Patru mari intervenții ale lui Dumnezeu fac lumea să aibă o noimă, o explicație și un Sens. Acestea sunt următoarele:
a) Creația lumii,
b) Potopul ei,
c) Întruparea Mântuitorului și
d) Sfârșitul lumii.
Intervențiile stihiale, după pricipalele Sale definiții. Astfel:
De două ori Dumnezeu este ”iubire”.
Și de două ori ”sfârșit”.
”Iubire”:
- la zidirea făpturii;
- la refacerea făpturii prin Hristos.
”Sfârșit”:
- la potop;
- la sfârșitul lumii.
Ordinea ”istorică” a faptelor lui Dumnezeu e următoarea:
I. Creația lumii - văzute și nevăzute - din iubire și după definița: ”Eu sunt începutul și sfârșitul” (Apocalipsa 1, 8). Deși preștia totul, dar văzând cât s-a înmulțit răutatea oamenilor, ”I-a părut rău și S-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ” (Facerea 6,6) și a zis: ”Sosit-a înaintea feței mele sfârșitul a tot omul” (Facerea 6, 13). Așa ”s-au deschis toate izvoarele adâncului și cataractele (cascadele) cerului” (Facerea 7,11) și a fost:
II. Potopul. Dumnezeu Și-a dezlănțuit ”căința”.
Din nou fața lui Dumnezeu este iubire:
”Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Că Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci pentru ca lumea să se mântuiască printr-Însul. Cel ce crede într'Însul nu este judecat, dar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele c Celui Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu. Iar judecata, aceasta este: că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, fiindcă faptele lor erau rele.” (Ioan 3, 16-19)
E mai mare iubirea aceasta decât iubirea care a creat lumea.
De data aceasta stăvilarele dragostei se ridică, și aceasta se naște pe pământ, în persoana lui Iisus, pârjol de cer, în inimile oamenilor. Aceasta e a treia referință stihială a lui Dumnezeu la creație.
III. Întruparea lui Dumnezeu între oameni.
Deci astăzi se despică istoria omenirii în două și se începe cu numărare timpului, în amândouă sensurile lui: spre începutul timpului și spre sfârșitul lui.
Nașterea lui Iisus în istorie o cumpănește între început și sfârșit. De altfel numai Întruparea Mântuitorului și e un fapt absolut istoric, fiindcă începutul și sfârșitul creației numai Dumnezeu le știe. Lumea și veacurile sunt un interval al existenței cufundat în eternitate. Limitele lumii, de atingere cu Dumnezeu, începutul și sfârșitul, nu mai sunt în știința omului.
Nașterea lui Dumnezeu ca om e fapta iubirii nemărginite a lui Dumnezeu, care transfigurează istoria de sensul veșniciei.
”Din Betleem” - spunea profetul - are să vină Acela ”a cărui obârșie e dintru început și se suie până în zilele veșniciei” (Miheia 5,1). ”Slavă lui Dumnezeu întru cei de sus și pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2,14)
Cu Iisus începe era păcii. Cântecul început de îngeri trebuia continuat în istorie.
Pacea pe pământ e condiționată de slava care se dă sau se refuză lui Dumnezeu. De asemenea și pacea în suflet are aceeași condiție.
Autonomia rațiunii, autonomia societății omenești, nu se pot constitui decât cu prețul pierderii păcii; - ceea ce e de fapt o înfrângere, sau mai sincer, o mărturisire a neajunsului, a tragediei inerente a construcțiilor fără Dumnezeu.
Pacea de frică, e o reală pierdere a păcii.
Iisus aduce omului pacea care vine de la Dumnezeu. Aceasta e un bun duhovnicesc, care nu poate fi creat sau menținut de arme.
Dar nici nu S-a atins bine Dumnezeu de țărâna făpturii omenești, și țărâna din Ierusalim s-a și cutremurat și a pus mâna pe sabie să se apere de Împăratul păcii.
Nu tot așa însă s-au purtat păgânii. Cei trei Prinți, înțelepți și magi ai răsăritului I se închină, Îi depun aur la picioare în semn de dajdie, ca unui Împărat peste ei. Iar in calitate de preoți Îi aduc smirnă și tămâie ca jertfă adevăratului Dumnezeu.
Dacă pe jidovi* i-a cutremurat și înspăimântat numai nașterea Mântuitorului, și I s-au arătat dușmani, reprezentanții păgânismului în schimb I se închină (chiar de la naștere) ca unui Împărat și Dumnezeu.
Paradoxală primire I-au făcut oamenii: unii cu iubirea, alții cu ura.
De altfel și Iisus i-a nedumerit de la început. A lăsat tronul cerului pentru un staul de vite și tovărășia îngerilor luminii pentru vitele din grajd. Cel ce a împodobit cerul cu stele se naște într-o iesle:
- Probabil - locul cel mai curat pe care l-a găsit pe pământ.
- Cea mai aspră mustrare a trufiei omenești.
Numai Dumnezeu o putea face: adâncul smereniei.
(Pr. Arsenie Boca - Se umplu măsurile și se plinesc vremile)
Nașterea Veșnicului în timp, Atotputerniciei în dulama smereniei, a Celui mai presus de ființă, prunc în brațele Fecioarei, nu poate rămâne un fapt divers în finele timpului. Nașterea lui Iisus nu e un fapt care să poată fi ros cu dintele timpului, un fapt sortit învechirii.
Cu cât timpul adaugă veacuri după veacuri, creând perspectivă, cu atât Iisus e mai mare și mai apropiat de noi.
Cel născut de două ori, odată din veșnicie și a doua oară în timp, a antrenat veșnicia în timp, încât veacurile repetă Nașterea Lui, ca o renaștere a lor. Timpul inevitabil se învechește: numai veșnicia e nouă și mereu aceeași. Cu veșnicia a învăluit Iisus viața
”... Dumnezeu ne-a dat viață veșnică și această viață este întru Fiul Său. Cel ce are pe Fiul are Viață; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are Viață” (I Ioan 5, 11-12)
Deși smerit, Iisus nu e ca vreunul din oameni - chiar dacă aceștia ar fi culmile omului, ca să cârpească cu petece de circumstanță zdreanța fericirii omenești, Iisus făurește o nouă ordine spirituală în om.
Iisus însuși S-a integrat naturii omenești.
De aceea El e mereu viu: și în Sine ca Ființă supremă, și e viu și întru noi ca Viață veșnică și posibilitate nesfârșită a desăvârșirii.
”Nu știți că Hristos Iisus este întru voi? afară numai dacă nu sunteți creștini, netrebnici” (II Corinteni 13,5)
”Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește întru mine” (Galateni 2,20)
”Pentru voi, copiii mei, trăiesc durerile de mamă, până ce Hristos va prinde chip întru voi” (Galateni 4,19).
Deci, cum spune Clement Alexandrinul ”Dumnezeu S-a făcut O, ca de la Om să învețe cum se face omul dumnezeu după Har”
Acesta este omul cel nou, făptura cea nouă, omul născut de sus, omul cu reflexul veșniciei lui Iisus, răsfrânt în afară în chip simplu din toată ființa sa.
Fiindcă Iisus, Omul Cerului, S-a țesut pe Sine în firea omenească, de aceea Se impune El tuturor oamenilor și tuturor veacurilor, cu atât mai mult cu cât ar vrea câte unii să scape de El.
Iisus cere istoriei decizii existențiale.
Iar istoria s-a arătat neputincioasă din primele zile ale lui Iisus ca Om între oameni.
Și așa a rămas până în zilele noastre și poate că va mai rămâne. Prin faptul că Iisus S-a țesut destinului omenesc și prin faptul că omul trebuie să se decidă ce face cu Iisus, se explică de ce istoria omului e așa de zbuciumată și veșnicia lui așa de hărțuită și mușcată de șerpii îndoielilor și de scorpionii contrazicerilor.
Așa se explică de ce ”pentru Iisus oamenii s-au iubit și s-au urât; s-au măcelărit și s-au ajutat; au cunoscut extremitățile pasiunii și ale jerfei. De Dânsul a atârnat soarta științei, a frumosului și a rațiunii. El este forța interioară pe care veacurile n-au putut-o istovi” (Conchond).
”Amintirea Lui e vie pretutindeni. Pe zidurile bisericilor și în școli, pe vârful clopotnițelor și al munților, pe troițele drumurilor, la capătul paturilor și al mormintelor. Distrugeți frescele bisericilor, luați icoanele din altare și de prin case, viața lui Iisus umple muzeele și pinacotecile. Dați foc liturghierelor, ceasloavelor și cărților de rugăciuni*: Îi veți descoperi numele și cuvintele în toate cărțile cărturarilor. Chiar și cei ce-L blesteamă nu fac decât să mărturisească, fără voie, prezența Lui.”
Răsunetul tuturor oamenilor mari ai lumii a încetat odată cu zilele lor; și cine se mai gândește să moară pentru faima lor postumă? Dar după mii de ani, iată că numai în jurul lui Iisus își pun oamenii și astăzi problema pe viață și pe moarte ca în primele zile.
Numai Cineva, mai viu ca oamenii și care e cu adevărat un ideal nemincinos al omului, fiindcă ”El e același: ieri, azi și va fi în vecii vecilor”.
Și astăzi, ca și în ziua Nașterii Sale, unii Îl iubesc și alții Îl urăsc. Oamenii sunt antrenați, unii într-o patimă pentru patimile Lui și alții într-o patimă pentru misiunea Lui.
Unii sunt în Destinul lui Iisus, alții fără Destin și fără Sens.
Deci dacă întrebarea ”Cine este Iisus?” a crescut cu veacurile și cere fiecărei generații un răspuns decisiv, noi nu putem răspunde decât într-un glas cu Tatăl, într-o vestire cu Îngerii, într-o propăvăduire cu Apostolii, într-o mărturisire cu Mucenicii și cu toți Sfinții, și într-o afirmare cu toată creștinătatea a două milenii:
”Acesta este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii”. - Saltul permanent al fiecărui cosmos din îndoiala omenească în certitudine dumnezeiască.
Dacă cineva a ajuns la siguranța aceasta și o poate acoperi cu viața, în acela S-a născut Iisus, naștere care-i deschide zarea veșniciei încă fiind în veacul acesta.
Cu Iisus se naște și explicața omului și explicația lumii.
(Pr. Arsenie Boca - Se umplu măsurile și se plinesc vremile, pag 53-56)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.