“Dreptmaritori crestini,
Pentru doua motive cred ca au socotit Sfintii Parinti ca este bine ca astazi, inainte de Craciun, sa fie subliniata umanitatea Mantuitorului Iisus Hristos. Intai, spune Sfantul Apostol Pavel: “Intr-adevar, nu a luat firea ingerilor, ci samanta lui Avraam a luat” (Evr. 2, 16), aratand astfel ca Mesia Hristos nu a fost inger dupa cum in mod gresit credeau unii, dar nici numai Dumnezeu, dupa cum, la fel de gresit, au crezut altii. Nu a voit Dumnezeu sa mantuiasca lumea printr-un inger, caruia foarte lesne i-ar fi putut porunci sa se supuna, cu firea sa nemateriala, tuturor suferintelor pe care viata aceasta pamanteasca. I Le-a rezervat Mantuitorului intrupat. Nu a voit, de asemenea, sa mantuiasca lumea nici prin Fiul doar ca Dumnezeu, ci a dorit ca Acesta sa ia asupra Sa firea cea omeneasca, adica sa Se intrupeze. Evanghelia de astazi ne atrage atentia, asadar, ca Iisus Hristos a fost nu numai Dumnezeu, ci si Om. Si pentru aceasta ne arata concret care sunt stramosii Sai: ca provine din neamul lui Avraam, Isaac, Iacov, David, Solomon si ceilalti, de trei ori cate patrusprezece neamuri. De ce atatea? Pentru ca patrusprezece inseamna de doua ori sapte, iar sapte este numar sfant; este simbolul sfinteniei. Si S-a nascut Iisus Hristos pe acest pamant atunci cand de trei ori cate patrusprezece neamuri au „plinit vremea” (Gal. 4, 4). Acesta este unul din motivele pentru care pericopa evanghelica de astazi ne enumara toate aceste neamuri ale Domnului – pentru a ne convinge ca El a fost si Om, si deopotriva ca Om si Dumnezeu a patimit, a suferit batai si ura, a fost rastignit, iar dupa aceea S-a ridicat din morti, inviind tot neamul omenesc.
In al doilea rand, evanghelia de astazi vrea sa ne mai spuna si ca Iisus Hristos S-a nascut dintr-un neam anume, asa dupa cum si noi oamenii ne nastem dintr-un anumit neam. Nu ne creeaza Dumnezeu ca pe Adam, fara stramosi, ci fiecare dintre noi ne tragem dintr-un neam anume; avem stramosi, parinti si, la randul nostru avem copii, nepoti si stranepoti.
Iata-l asadar pe om ca o za in acest lant al creatiei, caci Dumnezeu nu creeaza suflete din nimic, ci deopotriva din fiinta parintilor si stramosilor lor si din darul Sau. De aceea la un moment dat Dumnezeu, in Vechiul Testament, a spus:
“Asculta, Israele: Eu Domnul Dumnezeul tau sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii, pentru vina parintilor ce Ma urasc pe Mine, pana la al treilea si al patrulea neam, si Ma milostivesc pana la al miilea neam catre cei ce Ma iubesc si pazesc poruncile Mele” (Ies. 20, 5).
Dumnezeu insusi priveste omenirea in aceasta legatura de zale ale unui singur lant, pentru ca El a creat un singur cuplu de oameni, din care ne-am nascut apoi toti.
Ce inseamna ca pedepseste pe copii pana la al treilea si al patrulea neam pentru vina parintilor lor? Este oare Dumnezeu nedrept ori razbunator? Vi-L imaginati, oare, stand undeva la un „birou” si calculand: “Vasazica, acesta a facut atatea pacate, inseamna ca voi avea de-a face cu fiii, cu nepotii, cu stranepotii si stra-stranepotii lui…” Priviti oare faptul acesta, de a purta vina parintilor nostri in noi atat de „exterior” si de „contabil”? V-ati gandit vreodata la asta? Credeti ca se apuca Dumnezeu sa tina socoteala pacatelor noastre, impartindu-le pe nepoti si pe stranepoti in mod atat de „matematic”? Nu, dragii mei, este vorba despre un rau pe care ni-l facem singuri! Cum aceasta?! A pus Dumnezeu in noi, in „lantul” acesta al omenirii, legea potrivit careia ne putem ridica unii pe altii, ispasind unii pentru altii, dar si „afectandu-ne” unii pe ceilalti, pentru ca lantul este unul si se indreapta catre acelasi Dumnezeu.
Fiecare dintre noi, am spus, ne nastem dintr-un anumit neam; trup din trupul parintilor nostri si, ceea ce este si mai interesant, suflet din sufletul lor. E adevarat ca Dumnezeu adauga partea Sa si darul Sau la crearea si la „infiintarea” fiecarui suflet, insa in buna masura fiecare dintre noi mostenim pe inaintasii nostri pe linie genealogica. Aceasta este o realitate cat se poate de evidenta: copiii seamana cu parintii si bunicii lor nu numai fizic, ci si spiritual. Mostenesc darurile sufletesti ale parintilor, ale stramosilor si mosilor lor. Poarta in ei atat frumusetea si uratenia fizica si spirituala, cat si pacatele si virtutile lor.
In mod cu totul exceptional, Dumnezeu intervine totusi, uneori, inzestrand oameni deosebit pentru misiuni deosebite. In mod normal insa si, in general, fiecare tragem dupa noi acest lant al parintilor si stramosilor nostri. Sufletul lor curat sau intinat contribuie deopotriva la curatirea ori intinarea sufletului nostru. Iata o pricina in plus ca fiecare dintre noi – si mai cu seama cei care aveti familie – sa va puneti problema la modul cel mai responsabil. Dati nastere la copii. Sa luam aminte, insa, ca relele pe care le savarsim noi, viata dezordonata sau necredinta noastra afecteaza sanatatea fizica si spirituala, si deci fiinta copiilor nostri! Intr-un fel sau altul, datorita iresponsabilitatii noastre, ne facem dusmanii – atat fizic, dar mai ales spiritual – copiilor care iau fiinta din noi. Asadar, purtam in noi virtutile si pacatele parintilor si stramosilor nostri, iar cei de dupa noi vor purta in ei virtutile si pacatele noastre. Si asa dupa cum Adam a nascut spre pacat si spre blestem intregul neam omenesc, Iisus Hristos trage astazi dupa Sine acelasi neam, incepand cu Avraam – socotit Parintele neamului lui Israel si al omenirii intregi; trage dupa Sine intregul neam pamantesc si mantuieste lumea.
Hristos Domnul nu S-a nascut pe pamant pentru Sine – pentru ca nu avea nevoie sa Se nasca, deoarece Se nascuse deja din veci din Tatal, dupa cum spunem de fiecare data in Crez - ci S-a intrupat pentru stramosii Sai dupa trup: pentru Avraam, Isaac, Iacob etc, mantuind tot neamul pamantesc, cazut prin cel ce a atras asupra lui blestemul. Exista, deci, si fenomenul invers. Copiii poarta in ei vina parintilor lor, dar pot si stopa aceasta perpetuare a pacatelor si a slabiciunilor in cadrul neamului lor. Si, la modul acesta, fiecare dintre noi suntem datori sa ne vindecam propriul arbore genealogic, pentru ca raul sa nu se mai perpetueze in neamul nostru.
Imi aduc aminte si ce mi-a spus un parinte: Eu m-am facut calugar, zice, pentru ca am citit intr-o carte asa: Cel care se face calugar isi mantuieste neamul pana la a saptea generatie. Cum adica? Prin nevointa lui, prin asceza lui, prin viata lui de sfintenie, prin viata lui curata, prin rugaciunea pentru parinti si pentru stramosi isi vindeca arborele genealogic imbolnavit adesea de pacat.
Iubiti credinciosi,
Se spune despre Vespasian, imparatul Romei ca, prin anii 70 d.H., a adunat intr-o zi senatul si a facut sfat cautand un nume mai potrivit pentru zeitatea lor suprema. Si, luand senatorii cuvantul pe rand, unul a sustinut ca numele zeului lor ar trebui sa exprime numaidecat puterea si stapanirea, pentru ca prin putere, prin vitejie si victorii marete romanii au facut atat de intins imperiul lor. Altul, luand cuvantul, a spus: Nu, zeul nostru suprem trebuie sa poarte insemnele bogatiei si bunastarii, avand in vedere faimoasele drumuri pe care le-au construit romanii, apeductele, amfiteatrele si celelalte cladiri grandioase, ramase celebre pana astazi. Altul a zis: Nu, ci zeitatea noastra suprema ar trebui sa se distinga prin intelepciune si cultura, pentru cultura creata de Imperiul Roman. A fost insa si o voce care a aratat ca mai presus decat puterea ori bogatia, mai mare decat intelepciunea si cultura, si mai pretios decat orice dar de pe acest pamant este unul care le intrece pe toate: iubirea. Si a argumentat:
Daca vom hotari ca zeitatea noastra suprema sa poarte expresia puterii, nu toti oamenii vor fi puternici. Daca vom face pe zeul nostru simbol al bogatiei, nu toti oamenii vor fi bogati. Asemenea, daca ar fi intruchiparea culturii, nu toti vor avea cultura. Insa, daca vom face din zeitatea noastra suprema zeul iubirii, cunoastem cu totii prea bine ca nimeni niciodata, in lumea aceasta, nu va putea trai fara iubire…
Ce intelept cuvant! Dumnezeul nostru, al crestinilor, oare cum se numeste? Va amintiti cuvantul „Apostolului iubirii” – Sfantul Evanghelist Ioan – , care spune ca
„Cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu, caci Dumnezeu este iubire“? (I In. 4,8).
Este lucru invederat, potrivit invataturii noastre de credinta ca, fara iubire fata de Dumnezeu, fara iubirea Lui fata de noi si fara iubirea noastra intreolalta si “bunavoire”, cum cantau ingerii la nasterea lui Hristos, nu ar putea trai nimeni.
De aceea, este cazul acum, la Craciun, mai mult ca oricand, sa ne aducem aminte de cuvintele acestea:
“Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat, ca oricine crede in El sa nu piara...” (In. 3, 16),
precum si de frumosul irmos:
“Hristos se naste, slaviti-L! Hristos din ceruri, intampinati-L! Hristos pe pamant, inaltati-va! Cantati Domnului tot pamantul, si cu veselie laudati-L popoare, ca S-a preaslavit“ [1].
Este imnul cu care Biserica noastra se straduieste de aproape o luna de zile, prin intonarea lui la sfintele slujbe, sa atraga atentia ca in curand Se va naste Hristos. Ca Dumnezeu a iubit lumea atat de mult, incat si-a dat pe propriul Sau Fiu din iubire – supremul sentiment ce calauzeste si insufleteste omenirea, nepieritorul sentiment ce se identifica cu Dumnezeu insusi.
Dragii mei,
Ascultam de cateva zile bune frumoasele colinde inchinate acestui maret eveniment din viata omenilor. Am inceput deja sa traim sensibilitatea si frumusetea acestei sarbatori. Am intrat in atmosfera celei mai placute perioade a anului. Am inceput sa respiram deja aerul si mireasma deosebita a colindelor si a gingasiei Micului Hristos ce Se va naste peste numai cateva zile in ieslea Betleemului. Va intreb, insa, ne-am hotarat noi sa intampinam acest praznic frumos al crestinatatii asa cum se cuvine? Ne-am decis sa-L primim noi pe Micutul Prunc, abandonat atunci intr-o pestera, pentru ca nu s-a gasit nimeni in stare sa-L primeasca in casa sa? Si daca da, ne-am gandit sa-L primim cu suflete calde, mai calde decat raceala ieslei din Betleem? Am inceput sa ne schimbam faptura noastra, sa o facem mai binevoitoare decat atitudinea batranului Craciun, care nu a putut oferi Fecioarei Maria si batranului Iosif alt salas sa-L nasca pe Hristos, decat numai pestera rece? Ne-am propus sa primim Craciunul acesta cu inima mai curata decat albeata zapezii care invesmanteaza natura intreaga si o face atat de frumoasa? Am inceput, dragii mei, sa simtim in fiinta noastra ca Hristos Se naste?… Peste cateva zile, asadar, Hristos Se naste. Tu cum Il vei primi? Tu ce ai facut ca El sa Se nasca si pentru tine? Sa Se nasca si in sufletul tau? Sa fie si in sufletul tau sarbatoare si praznic, asa cum a fost acum doua mii de ani in Betleem, cand S-a nascut Hristos? Tu ce esti gata sa faci pentru asta?…“
Parintele Constantin Coman despre genealogia dupa trup a Mantuitorului
“R. Radulescu: Parinte profesor Constantin Coman, inainte de Craciun avem ca fragment evanghelic, intreg capitolul intai din Evanghelia de la Matei, care ne ofera sirul inaintasilor lui Hristos, pe linie omeneasca, incepand cu Avraam. Este un sir lung de 36 de neamuri, multe nume, unele mai cunoscute, altele mai putin cunoscute, dar despre toate se vorbeste in Vechiul Testament, in diferite imprejurari. Vreau sa va intreb ce merit au aceste personaje, care fac parte din asa numita genealogie a Mantuitorului Hristos? Au vreun merit personal sau doar calitatea ca s-au nascut in acest neam?
Pr. Coman: Nu au nici un fel de merit. Sau, ma rog, vor fi avut unii si merite, dar nu pentru meritele lor sunt pomeniti aici, ci pur si simplu pentru ca fac parte din arborele genealogic al Mantuitorului Hristos. Daca meritele ar fi fost criteriul genealogiei lui Hristos, nu ar fi aparut numele unor personaje negative, chiar rau famate, cum sunt femei desfranate, adulterine sau femei de alt neam. Pe de alta parte sunt si regi, personaje importante, incluse aici pentru ca sunt inaintasi, parintii si stramosii pe linie omeneasca ai Mantuitorului Hristos. Intentia declarata a Sfantului Evanghelist Matei este sa confirme, prin aceasta genealogie, ca Hristos a fost om cu adevarat, ca S-a nascut dintr-un neam anume, dintr-o familie anume. Pentru a se confirma acest lucru este dat sirul genealogic, care urca pana la Avraam, si care trece sigur si prin David si prin Iuda, despre care vorbesc profetiile vechi-testamentare referitoare la Mesia. Se confirma implicit profetiile mesianice ale Vechiului Testament.
R Radulescu: Mantuitorul Hristos vine dintr-un neam care are si drepti si pacatosi, vine in aceasta lume, de fapt, care are nevoie de El. Lumea are si oameni buni si oameni rai, dintotdeauna a fost asa. Hristos Dumnezeu nu se jeneaza de aceasta lume care nu-L asculta. Acesta este marele mister al Nasterii Domnului. Dar vreau sa va intreb, parinte profesor, ati spus ca exista si personaje neiudaice in genealogia Domnului. Sa tragem concluzia ca, de fapt, in genealogia Mantuitorului se inscrie nu numai un neam, adica El are inaintasi din toate neamurile?
Pr. Coman: Pentru iudei avea sa fie o mare, inexplicabila si neplacuta surpriza, faptul de a descoperi in arborele genealogic a lui Mesia reprezentanti ai altor neamuri si, mai mult decat atat, personaje condamnabile din punct de vedere moral. Pot fi multe motivele pentru care Dumnezeu ingaduie insinuarea acestor eroi negativi in genealogia celui mai important personaj dat de poporul ales, Mesia. Inainte de orice, aceasta are menirea de a confirma asumarea de catre Fiul lui Dumnezeu prin intruparea firii umane reale, a fapturii in starea ei concreta, care include in mod obligatoriu caderea si pacatul. De altfel, aceasta este ratiunea insasi a intruparii, eliberarea omului din robia pacatului si a mortii.
Intre motive se numara, cu siguranta, sanctionarea cea mai dura a trufiei poporului ales („…spulbera ingamfarea iudeilor!“, comenteaza Sf. Ioan Gura de Aur), dar si a infidelitatilor repetate ale acestui popor in relatia cu Dumnezeul sau. Imaginea si pozitia privilegiata, in care investise atat de mult poporul ales, sunt rau şifonate prin aceste neasteptate descoperiri.
Este si o lectie in limbaj dumnezeiesc, ce anticipeaza cutremuratoarea lectie a rastignirii Fiului lui Dumnezeu de catre acelasi popor ales. Dumnezeu recupereaza pozitiv cele mai mari caderi ale poporului Sau. Incestul lui Iuda, adulterul regelui David – personaje grele in genealogie – devin semne ale deschiderii universale a iconomiei dumnezeiesti si porti de intrare a neamurilor in genealogia Fiului lui Dumnezeu.
Sfantul Ioan Gura de Aur ne da cea mai frumoasa erminie:
„-Ce faci omule? imi vorbesti de istoria unei impreunari nelegiuite? (se refera la Iuda si Tamara) - Si ce-i cu asta? Daca as face genealogia unui om vestit, de buna seama ca as trece sub tacere astfel de stramosi. Dar cand fac genealogia lui Dumnezeu intrupat, trebuie nu numai sa n-o ascund, ci s-o spun in auzul tuturor, spre a arata puterea lui Dumnezeu si purtarea Sa de grija. Ca pentru asta a venit Hristos pe pamant, nu ca sa fuga de ocarile noastre, ci ca sa le nimiceasca. Dupa cum nu ne minunam ca a murit, ci pentru ca a fost rastignit – desi rastignirea era o ocara. Dar cu cat a fost mai de ocara, cu atat L-a aratat mai iubitor de oameni. Tot asa trebuie sa spunem si despre nasterea Lui. Nu este drept sa ne minunam numai ca a luat trup si S-a facut om, ci ca a voit sa aiba astfel de neamuri, ca nu I-a fost rusine de pacatele noastre.” [1]
Sfantul Evanghelist Matei preia, in lectura proprie, acest aspect inedit al genealogiei si-l pune in evidenta, pentru faptul ca-i slujea cum nu se putea mai bine obiectivelor Evangheliei sale: mustrarea propriului popor pentru ingratitudinea si orbirea de care daduse dovada, pe de o parte, si sanctionarea exclusivismului iudaic, prin deschiderea universala a Evangheliei, pe de alta parte.
A se retine, in plus, faptul ca nu pomeneste nici o alta femeie, decat pe cele care puncteaza acest aspect: pe Tamara, care naste pe Fares si Zara din legatura incestuoasa cu socrul ei, Iuda; pe Batseba, femeia adulterina, sotia lui Urie heteul, care-i naste lui David pe Solomon; pe Rahab desfranata si pe Rut moabiteanca. Aceasta deschidere universala punctata in genealogie, este dezvoltata apoi de Sfantul Matei, dar mai ales de Sfantul Evanghelist Luca, in cea de-a treia Evanghelie. El insusi de neam grec, pagan asadar, Luca adreseaza Evanghelia sa celorlalte neamuri. Si Luca face o genealogie (cap. 3), genealogia lui, insa, nu va merge numai pana la Avraam, ci pana la Adam, care este parintele tuturor neamurilor.
R Radulescu: Si are o privire retrospectiva.
Pr. Coman: Chiar si genealogia, pe care Sfantul Evanghelist Matei o face pana la Avraam, este recuperata in erminia Sfantului Apostol Pavel, in dimensiunea ei universala, prin interpretarea care il considera pe Avraam parinte nu numai al iudeilor, ci al tuturor celor credinciosi. Avraam a primit mostenirea nu pentru lege, ci pentru faptul ca a fost credincios, L-a crezut pe Dumnezeu, I s-a incredintat atunci cand a fost chemat din pamantul parintilor sai, atunci cand a primit fagaduinta ca sotia sa varstnica ii va naste un fiu, atunci cand a fost solicitat sa-si sacrifice propriul si unicul fiu, pe Isaac… Credinta il face pe Avraam parinte al tuturor celor credinciosi, al poporului celor credinciosi. Daca ar fi sa se imparta lumea in doua, atunci am avea de o parte poporul lui Dumnezeu, adica poporul celor credinciosi in Dumnezeu, si poporul necredinciosilor. Asadar, poporul ales este, in cele din urma, poporul format din cei credinciosi. De aceea Avraam este, in erminia Sfantului Pavel, si apoi in erminia ulterioara a Bisericii, parintele celor care cred, parintele tuturor credinciosilor (Rom. 4,12).
R Radulescu: Asadar, o alegere nu neaparat de sange, ci de duh. Parinte profesor, textul evanghelic din duminica dinaintea Nasterii Domnului, ne aminteste cum s-a intamplat nasterea lui Hristos. Iosif este inspaimantat de vestea ca Fecioara Maria, pe care el o avea in grija, ca logodnica lui, poarta in pantece un fiu. Hristos Dumnezeu alege sa vina in lumea noastra, a oamenilor, intr-un mod neconventional. Este vorba despre o fecioara care era logodita, nu era casatorita. Putin socant modul acesta pentru mentalitatea omeneasca! De ce face Dumnezeu acest gest scandalos?
Pr. Coman: Sunt multe ratiuni, dintre care cele mai multe de nepatruns cu mintea omeneasca, din moment ce tin de voia si planul lui Dumnezeu! Ce stim sigur din istorie este ca Dumnezeu preintampina de fiecare data tendinta omului de a absolutiza lucrurile, situatiile ce tin de lumea creata, pentru ca nu cumva, absolutizand lucrurile lumesti si pamantesti, sa le confunde cu realitatea ultima si sa se aseze intr-o suficienta de sine care-l exclude pe Dumnezeu din calcule. Maniera in care, uneori, sunt exceptate, eludate sau suspendate institutiile umane consacrate, legile care functioneaza in lume, chiar si cele date de Dumnezeu Insusi, tine de aceasta pedagogie dumnezeiasca.
Singura realitate absoluta este Dumnezeu, lumea creata este relativa, contingenta, dependenta si omul trebuie sa evite ispita si amagirea suficientei acestei lumi si a sa. Aceasta amagire este intretinuta de absolutizarea binelui lumesc, a institutiilor si a conventiilor omenesti bune, indatinate. Institutia familiei este o astfel de institutie, pe care, iata, Dumnezeu o excepteaza.
Alta ratiune, cea mai importanta, de fapt, din cele pe care le putem noi patrunde, ar fi aceea conform careia, zamislirea si nasterea Fiului lui Dumnezeu Insusi, nu se putea desfasura in chip natural. Ele se intampla intr-un chip exceptional, minunat. Familia este cadrul in care se zamislesc si se nasc copii in chip natural. Nasterea din fecioara, lucru asupra caruia insista aproape exclusiv Sfantul Evanghelist Matei, 
confirma acest mod minunat, dincolo de granitele firii, in care se zamisleste si se naste Fiul lui Dumnezeu.
Sfantul Ioan Gura de Aur, comentand, indeamna staruitor pe cititor sa nu iscodeasca mai mult cu mintea:
„Nu merge mai departe cu iscoditul! Nu cauta mai mult decat spun cuvintele evanghelistului! Nu te intreba cum a lucrat Duhul cel Sfant aceasta zamislire din Fecioara! Daca nu ne putem explica chipul in care se plasmuieste copilul cand se naste in chip firesc, cum putem sa ne explicam, o nastere savarsita prin minunea Sfantului Duh?… Nici Arhanghelul, nici Matei n-au putut sa spuna ceva mai mult, ci doar ca S-a nascut de la Duhul Sfant. Dar cum de la Duhul Sfant si in ce chip, nici unul din ei nu ne-a explicat. Nici nu era cu putinta.” [2]
Proorociile vechi-testamentare vorbesc si ele despre nasterea din fecioara a lui Mesia. „Iata, Fecioara va avea in pantece si va naste Fiu si vor chema numele Lui Emanuel, care se talcuieste: Cu noi este Dumnezeu.” (Matei 1,23) Prin urmare, exista o iconomie dumnezeiasca diacronica, care face ca lucrurile sa fie intr-o oarecare consecventa. Proorociile si fagaduintele, timpul fagaduintelor, pe de o parte, consecvent cu timpul implinirilor, pe de alta parte. Proorocul Isaia prooroceste ca Mesia Se va naste din fecioara si iata ca Se naste din fecioara. Lucrul acesta este esential pentru calitatea umana a Mantuitorului Hristos, ca Se naste nu din concupiscenta, nu prin zamislire naturala, ci se naste pe cale supranaturala, tainica, misterioasa, cum ne spune Sfantul Evanghelist Matei, prin zamislire de la Duhul Sfant. El nu ne da prea multe amanunte despre nastere si nici despre zamislire. Mai multe amanunte ne da Sfantul Evanghelist Luca, si despre una, relatand evenimentul Bunavestirii, si despre cealalta cu pastorii, cu ingerii. El vrea sa spuna un singur lucru, anume ca tot ceea ce se intampla la Nasterea lui Hristos este de la Dumnezeu. Zamislirea si nasterea se desfasoara sub imediata si nemijlocita interventie dumnezeiasca. De aceea este prezent si amintit Duhul Sfant, de aceea este prezent si ingerul care gestioneaza absolut totul. I se arata lui Iosif, il incredinteaza, ca nu cumva sa faca gesturi necugetate…
R. Radulescu: Parinte profesor Coman, mai sunt cateva zile pana la Craciun, cum ar fi bine sa fie petrecute aceste zile?
Pr. Coman: Pe langa ceea ce stie aproape toata lumea, privitor la intampinarea marii sarbatori a Nasterii Domnului nostru, as recomanda oarecare reculegere, trezvie, „venire in sine”, asezare, liniste, lucruri ce se pot obtine prin articularea vointei, prin mai mult sau mai putin post, prin spovedanie, prin participare la slujbele Bisericii, prin recuperarea pacii si impacarii in relatiile de familie, in relatiile cu prietenii, cu vecinii…
Dincolo de toate aceste lucruri, as adresa ascultatorilor dumneavoastra, conationalilor nostri, gandul sa mediteze un pic mai adanc cu astfel de prilejuri. Este o sarbatoare foarte mare, ne intalnim unii cu altii, ne facem bucurii, ne facem daruri unii altora. Toata lumea marcheaza sarbatoarea. Este o participare generala la sarbatoare, desi, in grade diferite de intensitate si in moduri diferite. Toti suntem cuprinsi de sarbatoare! Dar ne intrebam de ce este o sarbatoare atat de mare, totusi? Unde este temeiul atentiei generale care inconjoara aceasta sarbatoare? De ce este cuprinsa lumea intreaga de aceasta sarbatoare? Temeiul este intr-un fapt esential, este in faptul Nasterii Fiului lui Dumnezeu, este in faptul intruparii lui Dumnezeu Insusi. Temeiul este in faptul ca exista un Dumnezeu, exista un Dumnezeu care a facut pentru oameni demersuri esentiale, pentru ca sa existam noi oamenii si pentru ca sa ne izbavim de propriile noastre caderi. Intre aceste demersuri este si cel de a trimite in lume pe unicul Sau Fiu. Stiu ca aceste cuvinte tulbura un pic linistea. Oamenii s-au obisnuit sa transforme totul intr-un prilej de relaxare, de bucurie grosiera, usuratica, frivola uneori…
Gravitatea si adancimea evenimentului sarbatorit ne cheama la mai multa sobrietate si la mai multa adancire in rosturile existentei. Ne plac colindele, ne plac obiceiurile, ne plac felicitarile de Craciun, spectacolele… Toate acestea nu ar avea, totusi, nici un sens si nici un temei, daca nu ar exista realitatea Nasterii lui Hristos. Daca Hristos S-a nascut cu adevarat – si S-a nascut cu adevarat, altfel nu ar fi existat o traditie de doua mii de ani atat de bogata, atat de consecventa si atat de raspandita-, trebuie sa ne intrebam cine este Hristos si ce raportare trebuie sa avem noi fata de El! Altfel, daca nu ne intrebam, ramanem intr-o zona superficiala, intr-o zona de suprafata, in care vom si trai. Indemn, asadar, sa luam seama la temeiul lucrurilor, la sensul lor adanc. Sa ne intrebam de ce se intampla ele, de ce este Craciun, de ce este Pasti, ce se intampla duminica, etc! Cultura noastra este una care consuma realitatile exterioare, fara sa se mai intereseze de sensul acestor realitati.
R Radulescu: Pentru a ajunge la acel adanc, despre care vorbiti parinte profesor, ne ajuta lectura? Ce recomandati in sensul acesta?
Pr. Coman: As putea recomanda multe, pentru ca exista o literatura extraordinar de bogata teologica si duhovniceasca. Ar putea cineva sa citeasca, cu mai multa atentie zilele acestea, Evanghelia dupa Luca sau Evanghelia dupa Matei, ca sa-si improspateze istoria despre Hristos. Ar putea, daca este mai staruitor, sa citeasca din Comentariul sau Omiliile Sfantul Ioan Gura De Aur la Evanghelia dupa Matei, care, desi scrisa in secolul al IV-lea, este o carte absolut mobilizatoare. As putea sa recomand, pentru ca am foarte proaspata in minte, cartea intitulata Adame, unde esti?, publicata de Editura Bizantina. O carte despre pacat si despre pocainta, scrisa extraordinar de accesibil omului contemporan, care se adreseaza constiintei de sine a omului. As recomanda toate cartile semnate de parintii nostri duhovnicesti, Parintele Cleopa, Parintele Paisie, Parintele Sofian, Parintele Arsenie, Parintele Teofil, ca si parintii greci atoniti: Gheron Iosif, Parintele Paisie, Parintele Porfirie… , care consemneaza marturii contemporane ale unor oameni, care au trait o viata inchinata exclusiv lui Dumnezeu si au facut personal experienta unirii cu Dumnezeu. Ar afla din ele de ce acesti oamenii s-au lepadat de ofertele acestei lumi, pentru a trai inchisi intr-o manastire si ce bucurie au avut si cum si-au implinit ei sensul existentei traind intr-o chilie si lepadandu-se de toate bucuriile acestei lumi. N-ar fi putut sa-si intemeieze un astfel de demers, daca n-ar fi trait si n-ar fi simtit ca la celalalt capat exista o chemare si o implinire reala in raportarea si in relatia lor cu Dumnezeul cel adevarat. Toate aceste carti dau marturie despre faptul ca Dumnezeu nu este numai o idee, nu este doar o realitate distanta, cu care ne vom intalni cand vom muri, ci este un personaj viu, [o Persoana vie], cu care putem intra acum in legatura, de la care putem beneficia de multe daruri duhovnicesti cum spunem, care ne umplu sufletul, care ne aseaza intr-o liniste reala, intr-o pace reala cu noi insine si cu oamenii din jurul nostru, intr-o bucurie profunda…”
.jpg)
.jpg)
