Soborul Sfântului Arhanghel Gavriil 26 Martie 13 Iulie

 Acest înger s-a arătat femeilor mironosițe șezând pe piatra mormântului și spunându-le despre învierea cea din mormânt a lui Hristos.

 

Acatistul Sfântului Arhanghel Gavriil

De este preot, zice: Binecuvântat este Dumnezeul nostru totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin, iar de este diacon, monah sau mirean, zice: Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi.

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție!

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea ești și pe toate le împlinești; Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi (de trei ori).

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi. Doamne, curățește păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează și vindecă neputințele noastre, pentru numele Tău.

Doamne, miluiește (de trei ori), Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău, vie împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi, și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău.

Preotul: Că a Ta este împărăția, puterea și slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.

Cântărețul: Amin. Doamne, miluiește (de 12 ori). Și troparele:

Miluiește-ne pe noi, Doamne, miluiește-ne pe noi, că nepricepându-ne de nici un răspuns, această rugăciune aducem ție, ca unui Stăpân, noi, păcătoșii robii Tăi, miluiește-ne pe noi.

Slavă...

Doamne, miluiește-ne pe noi, că întru Tine am nădăjduit; nu Te mânia pe noi foarte, nici pomeni fărădelegile noastre, ci caută și acum ca un Milostiv și ne izbăvește pe noi de vrăjmașii noștri; că Tu ești Dumnezeul nostru și noi suntem poporul Tău; toți lucrul mâinilor Tale și numele Tău chemăm.

Și acum..., al Născătoarei de Dumnezeu:

Ușa milostivirii deschide-o nouă, binecuvântată Născătoare de Dumnezeu Fecioară, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că tu ești mântuirea neamului creștinesc.

Apoi:

Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor.

Și întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu fă-cut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut;

Care pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om;

Și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a pătimit și S-a îngropat;

Și a înviat a treia zi, după Scripturi.

Și S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui;

Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfârșit.

Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin proroci.

Întru una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică;

Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor;

Aștept învierea morților.

Și viața veacului ce va să fie. Amin.

Doamne, miluiește (de 12 ori).

Apoi:

Psalmul 142

Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioșia Ta, auzi-mă, întru dreptatea Ta. Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta. Vrăjmașul prigonește sufletul meu și viața mea o calcă în picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morții cei din veacuri. Mâhnit e duhul în mine și inima mea încremenită înlăuntrul meu. Adusu-mi-am aminte de zilele cele de demult; cugetat-am la toate lucrurile Tale, la faptele mâinilor Tale m-am gândit. Întins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu ca un pământ însetoșat. Degrab auzi-mă, Doamne, că a slăbit duhul meu. Nu-ți întoarce fața Ta de la mine, ca să nu mă asemăn celor ce se coboară în mormânt. Fă să aud dimineața mila Ta, că la Tine mi-e nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu. Scapă-mă de vrăjmașii mei, că la Tine alerg, Doamne. Învață-mă să fac voia Ta, că Tu ești Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă povățuiască la pământul dreptății. Pentru numele Tău, Doamne, dăruiește-mi viață. Întru dreptatea Ta scoate din necaz sufletul meu. Fă bunătate de stârpește pe vrăjmașii mei și pierde pe toți cei ce necăjesc sufletul meu, că eu sunt robul Tău.

Slavă..., și acum..., Aliluia (de trei ori).

(Troparul)

Doamne, miluiește (de trei ori).

Apoi:

Psalmul 50

Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, și după mulțimea îndurărilor Tale, șterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea și de păcatul meu mă curățește. Că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea. Ție unuia am greșit și rău înaintea Ta am făcut, așa încât drept ești Tu întru cuvintele Tale și biruitor când vei judeca Tu. Că iată, întru fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica mea. Că iată, adevărul ai iubit; cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii Tale mi-ai arătat mie. Stropi-mă-vei cu isop, și mă voi curăți; spăla-mă-vei, și mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie și veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite. Întoarce fața Ta de la păcatele mele și toate fărădelegile mele șterge-le. Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la fața Ta și Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale și cu duh stăpânitor mă întărește. Învăța-voi pe cei fără de lege căile Tale și cei necredincioși la Tine se vor întoarce. Izbăvește-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta. Doamne, buzele mele vei deschide și gura mea va vesti lauda Ta. Că de ai fi voit jertfă, Ți-aș fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit, inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Fă bine, Doamne, întru bună-voirea Ta, Sionului, și să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptății, prinosul și arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viței.

(Apoi, urmează Condacele și Icoasele)

Condacul 1

Ca pe un crainic mare al voii Celui Preaînalt și ca pe o călăuză binecuvântată a neamului omenesc spre Hristos, Domnul vieții și al învierii, cinstimu-te, Sfinte Voievoade Gavriil, și închinămu-ne credincioșiei tale ca unei icoane cerești a slujirii celei fără de preget, strigându-ți ție cu glasul evlaviei dreptmăritoare: Bucură-te, Gavriile, mare binevestitor!

Icosul 1

Cu cei șapte sfinți îngeri care văd fața lui Dumnezeu și duc rugăciunile drepților dinaintea Tronului ceresc, tu întru mare cinste te numeri și fără de istov te ostenești să ne aduci nouă, celor în trup viețuitori, veștile rânduielilor și milelor de sus, temeluind nădejdea mântuirii după care toată firea suspină, drept care și noi, cunoscând prin tine puterea lui Dumnezeu, ca de un foc al credinței ne aprindem de îngereasca ta lumină și cu grai cucernic te agrăim, zicând:
Bucură-te, cel ce-n fața Domnului cu cinste șezi;
Bucură-te, proslăvire care nu te-mpuținezi;
Bucură-te, glas de taină al oștirilor de sus;
Bucură-te, că prin tine s-a vestit Hristos Iisus;
Bucură-te, că Fecioarei dinainte i-ai stătut;
Bucură-te, logofătul Celui fără de-nceput;
Bucură-te, Gavriile, mare binevestitor!

Condacul al 2-lea

Înaintea celor văzute și cu trup dăruite, a fost voia lui Dumnezeu să le aducă în ființă pe cele nevăzute și slobode de trup, ca pe o oștire slujitoare, să vegheze cerurile și pământul, smerite Sfatului de Taină al Sfintei Treimi, Căreia și noi ne închinăm și-I aducem slavă în tot ceasul, după pilda îngereștilor cete, întru cuminecarea duhului cântând: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Iar îngerului care s-a trufit, voind să troneze pe norii cerului și asemenea lui Dumnezeu să împărățească, osândă i s-a făcut răzvrătirea lui și-n beznele adâncului a fost alungat. Și tu martor ești, Gavriile Voievoade, al dreptății ce s-a făcut în cer, prin sabia de foc a lui Mihail, cu care dimpreună ești cinstit. De aceea și noi, râvnitori a urma ție și îngerescului sobor, rugămu-te să ne fii întru toate luminător și să porți la Domnul rugăciunile celor ce cu inima curată îți grăiesc ție unele ca acestea:
Bucură-te, puritate niciodată întinată;
Bucură-te, măreție ce-n smerenie se arată;
Bucură-te, că prin tine mântuirea s-a vestit;
Bucură-te, cel de turma credincioșilor cinstit;
Bucură-te, voievoade al soborului ceresc;
Bucură-te, aripi repezi, care nu mai prididesc;
Bucură-te, Gavriile, mare binevestitor!

Condacul al 3-lea

Doamne, Cel ce ai pus pe cele văzute în paza celor nevăzute și ne-ai luminat nouă, celor căzuți în păcat, calea izbăvirii, din vechime și până la plinirea Legii în har și în adevăr, și care până la sfârșitul veacurilor ne-ai trimis nouă Mângâietor, înfiindu-ne milei Tale celei bogate, primește prinosul rugăciunilor noastre și de măsura cea îngerească învrednicește-ne pe noi, cei ce glas înălțăm către Tine, zicând: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Lui Daniil proorocul vedenie i s-a arătat despre sfârșitul veacurilor și glas de sus a poruncit lui Gavriil, Arhanghelul tălmăcitor al tainelor dumnezeiești, să-i tâlcuiască vedenia, spre veșnica pomenire. Iar acela, cu chip de om înfățișându-se, semnele i le-a deslușit, zicând: „Ia aminte, fiul omului!”. Dinaintea aceluia și noi ne cutremurăm, ca Daniil odinioară, și cinstire îi aducem ca unui sol ceresc, grăind către dânsul, într-un duh și cu un glas:
Bucură-te, strălucire care nu mai înserezi;
Bucură-te, pârgă nouă a edenicei amiezi;
Bucură-te, cel prin care Daniil a văzut departe;
Bucură-te, că prin tine harul Duhului se împarte;
Bucură-te, că vestit-ai calea prin Ioan deschisă;
Bucură-te, că slujit-ai Evanghelia promisă;
Bucură-te, Gavriile, mare binevestitor!

Condacul al 4-lea

Unul și același a descoperit Sfintei Ana că va naște la bătrânețile ei. Unul și acela și a hrănit-o în templu pe Fecioara cea între toate aleasă. Unul și același l-a încredințat pe Zaharia că Elisabeta va naște pe Ioan, Înaintemergătorul, care îngerul pustiei se va numi. Unul și același a binevestit Mariei, zicând: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei. Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri. Vei naște fiu și vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt se va chema”. Iar noi acestea știindu-le și cu credință mărturisindu-le, pe Dumnezeu Îl preamărim pentru toate, strigând: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Și auzind Fecioara cuvântul îngerului Gavriil, și crezând nesmintit că la Dumnezeu toate sunt cu putință, s-a smerit voii celei de sus, încuviințându-se zămislirii fără de sămânță și nașterii fără de stricăciune, prin care ne-a venit mântuirea cea dintru început făgăduită. Iar noi, căutând a urma în credință celei ce a zis: „Fie mie după cuvântul tău!”, laolaltă lui Dumnezeu ne plecăm și binevestitorului Său îi grăim, iarăși și iarăși:
Bucură-te, bucuria minunatelor pliniri;
Bucură-te, caier tainic al cucernicei iubiri;
Bucură-te, care noaptea o prefaci în zori de lume;
Bucură-te, care-ntâiul I-ai spus Domnului pe nume;
Bucură-te, că primită fusese a cerului solie;
Bucură-te, că Maria zise preasmerită: „Fie!”;
Bucură-te, Gavriile, mare binevestitor!

Condacul al 5-lea

Preamărit ești, Doamne Dumnezeul părinților noștri, Cel ce pentru mântuirea noastră Te-ai întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioară și Te-ai făcut om. Și ai îndurat pentru noi patimă, răstignire și moarte, iar a treia zi ai înviat din morți, făcându-Te temei și arvună dumnezeiască a învierii celei de obște. De aceea noi, necurmat, dimpreună cu îngerii și cu sfinții din ceruri, slavă Îți înălțăm și zicem: Aliluia!

Icosul al 5-lea

După cuvântul Arhanghelului, Fecioara a zămislit de la Duhul Sfânt și a născut pe Mântuitorul și Lumina lumii, pe Hristos, Răsăritul cel de Sus, întru Care iubirea și puterea Sfintei Treimi ni s-au arătat nouă întregi, în veac și în vecii vecilor. Iară noi, pe Dumnezeu cel în Treime slăvindu-L, nici pe minunat crainicul Său nu-l uităm, ci cu cinste îl pomenim, grăindu-i întru dreptate:
Bucură-te, crăinicia Răsăritului cel mare;
Bucură-te, îngereasca voii voilor strigare;
Bucură-te, că prin tine harul Domnului se arată;
Bucură-te, vrednicie cu nimic asemănată;
Bucură-te, fulger tainic între ceruri și pământ;
Bucură-te, părtășia plinătății-ntru Cuvânt;
Bucură-te, Gavriile, mare binevestitor!

Condacul al 6-lea

Ferice de cei ce, în trup fiind, viață îngerească duc! Că Dumnezeu, în purtarea Lui de grijă, trimite pe îngerii Săi să ne ocrotească și să ne pilduiască întru curăție și credincioșie, ca să ne învrednicim noi, lucrându-ne desăvârșirea, de împărăția cea mai dinainte pregătită nouă, unde înșine vom fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer, și chiar mai presus de îngeri chemați. Deci Ziditorului văzutelor și nevăzutelor să-I aducem prinos fără de prihană inimile noastre și cu rost de sfințenie să zicem: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Cel ce pe Fecioara mai dinainte o vestise de nașterea lui Hristos, fericind-o ca pe o lamură a lumii, ce mai presus de îngeri s-a ridicat, același a strigat celei pline de dar: „Preacurată Fecioară, bucură-te, și iarăși zic: bucură-te, căci Fiul tău a înviat a treia zi din mormânt. Luminează-te, luminează-te, Noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit. Saltă, saltă de-acum și te bucură, Sioane, iar tu, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, veselește-te întru Învierea Celui născut al tău!”. Acestuia, care bucuria cea mare a vestit-o oarecând, să-i strigăm și noi, cu aceeași bucurie:
Bucură-te, că strigat-ai celei pline de dar;
Bucură-te, vestitor al celei pline de har;
Bucură-te, mângâierea Născătoarei de Hristos;
Bucură-te, purtătorul îngerescului prinos;
Bucură-te, cu întregul nevăzutelor alai;
Bucură-te, care-n ceruri întreită slavă dai;
Bucură-te, Gavriile, mare binevestitor!

Condacul al 7-lea

O, minunat alai îngeresc, care-n ceruri aduci neîncetat întreită slăvire, zicând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot. Pline-s cerul și pământul de mărirea Sa!”, iar asupra lumii, porunca lui Dumnezeu plinind-o, în chip tainic veghezi și de toată dreptatea te bucuri, fii pururea însoțitor plin de bunătate al neamului nostru și tot sufletul creștinesc luminează-l pe calea rugăciunii, a dragostei și a osârdiei slujitoare, ca una să fim cu toții întru Hristos și răpiți în bucuria Duhului să zicem: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Sfântului Arhanghel Gavriil, cu Mihail întâistătător al soborului puterilor cerești celor fără de trup, cuvine-se să-i aducem cinstire și să urmăm dreptății lui, asemenea părinților noștri, pe care din neam în neam i-a călăuzit, de la patriarhi și proroci până la Maica Domnului și de la apostoli până la sfinții cei mai aproape de noi. De aceea, să nu prididim a ne ruga în tot locul și în toată vremea, iar acum mai cu înflăcărare să glăsuim către el:
Bucură-te, a îngerimii frunte binecuvântată;
Bucură-te, duh ce-n chipul omenimii se arată;
Bucură-te, care ai adus Născătoarei imn din cer;
Bucură-te, că și sfinții ajutorul tău îl cer;
Bucură-te, că din piatră bun izvor ai izvodit;
Bucură-te, dărnicia creștinescului zenit;
Bucură-te, Gavriile, mare binevestitor!

Condacul al 8-lea

Rugăciunile noastre primindu-le, Sfinte Voievoade Gavriil, ca pe o umilă ofrandă poartă-le dinaintea Dumnezeului celui viu și adaugă-le lor puterea ta mijlocitoare, că noi la tine nădăjduim și la tot ajutorul îngeresc pe care Dumnezeu l-a rânduit oamenilor, după bunătatea și înțelepciunea Lui. În genunchi cerșind îndurare pentru puținătatea și neputințele noastre, dumnezeieștii pronii ne încredințăm întregi, cu sufletele și cu trupurile deopotrivă, și, laolaltă cu cetele cerești, Dumnezeului oștirilor celor de sus îndelung Îi cântăm: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Preafericit ești tu, Gavriile, slujitorule al dreptății și milei prisositoare, care faci cunoscute oamenilor hotărârile voinței dumnezeiești și stai pururea gata, cu tot soborul cel întraripat, să plinești poruncile Celui Vechi de zile! Pentru aceasta, creștinii te cinstesc și te laudă, și binenădăjduiesc în sprijinul tău, iar noi, nevrednicii, în ceasul acesta numele tău cel plin de putere îl chemăm, strigându-ți din tot sufletul și din tot cugetul nostru unele ca acestea:
Bucură-te, ducătorul rugăciunilor la cer;
Bucură-te, încredințare despre cele ce nu pier;
Bucură-te, că citit-ai în vedenii de profet;
Bucură-te, strălumină pogorâtă-n Nazaret;
Bucură-te, că lui Iosif deslușire i-ai adus;
Bucură-te, că Maria zămislit-a pe Iisus;
Bucură-te, Gavriile, mare binevestitor!

Condacul al 9-lea

Hristos, Domnul și Mântuitorul nostru, în fel și chip a fost vestit oamenilor încă din vechime, prin îngeri și prooroci. Iar Gavriil, îngerescul voievod, fruntea vestitorilor a fost, și pavăză cerească Fecioarei din Nazaret, și straja dumnezeiescului Mire. Și toate întocmai au fost precum le-a grăit, la vremea de Dumnezeu hărăzită, ca să se întărească credința cea râvnitoare și nădejdea celor ce au strigat și strigă: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Întru totul vrednic de laudă ești, Sfinte Voievoade Gavriil, că ție ți-au fost încredințate mai înainte tainele Sfatului dumnezeiesc și crainic ales ai fost dintre miriade de îngeri, dâră de lumină făcând între cer și pământ, ca și prin aceasta să se preamărească Treimea cea Sfântă și de grijă purtătoare, căci slava Stăpânului și în râvna slugii strălucește. Drept care și noi, cu înfiorată cucernicie, cuvinte precum acestea din darul Cuvântului îți grăim:
Bucură-te, maiestatea cerului înflăcărată;
Bucură-te, care-n slavă precum vulturul dai roată;
Bucură-te, strălucire care soarele-l întreci;
Bucură-te, destăinuirea tăinuitelor poteci;
Bucură-te, ascultare fără preget și clintire;
Bucură-te, că prieten ești al veșnicului Mire;
Bucură-te, Gavriile, mare binevestitor!

Condacul al 10-lea

O, Doamne Dumnezeule, Atotțiitorule, Făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute, Cel ce veșnic ești între oștiri fără de număr și după Care toate se cer, de la răsărit până la apus și de pe pământ până în tării, că Tu ești viața și rostul și plinătatea lor, dă-ne și nouă duh sârguitor și limbi ca de foc, să preamărim acum și pururea numele Tău cel sfânt, și rânduielile Tale fără greș să le păzim, și cu îngerii să-ți cântăm înmiit: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Ce fericire și cinste poate fi mai mare decât aceea de a contempla fără de vreme slava cea neapropiată a Sfintei Treimi și de a sluji Voinței dumnezeiești celei una și atoateorânduitoare, din care cele de sus și cele de jos își au ființa lor? În fericirea și în cinstea aceasta aflându-te, Gavriile Voievoade, cum nu te-am ferici și nu te-am cinsti noi, cei ce ne ostenim în trup spre împărăția cea fără de sfârșit a lui Dumnezeu și nădăjduim la tine cu nădejde mare, ca să ne fii nouă tainic sprijinitor pe calea cea strâmtă a mântuirii? Drept care, iară și iară, cuvios îți grăim:
Bucură-te, sârguință de când lumea lucrătoare;
Bucură-te, că iubirea din adâncuri te dogoare;
Bucură-te, mărturia hotărâtelor soroace;
Bucură-te, că prin tine voia Domnului se face;
Bucură-te, că Treimea o contempli îndeaproape;
Bucură-te, bucurie care nu ne mai încape;
Bucură-te, Gavriile, mare binevestitor!

Condacul al 11-lea

Dumnezeu Cel Unul și întreit, cu înțelepciunea Lui cea neajunsă, oștire slujitoare a rânduit în cer, miriade de miriade, și toate cele văzute prin cele nevăzute tainic se păzesc. Cutremură-te, omule, și măsură îngerească agonisește-ți ție, că Dumnezeu, în bunătatea Sa fără de seamăn și în nemărginita Lui dărnicie, la desăvârșirea făpturii dintru început te-a chemat, ca înger nefiind, cu îngerii să te întreci, întru smerită ascultare, și cu ei laolaltă să cânți Celui de trei ori Sfânt: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Aducând noi mulțumire și slavă Celui ce îngerii și-i trimite din înalt, pe tine, trimisule fără de trup care în chip de om te-ai arătat odinioară, ca un de mai înainte crainic al lui Hristos, vestind celor aleși mântuirea ce avea să vie și păzindu-i pe ei de toată urgia potrivnicului, cu bucurie te cinstim, putere sfântă și sfințitoare, și-i fericim pe cei laolaltă cu tine, iar gurile noastre se umplu de lauda ta, zicând:
Bucură-te, care-n ceruri întreită-nalți cântare;
Bucură-te, a celor sfinte strajă mărturisitoare;
Bucură-te, cel ce-n cinste ești cu Mihail de-o seamă;
Bucură-te, leac angelic de-ndoială și de teamă;
Bucură-te, care-n nume porți a cerului tărie;
Bucură-te, bogoslovul veacului ce va să vie;
Bucură-te, Gavriile, mare binevestitor!

Condacul al 12-lea

Neînserată este slava și fără de margini mila Domnului și Dumnezeului nostru, iubirea Lui peste toți și peste toate ca un cort se întinde, iar căile cele ascunse ale lucrării Lui ce minte îngerească sau omenească poate în de tot să le cuprindă? De cine ne vom teme, dară, când cu noi este Dumnezeu? Ascultați, neamuri, și preamăriți Preasfânta Treime cea de o ființă și nedespărțită, pe Tatăl și pe Fiul și pe Duhul Sfânt, cu fără de numărul oștirilor celor de sus laolaltă cântând: Aliluia!

Icosul al 12-lea

În minunata și înfricoșătoare vedenie a celor de pe urmă, la ruperea celei de-a șaptea peceți, văzut-a Sfântul Ioan Bogoslovul pe cei șapte îngeri care stau dinaintea Celui Preaînalt și care au să sufle pe rând în trâmbițele dreptății, vestind plinirea celor ce trebuie să fie. Deci și noi, nevrednicii, înfricoșându-ne până mai este vreme și pocăindu-ne de atâta întuneric de păcate, celui desăvârșit întru slujire, glas înălțând, să-i cântăm cu înmulțită nădejde:
Bucură-te, proslăvire a treimicului sfat;
Bucură-te, al voii sfinte mesager întraripat;
Bucură-te, ajutorul celor ce spre ceruri strigă;
Bucură-te, că-ntre îngeri și-ntre oameni ești verigă;
Bucură-te, înfricoșata beznelor de jos certare;
Bucură-te, că măsură ești a râvnei slujitoare;
Bucură-te, Gavriile, mare binevestitor!

Condacul al 13-lea

O, Gavriile, Arhanghel al luminii line, care celor de demult le-ai deslușit calea și le-ai vestit soroacele, care neîncetat veghezi peste fața pământului prin dumnezeiască rânduială, care la sfârșitul veacurilor cu Dreptul Judecător vei fi la înnoirea lumii, cercetează-ne și pe noi, nevrednicii veacului acestuia, și păzește-ne de vrăjmașii noștri văzuți și nevăzuți, de tagma lui Irod și de tagma Satanei, ca să nu ne smintim și să nu ne pierdem, ci să dobândim și noi cetățenia Ierusalimului ceresc, unde laolaltă cu îngerii și cu sfinții să veșnicim cântând: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zice iarăși Icosul 1: Cu cei șapte sfinți îngeri care văd fața lui Dumnezeu…, Condacul 1: Ca pe un crainic mare al voii Celui Preaînalt…,

Icosul 1

Cu cei șapte sfinți îngeri care văd fața lui Dumnezeu și duc rugăciunile drepților dinaintea Tronului ceresc, tu întru mare cinste te numeri și fără de istov te ostenești să ne aduci nouă, celor în trup viețuitori, veștile rânduielilor și milelor de sus, temeluind nădejdea mântuirii după care toată firea suspină, drept care și noi, cunoscând prin tine puterea lui Dumnezeu, ca de un foc al credinței ne aprindem de îngereasca ta lumină și cu grai cucernic îți grăim, zicând:
Bucură-te, cel ce-n fața Domnului cu cinste șezi;
Bucură-te, proslăvire care nu te-mpuținezi;
Bucură-te, glas de taină al oștirilor de sus;
Bucură-te, că prin tine s-a vestit Hristos Iisus;
Bucură-te, că Fecioarei dinainte i-ai stătut;
Bucură-te, logofătul Celui fără de-nceput;
Bucură-te, Gavriile, mare binevestitor!

Condacul 1

Ca pe un crainic mare al voii Celui Preaînalt și ca pe o călăuză binecuvântată a neamului omenesc spre Hristos, Domnul vieții și al învierii, cinstimu-te, Sfinte Voievoade Gavriil, și închinămu-ne credincioșiei tale ca unei icoane cerești a slujirii celei fără de preget, strigându-ți ție cu glasul evlaviei dreptmăritoare: Bucură-te, Gavriile, mare binevestitor!

și această

Rugăciune către Sfântul Arhanghel Gavriil

O, Sfinte Arhanghele Gavriil, desăvârșit lucrătorule, care cu numele și cu fapta mărturisești puterea Celui Preaînalt, către puținătatea omenească apleacă-te cu îngăduință și veghează-ne în ceasul rugăciunii noastre, și călăuzește-ne spre împlinirea a toată dreptatea, cu mulțimea harurilor anume încredințate ție, că noi în puternicul tău ajutor cutezăm a nădăjdui și ascultătoarei tale slujiri următori năzuim a ne face. Tu pe oameni cercetându-i din neam în neam, cu bunele și cu relele noastre ne știi; de aceea te rugăm să fii răbdător cu nedesăvârșirile noastre, sprijinindu-ne ca de rele să ne lepădăm, iar întru cele bune să sporim, căci de îndreptarea omului scris este că și îngerii se bucură. Deci pricină de bucurie înlesnește-ne să fim Puterilor cerești celor fără de trup, peste care Dumnezeu fruntaș te-a rânduit, voievod între voievozii cei de sus. Fii bucuria noastră și învrednicește-ne să fim bucuria ta, ca întru Domnul bucuriei duhovnicește să ne veselim. Rugăciunile noastre du-le la Dumnezeu cu iuțimea aripilor tale și de vestirea ta mântuitoare nu ne lipsi pe noi, binevestitorule, ca pe unii ce nădăjduim cu râvna duhului să biruim neputințele cele trupești și îngerilor asemănători să ne facem, ca dimpreună cu oștirile cerești și cu cetele drepților, spre împărăția luminii celei neînserate cătând, din tot sufletul și cu tot cugetul nostru să aducem mulțumire, laudă și închinăciune Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Și se face otpustul.

Canon de rugăciune la Sărbătoarea Soborului Sfântului Arhanghel Gavriil

Tropar la Sărbătoarea Soborului Sfântului Arhanghel Gavriil

Glasul al 8-lea

Mai mare Voievodule al Oştilor Cereşti, rugămu-te pe tine noi nevrednicii ca, prin rugăciunile tale, să ne acoperi pe noi cu acoperământul aripilor slavei tale celei netrupeşti, păzindu-ne pe noi, cei ce cădem cu dinadinsul şi grăim: izbăveşte-ne din nevoi, Sfinte Arhanghele Gavriil, ca un mai mare peste Cetele Puterilor celor de sus.

 

Cântarea 1

Glasul al 4-lea

Irmos: Deschide-voi gura mea şi se va umplea de Duhul şi cuvânt voi răspunde Împărătesei Maici; şi mă voi arăta, luminat prăznuind şi voi cânta minunile ei, bucurându-mă.

Stih: Sfinte Arhanghele Gavriil, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca pe unul ce, prin împărtăşirile cele fără de materie ale Luminii Celei Desăvârşite, eşti lumină dumnezeiască şi fără de materie, te rog, Arhanghele, să mi se lumineze gândul meu prin rugăciunile tale, ca să te laud.

Stih: Sfinte Arhanghele Gavriil, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Astăzi să adunăm cete dumnezeieşti, cu bucurie cinstind pe cel mai mare al minţilor celor fără de trup, care a vestit Bucuria Cea Negrăită, Care a venit în lume pentru bunătatea Sa.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Noi, cei ce dorim de tine, Sfinte Arhanghele Gavriil, avându-te pe tine părtinitor prea mare şi către Dumnezeu ajutor, zid şi întărire, ne mântuim de primejdii şi de stricăciunea şarpelui, lăudându-te.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Dacă te-a văzut Sfântul Arhanghel Gavriil pe tine, Stăpână Curată, Ceea ce eşti fără de prihană, luminat a grăit către tine: Bucură-te, Ceea ce eşti Neispitită de nuntă, Mântuirea oamenilor, Lauda şi Cuvântarea cea cinstită a îngerilor.

 

Cântarea a 3-a

Irmos: Pe ai tăi cântăreţi, Născătoare de Dumnezeu, Ceea ce eşti Izvor Viu şi Îndestulat, care s-au împreunat ceată duhovnicească, întăreşte-i în dumnezeiască mărirea ta, cu nunilor măririi învrednicindu-i.

Stih: Sfinte Arhanghele Gavriil, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu împărtăşirea luminii celei fără materie, ca unul care eşti fără de trup cu adevărat, Arhanghele Gavriil, mai presus de materie fiind luminat, a doua oară te-ai arătat întotdeauna, luminând pe oamenii cei materialnici, care te laudă pe tine.

Stih: Sfinte Arhanghele Gavriil, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

De mai mare laudă te-ai învrednicit, cel ce eşti mai mare între îngeri, descoperindu-ne nouă taina cea mare, prin care ne-am ridicat de pe pământ la înălţimea cea mai mare noi, cei ce mult te cinstim pe tine.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Arată-te din cer tuturor, celor ce cu dragoste te căutăm pe tine pururea şi alină viforul ispitelor şi al necazurilor, cel pornit asupra noastră, o, Arhanghele Gavriil, mai mare Voievodule.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Descoperindu-ţi ţie odinioară Arhanghelul Gavriil Taina cea ascunsă de demult, Fecioară, a grăit: Bucură-te, Cămara lui Dumnezeu, în care sălăşluindu-Se, pe toţi oamenii i-a îndumnezeit, ca un Îndurat.

 

Cântarea a 4-a

Irmos: Sfatul cel neurmat şi dumnezeiesc al întrupării Tale celei de sus, celei din Fecioară, proorocul Avacum avându-l în minte a strigat: Slavă puterii Tale, Doamne.

Stih: Sfinte Arhanghele Gavriil, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ai stat odinioară, Arhanghele Gavriil, după vrednicie minunată, prin împărtăşirile Dumnezeieştii Stăpânii luminând pe proorocul Daniil, spunându-i lui prin Duhul arătarea celor nevăzute.

Stih: Sfinte Arhanghele Gavriil, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu guri de tină te lăudăm cu bucurie pe tine, cel ce eşti cu firea de foc; scoate-ne pe noi întotdeauna din focul cel ce arde, cu dumnezeieştile tale mijlociri, Arhanghele Gavriil.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

În haină dumnezeiască mai mult decât soarele strălucită cu slavă negrăită fiind îmbrăcat, mai mare Voievodule al slujitorilor, stai înaintea Împăratului Ceresc, veselindu-te.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cunoscându-te pe tine, Arhanghelul Gavriil, că eşti cu totul Curăţită de Duhul, arătat a grăit către tine, Preacurată: Bucură-te, Mântuirea blestemului şi Înnoirea strămoşilor.

 

Cântarea a 5-a

Irmos: Spăimântatu-s-au toate de dumnezeiască mărirea ta; că tu, Fecioară Neispitită de nuntă, ai avut în pântece pe Dumnezeu Cel peste toate şi ai născut pe Fiu pe Cel fără de ani, Cel Ce dăruieşte pace tuturor celor ce te laudă pe tine.

Stih: Sfinte Arhanghele Gavriil, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu împărtăşirea minţii celei dintâi fiind luminat, a doua lumină te-a arătat, cântând împreună cu cetele îngereşti cele nenumărate: Sfânt este Tatăl Atoatefăcătorul şi Fiul Cel Împreună fără de început şi Duhul Cel de pe acelaşi Tron.

Stih: Sfinte Arhanghele Gavriil, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Chipul tău este de foc şi frumuseţea prealuminată, de care se minunează tot gândul; slava îţi este mare, Arhanghele Gavriil preamărite, mai marele dumnezeieştilor Îngeri, podoaba tuturor celor ce te laudă pe tine cu credinţă.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Dumnezeiescul Zaharia dacă te-a văzut pe tine odinioară, stând împreună în vremea cădirii, a rămas mut; că n-a crezut vestirii tale celei înfricoşătoare, pe care i-ai spus-o, Arhanghele Gavriil, mai mare Voievodule.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Biserică de sfinţenie fiind, Ceea ce eşti cu totul fără prihană, după cuvântul Arhanghelului Gavriil, ai născut pe Cel Ce Se odihneşte întru sfinţi, pe Dumnezeu Cel Preasfânt, Care pe toţi sfinţeşte şi din nevoi îi scoate.

 

Cântarea a 6-a

Irmos: Înţelepţii lui Dumnezeu care săvârşesc acest praznic dumnezeiesc şi cu totul cinstit al Maicii lui Dumnezeu, veniţi să batem din palme slăvind pe Hristos, Cel Ce S-a născut dintr-însa.

Stih: Sfinte Arhanghele Gavriil, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Limbile pământeşti nu pot să te cinstească pe tine, mintea cea luminoasă şi cerească, care eşti luminat cu dumnezeieşti străluciri, mai presus de minte.

Stih: Sfinte Arhanghele Gavriil, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cel ce eşti raze de soare mult luminoase, mai marele Voievod al slugilor celor de foc, cu rugăciunile tale cele de lumină purtătoare către Stăpânul, scoate-i din întunericul patimilor pe cei ce cântă ţie.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Sfaturile păgânilor risipeşte-le, credinţa ortodoxă întăreşte-o, aşează împerecherile Bisericii, Arhanghele, cu rugăciunile tale cele către Făcătorul a toate.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuvintelor celor dumnezeieşti ale Arhanghelului Gavriil ascultătoare ai fost, Curată şi pe Cuvântul Cel fără de început L-ai născut cu trup, Care a mântuit lumea.

 

CONDAC

Glasul al 4-lea

Podobie: Cel Ce Te-ai înălţat...

Tu fiind mai mare peste slujitorii cei fără de trup, ţie unuia s-a încredinţat înfricoşătoarea Taină cea rânduită mai înainte de veci, Arhanghele Gavriil, Preaslăvite. Adică naşterea cea de negrăit a Sfintei Fecioare, către care ai grăit: Bucură-te, Ceea ce eşti Plină de dar. Pentru aceasta, după datorie, credincioşii cu veselie pururea te fericim.

 

Cântarea a 7-a

Irmos: N-au slujit făpturii înţelepţii lui Dumnezeu, fără numai Făcătorului; ci, groaza focului bărbăteşte călcând-o, se bucurau, cântând: Prealăudate Doamne al părinţilor şi Dumnezeule, bine eşti cuvântat.

Stih: Sfinte Arhanghele Gavriil, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Naşterea Înaintemergătorului Ioan, slăvite, o ai vestit oarecând lui Zaharia înăuntrul dumnezeiescului Templu. Iar el sta şi cânta Mântuitorului tuturor: Prealăudate Doamne al părinţilor şi Dumnezeule, bine eşti cuvântat.

Stih: Sfinte Arhanghele Gavriil, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Preaslăvită bunăcuviinţa Bisericii tale, Arhanghele Gavriil, în chip luminat sfinţeşte sufletele credincioşilor şi le porunceşte să strige cu mare glas: Prealăudate Doamne al părinţilor şi Dumnezeule, bine eşti cuvântat.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Luminat fiind cu taină, mai marele Voievodule, cu împărtăşirea Luminii Celei Dintâi a doua lumină cu adevărat te-ai arătat, luminând totdeauna pe cei ce cântă: Prealăudate Doamne al părinţilor şi Dumnezeule, bine eşti cuvântat.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Trimis a fost Arhanghelul Gavriil, mai marele Voievod, să-ţi vestească ţie bucurie, Fecioară Maică Curată, prin care întristarea a încetat, blestemul cu adevărat s-a făcut neroditor şi binecuvântarea a înflorit credincioşilor în veci.

 

Cântarea a 8-a

Irmos: Pe tinerii cei binecredincioşi în cuptor, naşterea Născătoarei de Dumnezeu i-a mântuit. Atunci fiind închipuită, iar acum lucrată, pe toată lumea ridică să-ţi cânte ţie: pe Domnul, lucrurile, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Stih: Sfinte Arhanghele Gavriil, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu sfinţite cuvinte de sfinţenie poporul cel sfinţit pe tine te laudă, veselindu-se; că tu, Arhanghele, pe Cuvântul Cel a toate Pricinuitor, Care a luat trup ca şi al nostru, L-ai vestit Fecioarei, Celei ce este dintre noi, mai presus de gând şi de cuvânt. Pentru aceasta, pe tine te cinstim întru toţi vecii.

Stih: Sfinte Arhanghele Gavriil, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

De Mintea Cea Mare şi Dintâi fără materie lipindu-te, Ahanghele, cu gura ta cea de foc cânţi dulce cântarea înfricoşătoare, pe care o cântă cetele tuturor îngerilor, grăind: pe Domnul lucrurile, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Stih: Sfinte Arhanghele Gavriil, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu veselie săvârşind pururea călătoriile cele dumnezeieşti, treci toate cele cereşti şi cele pământeşti, împlinind pururea sfinţitele voiri ale lui Hristos Dumnezeul a toate, Arhanghele Gavriil, Întâistătătorule al Îngerilor, cel ce eşti lauda celor ce cu credinţăpururea te slăvesc.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Cu trupul după ipostas, Cuvântul voind a Se amesteca cu oamenii, te-a avut pe tine mai înainte mergând şi mai înainte gătind Lui sfinţită cămară, o, sfinţite Arhanghele Gavriil, cântând: pe Domnul, lucrurile, luădaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Ca pe un scaun împărătesc înfrumuseţat, ca pe Ceea ce este mai presus decât toate făpturile, ca pe Ceea ce Singura a înfiinţat pe Cel mai presus Înfiinţat, Care a îndumnezeit pe oameni, cu mai bună unirea naşterii celei de negrăit şi străină, pe Fecioara cea Binecuvântată să o lăudăm.

 

Cântarea a 9-a

Irmos: Tot neamul pământesc să salte cu Duhul fiind luminat şi să prăznuiască firea minţilor celor fără de trup, cinstind sfinţita prăznuire a Maicii lui Dumnezeu şi să cânte: Bucură-te, Preafericită Născătoare de Dumnezeu, Curată, pururea Fecioară.

Stih: Sfinte Arhanghele Gavriil, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Stai cu frică înaintea Scaunului Darului slujind, strălucit fiind cu vărsările de lumină cele mai presus de gând şi cu sfinţenie îndumnezeit; şi lumină fiind văzut, luminezi cu mijlocirile tale pe cei ce te cinstesc cu credinţă, Sfinţite Arhanghele Gavriil, Arhistrategule.

Stih: Sfinte Arhanghele Gavriil, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca un cer cu stele împodobit te arăţi cu dumnezeieşti străluciri şi ca un Voievod în mâini ţii sceptrul prealuminat şi străbaţi tot pământul, voia Stăpânului totdeauna făcând şi din nevoi pe cei credincioşi scoţi.

Stih: Sfinte Arhanghele Gavriil, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Aşează furtuna cea cumplită a celor care totdeauna se ridică asupra robilor tăi. Încetează dezbinările Bisericii, dă celor ce te laudă pe tine mântuire de greşeli şi dăruieşte celor binecredincioşi biruinţă, Arhanghele Gavriil, cu folosinţa ta cea fierbinte.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Preabună şi preaslăvită însoţire, Arhanghelilor Mihail şi Gavriil, stând înaintea Scaunului Dumnezeieştii Slave, cereţi tuturor iertare de păcate şi mântuire de nevoi, ca nişte folositori şi ca unii care urmaţi bunătăţile Stăpânului întru toate.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Lumina strălucirii naşterii tale a luminat toată partea cea de sub soare şi pe mai marele întunericului l-a pierdut, de Dumnezeu Născătoare, Preacurată, Lauda îngerilor şi mântuirea tuturor oamenilor, celor ce te laudă pe tine cu neîncetate glasuri.

 

SEDELNA

Glasul 1

Podobie: Mormântul Tău...

Marele Gavriil, arătându-se Voievod îngerilor, pururea cântă cu dânşii cântarea cea dumnezeiască a Treimii, bucurându-se. Pentru aceasta, să-l lăudăm toţi întru credinţă cu glas mare, cu cântare slăvind pe Dumnezeiescul Arhanghel.

 

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

Glasul 1

Podobie: Mormântul Tău...

Ceea ce nu ştii de mire, Curată, de Dumnezeu Născătoare, Fecioară, Ceea ce eşti Folositoare şi Acoperământul creştinilor, izbăveşte de primejdii şi de necazuri şi de asuprelile cele rele pe toţi cei ce au nădejde în tine, Curată şi mântuieşte sufletele noastre cu dumnezeieştile tale rugăciuni.

Rugăciune simplă către îngerul păzitor

Sfinte îngere păzitor al copilului meu (numele), acoperă-l cu acoperământul tău de săgeţile demonului, de ochii amăgitorului şi păzeşte-i inima în curăţie îngerească. Amin.

Și asta merită toată recunoștința.

 Să știi să spui „Mulțumesc” la ceea ce a rămas în urmă...

Chiar dacă nu a fost ușor.
Chiar dacă a durut.
Chiar dacă ai plecat cu răni, nu cu răspunsuri.

Pentru că fiecare lucru prin care a trecut un om, o etapă, un vis, un eșec ,a lăsat ceva. Poate nu ce ți-ai dorit, dar cu siguranță ce aveai nevoie să înveți.

Au fost momente în care ai simțit că pierzi totul. Dar, privind în urmă, ai câștigat ceva mai prețios: claritate. Putere. Curaj. Înțelepciune.

Uneori, viața închide uși cu zgomot, ca să nu te mai întorci. Alteori, le lasă întredeschise, ca să înveți să alegi. Oricum ar fi, ceea ce a rămas în urmă nu este un eșec, ci un pas în formarea ta.

Spune „Mulțumesc” pentru oamenii care au plecat ți-au arătat cine vrei și cine nu vrei să fii.
Spune „Mulțumesc” pentru încercări ce te-au antrenat pentru ce urmează.
Spune „Mulțumesc” pentru visurile frânte care au lăsat loc altora mai potrivite.
Spune „Mulțumesc” trecutului chiar dacă nu-l mai vrei înapoi, îi poți recunoaște rolul.

Ești aici. Ai crescut. Ești diferit. Mai conștient, mai atent, mai viu.

Pentru că dragostea nu e despre cine ți-o întoarce. E despre cine ești tu atunci când iubești.

 

 

Există un soi de iubire care nu se cere și nu se strigă. O iubești, pur și simplu. Cu tot ce ești. Cu inima care se frânge, cu gândurile care fug mereu în aceeași direcție, cu speranțele mici care, în ciuda evidențelor, încă pâlpâie. Așa arată o dragoste neîmpărtășită.

Nu pentru că nu ai fost suficient. Nu pentru că nu ai iubit destul. Ci pentru că celălalt nu a știut — sau n-a vrut — să primească.

E o iubire tăcută, care nu are aplauze, nici răspunsuri. O iubire care învață să se retragă cu demnitate, chiar dacă sufletul ar vrea să strige. Îi lași libertatea celui pe care-l iubești, chiar dacă fiecare plecare a lui te zdrobește puțin mai mult.

Te întrebi dacă a simțit. Dacă a știut. Dacă a înțeles. Și poate că a știut, dar nu l-a interesat. Sau poate că a simțit și s-a speriat. Sau, mai rău, s-a jucat. Dar niciunul dintre aceste răspunsuri nu vindecă. Doar timpul o face. Și tu — prin forța cu care alegi să mergi mai departe.

O dragoste neîmpărtășită e o lecție. Despre tine. Despre ce poți duce. Despre cât de adânc poți simți fără să te risipești. Despre frumusețea de a dărui, chiar și când nu ți se întoarce nimic.

În tăcerea ta, în toate gândurile nespuse, în mesajele pe care nu le-ai trimis, trăiește o formă rară de curaj. Să iubești fără garanții. Fără promisiuni. Fără reciprocitate. Să iubești pur, fără să iei cu forța ceea ce nu ți se oferă.

Și poate că nu te va căuta niciodată. Poate nu va înțelege ce a pierdut. Dar tu vei ști că ai iubit frumos, curat, sincer. Iar asta, chiar dacă doare, nu te scade. Te înnobilează.

Pentru că dragostea nu e despre cine ți-o întoarce. E despre cine ești tu atunci când iubești.

CAUZE ACTUALE ŞI REMEDII DUHOVNICEŞTI

ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
392
Pr. lect. dr. Vasile Creţu,
Facultatea de Teologie Ortodoxă
„Justinian Patriarhul“, Bucureşti
O PERSPECTIVĂ ORTODOXĂ
ASUPRA DEPRESIEI. CAUZE ACTUALE
ŞI REMEDII DUHOVNICEŞTI
 file:///C:/Users/User/Downloads/4518-Article%20Text-7590-1-10-20210705.pdf

 

Bolile mintale si bolile spirituale

In vreme ce, pentru Sfintii Parinti, o prima categorie de boli mintale sau de forme de nebunie are o etiologie somatica, si o a doua o etiologie demonica, o a treia categorie are o origine spirituala. In timp ce prima categorie are drept cauza natura umana (alterata), iar cea de-a doua demonii, cea de-a treia categorie tine de liberul arbitru al omului, cu toate ca actiunea demonilor si liberul arbitru au uneori o parte de responsabilitate in primele doua.

Bolile mintale care au o origine spirituala nu trebuie, cu toate acestea, sa fie confundate cu bolile mintale propriu-zise. Bolile spirituale sunt generate de o dezordine sau o alterare a naturii umane (mai precis, a modului ei de existenta) in raportul personal al omului cu Dumnezeu. Bolile mintale corespund in planul psihic cu tulburarile analoage celor pe care le constituie in planul trupului bolile somatice: e vorba de tulburari ale psihismului considerat in sine, de o disfunctie a naturii lui, cercetata conform ordinii ei naturale.

Dar o astfel de distinctie nu poate avea, din punctul de vedere al antropologiei patristice, decat o valoare relativa. In masura in care natura umana nu poate fi considerata niciodata cu totul in sine, si se defineste in mod fundamental prin relatia ei cu Dumnezeu, omul fiind, din vointa Creatorului, orientat in mod natural catre Dumnezeu prin toate facultatile fiintei sale, cu toate ca depinde de liberul sau arbitru sa le faca sa actioneze conform naturii sau impotriva naturii. Modelul patristic al sanatatii si al bolilor spirituale se raporteaza, deci la modul de exercitare al diferitelor facultati ale omului.

Astfel, pentru Sfintii Parinti o parte importanta a tulburarilor pe care astazi le consideram drept pur psihice tin, de fapt, de domeniul spiritual. In acest sens, nosografia si terapeutica bolilor spirituale inglobeaza psihopatologia, depasind-o in toate. Altfel spus, bolile mintale (sau simptomele) de etiologie neorganica sunt, in ceea ce le priveste, tributare unui diagnostic si unei terapeutici spirituale. Dupa ce am consacrat bolilor spirituale un voluminos tratat, facem trimitere la el pentru o imagine completa asupra acestei chestiuni, si ne vom margini aici la a semnala anumite legaturi intre bolile spirituale ale nosografiei patristice si bolile mintale ale psihopatologiei moderne.

Conceptiile pe care si le face psihiatria actuala asupra sanatatii si bolii mintale n-ar putea sa constituie o referinta absoluta, fiind tributare unei conceptii asupra sanatatii si normalitatii careia miscarea antipsihiatrica i-a subliniat in mod special incertitudinile, aratand ca ele iau drept norme modele eminamente relative si variabile in functie de culturile sau de societatile care le-au conditionat definirea.

Diferenta care exista intre nosografia patristica si nosografia psihiatrica actuala nu permite stabilirea de raporturi numeroase si precise. Pe de alta parte, chiar astazi exista variatii notabile intre scoli si tari in ceea ce priveste clasificarea si definirea bolilor mintale. Chiar posibilitatea unei clasificari pune probleme.

Astfel, apropierile sunt posibile mai degraba intre simptome decat intre sinciroame. Un factor importam de diferentiere este, pe de alta parte, datorat faptului ca psihiatria actuala s-a constituit dupa modelul stiintelor medicale si s-a situat astfel intr-o perspectiva naturalista, excluzand a priori orice referire la domeniile iciisins si moral.

1. Un anumit numar de tulburari recenzate de nosografia clasica actuala ne par a putea fi corelate patimii orgoliului din nosologia patristica. Caracterul patogen al acestei atitudini nu este, de altminteri, ignorat de psihiatria moderna, care a amputat-o, totusi, de dimensiunea ei morala si spirituala, si o desemneaza cel mai adesea drept "supravalorizare" sau "hipertrofiere a eului". Aceasta atitudine este prezenta in cel mai inalt grad in psihoza paranoica. O gasim, de asemenea, in nevroza isterica. Multe dificultati relationale - simptom prezent in majoritatea nevrozelor - ii pot fi corelate.

In aceeasi ordine de idei, ceea ce este numit in general, de la Freud incoace, "narcisism" corespunde in egala masura acestei patimi, dar se leaga inca si mai riguros de "filaftie". iubirea patimasa de sine, care are adesea drept prim obiect trupul.

2. Anxietatea si angoasa, prezente in majoritatea psihozelor si in toate nevrozele, pot fi partial raportate patimilor fricii si tristetii, asa cum sunt ele concepute de Sfintii Parinti.

3. Agresivitatea, care se gaseste si ea in majoritatea nevrozelor si in anumite psihoze, poate fi corelata patimii "furiei", in sensul larg pe care l-am definit.

4. Astenia, simptom comun multor boli mintale, corespunde destul de precis uneia din componentele esentiale ale acediei.

5. Simptomul depresiv, pe care-l regasim in multe nevroze si psihoze, poate fi, in ceea ce-l priveste, pus in stransa legatura cu acedia si tristetea.

In afara de aceste simptome, cateva sindroame ne par a putea fi raportate la patimile nosologiei spirituale.

6. Astfel, nevrozele fobice ne par a putea fi partial raportate la patima fricii; ele sunt, de altfel, definite clasic drept "frici angoasante".

7. Nevroza de angoasa poate fi inteleasa, in ceea ce o priveste, in relatie cu patima tristetii, dar si, mai ales, cu aceea a fricii.

8. Psihoza melancolica poate fi, intr-o anumita masura, raportata la acedie, pe de o parte, si la tristete, pe de alta, mai ales sub forma ei extrema de "disperare".

9. Relatia cea mai stransa si directa poate fi, fara nici o indoiala, stabilita intre diferitele forme de depresie si acedia si tristetea din nosologia patristica. Aceasta relatie n-a intarziat, de altfel, sa atraga atentia anumitor psihiatri, si mai multe studii i-au fost recent consacrate. Ne intemeiem pe importanta ei pentru a aminti esentialul analizelor pe care le-am consacrat acestor doua patimi, limitandu-ne, totusi, la dimensiunea si efectele lor psihice.

Tristetea. Nosologie

Tristetea apare ca o stare de spirit alcatuita, dincolo de ceea ce insusi acest cuvant poate indica, din descurajare, astenie, apasare si durere psihica, demoralizare, suferinta cumplita", ingreunare, depresie, insotite, cel mai adesea, de anxietate sau chiar de angoasa.

Aceasta stare poate avea cauze multiple, dar e intotdeauna alcatuita dintr-o reactie patologica a capacitatii irascibile sau/si a capacitatii de dorinta a sufletului si se gaseste, deci, legata esential de senzualitate sau/si de furie. "Tristetea, explica Evagrie, survine uneori prin frustrarea dorintelor, uneori, de asemenea, ea este consecinta furiei." Dar ea poate fi produsa in suflet si de o actiune directa a demonilor sau poate, de asemenea, sa se nasca acolo fara un motiv aparent.

Sa examinam in detaliu aceste etiologii diferite.

Prima, cauza: frustrarea in dorinte

"Tristetea e alcatuita din nesatisfacerea unei dorinte trupesti", remarca Evagrie. Sfantul Ioan Casian noteaza, la fel, ca tristetea "provine uneori din faptul ca ne vedem dezamagiti intr-o speranta pe care o aveam" si ca una din principalele ei varietati "urmeaza unei dorinte impiedicate". In vreme ce "o dorinta e legata de orice patima", fiecare patima e constant susceptibila sa produca tristetea; "cel care iubeste lumea va fi de multe ori intristat", mai spune Evagrie. Placerea fiind legata de dorinta, se mai poate spune, o data cu acelasi autor, ca "tristetea e frustrarea de o placere (steresis edones) prezenta sau asteptata". Sfantul Maxim" si Sfantul Thalassie ii dau aceeasi definitie. Subliniind ca placerea simturilor e inevitabil urmata de durere - aceasta din urma fiind mai adesea psihica decat fizica, luand, altfel spus, forma tristetii - , Sfantul Maxim afirma ca tristetea "este incheierea placerii simturilor". Ca rezultat al frustrarii de o dorinta trupeasca (in sensul larg al acestui termen) si de placerea care se leaga de ea, tristetea releva un atasament de bunurile sensibile al celui pe care-l afecteaza, de valorile acestei lumi. Iata de ce Evagrie subliniaza ca ea e legata de toate patimile, in masura in care ele implica dorinta excesiva, si spune: "E imposibil sa respingem acest dusman daca avem un atasament patimas pentru cutare sau cutare din bunurile pamantesti"." Sfanta Dorotheea din Gaza spune, in acelasi sens: "Cine nu dispretuieste toate lucrurile materiale /.../ nu poate /.../ sa se elibereze de tristete." Si Sfantul Ioan Scararul remarca: "Omul care a ajuns pana la a detesta lumea a scapat de tristete. Dar cel care e legat de orice apartine celor vazute n-a fost inca eliberat de tristete. Caci cum sa nu te intristezi daca esti lipsit de ceea ce iubesti?" Acelasi remarca: "Daca o persoana crede ca n-are nici un fel de atasament pentru ceva si simte totusi tristete in inima ei atunci cand se gaseste lipsita de el, nu exista nici o iluzie mai perfecta, nici mai sigura ca a lui."

Asa vedem adesea tristetea provocata de pierderea unui bun sensibil, de o paguba oarecare suferita in acelasi plan. Atasamentul patimas al omului fata de viata lui pamanteasca si fata de ceea ce comporta ea intru satisfacerea patimilor sale poate, de asemenea, sa faca sa se nasca tristetea la incercarea sau la gandul a tot ce o poate pune in pericol: boala, toate suferintele la care se gaseste expus, moartea. Tristetea mai poate fi generata de invidia pentru vreun bun material sau moral posedat de un semen.

Ea poate avea, de asemenea, drept cauza o deceptie in aspiratia dupa onoruri si pare, deci, legata in mod necesar de cenodoxie (sau slava desarta). Sa mai notam ca tristetea poate sa nu fie provocata de frustrarea de o dorinta speciala, indreptata asupra unui obiect bine-determinat: ea poate fi legata de o lipsa de satisfactie generala, de un sentiment de frustrare globala, indreptat asupra intregii existente si aratand ca dorintele profunde si fundamentale ale persoanei (carora aceasta nu le cunoaste intotdeauna cu claritate adevarata semnificatie) nu sunt satisfacute.

A doua cauza: mania

"Tristetea, arata Evagrie, provine din gandurile de manie"; de fapt, explica el, "mania este o dorinta de razbunare, si razbunarea nesatisfacuta produce tristetea". Sfantul Maxim spune, in acelasi sens: "Tristetea si ranchiuna merg mana-n mana. Daca, deci, sufletul incearca tristete atunci cand isi imagineaza chipul unui frate, aceasta e dovada ca ii poarta ranchiuna". Sfantul Ioan Casian afirma si el, fara a aduce precizari: "Tristetea provine uneori din faptul ca suntem maniosi"; un fel de tristete "urmeaza maniei care se stinge", mai noteaza el.

Tristetea poate fi in relatie cu alte sentimente decat acela de ranchiuna: ea rezulta adesea din sentimentul ca mania a fost excesiva sau disproportionata in raport-cu ceea ce a motivat-o, sau, dimpotriva, ca ea n-a fost suficienta, prin aceea ca n-a manifestat cu destula forta ceea ce se simtea sau n-a provocat celui sau celor carora li se adresa reactia scontata.

Tristetea poate fi produsa si de o ofensa sau de ceva ce subiectul considera ca atare: "Cand suntem jigniti sau cand credem ca suntem jigniti, devenim tristi", constata Sfantul Ioan Damaschin.

In aproape toate aceste cazuri, aceasta patima releva un atasament fata de sine si se afla legata de vanitate si de orgoliu, ca. de altfel, mania careia-i urmeaza. Ea pune in evidenta o reactie a eului frustrat in dorinta lui de afirmare de sine (in asta, aceasta a doua etiologie se alatura celei dintai) si redus la mai putin decat se socoteste. Ranchiuna, careia i se alatura adesea tristetea, reprezinta, de altfel, resentimentul orgoliului ranit, iar mania, sursa a aceleiasi patimi, exprima frecvent o vointa de reafirmare, de inaltare, de reconvingere a eului fata de sine si de semeni. Tristetea se releva atunci a fi expresia sentimentului de esec sau de neputinta pe care il incearca eul in aceasta tentativa de reabilitare de sine.

Tristetea fara motiv

"Se intampla, noteaza Sfantul Ioan Casian, sa fim cuprinsi de o angoasa subita si fara cauza; ne simtim coplesiti de o tristete pentru care nu exista nici un fel de motiv." Acelasi sfant spune, in alt parte, ca nu exista decat doua feluri de tristete: una cuprinde toate formele pe care le-am studiat mai inainte, "cealalta provine dintr-o anxietate sau dintr-o disperare fara motiv". Atunci, limita dintre acest fel de tristete si patima acediei pe care o vom examina ulterior devine mai putin precisa.

Actiunea demonica

Demonii joaca un rol important in nasterea, dezvoltarea si perpetuarea tuturor formelor de tristete, si in mod cu totul special a celei pe care am prezentat-o in ultimul rand. Daca aceasta din urma e asa-zis fara motiv, e pentru ca n-are o legatura directa cu o actiune precisa a persoanei pe care o afecteaza, ca nu este, asemeni celor precedente, fructul nesatisfacerii unei dorinte sau cel al unei iesiri de manie, iar nu pentru ca n-ar avea absolut nici o cauza. Sfintii Parinti recunosc, de fapt, ca ea e cel mai adesea produsa de o interventie diabolica. Sfantul Ioan Casian remarca, astfel, ca "uneori, fara nici o cauza aparenta care sa ne provoace aceasta prabusire, rautatea dusmanului ne copleseste dintr-o data". Sfantul Ioan Gura de Aur, analizand starea prietenului sau Stagir, care suferea de o tristete adanca, subliniaza si el, in mai multe randuri, rolul influentei demonice. El ii scrie, printre altele: "Demonul iti invaluie sufletul cu aceste negre tristeti ca si cu un intuneric profund, si se straduieste sa-ti fure gandurile care te-ar putea linisti impotriva ta. Dar gasindu-ti atunci sufletul singur, il copleseste de lovituri si suferinte."

Invazia unui sentiment de tristete in suflet este, de altfel, unul din efectele cele mai imediate ale actiunii diabolice. "Gandurile care vin de la demoni sunt in primul rand tulburi si amestecate cu tristete", noteaza Sfantul Varsanufie. Si, viceversa, se poate spune ca orice stare de tristete in suflet este, in toate imprejurarile, semnul unei actiuni demonice. "Tot ce se face cu tulburare si tristete vine de la demoni", mai spune marele scriitor clasic.

Desi unele evenimente exterioare pot naste si motiva tristetea, trebuie subliniat faptul ca in realitate nu in acestea isi are ea sursa: ele sunt pentru ea ocazia, iar nu cauza, care se gaseste numai in insusi sufletul omului, mai precis in atitudinea pe care o adopta fata de evenimentele exterioare, ca si fata de sine. El este, deci, responsabil de tristetea care-l afecteaza, iar circumstantele exterioare si insesi suferintele pe care le poate suferi n-ar putea sa-i serveasca temeinic drept scuze. "Bucuriile si tristetile noastre, scrie Sfantul Ioan Gura de Aur, vin mai putin din natura insasi a lucrurilor, cat din propriile noastre stari sufletesti. Daca acestea din urma sunt conduse cu intelepciune, vom avea intotdeauna in inima noastra un mare temei de multumire. Bolile trupului au mai degraba drept cauza vreo dezordine interioara decat o intemperie atmosferica sau vreo alta influenta exterioara; dar cu atat mai mult se intampla asta cu bolile sufletului. Caci daca acelea ale trupului sunt un apanaj al naturii noastre omenesti, celelalte nu depind decat de vointa noastra."

Chiar atunci cand demonii sunt cei care genereaza sau intretin starile de tristete, ei nu pot s-o faca decat pentru ca gasesc in suflet un teren favorabil si beneficiaza de o anumita participare (mai mult sau mai putin constienta) din partea vointei omului. Astfel, Sfantul Ioan Gura de Aur ii poate spune lui Stagir: "Demonul nu e catusi de putin in tine autorul acestei intunecate tristeti, ci insasi aceasta tristete ii vine in ajutor demonului, si el iti sugereaza aceste ganduri rele." Adesea, tristetea preexista interventiei directe a diavolului, iar acesta din urma nu face decat sa profite de situatie pentru a creste patima.

Patima tristetii poate lua forma extrema a disperarii. Aceasta e una din manifestarile ei deosebit de grave. "O prea mare tristete e periculoasa, evidentiaza Sfantul Ioan Gura de Aur, pana-ntr-atat de periculoasa incat poate cauza moartea."

Diavolul joaca un rol deosebit de important in nasterea disperarii si poate provoca in suflet, prin intermediul acestei stari, consecinte catastrofale. "Demonul, spune Sfantul Ioan Gura de-Aur, n-are in mainile lui arme mai redutabile decat disperarea; astfel, ii facem mai putina placere pacatuind decat disperand." Intr-adevar, in aceasta stare omul isi pierde speranta in Dumnezeu si, prin urmare, se rupe de El. Prin aceasta, el lasa camp liber de actiune diavolului, se da legat fedeles in puterea lui si se sorteste mortii spirituale. "Intristarea lumii aduce moarte", ne invata Sfantul Apostol Pavel (II Corinteni 7. 10). Sub efectul disperarii (si, uneori, chiar al simplei tristeti), adesea omul e impins sa se consacre patimilor distrugatoare, crezand ca ele ar putea aduce alinare starii sale, crutandu-l macar de constiinta acesteia. Astfel, Sfantul Apostol constata: "Din pricina impietririi inimii lor, acestia petrec in nesimtire si s-au dat pe sine desfranarii, savarsind cu nesat toate faptele necuratiei" (Efeseni 4. 19). Sfantul Grigore cel Mare noteaza, la randul sau ca din tristete "decurge ratacirea sufletului catre lucrurile oprite".

Sursa de moarte spirituala, disperarea poate, de asemenea, sa indemne omul la a-si darui mortii trupul: impingandu-l sa nu mai astepte nimic de la viata, ea imprima sufletului sau idei de sinucidere si il incita sa le puna in practica. Sfantul Ioan Gura de Aur, pentru a explica acest fapt, retine posibilitatea unei interventii diabolice, dar afirma ca, in orice caz, ea nu este singura implicata, vrand sa insiste si aici asupra responsabilitatii omului insusi: "Aceste ganduri funeste, ii scrie el lui Stagir, nu vin doar de la demon, iar melancolia ta contribuie la aceasta cu mult. Da, aceasta intunecata tristete le provoaca cu mult mai mult decat duhul rau, si poate ca ea le este cauza unica. E intr-adevar sigur ca unii, in afara acestei obsesii diabolice, resimt aceasta manie a sinuciderii ca urmare a unor suferinte violente." "O profunda tristete, mai spune el, chiar fara ajutorul diavolului da nastere celor mai mari suferinte. /.../ Sub apasarea unei descurajari intunecate, nefericitii impletesc un lat, se strapung cu un pumnal, se arunca in apa, recurg la orice alt fel de moarte violenta. Chiar cei in care se releveaza actiunea duhului rau trebuie sa-l acuze mai putin pe acesta de pierzania lor decat tirania si lipsa de masura a tristetilor lor".

Tristetea, din toate aceste motive, e considerata de Sfintii Parinti drept o boala a sufletului a carei importanta e mare, iar efectele - puternice. A fortiori se intampla cu disperarea. "Mare e imparatia tristetii, spune Sfantul Ioan Gura de Aur: e o boala a spiritului care cere multa putere pentru a-i rezista cu curaj si pentru a respinge ce are ea mai rau."

Sfintii Parinti prezinta adesea aceasta patima drept o forma de nebunie, stare care se manifesta intr-un mod deosebit de clar in disperare. Sfanta Singlitichia, invocand "tristetea care vine de la dusman", spune cum ca ea este "plina de nebunie". Si Sfantul Ioan Casian evidentiaza ca "daca o lasam sa puna stapanire incetul cu incetul pe sufletul nostru, dupa voia diferitelor imprejurari, atunci ea ne zdruncina si ne deprima (labefactat et deprimit) sufletul"; "o data adus /cel pe care-l afecteaza/ in starea de a fi incapabil sa ia o hotarare salvatoare si lipsit de pacea inimii, ea face din el un nebun /.../ pe care-l doboara si-l scufunda sub o disperare apasatoare".

Efectele patologice ale tristetii sunt importante si de temut. "Tristetea i-a pierdut pe multi", constata Ecclesiastul (30, 21). Sfantul Ioan Gura de Aur nu ezita sa spuna: "O tristete profunda, ne este cu mult mai vatamatoare decat, toate atacurile duhului rau."

In afara de faptul ca ea da nastere, aproape inevitabil, disperarii si gravelor ei consecinte, daca e lasata sa se dezvolte, aceasta patima produce, de la primele manifestari, atitudini patimase cum ar fi supararea, rautatea, pizma, amaraciunea, ranchiuna (pe care am vazut-o generand tristetea, dar pe care aceasta din urma o sporeste in schimb), nerabdarea. Prin aceasta, ea perturba in mod grav relatiile omului cu aproapele sau.

Sa mai notam ca, asemeni tuturor celorlalte patimi, tristetea umple sufletul de obscuritate, acoperind in primul rand spiritul de tenebre, intunecand inteligenta si reducandu-i considerabil facultatea de discernamant. Unul din efectele ei specifice este sa ingreuneze sufletul. Ea produce, de altfel, in intreaga fiinta omeneasca o stare de astenie si de slabiciune, il face nevolnic si-i paralizeaza activitatea. Acest ultim efect se dovedeste deosebit de grav in planul spiritual, unde il priveaza pe om de orice dinamism, ii contracareaza eforturile ascetice, "pustieste rugaciunea", in special atunci cand ea urmeaza unei greseli.

Acedia. Nosologie

Acedia (akedia) e vecina tristetii, in asa masura incat traditia ascetica, al carei inspirator in Occident este Sfantul Grigore cel Mare, reuneste aceste doua patimi intr-una singura. Traditia ascetica rasariteana le distinge, totusi.

Termenul grecesc de akedia e reluat in latina sub forma acedia si in franceza sub aceea de "acedie": e intr-adevar dificil sa i se dea o traducere in acelasi timp simpla si completa; cuvintele "lenevie" sau "plictiseala", prin care e redat adesea, nu exprima decat o parte din realitatea complexa pe care el o desemneaza.

Acedia corespunde cu siguranta unei anumite stari de lenevie si unei stari de plictiseala, dar si de dezgust, de aversiune, de oboseala si, de asemenea, de demoralizare, de descurajare, de apatie, de lancezeala, de nepasare, de toropeala, de somnolenta, de apasare a timpului, ca si a sufletului, acedia putand chiar sa-l impinga pe om la somn fara sa fie obosit cu adevarat". Exista in acedie o insatisfactie vaga si generala. Omul, in momentul in care se afla sub imperiul acestei patimi, nu mai are pofta de nimic, gaseste orice lucru fad si insipid, nu mai asteapta nimic de la nimeni.

Acedia il face pe om instabil din punct de vedere fizic si psihic. Facultatile lui devin inconstante; spiritul lui, incapabil sa se fixeze, trece de la un obiect la altul. Mai ales cand e singur, nu mai suporta sa ramana in locul in care se gaseste: patima il impinge sa iasa, sa se deplaseze, sa mearga intr-un loc sau in diferite altele. Se porneste uneori sa rataceasca si sa vagabondeze". In general, el cauta cu orice pret contactele cu semenii". Aceste contacte nu sunt in mod obiectiv indispensabile, ci, dus de patima, el simte nevoia lor si-si gaseste "bune" pretexte pentru a le justifica. El stabileste si intretine astfel relatii adesea inutile, pe care le alimenteaza prin discursuri vane sau manifesta in general o curiozitate desarta".

Se poate intampla ca acedia sa-i inspire celui pe care-l afecteaza o aversiune intensa si permanenta pentru locul in care se afla, sa-i dea motive pentru a fi nemultumit de el, sa-l faca sa creada ca i-ar fi mai bine in alta parte. "El este atunci determinat sa doreasca alte locuri, unde va putea sa gaseasca mai usor ceea ce ii trebuie". Acedia poate, de asemenea, sa-l impinga sa scape de activitatile sale - mai ales de munca lui, pe care ea o face lipsita de satisfactii - , si ea il indeamna atunci sa caute altele, facandu-l sa creada ca acestea vor fi mai interesante si il vor face mai fericit...

Toate aceste stari care se leaga de acedie sunt insotite de neliniste sau de anxietate, care reprezinta, in afara dezgustului, o caracteristica fundamentala a acestei patimi.

E caracteristic pentru cei care se daruiesc vietii spirituale faptul ca demonul acediei provoaca: el cauta sa-i intoarca de pe caile Duhului, sa impiedice in multe feluri activitatile pe care o astfel de viata le implica si in special sa distruga regularitatea si constanta disciplinei ascetice de care ea are nevoie, sa intrerupa tacerea si imobilitatea care o favorizeaza. Astfel, Sfantul Ioan Scararul o prezinta drept "o slabire a sufletului, o delasare a spiritului, neglijarea ascezei". Ea il face pe omul inzestrat cu forta spirituala "moale si lipsit de curaj pentru toate activitatile pe care le are de facut acasa la el. Il impiedica sa ramana acolo si sa-si dea osteneala". Sub influenta acestei patimi, spiritul lui "devine trandav si incapabil de orice activitate spirituala" si incearca, in mod ciudat, mari dificultati in a se ruga; el devine indiferent la orice lucrare a lui Dumnezeu", inceteaza sa doreasca bunurile viitoare, merge pana la a dispretui bunurile duhovnicesti.

Daca e adevarat ca acedia ii afecteaza in mod cu totul special pe cei care se straduiesc sa se supuna unei discipline spirituale regulate, care-si reduc, din acest motiv, la strictul necesar activitatile exterioare si deplasarile, si cauta, cat mai mult posibil, tacerea si singuratatea, daca e adevarat, de asemenea, ca, cu cat se ordoneaza spiritual si se izoleaza pentru a se consacra in tacere rugaciunii care-l leaga de Dumnezeu, omul este mai lovit de aceasta patima deosebit de temuta de eremiti, aceasta nu-i lasa, totusi, in pace pe cei care traiesc in afara oricarei discipline sau chiar a oricarei activitati duhovnicesti. Ea se leaga de ei sub alte forme, dupa cum evidentiaza Sfantul Isac Sirul: "cei care-si duc viata in muncile trupului sunt loviti de o alta acedie, care e la vedere pentru ochii tuturor". Aceasta acedie ia forma unui sentiment adesea obscur si confuz de insatisfactie, de dezgust, de plictiseala, de oboseala fata de ei insisi, de existenta, de anturajul lor, de locul unde-si au resedinta, de munca lor sau chiar de orice activitate, sau mai sunt afectati de o neliniste fara motiv, de o anxietate generalizata sau de o angoasa periodica sau continua. in general, ei sufera, legat de aceasta, de o stare de apatie, de o toropeala psihica si fizica, de o oboseala generala si constanta, resimtita fara motiv special, de o somnolenta periodica sau permanenta a sufletului si a trupului. Adesea, in paralel si pentru a indeparta intr-un fel aceste stari nenorocite, acedia ii impinge la numeroase activitati si deplasari deloc indispensabile, la relatii lipsite de utilitate si la toate cele prin care li se pare ca pot sa scape de angoasa si de plictiseala, sa fuga de singuratate si sa-si compenseze insatisfactia pe care o resimt, in vreme ce vor si cred adesea ca in acest fel se satisfac si se regasesc, in realitate ei nu fac decat sa se indeparteze de sine si de datoria lor duhovniceasca, de natura si de destinul lor adevarat, si. chiar prin aceasta, de orice satisfactie deplina si completa.

La cei care duc o viata ascetica, atacurile acestui demon, manifestarile acestei, patimi isi ating maximul de intensitate in preajma amiezii. "Mai ales in junii celei de-a sasea ore, scrie Sfantul Ioan Casian, /acest dusman/ ii tulbura /pe singuratici/, atatand la ore fixe, asemeni unei febre care revine periodic, sufletul lor bolnav de fierbintelile pe care ea le aprinde. Unii dintre Cei Vechi spun ca e vorba aici de "demonul de amiaza" de care vorbeste Psalmul 90." Dintre Cei Vechi, trebuie citat Evagrie, care afirma: "Demonul acediei, care se mai cheama "demonul de amiaza", il ataca pe calugar catre cea de-a patra ora si ii hartuieste sufletul pana la cea de-a opta ora."

Ceea ce distinge in mod esential acedia de tristete este faptul ca nimic precis n-o motiveaza, ca duhul e tulburat fara motiv", dupa cum spune Sfantul Ioan Casian. Dar faptul ca nu are motiv nu inseamna ca ea nu are cauza. Etiologia demonica, dupa cum o indica observatiile precedente, este preponderenta. Ea presupune totusi, pentru a putea actiona, un teren favorabil. Faptul de a fi atasat placerii si de a fi sub influenta tristetii constituie pentru ea o forma careia Sfantul Talasie ii subliniaza importanta. "Acedia este nepasarea sufletului. Este nepasator sufletul care e bolnav de patima placerii", mai noteaza el. Sfantul Macarie, in ceea ce-l priveste, incrimineaza lipsa de credinta. Iar Sfantul Isaac remarca faptul ca, la omul dotat cu insusiri duhovnicesti, "acedia vine din neatentia inteligentei".

Descrierea de mai inainte a tulburarilor care caracterizeaza acedia ne permite sa intelegem ca Sfintii Parinti o considera drept o boala a sufletului. Numeroasele ei efecte patologice nu fac decat sa confirme acest mod de a o clasifica.

Cel mai important dintre aceste efecte este o intunecare generalizata a sufletului: acedia intuneca mintea (nous) si o opacizeaza, si scufunda in bezna sufletul in intregul lui. Sufletul devine atunci incapabil sa inteleaga adevarurile esentiale. "Sufletul care a fost ranit de aceasta suferinta e intr-adevar amortit in privinta oricarei contemplari a virtutilor si a oricarei viziuni a intelesurilor duhovnicesti", constata Sfantul Ioan Casian. Consecinta cea mai grava este ca omul se afla, prin aceasta patima, intors si tinut la distanta de cunoasterea lui Dumnezeu.

Sfintii Parinti mai constata ca acedia, care constituie o lancezeala a sufletului si o delasare a duhului, genereaza golul in suflet, il conduce pe om la o nepasare generalizata, il face lipsit de vlaga, imbinata cu tristetea, ea o sporeste, si poate atunci sa ajunga cu usurinta la disperare. Ea are drept alta consecinta cunoscuta faptul de a irita. Tot de la ea, spune Sfantul Isaac, "vine spiritul de ratacire, care este sursa a mii de tentatii".

Spre deosebire de alte patimi principale, acedia nu genereaza nici o patima particulara, din motivul ca ea le produce aproape pe toate. Evagrie explica: "Fenomenul psihic al acediei nu e urmat de nici un alt fenomen psihic, mai intai pentru ca dainuie, apoi pentru ca el contine aproape toate fenomenele psihice." La fel. Sfantul Maxim spune ca acedia "pune in miscare aproape toate patimile". Sfantul Varsanufie arata, intr-un mod mai general, ca "duhul acediei genereaza orice rau". Sfantul Ioan Scararul noteaza, in consecinta, ca "acedia este, pentru calugar, o moarte care-l strange din toate partile", iar Sfantul Simion concluzioneaza in acelasi fel ca ea "este moartea sufletului si a spiritului". Si adauga: "Daca Dumnezeu i-ar ingadui /acestui demon/ sa-si foloseasca intreaga forta impotriva noastra, fara indoiala ca nici un ascet n-ar fi mantuit."

Astfel, in fata amplorii acestor efecte, Sfintii Parinti afirma ca acedia este cea mai apasatoare, cea mai coplesitoare dintre toate patimile, "cea mai grava dintre cele opt", ca "nu exista patima mai rea decat ea". Sfantul Isaac ajunge pana la a spune ca ea face sufletul "sa incerce iadul".

Terapeutica tristetii si acediei preconizata de Sfintii Parinti este, in esenta ei, o terapeutica spirituala. Sa ne amintim diferitele ei componente.

Terapeutica tristetii

Terapeutica tristetii, mai mult decat a oricarei alte patimi, presupune constiinta faptului de a fi bolnav si vointa de vindecare. Caci nu rareori se intampla, dupa cum remarca, de exemplu, Sfantul Ioan Gura de Aur, ca bolnavul sa se complaca in aceasta boala, sa traga din ea "folosul secundar" al unei anumite placeri morbide si sa se abandoneze, deci, in mod pasiv starii sale, uneori chiar fara sa-si dea seama ca a cazut prada unei patimi deosebit de grave prin efectele ei nefaste asupra vietii spirituale in totalitatea ei. Astfel, Sfantul Ioan Casian, dupa ce aminteste aceste efecte vatamatoare, scrie: "Daca vrem sa ducem lupta spirituala dupa reguli, trebuie sa vindecam aceasta boala cu tot atata precautie ca si pe cele precedente", iar Sfantul Ioan Gura de Aur insista asupra necesitatii /pentru bolnav/ "de a voi si dori sa se vindece", si remarca faptul ca "e foarte folositor, pentru a risipi tristetea, sa se chinuie intens din cauza ei".

In partea consacrata nosologiei, am vazut ca tristetea poate avea diferite cauze. Fiecarui caz i se potriveste o terapeutica specifica.

a) Prima cauza posibila a tristetii este frustrarea de o placere prezenta sau asteptata si, deci, in mod fundamental, pierderea unui bun sensibil, frustrarea de o dorinta trupeasca sau dezamagirea intr-o speranta trupeasca. In cazul unei asemenea etiologii, terapeutica tristetii implica in mod esential renuntarea la dorintele si placerile "trupesti", si, in legatura cu asta, detasarea in privinta tuturor "bunurilor" sensibile, mergandu-se pana la dispretuirea acestora. Sfantul Maxim remarca: "Cel care scapa de toate poftele nemasurate ale lumii devine inaccesibil intregii tristeti a lumii", iar mai departe sfatuieste: "impotriva /.../ tristetii, dispretuieste /.../ lucrurile materiale." Sfantul Ioan Scararul constata, in aceeasi ordine de idei: "Omul care ajuns sa deteste lumea a scapat de tristete, dar cel care e atasat de orice tine de vizibil nu este inca eliberat de tristete. Caci cum sa nu te intristezi daca esti privat de ceea ce iubesti?" Iar Evagrie noteaza: "Cel care fuge de toate placerile lumii reprezinta o citadela inaccesibila demonului tristetii. Tristetea, de fapt, este frustrarea de o placere, prezenta sau asteptata, si e imposibil de respins acest dusman daca avem un atasament patimas pentru cutare sau cutare din bunurile pamantesti; caci acesta isi intinde plasa si produce tristetea acolo unde vede ca se indreapta cu precizie inclinatia noastra." Orice patima avand drept fundament o dorinta trupeasca aflata in cautarea unei placeri a simturilor, e evident ca terapeutica tristetii e legata de terapeutica celorlalte patimi. Evagrie explica: "Tristetea survine atunci cand nu obtii ceea ce doresti trupeste; or, de orice patima e legata o dorinta: cel care a invins patimile nu va fi dominat de tristete /.../. Cel care domina patimile domina tristetea, insa cel care e invins de placere nu va scapa de legaturile sale. Cel care iubeste lumea va fi deseori intristat /.../. Dar cel care dispretuieste placerile lumii nu va fi tulburat de gandurile tristetii."

Omul supus carnii e avid nu numai de bunuri materiale, ci si de onoruri si glorie omeneasca, si am retinut, studiind patima tristetii, legatura stransa pe care aceasta o intretine cu patima cenodoxiei, dezamagirea in cautarea onorurilor si gloriei in aceasta lume fiind o cauza frecventa de tristete atat pentru cei care le poseda deja, dar doresc glorie si onoruri mai mari, cat si pentru cei care aspira sa iasa din obscuritate. In acest caz, terapeutica tristetii implica dispretuirea acestei glorii si acestor onoruri mondene, sau, mai bine, o totala indiferenta in privinta lor, fie ca beneficiem, fie ca suntem lipsiti de ele: "impotriva tristetii, dispretuieste gloria /si/ obscuritatea", sfatuieste Sfantul Maxim. O a doua cauza esentiala de tristete este mania, fie ca este urmarea acesteia, fie ca este consecinta unei ofense suferite, luand adesea forma ranchiunei.

Sfintii Parinti subliniaza ca originea tristetii nu se afla in cei impotriva carora ne-am maniat si fata de care simtim ranchiuna, nici in cei care ne-au ofensat, ci in noi insine. A pune capat, cu aceasta ocazie, oricarei relatii cu persoanele la care ne referim n-ar putea, prin urmare, sa constituie o terapeutica adecvata. Astfel, Sfantul Ioan Casian scrie: "Dumnezeu, creatorul a toate, stiind mai bine decat oricine cum sa-si vindece fapturile si ca nu in lucruri, ci in noi insine salasluiesc radacina si cauza pacatelor noastre, nu ne-a poruncit sa abandonam frecventarea fratilor nostri, nici sa-i evitam pe cei pe care-i socotim lezati de noi sau pe cei de care ne credem ofensati." Frecventarea seamanului, in acest caz, permite, dimpotriva, o vindecare mai rapida decat singuratatea, in masura in care constituie, pentru om, o incercare care-l confrunta in mod direct cu dificultatile care se gasesc la originea tristetii pe care o simte, si ii permite, astfel, sa le rezolve mai usor si mai repede. Riscul, altminteri, ar fi ca aceste dificultati sa devina mai mult sau mai putin inconstiente, ramanand mereu active si mentinand omul cufundat in tristete; pe de alta parte, se stie ca amintirea jignirilor, resentimentul, ranchiuna si, in general, toate consecintele maniei au tendinta nu sa se stinga de la sine, ci, dimpotriva, sa se dezvolte intr-ascuns, sa se intareasca sub influenta imaginatiei, sa se raspandeasca asemeni unui venin si sa otraveasca, incetul cu incetul, sufletul in intregul sau. Astfel, Sfantul Ioan Casian scrie ca tristetea face parte dintre acele cateva patimi care, "vindecate de meditatia inimii si de o vigilenta prelungita, sunt, de asemenea, vindecate prin frecventarea fratilor si prin provocarea constanta a acestora: cu cat aceste tulburari sunt manifestate si ni se reproseaza, cu atat mai repede reusim sa ne vindecam de ele". El noteaza, de asemenea, in alta parte, ca, pentru aceste patimi, "societatea nu vatama; dimpotriva, ea ofera cele mai mari avantaje celui care doreste cu adevarat sa si le indrepte. Ele se dezvaluie la frecventarea oamenilor; si prin insusi faptul ca se manifesta mai frecvent in mijlocul ocaziilor, permit, de asemenea, o vindecare mai rapida".
 

In aceasta perspectiva recomanda Sfintii Parinti nu numai sa nu-i purtam pica ofensatorului, ci si sa-l consideram drept un binefacator, drept un medic care lucreaza la vindecarea sufletului, si sa-i aducem multumire. Daca unul din fratii tai "te jigneste sau te mahneste in alt mod, recomanda un Clasic, roaga-te pentru el, dupa cum au spus Sfintii Parinti, cu gandul ca el iti procura mari binefaceri si ca este un medic care vindeca in tine dragostea pentru placere". Un altul da sfat: "Daca cineva pastreaza amintirea cuiva care l-a mahnit, lezat sau insultat, trebuie sa-si aminteasca de el ca de un medic trimis de Hristos si sa-l considere drept un binefacator. Caci, daca, in aceste imprejurari, te mahnesti, e pentru ca sufletul tau e bolnav. De fapt, daca n-ai fi bolnav, n-ai suferi. Trebuie, deci, sa-i multumesti acelui frate pentru ca datorita lui iti cunosti boala, sa te rogi pentru el si sa primesti ceea ce vine de la el drept leacuri care-ti sunt trimise de Domnul. Daca, dimpotriva, esti suparat pe el, e ca si cum i-ai spune lui Iisus: "Nu vreau sa-Ti primesc leacurile."

In orice imprejurare, se cuvine sa-l iertam pe ofensator, sa abandonam orice ranchiuna fata de el si sa dam, in privinta lui, dovada de bunavointa si bunatate. "Tristetea si ranchiuna merg mana-n mana", explica Sfantul Maxim. "Daca, deci, sufletul incearca tristete atunci cand isi imagineaza chipul unui frate, aceasta e dovada ca ii poarta ranchiuna". "Simti ranchiuna impotriva cuiva? Roaga-te pentru el, si vei sfarama avantul patimii, rugaciunea purificand de orice amaraciune amintirea raului pe care ti l-a facut acel om. Apoi, ajuns la mila si bunavointa pentru aproape, vei elimina din sufletul tau orice urma a patimii."

Mai degraba decat sa-si acuze ofensatorul cel care a fost jignit trebuie sa se acuze pe sine, fie ca se recunoaste demn de jignire datorita starii lui de pacat, fie ca recunoaste ca a provocat-o printr-un cuvant, o atitudine sau un gest deplasat fata de celalalt. Astfel, Sfantul Dorotei din Gaza arata ca "daca ne analizam cu frica de Dumnezeu si ne scrutam cu grija constiinta, ne vom descoperi oricum raspunzatori". In toate cazurile, explica el, "cauza suferintei /pe care o simtim ca urmare a unei jigniri/, daca o cautam cu grija, este intotdeauna faptul de a nu ne acuza pe noi insine. De aici vine faptul ca avem aceasta mare tristete si ca nu ne gasim niciodata linistea. Nu trebuie sa fim uimiti daca toti sfintii spun ca nu exista nici o alta cale decat aceasta /.../. Daca nu urmam aceasta cale, nu vom inceta niciodata sa provocam suferinta si sa suferim noi insine, lucrand astfel in zadar. Dimpotriva, de ce bucurie, de ce liniste are parte pretutindeni unde merge cel care se acuza pe sine, dupa cum a spus Avva Poemen! Daca are parte de un necaz, de o jignire sau de o suparare oarecare, el se considera a priori demn de ele, si nu e niciodata tulburat. Exista vreo stare care sa fie mai ferita de griji?"

c) Am vazut ca, alaturi de formele de tristete carora e posibil sa le determinam cu precizie cauza, exista o tristete "nemotivata", care poate aparea in suflet fara motiv si care este, in majoritatea cazurilor, suscitata de o interventie demonica mai directa decat in celelalte. Nu este posibil, in acest caz, sa imaginam un leac specific, si o terapeutica cu caracter general se cuvine pusa in practica, aceeasi, de altfel, care completeaza terapeuticile definite pentru formele de tristete luate in consideratie mai inainte.

E important ca omul, sub influenta tristetii, sa nu se refugieze in sine, fapt ce ar favoriza dezvoltarea acestei boli, ci sa-si dezvaluie starea si sa-si manifeste gandurile in fata unor oameni inzestrati cu puteri spirituale si sa se intretina cu ei. El va putea astfel sa fie eliberat de aceste ganduri si sa inteleaga cuvintele consolatoare care vor constitui pentru el un ajutor de neinlocuit. Sfantul Ioan Gura de Aur subliniaza, astfel, valoarea terapeutica a discursului spiritual pentru cei care sufera de tristete: "Atata vreme cat aceasta rana a tristetii nu va fi complet inchisa, ii voi aplica leacul consolarii. Daca, intr-adevar, medicii trateaza plagile trupului pana cand orice durere inceteaza, n-ar trebui oare sa actionam in acelasi fel in privinta bolilor sufletului? Plaga sufletelor voastre este tristetea, si trebuie sa turnam fara incetare asupra ei apa binefacatoare a cuvintelor dulci. Da, ele domolesc framantarea sufletului mai bine decat potoleste o apa calduta ranile carnii. Medicii au nevoie de un burete, noi aplicam leacul cu limba: n-avem nevoie de foc, ca medicii, pentru a incalzi apa; harul Sfantului Duh ne incalzeste vorba. Si astazi, cautam sa va consolam. Daca n-am face-o, unde ati gasi usurare pentru suferintele voastre".

Omul mai poate gasi ajutorul si consolarea de care are nevoie in lectura si meditatia asupra pasajelor potrivite din Sfintele Scripturi, care constituie un leac cu atat mai eficient cu cat e insotit de rugaciune. Rugaciunea, sub toate formele ei, constituie, intr-adevar, principalul leac pentru tristete, oricare ar fi originea acesteia. "Rugaciunea e antidotul tristetii si descurajarii", arata Sfantul Nil.

Daca psalmodierea se releva drept un tip de rugaciune deosebit de eficace impotriva tristetii care vine direct de la demoni, rugaciunea inimii, practicata cu vigilenta si atentie, apare drept leacul prin excelenta al tuturor formelor de tristete. Sfantul Ioan Casian, care noteaza ca tristetea face parte din acele patimi care sunt "vindecate prin meditatia inimii si printr-o vigilenta prelungita", precizeaza, mai departe: "Iata cum vom putea indeparta de noi aceasta patima funesta: mentinandu-ne /.../ fara incetare spiritul ocupat cu meditatia spirituala, in acest fel, intr-adevar, vom putea invinge toate felurile de tristete, fie ca aceasta din urma provine din manie, din pierderea unui castig, dintr-o stricaciune pe care am suferit-o, dintr-o jignire care ni s-a adus sau pe care o credem fara nici un motiv rational, sau care ne antreneaza intr-o disperare mortala."

Terapeutica acediei

Am vazut, descriind patima acediei, ca ea are drept particularitate faptul ca afecteaza toate facultatile sufletului si pune in miscare aproape toate patimile. "Acedia /.../ este o

moarte care /il/ strange /pe om/ din toate partile", noteaza Sfantul Ioan Scararul. Aceasta particularitate necesita o terapeutica multiforma, dupa cum subliniaza Sfantul Ioan Casian: cel "care vrea sa duca lupta perfectiunii dupa toate regulile trebuie /.../ sa combata pe toate fronturile acest spirit pernicios al acediei". Terapeutica presupune ca boala sa fi fost data la lumina si sa fi fost reperata ca atare, caci aceasta patima are drept caracteristica faptul de a fi nemotivata si de a fi adesea, in consecinta, inconstienta sau incomprehensibila, aceasta cu atat mai mult cu cat unul din principalele ei efecte este de a orbi spiritul si de a intuneca sufletul in intregul lui. Iata de ce Sfantul Ioan Casian mai scrie ca acela care vrea sa lupte cum trebuie "e nevoit sa se grabeasca sa extirpe aceasta boala din tainita sufletului sau". Si Avva Poemen noteaza, la randul sau, ca "daca omul o ia drept ceea ce este, obtine linistea".

Boala caracterizandu-se, pe de o parte, mai ales la singuratic, prin nevoia de a-si parasi chilia, de a se deplasa, de a intra in contact cu aproapele, e vorba, in primul rand, de a recunoaste ca justificarile acestei nevoi pe care omul si-o imagineaza atunci nu sunt decat pretexte vane dictate de patima insasi. Asta nu va fi de ajutor la a nu ceda acestei nevoi. Sfintii Parinti recomanda intr-adevar, in mod unanim, atunci cand patima se prezinta sub aceasta forma, lupta pentru a-i rezista, /cel bolnav/ straduindu-se mai intai de toate sa nu paraseasca locul in care se gaseste sub nici un pretext. "Nu trebuie, scrie Evagrie, sa parasim celula la ora tentatiilor, oricat de plauzibile ar fi pretextele pe care ni le faurim, ci trebuie sa ramanem asezati in interior, sa fim rabdatori si sa-i intampinam cu vitejie pe asaltatori, pe toti, dar mai ales pe demonul acediei /.../." "Cand spiritul acediei te cuprinde, nu parasi casa si nu evita lupta /.../", mai sfatuieste el. Sfantul Ioan Casian noteaza, la fel, ca omul trebuie sa lupte impotriva spiritului acediei in asa fel incat "sa nu se lase izgonit ca un fugar din incinta sihastriei sale sub nici un pretext, oricat de pios ar fi acesta".

Atunci cand acedia se manifesta sub forma unei tendinte spre somnolenta, se cuvine, de asemenea, sa-i rezistam, straduindu-ne sa nu cedam toropelii sau somnului. In toate cazurile, remarca Sfantul Ioan Casian, "experienta dovedeste ca nu scapi tentatiei acediei fugind, ci trebuie s-o infrangi rezistandu-i".

Sa cedezi acediei ar fi, in orice caz, o solutie gresita, care n-ar face decat sa intensifice boala. "Asaltat de viclesugurile dusmanului, bietul suflet impresurat de spiritul acediei /.../ e determinat fie sa cedeze somnului, fie sa paraseasca perimetrul chiliei si sa caute in vizita la un frate un leac pentru tentatia ei. Dar leacul pe care il foloseste acum il va face si mai bolnav ceva mai tarziu. Caci adversarul il va ataca inca si mai violent pe cel despre care stie ca are sa-i intoarca spatele imediat ce a fost angajata lupta si pe care-l vede sperand la salvare nu prin victorie sau prin lupta, ci prin fuga", noteaza Sfantul Ioan Casian, care spune, in alta parte, acelasi lucru despre cei pe care-i ataca acedia: "Daca-si acorda libertatea de a iesi prea des, ei vor da nastere unui flagel si mai groaznic impotriva lor, chiar prin modul in care spera sa gaseasca un leac. Unii astfel de bolnavi isi imagineaza ca sting fierbintelile febrei band apa proaspata. Dar e evident ca prin aceasta se inteteste acel foc interior mai degraba decat se domoleste; aceasta usurare de o clipa va fi urmata de o durere inca si mai vie."

Asa cum cauza acediei se afla in interiorul omului, iar nu in conditia lui de singuratic, tot asa si principiul vindecarii de aceasta boala consta in cercetarea relatiei omului cu sine, iar nu a relatiilor sale cu aproapele, impresia ca ar putea primi un ajutor de la ceilalti fiind, in majoritatea cazurilor, inselatoare. Sfantul Isac Sirul scrie, in aceasta privinta: "Sanatatea si vindecarea omului al carui suflet se intuneca ii vin din hesychiam. Acolo se gaseste consolarea sa. Nimeni nu primeste vreodata prin frecventarea oamenilor lumina consolarii, nici nu e vindecat vreodata prin relatiile pe care le intretine cu acestia. Acedia nu-l paraseste decat pentru a-l asalta ulterior cu mai multa violenta. Preafericit sa fie cel care rezista unor astfel de tentatii, ramanand in chilia sa."

Sfintii Parinti admit, desigur, ca, in anumite cazuri, "e cu totul necesar sa intalnesti un om luminat care are experienta acestor lucruri, pentru a primi de la el lumina si forta". Dar acest lucru nu poate exista decat ca exceptie". Cu toate acestea, rezistenta la patima nu da niciodata un rezultat imediat. Victoria asupra acediei presupune, aproape intotdeauna, o lupta lunga si asidua. Astfel, terapeutica cere, inainte de toate, sa dai dovada de rabdare si de perseverenta. Virtutea rabdarii apare chiar drept unul din principalele leacuri pentru aceasta patima.

"Acedia e reprimata de rabdare" scrie Evagrie. Iar Sfantul Maxim subliniaza ca aceasta terapeutica ne-a fost daruita de Hristos insusi: "Acedia, care ataca toate puterile sufletului, pune in miscare deodata aproape toate patimile; si, de aceea, intre toate ea e de temut. Pretios e cuvantul Mantuitorului care-i opune leacul: «Prin rabdarea voastra veti dobandi sufletele voastre» (Luca 21, 19)." Speranta apare drept un alt leac fundamental, care trebuie alaturat rabdarii. Un om "plin de speranta este distrugatorul acediei pe care o respinge inarmat cu aceasta arma", arata Sfantul Ioan Scararul". Iar Evagrie da sfat: "Atunci cand ne ciocnim de demonul acediei, /.../ semanand in noi bune sperante, sa rostim impreuna cu David aceasta incantatie: «Pentru ce esti mahnit, suflete al meu, si pentru ce ma tulburi? Nadajduieste in Dumnezeu. ca-L voi lauda pe El; mantuirea fetei mele este Dumnezeul meu» (Psalmi 41. 6)"." Speranta care trebuie pusa in aplicare nu este numai aceea de a fi intr-un timp mai lung sau mai scurt eliberat de patima si de a obtine linistea, ci si aceea a bunurilor viitoare care, arata Sfantul Ioan Scararul, constituie judecata acestei patimi si o "distruge complet".

Un al treilea remediu esential sunt pocainta, jalea si regretul. Daca omul "isi aduce aminte de pacatele sale, Dumnezeu il ajuta in toate, si el nu sufera de acedie", arata un Clasic. "Fie ca acest tiran sa fie inlantuit de amintirea pacatelor noastre" da sfat, la randul sau, Sfantul Ioan Scararul", care mai spune: "Cel care se supara pe sine nu cunoaste acedia." Lacrimile care urmeaza pocaintei si jalei spirituale apar in chip evident drept un remediu inca si mai puternic. "Acedia e reprimata de lacrimi", noteaza Evagrie, care mai scrie: "A varsa lacrimi e un mare remediu impotriva fantasmelor noptii, generate de acedie. Or, Profetul David aplica cu intelepciune aceste remediu patimilor sale, spunand: «Ostenit-am intru suspinul meu, spala-voi in fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele asternutul meu il voi uda» (Psalmul 6, 7)."

"Amintirea mortii" constituie un alt remediu important. Aceasta practica ascetica fundamentala consta, pentru om, din a-si aminti in permanenta ca este muritor si ca moartea lui poate surveni in orice clipa. Acestei "amintiri a mortii" i se adauga sfatul formulat adesea de Sfintii Parinti, de "a trai in fiecare zi ca si cum ar fi ultima", sfat care are mai putin in vedere sa pregateasca omul ca sa moara cum trebuie, cat sa-l ajute sa traiasca cum trebuie. "Amintirea mortii" are, intr-adevar, drept functie principala pe aceea de a-l ajuta pe om sa nu risipeasca timpul pretios pentru mantuire, "rascumparand vremea", dupa cum spune Apostolul (Efeseni 5, 16) si sa traiasca astfel fiecare clipa cu maximum de intensitate spirituala, sa evite pacatul, sa puna in practica poruncile divine si sa se lase in grija Domnului. "Amintirea mortii" este deosebit de eficace in cazul acediei, in masura in care aceasta constituie o stare de nepasare, de letargie si de lenevie spirituala, il face pe om nepasator fata de mantuirea sa si il impinge la o activitate, la deplasari si la relatii trecatoare care constituie, din punct de vedere spiritual, o lipsa de atentie si o pierdere de timp. O apoftegma relateaza: "A fost intrebat unul din Cei Vechi: «De ce nu esti niciodata descurajat?», iar el a raspuns: «Pentru ca in fiecare zi ma astept sa mor»." Iar Sfantul Antonie cel Mare arata: "Ca sa nu fim nepasatori, e bine sa meditam asupra cuvantului Apostolului: «Mor in fiecare zi!» (I Corinteni 15, 31). Intr-adevar, daca traim ca si cum ar trebui sa murim in fiecare zi, nu vom pacatui. Iata ce trebuie inteles prin aceasta: in fiecare zi, la desteptare, sa ne gandim ca nu vom rezista pana seara si la fel, cand suntem pe punctul sa ne culcam, sa ne gandim ca nu ne vom mai trezi"." Evagrie sfatuieste, in Antirhetka sa, sa opunem gandurilor de acedie aceste versete din Scripturi: "Omul ca iarba, zilele lui ca floarea campului; asa va inflori. Ca vant a trecut peste el si nu va mai fi si nu se va mai cunoaste inca locul sau" (Psalmul 102, 15-16) si: "Zilele noastre pe pamant nu sunt decat o umbra" (Iov 8, 9); "Nu sunt oare zilele mele destul de putine?" (Iov 10, 20). Si el aminteste preceptele parintelui sau spiritual asupra acestui subiect: "Iata ce spunea prea sfantul si prea invatatul nostru maestru: Trebuie ca pustnicul sa ramana intotdeauna gata, ca si cum ar trebui sa moara in ziua urmatoare /.../. Aceasta, intr-adevar, spunea el, suprima gandurile de acedie si il face pe calugar mai sarguitor /.../." Asta se justifica prin observatiile precedente, dar si prin faptul ca, dupa cum noteaza in alta parte Evagrie, demonul acediei "arata /omului/ cat de lunga e durata vietii", incercand sa-i inspire prin aceasta delasare si dezgust in fata dificultatilor care apar, si mai ales in fata "ostenelilor ascezei".

Frica de Dumnezeu constituie si ea un puternic antidot impotriva acestei patimi; "nimic nu este atat de eficace", afirma chiar Sfantul Ioan Scararul. Printre remediile prescrise de Sfintii Parinti, mai trebuie citata munca manuala". Ea poate, intr-adevar, sa-l ajute pe om sa evite plictiseala, instabilitatea, apatia si somnolenta, care sunt parti constitutive ale acestei patimi. Ea poate contribui la nasterea sau la pastrarea sarguintei, la continuitatea de prezenta, efort si atentie pe care le presupune viata spirituala, si pe care acedia cauta sa le rupa. Inainte de toate, ea se opune in mod direct leneviei, care este una din formele principale pe care o poata lua acedia, si care este o sursa de nenumarate suferinte. Sfantul Ioan Casian. referindu-se la invataturile Sfantului Apostol Pavel, prezinta pe larg munca manuala drept un remediu pentru acedie, pe care o infatiseaza mai ales sub aceasta ultima forma. "Preafericitul Apostol, scrie el, fie pentru ca vazuse ca aceasta boala care se naste din spiritul de acedie incepea deja sa se insinueze, fie pentru ca. prin revelatia Sfantului Duh. prevazuse ca ea avea sa se raspandeasca, se grabeste, ca un adevarat medic spiritual, s-o previna prin remediul salvator al preceptelor sale. intr-adevar, scriindu-le Tesalonicenilor, el domoleste, intai de toate, ca un medic foarte competent, slabiciunea bolnavilor sai prin terapeutica atragatoare si blanda a cuvantului sau. El incepe prin a vorbi de mila si le face elogii asupra acestui punct, pana acolo incat rana mortala, imblanzita de aceasta medicatie alinatoare, sa poata suporta mai usor remediile cele mai energice, iritarea suferintei fiind suprimata." Dupa ce a subliniat astfel vecinatatea terapeutica a Apostolului. Sfantul Ioan Casian pune in evidenta preceptele care constituie remediile propuse: 1) "Si sa ravniti ca sa traiti in liniste" (I Tesaloniceni 4. 11). adica, comenteaza el, "ramaneti in chiliile voastre si nu va lasati tulburati de diferitele framantari /.../"; 2) "Sa faceti fiecare cele ale sale" (I Tesaloniceni 4. 11), adica "sa nu doriti sa cercetati cu curiozitate ce se face in lume, nici, spionand felul in care traiesc unii, sa va risipiti in a va critica fratii mai degraba decat sa va indreptati si sa va dati osteneala pentru virtuti"; 3) "Sa lucrati cu mainile voastre precum v-am dat porunca" (I Tesaloniceni 4,11). Dupa aceea. Sfantul Ioan Casian aminteste si comenteaza exemplul pe care Sfantul Apostol Pavel. In Cea de-a doua epistola catre Tesaloniceni, il da asupra propriului sau comportament: "Caci voi insiva stiti cum trebuie sa va asemanati noua, ca noi n-am umblat fara randuiala intre voi. /.../ Am lucrat noaptea si ziua ca sa nu impovaram pe nimeni dintre voi" (II Tesaloniceni 3, 7-8). Si dupa ce a citat continuarea acestui pasaj in care Sfantul Apostol Pavel ii evoca pe aceia care "umbla fara randuiala, nelucrand nimic, ci iscodind" (II Tesaloniceni 3, 11), Sfantul Ioan Casian face remarca ca Apostolul "se grabeste acum sa aduca indreptarea potrivita /.../. El isi regaseste inca o data inima /.../ de medic compatimitor si /.../ aduce vindecarea prin acest sfat salvator: «Dar unora ca acestia le poruncim si-i rugam, in Domnul Iisus Hristos. ca sa munceasca in liniste si sa-si manance painea lor" (II Tesaloniceni 3, 12). Prin unicul precept salvator al muncii, ca un medic extrem de experimentat, el , vindeca cauza tuturor acestor rani care se dezvolta in lenevie, stiind ca toate bolile care se inmultesc din aceeasi radacina vor disparea imediat, o data suprimata cauza bolii principale". In acelasi timp in care subliniaza valoarea terapeutica a sfaturilor relative la munca manuala ale Sfantului Apostol Pavel, Sfantul Ioan Casian le indica valoarea profilactica: "Cu toate acestea, ca un medic foarte avizat si prevazator, nemultumit sa caute sa vindece ranile bolnavilor, el da si recomandari potrivite celor sanatosi, pentru ca ei sa-si poata pastra vesnic sanatatea." Pentru a incheia preceptele sale asupra acestui punct, Sfantul Ioan Casian citeaza exemplul lui Avva Pavel care, cu toate ca traia intr-un loc prea indepartat de orice oras in care si-ar fi putut vinde produsele trudei sale, isi impunea, cu toate acestea, in fiecare zi o anumita cantitate de munca "si atunci cand grota lui era plina de munca intregului an, dadea foc o data pe an acestei munci care-l costase atata preocupare"; si el conchide: "Astfel, pentru a dovedi ca, lipsit de munca manuala, calugarul nu poate nici ramane stabil, nici sa se inalte intr-o zi la culmea perfectiunii, el muncea, cu toate ca n-avea nevoie de munca pentru a se hrani, ci numai pentru a-si purifica inima, pentru a impiedica ratacirea gandurilor, pentru a persevera in chilia sa si pentru a repurta o victorie completa impotriv acediei insasi."

In sfarsit, rugaciunea constituie cel mai important dintre toate remediile impotriva acediei, caci omul nu se poate elibera total de aceasta patima decat prin harul lui Dumnezeu, si nu-l poate primi pe acesta decat cerandu-l prin rugaciune. Fara acest ultim remediu, toate celelalte nu au decat o eficacitate partiala; dimpotriva, din el isi trag intreaga lor forta. Iata de ce lupta impotriva patimii, rezistenta care se opune acesteia, rabdarea de care se da dovada, speranta care se manifesta, doliul si lacrimile, amintirea mortii, munca manuala trebuie insotite de rugaciunea care se sprijina pe Dumnezeu si le face sa nu mai fie doar simple mijloace omenesti.

Cu toate acestea, o dificultate tine de faptul ca acedia il impinge pe om sa abandoneze rugaciunea si il impiedica sa recurga la ea. Atunci e esential ca el sa reziste din toate fortele acestei tentatii si sa pastreze rugaciunea, daca n-a abandonat-o inca, sau s-o reia daca a pierdut-o deja. Practica simultana a mataniilor este deosebit de recomandata in cazul acediei. pentru ca ea face sa participe imediat la rugaciune trupul pe care patima il amorteste o data cu sufletul, si contribuie la a le scoate pe amandoua din letargia lor. Sfantul Simion Noul Teolog recomanda: "Deoarece tu cunosti cauza acestei stari si de unde a venit ea, intoarce-te cu curaj in locul in care te rogi de obicei; prostearna-te in fata Dumnezeului milei; cere cu lacrimi si vaiete, in suferinta inimii tale, sa fii eliberat de aceasta povara a acediei si a gandurilor rele; daca te lovesti cu forta si perseverenta, vei reusi in curand sa scapi de ea."

Psalmodierea apare drept o forma de rugaciune deosebit de eficace impotriva acediei ca si rugaciunea inimii, practicata cu vigilenta si atentie, dupa cum subliniaza Sfantul Diadoh al Foticeei: "Vom scapa de aceasta impresie de nepasare si de lipsa de vlaga daca fixam spiritului nostru limite foarte inguste si ne indreptam privirile pe gandul unic la Dumnezeu; intr-adevar, numai asa spiritul va reveni repede la ravna sa si va putea sa se sustraga acestei risipe nesabuite."

Pentru ca acedia contine, intr-un anume fel, in ea toate patimile, nici o patima nu apare imediat dupa ce ea a fost distrusa: "Acest demon nu e urmat imediat de nici un altul: o stare de calm /.../ ii succede in suflet dupa lupta", noteaza Evagrie"'.

In afara acestei linisti, efectul principal al victoriei asupra acestei patimi este "o bucurie inefabila" care umple sufletul.

Vedem bine, in aceste doua exemple, al tristetii si al acediei, cum planul psihic se integreaza planului spiritual si este tributar acestuia atat in ceea ce priveste etiologia, cat si terapeutica. Dar vedem si cum dimensiunea spirituala debordeaza si transcende dimensiunea psihica.

Jean Claude Larchet
Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia