Aţi vrut să ştiţi înţelesul celor şapte spuse pe care Domnul le-a rostit de pe cruce. Dar nu sunt limpezi?
Prima:
„Părinte,
iartă-le lor, că nu ştiu ce fac ”. Prin aceste cuvinte, Domnul a arătat
în primul rând mila Sa faţă de ucigaşi, a căror răutate nu L-a lăsat
nici în chinurile de pe Cruce; iar în al doilea rând a proclamat de pe
vârful stâncii Golgotei un adevăr dovedit, dar niciodată băgat la cap –
şi anume: că făcătorii de rele nu ştiu niciodată ce fac. Omorându-l pe
cel drept, ei se omoară în fapt pe sine, în vreme ce pe drept îl
proslăvesc. Călcând legea lui Dumnezeu, ei nu văd piatra de moară ce se
pogoară nevăzut asupra lor ca să îi macine. Batjocorindu-L pe Dumnezeu,
ei nu văd cum îşi preschimbă propria faţă în bot de animal. îmbătaţi de
rău, ei niciodată nu ştiu ce fac.
A doua:
„Adevărat zic ţie: astăzi vei fi cu Mine în Rai ”. Această spusă a fost
îndreptată către tâlharul care s-a pocăit pe Cruce. Foarte mângâietor
cuvânt pentru păcătoşii care se pocăiesc fie şi în ultima clipă.
Milostivirea lui Dumnezeu e negrăit de mare. Domnul îşi săvârşeşte
misiunea şi pe Cruce. Până la ultima suflare, El mântuieşte pe cei care
arată fie şi cea mai mică voinţă de a se mântui.
A treia:
Femeie,
iată fiul tău”. Aşa i-a zis Domnul sfintei Sale Maici, care stătea sub
Crucea iubitului ei Fiu răstignit. Iar apostolului Ioan i-a zis: iată
mama ta. Cuvintele acestea arată grija de fiu, pe care oricine o
datorează părinţilor. Iată, Cel ce a dat porunca: „să cinsteşti pe tatăl
tău şi pe mama ta” împlineşte El însuşi porunca Sa până în ultima
clipă.
A patra:
„Dumnezeul
Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”. Cuvintele acestea arată pe
câtă neputinţă a firii omeneşti, pe atâta clarviziune – fiindcă omul
este cel care pătimeşte. Aici, însă, sub suferinţa omenească se ascunde o
taină. Iată, fie şi doar cuvintele acestea puteau zdrobi erezia ce avea
să cutremure mai târziu Biserica şi care învăţa greşit că Dumnezeirea a
pătimit pe Cruce. Însă Veşnicul Fiu al lui Dumnezeu S-a întrupat ca om
tocmai pentru a putea ca om, cu trupul şi cu sufletul, în clipa rânduită
să pătimească pentru om şi să moară pentru om; căci dacă în Hristos a
pătimit Dumnezeirea, înseamnă că Dumnezeirea a murit în El – iar acest
lucru e de neconceput. Adânciţi-vă cât mai mult în aceste mari şi
înfricoşătoare cuvinte: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai
părăsit?”
A cincea:
Mie
sete. I se scursese sângele. De aici setea. Soarele care apunea îi
bătea în faţă, şi una peste alta cu celelalte chinuri îl ardea cumplit.
Fireşte că Îi era sete. Dar – o, Doamne! – oare chiar Ţi-e sete de apă
sau eşti, cumva, însetat de dragoste? Eşti însetat ca om sau ca
Dumnezeu? Sau şi una şi alta? Iată, legionarul roman Îţi dă buretele
înmuiat în oţet. O singură picătură de milă pe care ai simţit-o de la
oameni în trei ceasuri cât ai fost atârnat pe Cruce! Soldatul roman
micşorează păcatul lui Pilat – păcatul împărăţiei romane – faţă de Tine,
fie şi cu oţet. De aceea, Tu vei strica împărăţia Romei, însă în locul
ei vei zidi o împărăţie nouă.
A şasea:
„Părinte,
în mâinile Tale îmi dau duhul”. Fiul îşi dă duhul în mâinile Tatălui
Său. Ca să se ştie că de la Tatăl a venit, nu cu de la Sine putere, cum
îl învinuiau evreii. Cuvintele acestea au fost rostite, însă, şi ca să
audă şi să priceapă budiştii, pitagoreii, ocultiştii şi toţi acei
filosofi care băsmuiesc despre sălăşluirea sufletelor celor morţi în
alţi oameni, sau în animale, sau în plante, sau în stele şi minerale.
Lepădaţi toate aceste fantezii şi priviţi încotro se îndreaptă duhul
Dreptului mort: „Părinte, în mâinile Tale îmi dau duhul”.
A şaptea:
„Săvârşitu-s-a”.
Aceasta nu înseamnă: „S-a săvârşit viaţa”. Nu; ci înseamnă: „S-a
săvârşit misiunea răscumpărării şi mântuirii neamului omenesc”.
Săvârşitu-s-a, şi s-a pecetluit cu sânge şi moarte pe pământ, lucrarea
cea dumnezeiască a singurului Mesia adevărat al oamenilor. Săvârşitu-s-a
chinul, dar viaţa de-abia apare. Săvârşitu-s-a tragedia, însă nu drama.
Urmează ultimul, măreţul act: biruinţa asupra morţii, învierea, slava!
(din Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. I, Editura Sophia, 2002)
