chipuri îl înfricoşa. Apoi a
ascuţit asupra lui arma cea veche, prin care a izgonit pe Adam din Rai,
vrînd ca şi pe acesta să-l izgonească din viaţa cea pustnicească,
liniştită, şi de la scopul cel bun să-l împiedice. Deci, într-una din
zile, fericitul Martinian, cîntînd psaltirea, diavolul s-a închipuit în
balaur mare şi, băgîndu-se sub peretele chiliei, a început a săpa
pămîntul cu dinadinsul, vrînd să sape pe dedesubt peretele şi să
răstoarne chilia peste sfînt.
Fericitul, fără frică şi fără tulburare săvîrşind cîntarea, s-a
plecat peste ferăstruie şi a zis către acel balaur: "Cu adevărat se
cuvine să te tîrăşti pe pămînt. Pentru ce te osteneşti tu în deşert, o!
ticălosule, fiindcă pe mine nu mă înfricoşează nălucirile tale, de vreme
ce am pe Domnul meu Iisus Hristos, Care-mi ajută şi, biruind
înfricoşările, calcă puterea ta". Diavolul, auzind acestea, s-a prefăcut
în vifor întunecos şi, fugind, zicea: "Aşteaptă, aşteaptă că ştiu eu
cum te voi surpa, că am asupra ta un meşteşug prin care, ca pe un robit,
te voi răpi, şi-ţi voi spulbera nădejdea ta. Apoi voi aduce asupra ta o
ispită pe care tu nu o vei putea suferi în chilia ta, te voi izgoni şi
te voi îndepărta ca pe o frunză purtată de vînt; atunci voi vedea cine
Îţi va ajuta ţie!". Acestea zicînd diavolul a alergat de la dînsul.
Bărbatul cel tare, Sfîntul Martinian, atît era de paşnic în sine şi
de nefricos, ca şi cum n-ar fi văzut nici o nălucire. Ci liniştit se
veselea şi lăuda pe Dumnezeu, îndeletnicindu-se cu gîndirea de Dumnezeu
şi cu înţelegerea dumnezeieştilor cuvinte, prin citirea cărţilor. După
aceasta, s-a întîmplat că, umblînd nişte oameni prin cetatea Cezareei şi
vorbind între dînşii despre viaţa fericitului Martinian, cea plină de
fapte bune, mirîndu-se prea mult de bărbăţia şi de răbdarea lui. Dar o
femeie desfrînată auzind cuvintele lor şi îndemnată fiind de diavolul,
s-a apropiat de dînşii, zicînd: "Cine este acela de care vă miraţi voi,
care sînt isprăvile şi cum este viaţa lui? Pe acesta, de voi vrea, ca pe
o frunză din copac îl voi scutura. Care este scornirea laudei lui? Că
s-a închis ca o fiară în pustie, neputînd să rabde în cetate poftele
trupeşti şi smintelile? Ce minune este aceasta că este fără patimă? Căci
nu vede femeie niciodată. Însă, să ştiţi toţi că, nefiind foc, nu arde
fînul. Dar, de s-ar pune lîngă foc şi nu s-ar arde, atunci ar fi lucru
mare şi vrednic de mirare. Aşa şi de dînsul se cuvine a zice: de voi
merge eu la dînsul şi mă va vedea, iar el nu se va clăti, nici se va
sminti de mine, nici se va răpi gîndul lui la podoaba mea, atunci va fi
minunat, nu numai înaintea oamenilor, ci şi înaintea lui Dumnezeu şi a
îngerilor Lui".
Acestea zicîndu-le, şi cu bărbaţii aceia făcînd rămăşag pentru lucrul
acesta s-a dus la casa sa. Apoi, dezbrăcîndu-se de podoabele cele
desfrînate, s-a îmbrăcat în haine proaste şi rupte şi a pus trenţe vechi
pe calul său; după aceea s-a încins cu o sabie şi luînd o traistă a pus
într-însa toate podoabele sale cele frumoase, hainele cele de mult
preţ, salbele, inelele cele de aur, mărgelele şi altele cu care se
amăgesc ochii şi minţile celor tineri şi a ieşit seara din cetate,
ducîndu-se la muntele cel pustiu în care locuia cuviosul, fiind vînt cu
furtună şi ploaie mare în noaptea aceea.
Cînd s-a apropiat femeia de chilia lui Martinian, a început cu glas
umilit şi cu suspinuri a se ruga de dînsul, zicînd: "Miluieşte-mă, robul
lui Dumnezeu, şi nu mă lăsa pe mine, ticăloasa, spre mîncarea fiarelor,
că am rătăcit pe drum şi am căzut în pustia aceasta şi nu ştiu unde voi
merge. Nu mă trece cu vederea, că sînt într-atîta primejdie şi nu te
îngreţoşa de mine păcătoasa, că şi eu sînt a lui Dumnezeu zidire. Mă rog
sfinţiei tale nu mă lepăda pe mine, rătăcita, cinstite şi sfinte
părinte!".
Acestea şi mai multe grăind ea cu plîngere şi cu suspinuri, Martinian
a deschis fereastra şi, privind, a văzut-o într-o îmbrăcăminte ruptă şi
udată de ploaie, apoi clătindu-se cu mintea, a zis în sine: "Vai mie,
ticălosul păcătos, iată cum îmi stă de faţă ispita, ca ori de porunca
lui Dumnezeu să ascult, Care zice să fim milostivi, sau din monahiceasca
mea făgăduinţă să cad. Pentru că de nu voi primi în chilie pe femeia ce
este în primejdie, fiarele o vor mînca, sau de răceală mare de va muri,
voi îngreuna sufletul meu şi voi fi ca un ucigaş. Iar de o voi primi pe
ea, mă tem să nu fiu ispitit, şi atunci îmi voi îngreuna sufletul şi
trupul şi mă voi arăta necurat înaintea Domnului meu. Deci nu ştiu ce să
fac". Şi, întinzîndu-şi mîinile spre cer, a zis: "Spre Tine, Doamne, am
nădăjduit, să nu mă ruşinezi în veac nici să-şi rîdă de mine vrăjmaşii
mei; nu mă lăsa să fiu ispitit şi stăpînit de înşelătorul şi vicleanul
diavol, ci, precum voieşti, păzeşte-mă în ceasul acesta, cu mîna Ta cea
tare, acoperă-mă de asupririle vrăjmaşului, că binecuvîntat eşti în
veci".
Astfel, rugîndu-se, a deschis uşa şi a primit-o înăuntru, apoi,
aprinzînd foc, a poruncit să se învelească şi, aducînd ceva, i-a dat ei
să mănînce, pentru că erau doi finici afară de chilia lui, şi a zis
către dînsa: "Femeie, mănîncă şi te încălzeşte aici, iar mîine dimineaţă
să te duci în pace". Apoi, lăsînd-o în cea mai dinafară chilie, el a
intrat în cea dinăuntru şi a închis uşa. Apoi cîntînd psalmi în ceasul
al treilea din noapte şi rugîndu-se, s-a culcat pe pămînt după obicei.
În acea noapte l-a tulburat satana foarte mult cu pofta trupească. Iar
femeia, sculîndu-se la miezul nopţii, a scos toate podoabele sale din
traistă şi s-a împodobit spre înşelarea sfîntului, iar cele rupte le-a
pus în traistă şi aştepta pînă ce va ieşi la dînsa Martinian.
Făcîndu-se ziuă, a ieşit sfîntul din chilia sa cea mai dinăuntru,
vrînd să libereze pe femeie ca să se ducă la locul său. Dar, văzînd-o
împodobită, nu a cunoscut-o spăimîntîndu-se, tăcea. După aceea, a zis
către dînsa: "Cine eşti tu şi de unde ai venit, şi ce este acest chip
diavolesc ce văd la tine?" Iar ea, răspunzînd, i-a zis lui: "Eu sînt,
stăpîne al meu". Zis-a ei sfîntul: "Pentru care pricină ţi-ai schimbat
îmbrăcămintea? Cu cea de aseară păreai mai săracă, acum eşti luxoasă".
Femeia i-a zis: "Eu, stăpîne al meu, sînt din Cezareea Palestinei şi
auzind de tinereţile tale, de frumuseţea ta trupească şi de buna podoabă
a feţei tale, iar inima mea fiind foarte aprinsă de dorinţa ta, am
venit să te văd şi să mă satur de frumuseţea ta, căci nu în deşert am
suferit atîta cale, ci într-adins am venit pentru tine. Ce este atîta
înfrînare şi pentru ce trupurile voastre le obosiţi cu postul cel mare?
În ce cărţi scrie să nu mănînci, nici să bei şi să nu ai femeie după
lege? Chiar Apostolul Pavel a zis: "Cinstită este nunta şi patul neîntinat".
Care din prooroci nu s-a însoţit cu femeie şi nu s-a arătat moştenitor
Împărăţiei cerului? Enoh cel mare şi minunat, oare nu fiind însurat s-a
ridicat spre cer şi n-a văzut moartea pînă astăzi? Asemenea şi minunatul
Avraam, oare n-a avut trei femei şi s-a numit prieten al lui Dumnezeu
şi s-a învrednicit a primi pe Dumnezeu în trei feţe în cortul său?
Isaac, oare n-a avut femeie şi s-a făcut chip al lui Hristos? Iacov oare
n-a avut două femei şi a putut cu îngerul a se lupta, iar pe Dumnezeu
L-a văzut faţă către faţă? Moise cel mare, capul proorocilor şi
slujitorul lui Dumnezeu, oare n-a avut femeie şi a vorbit cu Dumnezeu?
Apoi neamul evreiesc l-a eliberat din mînia cea amară a Egiptului şi s-a
învrednicit Împărăţiei cerului? Asemenea David, ceilalţi prooroci şi
sfinţii bărbaţi, însoţindu-se cu legiuita însurare şi născînd fii, s-au
sălăşluit în cereasca împărăţie".
Astfel grăind şi slăbind fericitul, l-a luat de mîini şi a început
a-l trage spre prăpastia pierzării, tulburîndu-i gîndul cel bun. Iar
Martinian i-a răspuns: "Dacă te voi lua de femeie, unde te voi duce şi
cu ce te voi hrăni, neavînd nimic? Căci eu, precum vezi, necîştigînd
nimic, viaţa mea este lipsită şi astfel am petrecut toate zilele vieţii
mele pînă acum". Femeia răspunse: "Domnul meu, să te învoieşti să fii cu
mine şi să mă îndulcesc de tinereţile tale; iar despre cele de
trebuinţă pentru viaţa noastră nu te îngriji, că am eu casă şi averi,
aur şi argint, slugi şi slujnice şi peste toate te voi face stăpîn".
Grăind acestea femeia, sau mai bine zis diavolul, care de la început
este ucigaş de oameni, vorbind prin buzele ei şi amăgind pe Sfîntul
Martinian, el a început a se aprinde de pofta trupească şi a se învoi cu
dînsa. Apoi începu a vorbi despre păcat, cum să-l săvîrşească. Deci a
zis către dînsa: "Femeie, aşteaptă puţin, căci unii au obicei a veni la
mine pentru binecuvîntare! Mă duc să mă uit în cale, ca nu cumva să vină
cineva şi să ne vadă făcînd fapta aceasta, căci dacă nu putem să
tăinuim înaintea lui Dumnezeu păcatul nostru, apoi cel puţin de oameni
să-l tăinuim, ca să nu fim de vorbă şi de ocară". Zicînd acestea, a
ieşit din chilie şi, stînd pe o piatră înaltă ce era acolo, privea spre
cale cu dinadinsul.
Dar iubitorul de oameni, Dumnezeu, Cel ce nu voieşte pierzarea
nimănui, n-a trecut cu vederea ostenelile lui făcute din tinereţe şi nu
i-a defăimat rugăciunile, ci i-a ajutat şi i-a schimbat inima de la
gîndul cel rău spre cel bun; deci, pogorîndu-se el de pe piatră, a găsit
nişte vreascuri uscate pe care, luîndu-le, le-a dus în chilie, le-a pus
în mijloc şi le-a dat foc şi, făcîndu-se flacără mare, şi-a scos
încălţămintea şi sărind a stat în mijlocul focului, apoi a început a-şi
arde trupul; deci arzîndu-se foarte şi durîndu-l picioarele, a ieşit din
foc şi, ca şi cum certîndu-se pe sine, zicea: "Ce, Martiniane, îţi
place să te arzi în focul acesta vremelnic şi în această cumplită
muncire? Dacă vei putea să-l suferi, apoi apropie-te şi de femeia
aceasta, pentru că ea, şi printr-însa diavolul, îţi mijloceşte focul cel
veşnic. Dar nu este ea vinovată, ci vechiul vrăjmaş, care a îndemnat-o
asupra ta, vrînd să se împotrivească voinţei tale celei bune.
Gîndeşte-te la munca aceea, sărace Martiniane, şi să ai în minte focul
cel veşnic, pentru că acest foc vremelnic, se stinge cu apă şi cînd
arde, lumina este într-însul, iar focul cel veşnic nu are strălucire şi
toate rîurile şi mările ce sînt sub cer nu-l vor putea stinge. De poţi
răbda focul cel nestins, apropie-te de femeie şi săvîrşeşte păcatul".
Acestea le grăia către sine, aducîndu-şi aminte de veşnica muncă.
Apoi, slăbindu-l puţin durerile, a sărit iarăşi în foc şi stînd în
mijloc se ardea foarte, pînă ce nu-i mai era cu putinţă să rabde mai
mult. Ieşind din foc, a căzut la pămînt şi suspinînd din toată inima, a
zis cu lacrimi către Dumnezeu: "Doamne, Dumnezeul meu, fii milostiv mie
păcătosului, iartă robia minţii mele şi învoirea către păcat. Tu, Care
cerci inimile şi rărunchii, ştii inima mea că Te-am iubit din tinereţile
mele şi pentru Tine mi-am dat trupul în focul acesta. Iartă-mă,
Stăpînul meu, Doamne, Tu, fiind bun şi milostiv, eşti binecuvîntat în
veci". Acestea le grăia, zăcînd la pămînt, pentru că nu putea să stea de
cumplita ardere a focului. Apoi a început a cînta: "Cît este de bun
Dumnezeul lui Israil celor drepţi la inimă, iar mie puţin de nu mi-au
alunecat picioarele, puţin de nu s-au rătăcit paşii mei".
Femeia, văzînd ceea ce făcea şi privind la fericitul cum îşi dădea
trupul focului pentru mîntuirea sa, a venit şi ea întru cunoştinţa
răutăţii sale şi, ca din somn, s-a deşteptat. Deci, dezbrăcînd hainele
cele scumpe şi toate podoabele sale, le-a aruncat în foc şi luînd pe
dînsa zdrenţele, a căzut la picioarele Sfîntului Martinian şi a început a
grăi cu lacrimi: "Iartă-mă, robul lui Dumnezeu, pe mine păcătoasa şi
ticăloasa, pentru că tu ştii stăpîne că multe sînt meşteşugurile şi
amăgirile diavolului. Acela m-a amăgit şi m-a îndemnat să vin asupra ta.
Deci, roagă-te pentru mine, cuvioase, ca prin rugăciunile tale să se
mîntuiască sufletul meu cel păcătos şi aceasta s-o ştii cu încredinţare,
o! părinte, că de acum nu mă voi mai întoarce în cetatea mea, nici voi
mai intra în casa mea, nici voi mai vedea pe cineva din neamul meu, nici
la lucrurile mele cele rele nu mă voi mai întoarce; ci mă voi mîntui.
Încă să mai ştii şi aceasta, stăpîne, că în ce chip m-a îndemnat
diavolul a lupta asupra ta, aşa şi eu păcătoasa mă voi înarma asupra
lui, cu numele Domnului Iisus Hristos şi-l voi ruşina. Pentru că
înşelătorul, ridicîndu-mă asupra ta, m-a răsculat asupra lui însuşi şi,
voind ca prin mine să te biruiască, va fi biruit el de către mine, cu
ajutorul Stăpînului nostru, Care şi pe desfrînate le primeşte la
pocăinţă".
Acestea grăind, vărsa neîncetat lacrimi din ochi. Iar fericitul i-a
răspuns: "Domnul şi Dumnezeul meu să te ierte de păcate, o! femeie.
Mergi în pace şi, precum ai zis, nevoieşte-te pentru mîntuirea ta,
osteneşte-te asupra patimilor, prin pocăinţă, ca astfel să poţi ruşina
pe cel viclean". Iar ea a grăit lui: "Mă rog ţie să mă povăţuieşti la
mîntuire. Spune-mi unde să mă duc ca să mă pocăiesc?" El i-a răspuns:
"Mergi la Betleem şi caută pe o sfîntă fecioară, anume Paulina, care a
zidit acolo o sfîntă biserică şi, mergînd la dînsa, să-i spui toate cele
ce ţi s-au întîmplat şi la dînsa poţi să te mîntuieşti!". Femeia s-a
sculat, s-a închinat şi a zis lui: "Roagă-te, părinte, pentru mine,
păcătoasa!".
Sfîntul s-a sculat de la pămînt cu multă durere trupească, i-a dat
puţine finice pe cale, a scos-o din chilie, i-a arătat calea care duce
spre Ierusalim şi i-a zis: "Mergi cu pace, femeie, şi mîntuieşte-ţi
sufletul, nevoindu-te prin pocăinţă, şi vezi să nu te mai întorci
înapoi, pentru că nimeni, punînd mîna pe plug şi căutînd înapoi, nu este
îndreptat în împărăţia lui Dumnezeu. Singură, deci, să iei aminte ca să
nu fi batjocorită iarăşi de vrăjmaşul, ci neslăbindu-te, să petreci
întru pocăinţă, pentru că Dumnezeu primeşte pe cei ce se pocăiesc". Ea,
auzind acestea, mai mult şi-a lungit plîngerea, zicînd: "Nădăjduiesc şi
eu spre Acela, spre Care au nădăjduit neamurile şi nu s-au ruşinat.
Nădăjduiesc că de acum diavolul nu va mai avea parte de mine". Fericitul
Martinian, însemnînd-o cu semnul crucii, i-a zis: "Domnul Dumnezeul meu
să-ţi păzească sufletul şi să te ferească pînă la sfîrşit". Astfel
femeia, închinîndu-se robului lui Dumnezeu, s-a dus, iar sfîntul,
întorcîndu-se în chilia sa, a căzut la pămînt, suspinînd şi rugîndu-se.
Ea mergea plîngînd şi rugîndu-se lui Dumnezeu, ca s-o povăţuiască la
mîntuire. Mergînd o zi, a sosit noaptea şi neputînd să treacă lăţimea
pustiei şi lungimea căii, a rămas la un loc unde a înserat. Dimineaţa,
sculîndu-se, iarăşi mergea tînguindu-se şi rugîndu-se şi a ajuns la
Betleem seara, foarte tîrziu, unde a intrat în mănăstirea fecioarei
Paulina, căreia, închinîndu-se, i-a spus cu de-amănuntul toate cele ce
făcuse. Paulina, auzind acestea, a preamărit pe iubitorul de oameni
Dumnezeu şi a primit-o tînguindu-se. Apoi în toate zilele o învăţa pe
ea, povăţuind-o la mîntuire. Iar ea atît de mult se nevoia în postire,
încît de multe ori fericita Paulina îi spunea: "Cruţă-ţi trupul tău,
fiică, ca să nu slăbească, ci să ai nevoinţă pînă la sfîrşit". Dar ea
mai mult petrecea întru pustniceştile osteneli. La sfîrşitul zilelor
sale, fericita Zoe - că astfel era numele ei - a cerut de la Dumnezeu
acest dar, ca să o adevereze dacă este primită pocăinţa ei. Iar
iubitorul de oameni Dumnezeu, spre încredinţarea milei sale, i-a dat
darul tămăduirii.
Într-una din zile o femeie ce o dureau cumplit ochii, a venit în
mănăstire să cîştige tămăduire. Iar fericita Paulina, vrînd să încerce
pocăinţa Zoei, i-a zis: "Roagă-te, fiică, pentru această femeie, că doar
prin rugăciunile tale Domnul îi va da tămăduire". Deci, rugîndu-se Zoe
pentru cea bolnavă, în puţine zile i-a tămăduit ochii şi aceea s-a făcut
călugăriţă în mănăstirea lor. Fericita Zoe a împlinit 12 ani în
pocăinţă şi a adormit cu pace întru Domnul. Dar în toţi anii întoarcerii
sale n-a băut nici vin, nici a gustat unt, nici poame, fără numai pîine
şi apă, uneori, după două zile. Apoi odihna ei era pe pămîntul gol.
Aceasta era nevoinţa sfintei şi astfel a fost sfîrşitul ei. Acum iarăşi
să ne întoarcem la minunata povestire a Cuviosului Martinian.
Fericitul Martinian, după şapte luni, abia tămăduindu-se de rănile ce
le făcuse din arderea focului, a început a gîndi în sine, zicînd: "De
nu mă voi duce de aici în loc neştiut, nu mă va lăsa vicleanul vrăjmaş
şi nu-mi va da odihnă. Drept aceea, de acum mi se cade ca în locul acela
să locuiesc, unde va fi cu neputinţă să vie parte femeiască. Astfel
gîndind, s-a sculat şi s-a rugat, zicînd: "Stăpîne al cerului şi al
pămîntului şi Făcătorule al mării, dă-mi cele folositoare, nu mă părăsi
pe mine şi să nu laşi sufletul meu să piară pînă în sfîrşit, ci
ajută-mă, Doamne, Dumnezeul puterilor şi fii mie cale, viaţă, toiag,
traistă şi pîine!" Acestea zicînd şi îngrădindu-se cu semnul crucii, a
ieşit din chilia sa şi a mers la mare.
Văzîndu-l diavolul ieşind, a strigat: "Îmbărbătează-se puterile mele
şi să fie numele meu luminat, că am putut a te birui, de vreme ce din
chilie te-am izgonit şi trupul tău cu foc ţi-am ars şi robit te-am
făcut". Apoi iarăşi a zis: "Ce, Martiniane, fugi de aici? Oriunde vei
merge te voi goni de pretutindeni. Oriunde ai voi să locuieşti, nu te
voi lăsa pînă ce desăvîrşit te voi birui şi netrebnic te voi face". Iar
fericitul i-a răspuns: "Neputinciosule, ticălosule, oare ţi se pare că
tu m-ai gonit din preajma ta, sau socoteşti că lenevindu-mă am ieşit?
Nu, ci pentru aceea am ieşit ca pe tine mai mult să te biruiesc". Şi
iarăşi i-a zis: "Dacă nu-ţi ajunge cea dintîi şi a doua ispită, ce ai
adus asupra mea, apoi vino şi a treia oară cu meşteşugul tău şi de cîte
ori vei vrea. Căci lucrarea ta cea vicleană am stricat-o cu ajutorul lui
Dumnezeu, Căruia I-am şi adus pătimirea mea. Drept aceea şi femeia pe
care tu ai îndemnat-o asupra mea, te socoteşte acum ca pe un fum şi nor,
spre a călca necuratele şi cu meşteşug puterile tale. Să nu îndrăzneşti
de acum înainte să te apropii de umbra ei!" Acestea grăind sfîntul, s-a
depărtat diavolul de la dînsul.
Fericitul a început a cînta psalmul: "Să se scoale Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui şi să fugă de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe Dînsul".
Acestea cîntînd, mergea spre calea ce ducea la mare. Sosind la mal a
aflat un corăbier temător de Dumnezeu şi, apropiindu-se, i-a zis:
"Frate, nu ştii vreo insulă mică undeva, în mijlocul mării, în care
nimeni nu locuieşte?" Corăbierul i-a zis: "Pentru ce întrebi de aceasta
şi ce voieşti?" Fericitul i-a răspuns: "Vreau să mă depărtez de lumea
cea deşartă şi să mă liniştesc, dar nu aflu loc în care să mă liniştesc,
să mă odihnesc şi să scap de smintelile diavolului". Iar el a zis:
"Este un loc înfricoşat în mijlocul mării, adică o piatră, de pe care nu
se poate vedea nicidecum uscatul". Fericitul a răspuns: "Un loc ca
acela mult iubesc şi doresc şi o petrecere ca aceea, unde n-ar putea să
vie parte femeiască". Zis-a lui corăbierul: "Şi de unde vei avea hrana
ta?" Iar fericitul i-a zis: "Aşezămînt voi pune între mine şi tine, ca
tu să-mi aduci hrană, iar eu mă voi ruga lui Dumnezeu pentru tine. Deci,
să-mi aduci stîlpări de finic ca să lucrez cu mîinile mele împletituri,
iar tu, luînd lucrul mîinilor mele, îl vei vinde şi pentru acela,
cumpărînd pîine, îmi vei aduce. Asemenea îmi vei aduce apă într-un vas
şi vei veni de 2-3 ori pe an, aducîndu-mi pîine şi apă".
Aceasta auzind, corăbierul a înţeles că bărbatul acesta este
duhovnicesc şi a făgăduit să-i facă toate voile. Suindu-se cu dînsul în
corăbioară, au plutit spre acel loc. Apoi suflînd vînt prielnic, au
ajuns spre seară la locul acela. Fericitul, văzînd locul cel plăcut lui,
s-a bucurat cu sufletul şi a lăudat pe Dumnezeu, iar pe corăbier
binecuvîntîndu-l, s-a suit pe o piatră şi a cîntat: "Am aşteptat pe
Domnul care a căutat spre mine şi a auzit rugăciunea mea; apoi m-a scos
din groapa patimilor şi din noroi; şi a pus pe piatră picioarele mele,
îndreptînd paşii mei". Sfîrşind psalmul şi rugîndu-se, a zis
corăbierului: "Mergi în pace, frate şi adu-mi pîine, apă, stîlpări, ca
să lucrez coşniţe". Corăbierul a zis: "De vei voi, îţi voi aduce şi
lemne ca să-ţi faci o colibă mică". Fericitul, însă, n-a voit şi şedea
pe piatră arzînd de zăduful zilei şi suferind de răceala nopţii. Iar
corăbierul îi aducea de 2-3 ori pe an pîine, apă, precum i-a poruncit
fericitul. Deci a petrecut Cuviosul Martinian în acea viaţă, scăpînd de
lume, şi lăuda pe Dumnezeu ziua şi noaptea, fiind întru dumnezeiasca
gîndire cea neîncetată.
Vicleanul diavol nici acolo n-a încetat a da război asupra
cuviosului, ci a început a-i face supărare. Într-o noapte, tulburîndu-se
marea şi ridicînd valurile şi înălţîndu-se peste capul lui ca la 15
coţi, striga diavolul: "Iată acum te voi îneca, Martiniane". Iar el fără
frică i-a zis: "Neputinciosule, ticălosule, pentru ce te osteneşti
nebuneşte? Căci pe mine nălucirile tale nu mă înfricoşează, nici
îngrozirile tale nu mă tulbură, pentru că eu nădăjduiesc spre Domnul meu
Iisus Hristos şi printr-Însul te voi ruşina desăvîrşit".
Acestea zicînd, a început a cînta: "Mîntuieşte-mă Dumnezeule, că a intrat apă pînă în sufletul meu, afundatu-m-am în noroiul adîncului mării şi viforul m-a potopit".
Sfîrşind psalmul, a început a zice: "Doamne Iisuse Hristoase, Unul
Născut al Tatălui celui nevăzut, Cel Care Te-ai pogorît pe pămînt pentru
mîntuirea noastră, Cel ce cerţi marea şi porunceşti vînturilor şi toate
ascultă de frica Ta; ascultă-mă, Stăpîne, în ceasul acesta, potoleşte
ispita ce s-a ridicat asupra mea, căci toate sînt Ţie cu putinţă
Doamne". Grăind sfîntul astfel, diavolul s-a făcut nevăzut, iar
fericitul a rămas Šfără de vătămare şi a trăit pe piatra aceea şase ani,
răbdînd toată nevoia văzduhului pentru mîntuirea sa. Nici aşa, însă,
n-a încetat diavolul, scornind asupra lui ispite, căci vicleanul a adus
sfîntului altă supărare, mai grea decît cele dinainte.
Într-una din zile, diavolul văzînd o corabie plutind pe mare, în care
erau bărbaţi şi femei, a ridicat vînt şi vifor asupra acelei corăbii şi
lovind-o de o piatră a spart-o, iar pe toţi cei ce se aflau în corabie
i-a înecat. Numai o fecioară a putut lua o scîndură şi a plutit pe ea,
spre piatra aceea pe care şedea fericitul Martinian şi, apucîndu-se acea
fecioară de piatră, a început a striga: "Miluieşte-mă, robul lui
Dumnezeu, şi dă-mi mîna, mîntuieşte-mă de apele acestea şi nu mă lăsa să
pier în adîncul acesta".
Fericitul, văzînd-o că nu are de nicăieri mîntuire, a zis zîmbind:
"Şi acesta este meşteşugul tău, diavole, dar nu vei birui hotărîrea
mea". Şi gîndea în sine, zicînd: "Vai mie păcătosul, că iarăşi a venit
ispita înaintea sufletului meu; deci ce voi face? De nu-i voi da mîna şi
nu o voi scoate din apă, apoi se va îneca şi va fi păcatul asupra
sufletului meu şi ca un ucigaş voi fi eu, iar de o voi scoate, apoi nu
se poate să fiu cu dînsa aici. Cu adevărat, mai cumplită îmi este
această primejdie şi mai rea ispită decît cea dintîi. Pentru că de aceea
puteam fugi, fiind pe pămînt, iar de aceasta nu pot să scap, de vreme
ce numai singur acest loc mic este în mijlocul apelor şi nu se poate
scăpa de această primejdie". Deci, întinzînd mîinile spre cer, a zis:
"Doamne, nu mă lăsa să pier, ci rînduieşte cele de folos sufletului
meu". Zicînd acestea i-a dat mîna şi a scos-o din apă la uscat. Apoi,
văzînd-o că era frumoasă, a zis către dînsa: "Cu adevărat nu va putea fi
fînul cu focul împreună şi nu este cu putinţă ca eu şi tu să petrecem
împreună. Deci, să rămîi tu aici şi nu te teme, căci ai pîine şi apă să
mănînci şi să bei, ca şi mine, şi-ţi va ajunge pînă ce va veni aici un
corăbier, care va aduce pîine şi apă. Iată sînt încă două luni pînă la
acea vreme, în care el va veni aici, să-i spui lucrul cum s-a întîmplat
şi acela te va scoate de aici".
Acestea zicînd, sfîntul a însemnat marea cu semnul crucii, şi s-a
rugat: "Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai certat marea şi vînturile,
care Te ascultă cu cutremur, caută spre mine şi mă miluieşte şi nu mă
lăsa să pier. Căci iată în numele Tău mă voi arunca în mare, că mai bine
îmi este să mor în mare, decît să mă lipesc de femeie, prin patima
trupească". Şi, întorcîndu-se spre fecioară, i-a zis: "Mîntuieşte-te,
fecioară, şi Dumnezeu să-ţi păzească sufletul tău de toate asupririle
vrăjmaşului şi să te ferească pînă la sfîrşit". Acestea zicînd, s-a
aruncat în mare şi a început a înota.
Îndată, după rînduiala lui Dumnezeu, l-au luat doi delfini pe spatele
lor şi-l purtau; iar fecioara, văzîndu-l ducîndu-se pe deasupra apei,
privea la dînsul pînă ce a pierit din ochii ei şi a fost dus fericitul
de acei doi delfini la uscat. Ieşind pe pămînt s-a rugat Domnului,
zicînd: "Te laud pe Tine, Doamne, Dumnezeul meu, că ai arătat mila Ta
spre mine nevrednicul, dar nu mă lăsa pînă la sfîrşit, Iubitorule de
oameni". Şi-şi zicea în sine: "Ce să fac nu ştiu, căci în munţi şi în
pustietăţi nu mă lasă diavoleasca vrăjmăşie; căci iată şi în mare nu
m-au lăsat. Nu ştiu ce voi face". De acum este bine să învăţ cuvintele
Evangheliei şi să le fac pe ele pentru că Domnul învaţă astfel: "Cînd vă vor goni din cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă, căci, amin grăiesc vouă, nu veţi sfîrşi cetăţile lui Israel".
Acestea zicînd a început a umbla din loc în loc şi din cetate în
cetate, înstrăinîndu-se şi zicînd în sine: "Fugi, Martiniane, ca să nu
te ajungă ispita!" Astfel fugind şi gonindu-se pe sine îşi sfîrşea
zilele. Iar în fuga aceea n-a purtat nici toiag, nici traistă, nici
pîine, nici două haine, nici bani la brîu şi nimic spre trebuinţa
trupească. Oriunde intra în cetate sau în sat, întreba cine este acolo
om bun şi găzduia la dînsul, primind hrană, iar unde îl ajungea noaptea,
ori în pustie, ori la cîmp, acolo petrecea odihnindu-se puţin.
Doi ani cutreierînd astfel, a trecut 164 de cetăţi şi la sfîrşit a
mers la Atena, unde s-au descoperit de la Dumnezeu episcopului
atenienilor toate cele despre fericitul Martinian. Apoi Cuviosul,
cunoscînd vremea sfîrşitului său şi îmbolnăvindu-se, a intrat în
biserică şi culcîndu-se pe pămînt, a zis celor ce erau acolo: "Chemaţi
la mine degrabă pe episcop; dar aceia îl socoteau nebun. Apoi, el iarăşi
rugîndu-i, l-au ascultat şi ducîndu-se au spus episcopului, zicîndu-i:
"Un om oarecare zace în biserică, nu ştim, nebun este sau nu, şi zice:
să chemaţi pe episcop la mine". Episcopul le-a zis: "Voi sînteţi nebuni,
iar acela este mai bun decît mine!"
Sculîndu-se cu sîrguinţă, s-a dus în biserică, iar fericitul, văzînd
pe episcop, nu putea să se scoale înaintea lui ci întindea spre dînsul
mîinile sale, dînd vrednică cinste arhiereului lui Dumnezeu. Iar
episcopul mai mare cinste îi făcea lui, zicînd: "De mult mi-a făgăduit
Dumnezeu că o să-mi arate pe robul său şi acum a împlinit ceea ce a
făgăduit. Deci tu, cînd te vei sălăşlui în cereasca Împărăţie, adu-ţi
aminte şi de sufletul meu, rogu-mă ţie!" Iar fericitul i-a răspuns:
"Binecuvintează, părinte, şi te roagă lui Dumnezeu pentru mine, ca să
aflu îndrăzneală cînd voi sta înaintea dreptei Lui judecăţi".
Acestea zicînd şi-a ridicat ochii spre cer şi a zis: "Doamne, Iisuse
Hristoase, în mîinile Tale îmi dau sufletul meu". Apoi, făcîndu-şi
semnul crucii, a zis episcopului: "Părinte, dă-mă lui Dumnezeu". Atunci a
început faţa lui a zîmbi şi aşa, veselindu-se sufletul său, s-a
despărţit de trupul cel mult chinuit şi s-a dus în mîinile lui Dumnezeu.
Deci, Cuviosul Martinian s-a odihnit întru Domnul, bine sfîrşindu-şi
alergarea şi păzindu-şi credinţa, a luat cununa cea gătită lui în
cereasca Împărăţie, iar episcopul a îngropat sfîntul lui trup în
biserică, cu mare cinste.
Cine nu se va minuna de acest nevoitor viteaz şi cine nu va ferici
răbdarea lui nebiruită şi viaţa lui cea cu bună îndrăzneală? Cum pînă în
sfîrşit s-a nevoit pentru mîntuirea sufletului şi prin mucenicie
aducîndu-se Domnului. Pentru că, nefiind atunci prigonire asupra
creştinilor, singur şi-a aflat mucenicie şi pe faţă cu diavolul s-a
luptat şi a călcat vicleşugul lui. Singur şi-a fost prigonitor,
judecător şi muncitor, făcîndu-şi chinuire de bună voie. Cu adevărat se
cuvine a-l numi mucenic şi viteaz pătimitor, căci de foc n-a băgat seamă
şi prin focul cel vremelnic a stins focul cel veşnic. Diavolul a pornit
asupra lui pe femeie, iar el, prin rugăciunile sale, a făcut-o roabă
lui Dumnezeu. Dar se cuvine nouă ca şi despre fecioara aceea, care a
rămas pe piatră în mare, să povestim cum şi-a dus viaţa sa şi în ce fel a
cîştigat-o. Căci rugăciunea fericitului Martinian pentru dînsa nu a
fost în zadar.
Rămînînd pe piatră fecioara aceea, primea pîine şi apă precum i-a
poruncit ei fericitul Martinian. Iar corăbierul care îi aducea
fericitului pîine şi apă la două luni o dată, venind după obicei cu
corăbioara la piatră, a văzut în locul monahului pe fecioară şi,
socotind că este nălucire, s-a temut şi a început a se depărta de
piatră. Iar ea a strigat: "Nu te teme, frate, că femeie sînt cu adevărat
şi creştină. Apropie-te de mine ca să-ţi spun un lucru". Iar el,
necrezînd-o pe ea şi temîndu-se, îl ruga, zicîndu-i: "Aşa mă jur pe
Împăratul Hristos, că sînt creştină, nu te teme de mine, ci vino aproape
şi-ţi voi spune ce s-a întîmplat". Atunci omul, stînd lîngă piatră cu
corăbioara, a zis către dînsa: "Unde este monahul care a fost aici? Unde
s-a dus de aici şi pe tine cine te-a adus şi te-a suit pe această
piatră?" Fecioara, făcîndu-şi cruce, a început a povesti cele ce s-au
întîmplat.
Auzindu-le pe toate, corăbierul se miră foarte mult şi a zis către
dînsa: "Vino să te duc de aici în cetatea ta". Iar ea i-a răspuns: "Ba
nu, frate, mă rog ţie să nu mă scoţi de aici, ci să faci cu mine iubire
de oameni şi, ducîndu-te în sat, să-mi aduci o haină bărbătească de
lînă, pîine şi apă, precum aduceai fericitului părinte şi aceeaşi
răsplătire vei lua de la Stăpînul Hristos, pentru că la El nu este
deosebire între parte bărbătească şi parte femeiască, precum zice
apostolul: "Voi toţi, una sînteţi întru Hristos". Nu te îngreţoşa
de mine, păcătoasa, care voi să mă mîntuiesc. Că de n-ar fi voit
Dumnezeu să mă mîntuiască, nu m-ar fi aruncat pe piatra aceasta. Nici tu
să nu mă dispreţuieşti că sînt femeie. Adu-ţi aminte că Dumnezeu a
creat pe Adam şi pe Eva şi la sfîrşitul zilelor S-a arătat lumii,
născîndu-Se din Preacurata Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu. Deci,
fii şi către mine bun, precum ai fost prea cuviosului părinte şi,
ducîndu-te acasă, să-mi aduci, precum ţi-am spus, o haină bărbătească de
lînă, pîine şi apă, şi să-mi aduci şi lînă ca să lucrez cu mîinile
mele. Adu pe femeia ta aici, că ea mă va îmbrăca în haina cea
bărbătească şi-mi va porunci cum să lucrez, iar Domnul Dumnezeul meu să
fie cu tine în toate zilele vieţii tale şi să-ţi dea din acest veac şi
în cel ce va să vie, daruri, milă şi iertare de păcate".
Corăbierul a zis către dînsa: "Pe toate cîte îmi porunceşti mie, eu
le voi face, numai tu întăreşte-te şi Dumnezeu va împlini dorinţa ta".
Acestea zicîndu-le, a plecat corăbierul şi s-a întors acasă. După două
zile, luînd pe femeia sa şi toate cele poruncite de fecioară, a venit la
dînsa. Apoi, ieşind din corăbioară, femeia s-a suit pe piatră şi s-au
sărutat amîndouă. După aceea, mergînd femeia, a luat cu bărbatul său
toate cele de pe corabie, iar fecioara a rugat pe bărbat să se depărteze
puţin, pînă ce se va îmbrăca în haina cea bărbătească şi s-a rugat,
zicînd: "Doamne Dumnezeule, Cel ce ai ascultat pe toţi sfinţii tăi din
veac, ascultă-mă şi pe mine păcătoasa şi săvîrşeşte în acest loc şi în
acest chip bărbătesc alegerea mea, fără de poticnire. Păzeşte-mi
sufletul, întăreşte-mi inima şi puternic să faci trupul meu şi-mi
povăţuieşte sufletul meu spre bună plăcerea Ta, iar celor ce-mi slujesc
dă-le plata cea veşnică, că bine eşti cuvîntat în veci. Amin". După
aceasta, a zis femeii: "Rogu-mă ţie, femeie, cînd îmi veţi aduce pîine
şi apă să-mi aduceţi şi lînă, ca în zadar să nu mănînc pîinea voastră,
iar hainele mele să le iei tu întru pomenirea smereniei mele!" Acestea
zicînd, i-a eliberat cu pace. Într-acea lună a venit la dînsa iarăşi
acea femeie cu bărbatul său şi i-a adus hrană. Iar fericita fecioară se
veselea şi lăuda pe Dumnezeu pentru o viaţă ca aceea, făcînd 12
rugăciuni pe zi, iar noaptea 24; hrana ei era o bucată de pîine la două
zile. Astfel, Domnul, întărind-o şi păzind-o, şi-a săvîrşit bine
alegerea vieţii sale. Cînd s-a suit pe piatră avea 25 de ani, iar pe
piatră a vieţuit şase ani. După aceasta, cu două luni înaintea venirii
corăbierului şi a femeii sale, şi-a dat sufletul în mîinile Domnului.
Numele ei era Fotinia.
Trecînd două luni după sfîrşitul acestei Sfinte fecioare Fotinia, a
venit corăbierul cu femeia sa şi a găsit-o moartă, avînd mîinile aşezate
în semnul crucii, gura bine strînsă, ochii închişi şi faţa luminoasă,
ca şi cum dormea. Apoi s-a închinat sfîntului ei trup şi, luîndu-l ca pe
o frumoasă floare de dimineaţă, l-au pus în corabie şi a plutit spre
cetatea Cezareei din Palestina. Apoi s-au descoperit în vedenie
corăbierului toate cele despre această sfîntă fecioară şi, mergînd la
episcopul Cezareei, i-a spus despre viaţa ei îmbunătăţită. Atunci
episcopul, cu tot clerul, a îngropat-o cu cinste la loc sfînt, cu psalmi
şi cu cîntări, cu lumînări şi cu tămîieri, slăvind pe Iisus Hristos,
Domnul nostru, Căruia I se cuvine cinstea şi slava împreună cu Tatăl şi
cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
