Pentru că dragostea nu e despre cine ți-o întoarce. E despre cine ești tu atunci când iubești.

 

 

Există un soi de iubire care nu se cere și nu se strigă. O iubești, pur și simplu. Cu tot ce ești. Cu inima care se frânge, cu gândurile care fug mereu în aceeași direcție, cu speranțele mici care, în ciuda evidențelor, încă pâlpâie. Așa arată o dragoste neîmpărtășită.

Nu pentru că nu ai fost suficient. Nu pentru că nu ai iubit destul. Ci pentru că celălalt nu a știut — sau n-a vrut — să primească.

E o iubire tăcută, care nu are aplauze, nici răspunsuri. O iubire care învață să se retragă cu demnitate, chiar dacă sufletul ar vrea să strige. Îi lași libertatea celui pe care-l iubești, chiar dacă fiecare plecare a lui te zdrobește puțin mai mult.

Te întrebi dacă a simțit. Dacă a știut. Dacă a înțeles. Și poate că a știut, dar nu l-a interesat. Sau poate că a simțit și s-a speriat. Sau, mai rău, s-a jucat. Dar niciunul dintre aceste răspunsuri nu vindecă. Doar timpul o face. Și tu — prin forța cu care alegi să mergi mai departe.

O dragoste neîmpărtășită e o lecție. Despre tine. Despre ce poți duce. Despre cât de adânc poți simți fără să te risipești. Despre frumusețea de a dărui, chiar și când nu ți se întoarce nimic.

În tăcerea ta, în toate gândurile nespuse, în mesajele pe care nu le-ai trimis, trăiește o formă rară de curaj. Să iubești fără garanții. Fără promisiuni. Fără reciprocitate. Să iubești pur, fără să iei cu forța ceea ce nu ți se oferă.

Și poate că nu te va căuta niciodată. Poate nu va înțelege ce a pierdut. Dar tu vei ști că ai iubit frumos, curat, sincer. Iar asta, chiar dacă doare, nu te scade. Te înnobilează.

Pentru că dragostea nu e despre cine ți-o întoarce. E despre cine ești tu atunci când iubești.