(extras din cartea Un Stareţ sfânt – fericitul părinte Iacov Egumen al Sfintei Mănăstiri „Cuviosul David”)
Ce este un sărindar?
· Sărindarul este rânduiala de pomenire a mortilor sau a viilor la patruzeci de Sfinte Liturghii în şir. În lb. greacă „sărindar” inseamnă patruzeci.
· Preotul pomeneşte
sărindarele la 40 de Proscomidii săvarşite duminica, in sărbatori si in
alte zile, scoţând pe Sfantul Disc miride (părticele din prescurile
aduse la altar) pentru vii – respectiv pentru morţi – dupa cum este
intocmit pomelnicul.
· Sărindarul este de doua feluri: sărindarul de obşte si sărindarul individual.
Sărindarul de obste se
săvarşeste de către preot timp de 40 de Liturghii neintrerupt in
cinstea unui eveniment cum ar fi: sfinţirea bisericii, hirotonie etc. La
acest sărindar se pomenesc pomelnice sarindar cu rubrici pt vii si pt
morti (in special aceia care au contribuit la renovarea, constructia
bisericii etc……. ctitorii din vechime s.a.m.d.
Sărindarul individual este
pomenirea celor vii sau morţi la 40 de Sfinte Liturghii consecutive
pentru a cere de la Dumnezeu iertare şi dezlegare de păcate.
La mânăstiri unde se săvârşeşte zilnic Sfânta Liturghie, se poate da un pomelnic sărindar în orice perioadă.
În special
însă creştinii aduc sărindare la biserică la începutul posturilor mari (
postul Naşterii Domnului sau postul Paştilor) însoţite de prinoase (
grâu, untdelemn, vin, zahăr, făină, mirodenii şi alte daruri ) necesare
pregătirii colivelor.
Sărindarele pentru cei adormiţi sunt pomenite în posturi la Sfânta Litrghie şi la slujba litiei pentru cei adormiţi – zilnic.
În toate
sâmbetele Postului Mare Biserica face pomenire specială pentru cei
adormiţi săvârşind slujba Liturghiei şi a Parastasului .
· Dezlegarea sărindarelor – este
ziua în care se împlinesc cele 40 de zile de pomenire, şi se celebrează
prin slujirea celei de-a 40-a Litrughii şi a Parastasului.
– Credincioşii care duc un sărindar la sfânta biserică trebuie să se roage individual în această
perioadă la rugăciunile particulare, dar trebuie să participe la
biserică în sâmbetele special rânduite pentru pomenirea morţilor şi mai
ales în ziua delegării parastaselor, când pregătesc colivă şi alte
daruri spre a fi împărţite ca milostenie.
– În Postul Mare dezlegarea sărindarelor se face în Sâmbăta Floriilor.
Cuvânt al Sfantului Grigorie Dialogul, despre sarindare.
Ne spunea noua Sf. Grigorie episcopul Romei: “A
fost un calugar, intr-o oarecare manastire, care imi slujea mie, iar,
mai pe urma, incepand a se imbolnavi, s-a apropiat de moarte. Deci, ii
slujea lui ca un frate al lui dupa trup, un frate cu numele de Copiosie,
care si acum este viu. Iar cel mai sus-zis frate, vazandu-se aproape de
moarte, a spus fratelui sau: “Am, a zis el, ascunsi trei galbeni.” Dar
acest lucru nu s-a putut tainui fata de fratii din manastire. Pentru ca,
cercetand cineva, din intamplare, mainile fratelui, a aflat acei trei
galbeni.
Si cum am auzit aceasta despre fratele ce
petrecea impreuna cu noi in manastire, n-am trecut-o cu vederea. Ca
asezamantul manastirii astfel este, ca, adica, toti fratii de obste
vietuiesc si nimeni nu are la sine nimic. Deci, foarte m-am intrebat cum
si ce sa fac, spre curatirea acestui frate si spre pilda si invatatura
tuturor fratilor. Deci, chemand pe iconom, i-am zis lui: “Mergi si sa nu
lasi pe nimeni din frati ca sa vie la fratele cel ce moare, nici
cuvinte de mangaiere sa auda din gurile lor. Ci, cand va fi aproape de
moarte si va incepe sa cheme pe frati la sine, sa-i zica lui trupescul
frate: Pentru cei trei galbeni pe care i-ai ascuns, la toti fratii esti o
uraciune; ca macar cu acest amar cuvant sa poata a se curati de acel
greu pacat. Iar, dupa ce va muri, sa nu-l ingropati pe el unde se
ingroapa fratii, ci in gunoi facand o groapa, acolo sa-l acoperiti si
cei trei galbeni impreuna peste dansul sa-i aruncati, zicandu-i:
Argintul tau intru piezare impreuna cu tine sa fie, si, aceasta zicand
sa-l acoperiti pe el.”
Cu aceasta, doua foloase am voit sa fac, si
aceluia si fratilor: ca pe acela, adica, grija si mahnirea cea de moarte
sa-l curete de pacat, iar pe ceilaiti, mai vartos frica celui osandit
sa-i mantuiasca de la un pacat ca acela, ceea ce s-a si facut. Deci,
fratele acela, apropiindu-se de moarte, se ruga ca sa vina la dansul
fratii. Si, intristandu-se el, i-a spus lui cel de un sange cu el frate:
Pentru acesti trei galbeni, toti fratii au scarba de tine. Iar el,
pentru pacatul sau, foarte mult suspina si, in suspinele acelea, a iesit
din trupul sau. Dupa aceea, l-au ingropat, asa cum poruncisem. Si,
intrind fratii in grija pentru osandirea aceluia, indata au inceput a-si
aduce inaintea mea lucrurile lor cele netrebnice si proaste, pe care
randuiala manastirii le da lor voie sa le aiba. Inca, foarte m-am temut,
ca nu cumva sa ma fac si eu vinovat intru ceva.
Iar dupa treizeci de zile de la moartea lui, a
inceput a dori sufletul meu dupa fratele ce murise si cu frica ma
gandeam la muncile lui si cautam o cale pentru izbavirea lui. Deci,
chemand pe iconomul la mine, cu mare grija i-am zis lui: Este destul cat
s-a muncit in foc fratele nostru cel mort. Si datori suntem sa-i ajutam
lui, dupa puterea noastra, ca doar se va izbavi din acele munci. Mergi,
dar, si pana la treizeci de zile Jerfa Mantuitorului sa se aduca pentru
dansul. Deci, ducandu-se, s-a facut asa. Inca si noi am facut la fel
pentru sufletul aceluia, pana ce fratele cel mort s-a aratat lui
Copiosie, cel de un sange cu el frate, zicandu-i: “Pana acum, frate,
foarte rau m-am muncit, iar acum sunt bine si intru lumina, pentru ca
astazi Sfanta Impartasire am primit.” Deci, acestea vazand si auzind
fratele lui, s-a dus la manastire, spunandu-le tuturor fratilor. Iar ei,
numarand zilele, au aflat ca aceea era ziua intru care, cea de a
treizecea jerfa, se adusese pentru dansul. Si acel frate al lui nu stia
ca, pentru fratele sau fac rugaciune cei din manastire, iar acestia nu
stiau ce vazuse despre dansul fratele lui, cel de acelasi sange. Si,
asa, intru aceeasi zi, s-au instiintat impreuna de cele ce se faceau.
Dintru care, un lucru aevea se arata: Ca, pentru mantuitoarele Jertfe,
s-a izbavit fratele acela din munci.” Deci, a sluji la cei morti, sarindare, cu adevarat, un lucru prea de folos este. Amin.
Istorie folositoare despre folosul sărindarelor
“Un preot din Franţa avea un frate militar.
Si au avut francezii război cu mauritanii. Mauritanii erau unde este
Africa Franceză azi, dincolo de Gibraltar imediat, către Liberia.
împărăţia maurilor de pe vremuri. Si s-a dus armata franceză să se bată
cu maurii dincolo de Gibraltar, în Africa.
Fratele preotului acesta din Franţa a mers şi
el, era militar într-un regiment. Atunci nu erau tunuri ca acuma şi
mitraliere şi avioane şi bombe atomice, atunci se băteau cu săbiile, ca
pe vremea lui Ştefan cel Mare, cu suliţa, cu arcul, cum era.
Si trecând armata franceză în Mauritania să
se lupte, a fost mare război între armatele europene şi cele din Africa.
Şi i-au bătut francezii pe mauri, dar au luat maurii mulţi prizonieri
francezi, pe care i-au dus în ţara lor, printre care au luat şi pe
fratele acestui preot. Preotul era din Marsilia, portul Franţei, care
este port la Oceanul Atlantic. Preotul n-a ştiut că fratele său a căzut
prizonier, dar a văzut că n-a mai venit şi a întrebat pe ceilalţi
soldaţi, când s-a terminat războiul:
– Măi, dar pe fratele meu nu l-aţi văzut?
– Părinte, cred că a murit, că a fost mare
măcel. Stăteau trupurile pe jos cum stau butucii, aşa luptă a fost, şi
cred că a murit şi el, săracul.
Preotul, ca frate al lui, a început
să-i facă 40 de Liturghii. Fratele preotului nu era mort, dar era
prizonier şi-l ţineau în lanţuri într-o temniţă, şi erau mai mulţi
legaţi acolo.
Preotul făcând Liturghia aici, când era pe la
ora 10 din zi, toate lanţurile cădeau de pe fratele preotului, şi
rămânea dezlegat. Şi ziceau ceilalţi:
– Ce este cu tine? De ce cad lanţurile de pe tine? Faci farmece?
Acela a zis:
– Eu nu ştiu farmece.
– Ei, nu ştii farmece!
Toate lanţurile se rupeau şi cădeau jos în
fiecare zi la ora zece, aceia îl legau cu alte lanţuri. A doua zi şi
acelea, praf jos. Puneau altele. Praf.
– Măi, mare fermecător!
– Eu sunt creştin. Cred în Hristos.
Eu farmece nu ştiu, dar eu cred altceva. Fratele meu este preot în ţara
mea, în Franţa, şi eu cred că el face Liturghii acuma şi scoate
părticele pentru mine, crezând că am murit. Şi, că dacă aş fi în iad, şi
acolo aş fi dezlegat, nu numai de la voi. Si eu asta cred că se
întâmplă, că numai asta închipuie. Dar nici eu nu ştiu de ce.
– Şi cât timp are să se întâmple aşa cu tine?
– Ştiu că la noi se fac 40 de Liturghii. Şi o să vedeţi că până la 40 de zile cad lanţurile de pe mine.
– Dar atunci ce-o să se întâmple?
– Nici eu nu ştiu ce-o să se întâmple, dar ştiu că o să scap din mâinile voastre.
– Cum? Nu scapi tu din mâna noastră!
– Eu cred că Dumnezeu mă scotea şi din iad,
dacă aş fi fost în iad, pentru cele 40 de Liturghii, cu atât mai mult o
să mă scoată din mâna voastră de aici.
– Ai să vezi că te punem noi sub pază atunci!
Şi au numărat aceia şi n-au mai pus lanţuri pe el.
– Degeaba le punem, că la 40 de zile pică toate.
La 40 de zile erau atenţi cu toţii.
Au pus santinele duble la porţi şi au pus lanţuri pe el şi pază.
„Păziţi-l, măi, că auzi că acesta la 40 de zile pleacă de aici!”
Şi cum erau ei în pază deodată au văzut că
s-a desfăcut acoperişul temniţei în două şi o mână l-a luat de perii
capului şi nu l-au mai văzut. Şi unde l-a dus? L-a pus pe prispa casei,
la Marsilia, într-o clipă de vreme.
Şi atunci aceia s-au întrebat:
– Ce s-a întâmplat, măi?
– A venit Hristos al lui, căci am văzut o
mână. (Ei nu ştiau că era îngerul Domnului). L-a luat dintre noi. Toţi
am căzut tremurând. Nu putea nimeni să se ţină pe picioare.
– Şi pe unde?
– Prin acoperişul temniţei, şi temniţa s-a închis apoi.
Acela a spus:
– Vedeţi voi cât de mare-i credinţa creştină?
Vezi ce putere are Hristos al lor? Iaca, măi cât l-aţi păzit voi şi l-a
luat când a vrut!
Şi preotul când l-a văzut i-a zis:
– Măi, frate, măi, ai venit? Mie mi s-a spus
că ai murit. Chiar astăzi am terminat 40 de Liturghii pentru tine şi am
scos ultima părticică pentru sufletul tău.
Şi atunci cel scăpat i-a zis:
– Bine ai făcut, frate, că dacă eram în iad,
mă scoteai şi de acolo. Dacă am fost pe pământ m-ai scos din temniţă.
Să-ţi dea Dumnezeu ţie plată, dar uite cum a fost cu mine.
Şi i-a spus istoria cu lanţurile şi s-a scris şi asta. Aceasta despre puterea celor 40 de Liturghii.”
O povestire de la Părintele Cleopa
Pomenirea
morţilor o făceau creştinii demult, la Liturghia Sfântului Iacov:
întâia Liturghie care se întocmise încă din vremea celui dintâi episcop
al Ierusalimului. În timpul ei se rânduise slujbă specială pentru morţi.
Dar mai târziu, rânduindu-se alte slujbe pentru morţi, s-a văzut cât de
mare folos aduc cele 40 de panahizi (parastase) pentru răposaţi. S-au
descoperit multe taine. Acum să vă mai spun o istorioară despre puterea
celor 40 de panahizi.
Pe
timpul împăratului Nichifor Focas, pe la anul 963, când s-a făcut Marea
Lavră a Sfântului Anastasie în Muntele Athos, acest împărat creştin a
avut război cu perşii. Totdeauna imperiul Bizantin cu perşii au avut
război, pentru că sunt în graniţă.
Şi
a fost mare luptă. Două împărăţii puternice. Şi atunci perşii, deşi nu
i-au biruit pe greci, au luat mulţime de prizonieri şi au făcut cele mai
grele munci cu ei. Ca să-i piardă, i-au pus să facă un tunel. Pe atunci
nu erau trenuri, dar în tuneluri făceau depozite. Au pus să sape
într-un munte să facă tunel, ca să ţină ei acolo multe. La tunel au pus
mai mulţi prizonieri, că dacă va cădea tunelul peste ei, acolo să le fie
mormântul. Că atunci nu era meşteşug să lege bine tunelul, aşa cum se
leagă acum.
Bieţii
greci credincioşi lucrau săracii, că aveau santinele lângă dânşii. Si
când au ajuns la o distanţă oarecare sub tunel, lucrând, într-o bună zi,
vrrrum! A căzut tunelul peste ei. Au murit toţi. Dar prin iconomia lui
Dumnezeu, tocmai în fundul tunelului, două pietre mari au căzut vârf la
vârf şi dedesubt a rămas un loc liber. Şi acolo în coliba aceea puteau
să trăiască mai mulţi, că era larg, dar numai un om a rămas. El când a
văzut că pietrele se reazemă, a intrat dedesubt şi nu l-a omorât. Dar ce
folos? A rămas în întuneric beznă, că era în pântecele muntelui,
întuneric şi rece. Şi se gândea el: “Au să ne mai scoată pe noi păgânii
ăştia?” Că dacă ar fi fost vorba de cineva de-ai lor, s-ar fi silit să-i
scoată, dar aşa, nu s-a mai gândit nimeni la asta, ci i-a lăsat morţi
acolo pe toţi.
Şi
se gândea el: “Ei, am rămas cu mila lui Dumnezeu, dar tot voi muri aici
de foame, de frig şi de urât”. Şi a început să se roage straşnic.
Când s-a terminat războiul, venind curând după înfrângere la satul lor unul din tovarăşii lui de arme, femeia l-a întrebat:
– Pe bărbatul meu nu l-ai văzut?
El zise:
–
Bărbatul tău a fost prins de perşi împreună cu alţii şi am auzit că
i-au pus să sape un tunel şi a căzut tunelul peste ei şi au murit toţi.
Atunci a murit şi al dumitale.
Femeia
credincioasă ştia rânduiala care se făcea cu parastasele (ştiţi în
Postul Mare, că duce colive la biserică). Ce s-a gândit ea? “Să-i port
eu parastasele, dacă a murit, şi pe urmă îi voi face eu şi praznic la 40
de zile!” Dar ce s-a întâmplat? Dumnezeu voia să descopere puterea
celor 40 de parastase (panahizi).
Atunci
în vechime, Sfânta Liturghie se slujea la sate aşa cum se slujeşte la
noi în mănăstire, adică zilnic. Dar în vremea aceea, veneau toţi
creştinii la biserică, cum se spune în Faptele Apostolilor, că „erau
pururea zăbovind în biserică şi întru frângerea pâinii”.
Şi
ce a făcut biata femeie? De când a auzit că a murit, a început să ducă
la biserică o prescură, un sfert de vin şi câteva lumânărele, să-i
poarte parastasele. Aşa era tradiţia. Preotul scotea la Liturghie şi o
părticică pentru robul lui Dumnezeu care murise, după cum i-a spus
femeia.
El
săracul, până a ajuns vestea la femeie, până nu ştiu ce, el a postit
acolo vreo săptămână, mai mult; era gata-gata să moară de foame. Era
ultima suflare acolo în întunericul acela, dar se ruga: “Doamne, vreau
să mă rog Ţie, dacă Tu ai rânduit ca eu să trăiesc sub aceste pietre, Tu
poţi să mă scoţi si de aici, sau dacă nu, mor, şi să mor rugându-mă, că
n-am altă nădejde”. Se ruga săracul cu toată inima, că era singur în
acel întuneric şi beznă de munte şi ştia că va muri.
Rugându-se
el, deodată numai vede că a intrat un tânăr, dar nu ştia pe unde, şi
avea în mână o sticluţă de vin, nişte lumânări aprinse şi o prescură.
El era aproape leşinat. Stătea cu pântecele la pământ, că nu mai putea să se scoale. Era mort de foame.
–
Scoală, frate, şi ia şi mănâncă prescura asta şi bea vinul ăsta, că
numai bine ai şi lumină! Că i-a adus toate lumânările aprinse.
Şi el s-a speriat când a văzut pe tânărul acela.
– Doamne, Tu eşti Mântuitorul Hristos?
–
Nu. Eu sunt îngerul, păzitorul vieţii tale, şi acestea ţi le-a trimis
soţia ta astăzi la biserică şi Dumnezeu mi-a poruncit, fiindcă eşti în
viată, să ţi le aduc, că dacă erai mort, pentru acestea aveai să
primeşti lumina cea veşnică; dar fiindcă eşti în viaţă Dumnezeu m-a
trimis, fiindcă ai trup aici, să te întăreşti cu hrana aceasta.
El însă nu îndrăznea să se atingă de ea. Şi acela a spus:
– Uite, te rog, ia şi te întăreşte, că dacă nu, mori.
El
a prins curaj şi a început să mănânce prescura, după aceea a băut câte
oleacă de vin, iar mânca oleacă de prescură, şi aşa, încet-încet, a
mâncat prescura, a băut vinul si numai bine a avut si lumânări. Şi
atunci a spus îngerul:
– Eu îţi voi aduce în fiecare zi, dacă soţia ta va duce la biserică această jertfă. Iar dacă nu, nu.
Şi
se gândea el în mintea lui: “Femeia îmi face parastasele. Dar ce are să
se întâmple mai târziu? Ştiu că până la 40 de zile are să-mi aducă
acestea aici îngerul Domnului. Dar după 40 de zile ce are să se întâmple
cu mine?”
Şi
nu l-a mai văzut. Şi acuma el aştepta. A doua zi pe la vremea aceea,
vine iarăşi îngerul, şi-i aduce iarăşi aşa. I-a adus 20 de zile.
La
20 de zile, soţia lui, grăbită săraca acasă, că avea şi copii, s-a dus
să ducă vaca la cireadă. Şi ducând vaca dimineaţa, cireada plecase din
sat, şi ea s-a dus tocmai pe câmp unde era. A pus deoparte tot ce să
ducă, dar întârziind şi-a zis: “Las’ că oi duce mâine, că azi nu mai am
timp”. Şi în ziua aceea, nu i-a adus lui îngerul prescura, vinul şi
lumânările.
Şi
el a început a plânge, zicând: “Vai de mine, mi se pare că soţia mea
numai 20 de panahizi mi-a făcut. Azi n-a mai venit îngerul Domnului
să-mi aducă prescura, vinul şi lumânările. De acum voi muri iar de
foame!”
Dar
ea, biata femeie, dacă n-a adus în ziua aceea coliva, a dus a doua zi
două, ca să fie colivele 40. Şi a doua zi a venit îngerul Domnului şi
i-a adus mai multe lumânări, două sticle cu vin şi două prescuri. Şi i-a
zis:
–
Soţia ta, a fost ieri cu vaca la cireadă, şi n-a avut timp să aducă
panahida, dar azi a dus la biserică două şi eu ţi le-am adus pe
amândouă. Şi s-a bucurat el tare, când a văzut că femeia are de gând
să-i facă 40 de panahizi. Şi a făcut rugăciunea şi a mâncat. Şi nu l-a
mai văzut pe înger, că s-a dus.
Şi
se gândea el: “Doamne, Dumnezeule, dacă atâta milă şi îndurare ai făcut
cu mine aicea sub pământ, încât sub muntele acesta îmi porţi de grijă,
cu ce să-ţi răsplătesc eu? Ce pot eu, om păcătos, să fac pentru tine,
spre a-Ţi mulţumi?” Şi acum se gândea el: “Hai că soţia săraca până la
40 de zile o să-mi aducă aşa, dar la 40 de zile ce are să fie cu mine?
Am să mor!” Aşa se gândea el, că nu ştia ce are să se întâmple la 40 de
zile.
Şi
se plângea din adâncul inimii şi mulţumea lui Dumnezeu pentru mila Lui
cea negrăită, că-i poartă de grijă, să nu moară aşa de repede, ci să mai
trăiască. Şi zice: “Tu, Doamne, Care mi-ai purtat de grijă şi ai dat în
gând soţiei mele să-mi poarte 40 de panahizi, ajută-mi cu mila Ta şi mă
scoate de aici, că Tu le poţi pe toate. Iar dacă voi muri la 40 de
zile, să-mi fie iertate păcatele mele”.
Deci
femeia a continuat aşa, şi în fiecare zi îngerul i-a adus jertfa pe
care o ducea soţia lui la biserică. Iar în ziua a 40-a, stând el la
rugăciune, a venit îngerul Domnului ca fulgerul, a spintecat muntele în
două, l-a luat de părul capului şi l-a pus acasă pe prispă, tocmai în
Grecia, în satul de unde era el.
Şi
când s-a trezit, a văzut şi a cunoscut satul, dar n-a ştiut cât de
repede a fost dus. Când a venit el, soţia era dusă la biserică. Şi când a
venit ea acasă, vede un militar pe prispă. “Vai de mine, cine este
acela?” De la poartă i-au slăbit picioarele de emoţie, de frică. “Vai de
mine, acesta-i bărbatul meu. Eu azi am isprăvit cu cele 40 de panahizi
şi tocmai acum a venit şi el”.
Şi când a văzut-o şi el, a început a plânge. Ea zicea:
– Vai de mine, omule, de unde vii tu? Eu am auzit că eşti mort şi ţi-am făcut 40 de panahizi.
Iar el a zis:
– Cu adevărat, mare milă ţi-ai făcut cu mine! Vino în casă.
Şi s-au adunat toţi vecinii şi ziceau:
– A venit vecinul de care se zicea că e mort.
Şi-l întrebau:
– Cum ai venit? Cum ai scăpat de la pieire, că se auzea că ai fost robit şi că a căzut muntele pe voi?
–
Toate sunt adevărate, a zis el. Când ne-a prins, îndată ne-a pus să
săpăm un tunel şi tunelul a căzut peste noi şi ne-a acoperit acolo şi au
murit toţi. Şi le-a spus ce s-a întâmplat cu el, cum au căzut două
pietre, la adăpostul cărora a putut sta, cum în fiecare zi îngerul
Domnului i-a adus o prescură, o sticluţă de vin şi câteva lumânări. Şi a
întrebat-o pe soţie:
– Aşa-i că la 20 de zile ai uitat să duci prescura la biserică? Ea zise:
– N-am uitat, ci n-am avut timp.
– Dar a doua zi ai dus două.
– Da, două.
– Două am primit şi eu acolo şi toate lumânările.
Şi s-au minunat toţi foarte.
– Cum, cine le aducea sub munte?
– Un tânăr îmbrăcat în alb, foarte frumos. Venea, intra prin munte cum ai intra prin nor, nu-l împiedica nimic.
Aşa sunt îngerii. Dacă Dumnezeu îl trimite în iad, el nu este împiedicat de nimic. Tot aşa în rai.
Când
s-a auzit de minunea celor 40 de panahizi, l-a chemat preotul pe acel
ostaş la episcopul locului, să spună din nou tot ce s-a întâmplat. Şi
i-a povestit acela toate de la capăt, şi i-a scris istoria aceasta ca să
ştie toţi puterea parastaselor care se fac pentru morţi, fiind
răsplătite de Dumnezeu pentru rugăciunea Bisericii în veacul viitor. Că
dacă omul acela ar fi fost în iad, îngerul nu-i aducea pâine şi vin, că
acolo nu poate omul să mănânce, ci îi aducea puterea rugăciunii care era
făcută pentru sufletul lui. Dar fiindcă el era încă în trup, i-a arătat
că tot ce-i aducea femeia la biserică, a folosit trupului şi sufletului
lui.
Iată cum s-a descoperit puterea celor 40 de panahizi şi lumea a început şi mai cu dinadinsul să facă parastase pentru morţi.
