Sinaxar 12 Martie

 

În această lună, în ziua a douăsprezecea, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Teofan Mărturisitorul din Muntele Sigriana.

Acest sfânt s-a născut din părinţii Isac şi Teodota. Tatăl Său săvârşindu-se din viaţă în timp ce se găsea mai mare peste ţinutul eghepelaghiţilor, el a rămas în grija mamei sale. La vârsta de doisprezece ani a fost logodit cu o copilă, cu care a trăit laolaltă timp de opt ani. Şi el şi logodnica lui aveau multă avere. Auzind pe unul dintre servii săi vorbindu-i de viaţa monahală, s-a umplut de dor după această viaţă. După ce mama lui a murit, lăsându-i nesfârşită bogăţie, tatăl logodnicei lui îl silea continuu să îndeplinească cele rânduite în vederea căsătoriei. Venind ziua sorocită pentru aceasta, li s-a pregătit cămara de nuntă şi atât cântecele de nuntă, cât şi toate celelalte s-au săvârşit după rânduială. Dar după ce fericitul Teofan şi soţia lui au rămas singuri, el a dezvăluit tinerei gândurile tainice pe care le avea, iar aceasta nu numai că a consimţit la ceea ce îi cerea soţul ei, ci l-a încredinţat că ceea ce avea să facă el va face şi ea, deopotrivă. Auzind acestea, Teofan a mulţumit lui Dumnezeu, iar de atunci mai departe îşi făceau împreună rugăciunile lor de zi şi de noapte.

Nelegiuitul împărat Leon, ca şi socrul tânărului, auzind acestea, s-a împotrivit cu toată puterea dorinţei lui. Ceva mai mult, împăratul l-a trimis în cetatea Cizicului, care atunci se zidea, încredinţându-l cu supravegherea lucrărilor. Ducându-se acolo, cinstitul tânăr a adus la îndeplinire porunca împăratului, împlinind lucrarea aceea cu cheltuiala lui. În anul al douăzeci şi unulea al lui, împăratul cel cu nume de fiară şi socrul lui încetând din viaţă, de pe urma morţii lor nu numai Teofan s-a bucurat de libertate, ci şi lumea întreagă. Sceptrul împărăţiei a fost luat mai departe de împărăteasa Irina.

Fiindcă acum îşi putea aduce nestingherit gândul la îndeplinire, el şi-a împărţit averile la cei lipsiţi şi săraci şi pe toţi slujitorii lui i-a cinstit cu libertatea. Şi dând soţiei sale multă avere, a dus-o, după voia ei, în Mănăstirea Princhipos, unde aceasta s-a călugărit, primind numele de Irina, în loc de Megalusa, cum se numea mai înainte. Iar el, dându-se pe sine Domnului, a intrat în mănăstirea, zisă a lui Polihroniu, care se găsea în munţii din ţinutul Sigrana. Dacă s-a făcut călugăr, nu a voit să primească să fie conducător, ci stând în chilie îşi scotea hrana de pe urma propriilor sale mâini, copiind, cu scrisul său frumos, diferite lucrări, timp neîntrerupt de şase ani. După aceasta, plecând de acolo, s-a dus în aşa-numita insulă Calonim, unde după ce a ridicat o mănăstire s-a întors iarăşi în Muntele Sigrianei. În al cincizecilea an al vieţii lui a fost cuprins de o boală. Pe urma acestei boli el a rămas mai departe tot timpul vieţii la pat şi nemişcat.

După împărăteasa Irina a urmat la împărăţie Leon Armeanul. Cele întâmplate în timpul împărăţiei acestuia sunt cunoscute de toţi. El a mers până acolo cu ticăloşia şi nelegiuirea lui, încât a trimis după acest om al lui Dumnezeu, spunându-i: "Vino şi te roagă pentru noi, că pornim împotriva barbarilor". Dar Teofan, pentru că nu se putea mişca, a fost luat cu căruţa, dus până la corabie şi apoi cu corabia adus până la Constatinopol. Ajuns aici, nu a putut vedea faţa cea necurată a tiranului, ci acesta i-a trimis numai înştiinţare spunându-i: "Dacă vei consimţi la rugămintea mea, îţi voi da şi ţie şi mănăstirii tale multe bunătăţi; iar de nu, te voi pedepsi cu lemnul spânzurătorii şi te voi pune înaintea tuturor ca pildă, spre înfricoşare". Mărturisitorul Teofan însă i-a răspuns: "Nu-ţi deşerta vistieriile de darurile tale; în ceea ce priveşte lemnul spânzurătorii, sau chiar şi focul, pregăteşte-le încă de astăzi. Căci aceasta doresc: să mor pentru dragostea Hristosului meu".

Auzind acestea, neruşinatul l-a dat în mâinile lui Ioan Mantos, care se găsea atunci pe scaunul patriarhal de la Constantinopol, care se fălea cu ştiinţa lui, pentru că socotea că acesta îl va face să-şi schimbe gândul, cu puterea intrigilor sale. Sfântul Teofan, fiind dat în seama acestuia, a fost dus la mănăstirea de la Ormizda a lui Serghie şi Vah, care se găsea în apropierea palatului, unde a început lupta în cuvinte cu Mantos. Dar Mantos fiind învins de Teofan, care l-a străfulgerat cu lumina înţelepciunii lui şi care l-a încredinţat de neschimbarea gândului său, plin de ruşine l-a trimis din nou nebunului tiran, arătându-se cu aceasta, nemernicul, nu orator plin de slavă, ci dimpotrivă, cu totul neînvăţat. Şi ducându-se şi el înaintea împăratului i-a zis: "O, împărate, mai uşor este a înmuia fierul ca ceara, decât să schimbi pe omul acesta în ceea ce doreşti tu".

După ce tiranul a aflat aceasta, a dat poruncă să fie dus sfântul în palatul lui Elefterie şi să fie închis într-o încăpere foarte strâmtă şi întunecoasă, punându-se şi paznici la uşă, aşa încât să nu poată fi slujit de cineva. Trăind în felul acesta timp de doi ani şi apăsat fiind de necazuri şi nevoi, a ruşinat şi cu aceasta pe tiran. Căci neizbutind nimic, cu toate că-l silea în fiecare zi să se supună voinţei lui, a fost surghiunit în insula Samotrachi. Dar ducerea lui în surghiun, i-a grăbit şi plecarea din trup. Astfel, trăind în acea insulã numai douăzeci şi trei de zile, a răposat acolo, pornind în cuvioşie şi pace la Domnul. Şi cine, oare, ar putea spune de câte binecuvântări s-a umplut locul acela şi câte vindecări au înflorit mai târziu acolo?

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Grigore Dialogul, papă al Romei.

Acesta a trăit în vremea împăratului Iustinian şi a fost mai întâi monah şi egumen al mănăstirii aşa-zisă a Clioscavrei. Apoi i s-a încredinţat scaunul arhieresc; dar a primit arhieria nu la întâmplare sau prin vreo alegere fără de judecată, ci cu voinţa lui Dumnezeu, aşa cum se va vedea mai departe. Astfel, pe când se găsea încă în mănăstire stând în chilia lui şi pregătindu-se odată să ia pana şi să o înmoaie în cerneală ca să scrie, a venit la el cineva care tocmai scăpase dintr-un naufragiu, plângându-şi nenorocirea şi rugându-l pe cuvios să se milostivească şi să-l ajute în nenorocirea în care se găsea. Dar acela care-i cerea acestea nu era cineva lipsit, după cum se va vedea; căci nici măcar om nu era, care scăpat din vreun naufragiu să vină la el gol, din nevoia de a căpăta ceva, ci era un înger, care sub chipul acesta de om care avea nevoie venise la el ca să dea pe faţă dragostea nesfârşită de oameni care se găsea ascunsă în sufletul cuviosului Grigorie. Acela venind o dată şi mai venind după aceasta şi a doua şi a treia oară, nu a plecat niciodată cu mâna goală, încât după ce sfântului nu i-a mai rămas nici o monedă de aur, a adus şi i-a dat plin de osârdie, chiar şi potirul de argint al mănăstirii. Căci atât de lipsit de răutate şi plin de dragoste era faţă de cei lipsiţi, încât nu numai că, din lipsa banilor şi de pe urma stăruinţei celui ce-i cerea şi care primise de la el tot ce avea, de câte ori venise, nu s-a supărat, căutând să-l urască şi să-l alunge, ci a mers până acolo încât s-a atins şi de lucrurile mănăstirii, decât să-l treacă cu vederea pe omul acela, care nu putea dobândi cele de care avea nevoie şi să-l lase să plece neajutorat.

Dar, ajungând la treapta de arhiereu, a arătat şi mai departe aceeaşi dragoste faţă de cei săraci. Odată, dând poruncă să fie aduşi la masa lui doisprezece săraci, în timp ce se aflau la masă, el a văzut şi pe un al treisprezecelea, care i s-a arătat numai lui, în timp ce ceilalţi nu puteau să-l vadă. După chipul înfăţişării şi după mişcările lăuntrice acesta din urmă i s-a părut sfântului deosebit de ceilalţi. Pentru aceasta oprindu-l, l-a întrebat care este numele lui şi cine este de a venit şi el acolo. Acela însă i-a răspuns că nu este îngăduit să audă cineva numele lui, căci este un nume minunat; a spus numai că este un înger, care mai înainte fusese trimis de Dumnezeu la el pentru a-i cere bani şi care după aceea primise poruncă de la Dumnezeu să fie mereu cu el şi să-l păzească.

Cuviosul părinte Grigore, fiind priceput în meşteşugul scrisului şi cunoscând toată înţelepciunea, a lăsat Bisericii multe scrieri. Acestea au fost alcătuite nu numai cu ajutorul judecăţilor omeneşti şi cu înţelepciunea cuvintelor, ci şi cu ajutorul Duhului Sfânt, aşa cum după încetarea lui din viaţă ne-a făcut cunoscut arhidiaconul lui, Petru, care ne-a spus că ori de câte ori sfântul Grigore scria, un porumbel alb se apropia de gura lui, ca şi cum i-ar fi arătat şi l-ar fi îndemnat cele ce trebuia să scrie. Ajungând până în locurile îndepărtate ale Apusului, sfântul Grigore a petrecut învăţând şi aducând la Hristos neamul saxonilor, pentru care aceştia se duc la Roma cea veche, unde se găseşte îngropat trupul său, cinstindu-l în fiecare an cu slujbe deosebite. Se spune, iarăşi, că el este cel ce a hotărât ca să se săvârşească de către romani Sfânta Liturghie şi în post, alcătuind Liturghia celor mai înainte sfinţite, care se săvârşeşte şi în zilele de acum.

Tot în această zi, pomenirea dreptului Finees, care în pace s-a săvârşit.

Dreptul Finees, nepotul Marelui Preot Aaron (prăznuit şi el în această zi) şi fiul Marelui Preot Eleazar, a fost el însuşi preot, foarte râvnitor în funcţia sa.

Când poporul evreu era aproape de pământul făgăduit, după ce Sfântul Prooroc Moise (prăznuit în 4 septembrie) i-a condus afară din Egipt, vecinii lor, moabii şi madianiţii au fost cuprinşi de frică şi invidie. Nevrând să se bazeze pe propria lor forţă, aceştia l-au invocat pe Balaam să blesteme poporul evreu. Însă Domnul i-a făcut cunoscută voia Sa lui Balaam astfel încât acesta a renunţat la blestem, văzând că Domnul vrea să-i binecuvânteze (Numeri 24, 1).

Apoi moabii i-au făcut pe evrei să se închine lui Baal-Peor. Dumnezeu i-a pedepsit pe evrei pentru apostazia lor şi a trimis o boală asupra lor, murind mii dintre ei. Ceilalţi, văzând mânia lui Dumnezeu s-au căit şi s-au întors la El.

Pe atunci, un anumit om cu numele Zimri din tribul lui Simeon a venit şi a adus între fraţii săi o madianită, în ochii lui Moise şi în ochii întregii obşti a fiilor lui Israel, când plângeau ei la uşa cortului adunării. (Numeri 25, 6). Finees, plin de mânie, a intrat în cortul lui Zimri şi l-a ucis pe acesta dar şi pe femeie cu o lance.

"Şi a grăit Domnul cu Moise şi a zis: Finees, feciorul lui Eleazar, fiul preotului Aaron, a abătut mânia Mea de la fiii lui Israel, râvnind între ei pentru Mine, şi n-am mai pierdut pe fiii lui Israel în mânia Mea;  De aceea spune-i că voi încheia cu el legământul Meu de pace, şi va fi pentru el şi pentru urmaşii lui de după el legământ de preoţie veşnică, căci a arătat râvnă pentru Dumnezeul său şi a ispăşit păcatul fiilor lui Israel".  (Numeri 25:10-13).

Apoi, la porunca Domnului, Finees s-a dus ca şi căpetenie a oastei israeliţilor şi s-au ridicat împotriva moabilor bătându-i pentru necredinţa şi trădarea lor. După moartea Marelui Preot Eleazar, Sf. Finees a fost ales în unanimitate Înalt Preot. Înalta preoţie, după promisiunea Domnului, a continuat şi pentru urmaşii săi. Sf. Finees a murit la o vârstă înaintată, în jurul anului 1500 î.C.

Tot în această zi, pomenirea celor nouă sfinţi mucenici, care prin foc s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Simeon Noul Teolog care în pace s-a săvârşit.

Sf. Simeon Noul Teolog s-a născut în anul 949 în Galteea (Paflagonia) şi a studiat în Constantinopol. Tatăl său l-a pregătit pentru o carieră în avocatură şi pentru o scurtă perioada tânărul a ocupat o poziţie înalta la curtea imperială. La vârsta de 14 ani l-a întâlnit pe renumitul părinte Simeon Piosul la mănăstirea Studion, care avea să-i marcheze adânc dezvoltarea spirituală. Tânărul a rămas în lume pentru mai mulţi ani, pregătindu-se pentru viaţa monahală sub ascultarea părintelui, iar când a împlinit 27 de ani a intrat în mănăstire.

Sf. Simeon Piosul i-a recomandat tânărului să citească scrierile Sf. Marcu Ascetul (prăznuit în 5 martie) pe lângă alţi scriitori spirituali. El a citit acele cărţi cu atenţie şi punea în practică ceea ce citea. În mod deosebit l-au impresionat trei puncte din cartea Sf. Marcu "Despre legea duhovnicească" (vezi Vol. I din Filocalie). În primul rând, trebuie să-ţi asculţi conştiinţa şi să faci ce-ţi spune ea, dacă doreşti să-ţi vindeci sufletul. În al doilea rând, numai prin îndeplinirea poruncilor poţi atrage asupra ta harul Sfântului Duh. În al treilea rând, cel ce se roagă numai trupeşte fără cunoştinţa spirituală este ca şi orbul care a strigat, "Fiul lui David, ai milă de mine (Luca 18:38). Când orbul şi-a recăpătat vederea, atunci L-a numit pe Hristos Fiul lui Dumnezeu. (Ioan 9:38).

Sf. Simeon s-a rănit cu dragostea pentru frumuseţea duhovnicească şi a încercat să o dobândească. Pe lângă pravila dată de părintele său, conştiinţa îi spunea să mai adauge câţiva psalmi şi metanii, repetând constant "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!" Bineînţeles că şi-a ascultat conştiinţa.

În timpul zilei ajuta oamenii nevoiaşi care locuiau în palatul lui Patricius, iar noaptea rugăciunile lui se prelungeau, prinzându-l miezul nopţii la rugăciune. Odată, în timp ce se ruga, o lumină divină, foarte strălucitoare, a coborât asupra lui, inundând camera. N-a văzut decât lumina în jurul său şi nu a mai simţit pământul de sub el. I s-a părut că el însuşi s-a transformat în lumină. Apoi mintea i-a urcat la ceruri şi a văzut o a doua rază, mai strălucitoare ca cea dintâi, iar la capătul ei părea că se află Sf. Simeon Piosul, cel care i-a dat spre citire scrierile Sf. Marcu Ascetul.

La şapte ani după această viziune, Sf. Simeon a intrat în mănăstire, unde a înăsprit postul şi privegherea, învăţând lepădarea de sine. Vrăjmaşul mântuirii noastre i-a ridicat pe fraţii din mănăstire împotriva Sf. Şimeon, care era indiferent la laudele sau reproşurile altora. Datorită nemulţumirilor din mănăstire, Sf. Simeon a fost trimis la mănăstirea Sf. Mamas din Constantinopol. El a fost tuns în schima monastică acolo, înăsprindu-şi nevoinţele duhovniceşti.

Prin citirea Sfintelor Scripturi şi a scrierilor sfinţilor părinţi, precum şi prin conversaţiile pe care le purta cu sfinţi părinţi, el a atins un nivel duhovnicesc înalt îmbogăţindu-şi cunoştinţele cele ziditoare de suflet.

Prin anul 980, Sf. Simeon a fost făcut egumen al Mănăstirii Sf. Mamas şi a rămas în funcţie timp de 25 de ani. El a reparat şi restaurat mănăstirea care a suferit din cauza neglijenţei fraţilor şi a impus ordine în viaţa călugărilor mănăstirii.

Această disciplină monastică strictă pe care se lupta sfântul să o respecte, a adus multe nemulţumiri în rândul fraţilor. Odată, după Sf. Liturghie, câţiva călugări l-au atacat şi aproape că l-au omorât pe Sfântul Simeon. Când patriarhul Constantinopolului i-a scos din mănăstire şi vroia să-i predea autorităţilor civile, Sf. Simeon a cerut ca aceştia să fie trataţi cu blândeţe şi să fie lăsaţi să trăiască în lume.

Prin anul 1005, Sf. Simeon şi-a dat demisia din funcţia de egumen în favoarea lui Arsenius, stabilindu-se undeva lângă mănăstire, în linişte. Acolo el a creat operele sale teologice, din care unele fragmente apar în Filocalia.

Tema primară a scrierilor sale este activitatea ascunsă a perfecţiunii duhovniceşti şi lupta cu patimile şi gândurile rele. El a scris şi instrucţiuni pentru călugări: "Capitole teologice şi practice", "Tratat despre cele trei metode de rugăciune," şi un "Tratat despre credinţă." Mai mult, Sf. Simeon era un adevărat poet creştin, scriind "Imnuri despre iubirea divină," care conţin în jur de 70 de poezii pline de meditaţii religioase profunde.

Învăţăturile nepreţuite ale Sf. Simeon despre misterele rugăciunii minţii şi despre lupta duhovnicească i-au adus numele de "Noul Teolog." Aceste învăţături nu au fost creaţia Sf. Simeon, ci pur şi simplu fuseseră uitate în timp. Unele dintre ele păreau ciudate şi de neacceptat pentru contemporanii săi, ceea ce a dus la conflicte cu autorităţile clerului din Constantinopol, iar Sf. Simeon a sfârşit prin a fi exilat din oraş. El a traversat strâmtoarea Bosfor şi s-a stabilit la vechea mănăstire a Sfintei Macrina.

În anul 1021 sfântul a adormit în pace întru Domnul. În timpul vieţii sale a primit darul facerii de minuni şi chiar după moartea sa s-au petrecut numeroase minuni, printre care şi găsirea miraculoasă a icoanei sale.

Viaţa a fost scrisă de discipolul şi ucenicul său, Sf. Nicetas (Nichita) Stethatos.

Deoarece 12 martie cade în perioada Postului Mare, prăznuirea Sf. Simeon se mută pe data de 12 octombrie.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Luna martie în 12 zile: pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Teofan marturisitorul, egumenul din Singriania (+814).

        Acest Sfant Teofan a fost fiul marelui dregator Isac si al Teodatei si se inrudea de-aproape cu imparatii Leon Isaurul si Constantin Copronimul. Pierzand pe tatal sau la varsta de trei ani, a fost crescut de maica sa, la curtea rudei sale Constantin Copronim, macar ca, la curte bantuia, in acea vreme, erezia luptei impotriva Sfintelor icoane. Din iconimia lui Dumnezeu, s-a aflat, insa, in preajma copilului un slujitor temator de Dumnezeu si intelept, care a purtat de grija de sufletul lui, invatandu-l, in taina, calea dreptei credinte. Cu vorbirea acestuia si indemnandu-se de Duhul Sfant, in tanarul Teofan se aprinse o mare dorinta dupa intreaga intelepciune a feciorestii curatii, dorind din tot sufletul chipul si viata monahiceasca.
        Deci, dupa moartea mamei sale, silit fiind sa se casatoreasca, a descoperit, tot din iconomia lui Hristos, ca si mireasa lui avea aceeasi dorinta ca si el. Si, in camera lor de nunta, au facut legamant in taina, sa traiasca in curatie, pana se va ivi prilejul de a merge fiecare intr-o manastire, ea in manastirea de fecioare, el in manastirea de calugari. Deci, traind ei ca un frate cu o sora, in infranare si rugaciune de zi si de noapte, au inceput sa imparta saracilor din foarte multa lor avere, iar, in fata lumii, ei isi implinea feluritele lui indatoriri, ca orice dregator imparatesc.
        Drept aceea, a iesit porunca de la imparat sa mearga Teofan, ca ispravnic imparatesc, in partile Cizicului, a carui cetate, atunci , se zidea. Si, facandu-si el calea cu luntrea pe raul Rindacos, s-a oprit la un loc foarte frumos, in munti , numit Singriania, plin de paduri, de schituri si de manastiri. Si, mult placandu-i acel loc, a coborat din luntre si l-a cercetat si i s-a aratat, in vis, ca acolo, isi va petrece viata sa, ceea ce s-a intamplat aievea. Si se ducea adesea de la Cizic la Singriania, ca nu era departe un loc de altul, cunoscand multi parinti duhovnicesti, din acele manastiri.
        Deci, toate sfarsindu-le bine, s-a intors Teofan de la Cizic, la Constantinopol. Si murind imparatul Leon, precum si socrul lui Teofan, au devenit liberi amandoi,...???... mers cinstita lui mireasa Megalusia, luand numele de Irina, la o manastire din insula Prinkipo, daruind manastirii de acolo averi multe, iar Teofan, impartind saracilor ce ramasese din averea sa si oprind ceva aur, s-a dus la Singriania, unde, tunzandu-si parul in monahicescul chip, a zidit o manastire, cu aurul ce-i ramasese. Si, deprinzand el nevointele monahicesti, multi veneau la dansul, dorind sa vietuiasca impreuna cu el, in manastirea intemeiata de el. Iar el tinea manastirea, scriind carti, ca era bun scriitor, castigandu-si hrana cu mestesugul sau.
        Intr-acele vremi, stapanind imparateasa Irina, iar Sfantul Tarasie fiind patriarh in Constantinopol, s-a adunat cel de-al saptelea Sinod a toata lumea, de la Niceea (787), care a invatat dreapta credinta a Sfintelor icoane. La acest Sinod, a fost chemat si Sfantul Teofan, aratandu-i-se inalta cinste, de care se bucura in Biserica, si, acolo, Sfantul egumen a rostit, atunci, intelepte cuvinte in cinstea Sfintelor icoane.
        Deci, luand imparatia Leon Armeanul, acesta a tulburat, iarasi, Biserica, innoind lupta impotriva icoanelor, chinuind, intemnitand si ucigand multi crestini, pentru cinstirea icoanelor. Voind sa traga de partea sa pe Teofan, imparatul a cautat in toate chipurile ca sa-l castige: prin infricosari, fagaduinte si dese intemnitari. Toate, insa, s-au dovedit zadarnice. Deci, silindu-l in fiecare zi sa se supuna voii sale si neputandu-l pleca, l-a trimis in surghiun, in insula Samotraciei. Dar exilul i-a adus si despartirea sufletului de trup, ca era singur, batran si bolnav. Si, numai douazeci si trei de zile traind in insula, a raposat acolo, mergand la Domnul, cu cuviinta si cu pace, intr-o zi de 12, lunii martie.
 

 
 

Intru aceastã zi, Preacuviosul Parintele nostru Grigorie Dialogul, papa al Romei (+604).

        Sfantul Grigorie Dialogul s-a nascut la anul 540, in zilele imparatului Justinian (527-565). Mama lui se numea Silvia si tatal, Gordian, fiind, cu dregatoria, senator in Roma cea veche. Acesta, dupa nasterea fiului sau, a intrat ca diacon in slujba Bisericii, purtand de grija saracilor, in una din cele sapte coline ale Romei. Si era cinstit neamul Sfantului Grigorie, ca unul care daduse multi sfinti Bisericii. Pe un neam sfant ca acesta, fericitul Grigorie l-a impodobit si mai mult cu sfintenia vietii sale.
        In vremea cat i-au trait parintii, Sfantul Grigorie si-a implinit toata invatatura cartii si, curand, a fost chemat, ca si tatal sau, in dregatorii lumesti. Avea numai 34 de ani, cand imparatul Iustin l-a facut pretor, adica, primul judecator in Roma, dar gandul lui era la cele duhovnicesti si neincetat se ruga in inima sa, dorind sa fie monah. Deci, murind parintii sai si facandu-se monah, a zidit sapte manastiri in Sicilia, unde era o mare parte din mosiile sale, inzestrandu-le cu toate cele de trebuinta si a inceput a imparti averea sa saracilor. A mai infiintat, apoi, o manastire si la Roma, chiar in casa lui parinteasca, cu hramul Sfantului Andrei.
        Mult pretuit de papa Pelaghie, Sfantul Grigorie a fost trimis, ca sol al papei, pe vremea imparatilor Tiberiu si Mauriciu, la curtea din Constantinopol, unde a legat prietenie cu Sfantul Leandru, episcopul Sevilliei, aflat si el acolo. La intoarcerea din Constantinopol, Sfantul a fost numit staret la manastirii din casa sa, si arhidiacon al papei; iar dupa moarte papei Pelaghie, Sfantul Grigorie, egumenul manastirii Sfantul Andrei, a fost ales, de tot poporul, episcop al Romei, pe scaunul Sfantului Petru, desi el se socotea nevrednic. In viata lui, au stralucit totdeauna increderea in rugaciune, umilinta si mai ales milostenia. In semn de smerenie, in toate epistolele sale, ca papa, el se numea "sluga slugilor lui Dumnezeu" si se socotea pe sine cel mai din urma nevrednic. Dar negraita era milostivirea lui spre saraci, vaduve, orfani, bolnavi si straini. A zidit multe case pentru saraci si straini, nu numai in Roma, ci si in Ierusalim si la muntele Sinai, iar pe saracii Romei, avandu-i scrisi pe nume, adesea ii aducea la masa sa, slujindu-le el singur. Trecand odata prin piata, Sfantul Grigorie a descoperit o alta fata a ticalosiei omenesti, negutatoria de sclavi; si afland ca sunt din Britania si ca sunt pagani, i-a eliberat din robie, i-a botezat si a trimis in Britania cete de propovaduitori, care i-a adus la dreapta credinta pe britani.
        Ca semn al increderii lui in rugaciune, se spune ca acest mare placut lui Dumnezeu l-a izbavit, cu rugaciunile sale, pe imparatul Traian, din vesnicele munci, macar ca fusese in imparat pagan si inchinatori la idoli. Ca Sfantul, facand rugaciuni pentru iertarea lui Traian imparatul, a auzit un glas de la Dumnezeu, zicand: "Rugaciunea ta am auzit-o si dau iertare lui Traian, dar tu sa nu mai faci rugaciuni pentru pagani." E vrednica de amintit si traditia dupa care el ar fi fost acela care a intocmit, in Biserica, Liturghia darurilor inainte sfintite, care se face in zilele Postului mare.
        Invrednicit si cu darul scrisului de carti, Sfantul Grigorie ne-a lasat si multe scrieri, o adevarata comoara de invataturi de folos duhovnicesc. Amintim dintre ele: Talmacire la cartea lui Iov, Talmacire la cartea lui Iezechiel si o bogata culegere de scrisori. Dar cartea lui cea mai pretuita a fost Fapte din viata sfintilor care au trait pe pamantul Italiei sau Dialogul. E cartea care l-a facut cunoscut in toata crestinatatea, si de la care a primit numele de "Dialogul."
        Deci, pastorind Biserica lui Dumnezeu treisprezece ani, sase luni si zece zile, Sfantul Grigorie s-a mutat la Domnul, pe vremea imparatiei lui Foca tiranul, intr-o zi de 12, a lunii martie.
 

 
 
 

Intru aceasta zi, cuvant al Sfantului Ioan Scararul, despre Avachir monahul.

        Sa auzim intepeciunea lui Dumnezeu, aratata in vase de lut, si sa ne minunam. Mirandu-ma eu, zice Sfantul Ioan, cand petreceam acolo, intr-o manastire de obste, de credinta, de rabdarea si de neclintita staruinta a unora din cei de curand veniti, cu toate cercetarile si ocarile, uneori si prigonirile, care se faceau, nu numai de cel mai mare, ci, si, de cei foarte de jos si de pe urma, am intrebat, pentru folosul si zidirea mea, pe un oarecare din frati, cu numele Avachir, care era de cincisprezece ani in manastire, pe care il vedeam ca este nedreptatit, aproape de toti, intrucat, acest frate era, din fire, prea putin slobod cu limba. Si am zis catre dansul: "Frate Avachir, pentru ce te vad eu pe tine in fiecare zi gonit de la masa si de multe ori dormind nemancat?"
        Si a zis catre mine: "Crede-mi mie, parinte, ca parintii mei ma ispitesc sa vada de sunt bun de monah; ca, nu intru adevar fac ei astea. Iar eu, cunoscand scopul staretului si al celorlalti, rabd toate fara greutate. Si, iata, acum sunt cincisprezece ani, de cand socotesc aceasta, ca si ei, la intrarea mea aici, mi-au zis mie, ca si la treizeci de ani, ispitesc pe cei ce se leapada de lume. Si aceasta, cu dreptate este, parinte Ioan, ca, fara de cercare, aurul nu se lamureste."
        Deci, dupa intoarcerea mea la manastire, viteazul acesta Avachir, dupa doi ani, s-a dus catre Domnul, zicand aceasta parintilor, cand era sa se savarseasca: "Multumesc, multumesc Domnului si voua, pentru ca, ispitit fiind de voi, spre mantuirea mea, am ramas neispitit de draci, iata, saptesprezece ani." Drept aceea, Pastorul cel drept Judecator, a poruncit ca Avachir sa fie pus dupa vrednicie, ca un Marturisitor, impreuna cu Sfintii cei ce zaceau acolo.