Cand Constantina a aflat ca e insarcinata pentru a doua oara, s-a cutremurat. Avea deja un copil de crescut, un sot bolnav si o situatie materiala destul de precara pentru un oras costisitor cum este Bucurestiul. S-a speriat ca nu va face fata cresterii a inca unui copil. Nu credea ca are puterea sa duca aceasta cruce. Planurile lui Dumnezeu insa erau cu totul altele, iar Constantina avea sa duca o cruce mult mai grea decat si-ar fi putut inchipui vreodata. S-a imbarbatat impreuna cu sotul ei si si-au promis ca vor face toate eforturile pentru a le asigura copiilor toate cele necesare. A avut o sarcina fara complicatii, nu a fost la medici si nici la controale. Nici nu si-ar fi permis. Nu se ruga decat sa aduca pe lume un copil sanatos.
Si asa s-a intamplat! Sanatosi au fost, caci au fost doi! Nu mai intelegea nimic. Nu stia cum va face fata, dar bucuria de a fi mama era dubla, tripla, infinita. I-a fost greu, insa copiii meritau orice efort. Se simtea mandra pe strada cu trei baieti in jurul ei si, chiar daca traiau modest, ea se simtea bogata in fiecare seara cand isi punea puii la somn si-I multumea Domnului pentru tot binele din viata lor. Si boala sotului stagnase, iar acum toate pareau ca intra pe un fagas normal. Copiii cresteau si se bucurau de cele mai mici atentii, pe care parintii le ofereau cu greu. Au avut un Craciun tare fericit cand au primit de la Mosu’ un catelus pe care tatal lor l-a gasit pe strada chiar in Ajun, cand se intorcea cam trist acasa, ducand cu sine doar cateva napolitane si o plasuta cu portocale. Era un catelus fara adapost, care a gasit multa dragoste in casa lor. Un cadou nemaipomenit pentru trei baietei nazdravani!
Era si greu si frumos, iar Constantina se impartea cu bucurie intre serviciu si familie, fiind prezenta in toate. Pe cand cei mici aveau vreo 4-5 anisori, ea a inceput sa aiba ceva probleme de sanatate. Nu le dadea mare importanta. Nu avea nici timp, si nu dispunea nici de resurse materiale. Cu timpul insa s-au agravat, iar Constantina a ajuns la operatie. S-a refacut repede si si-a reluat rolurile, caci boala nu te scuteste de datoria de mama si nici nu-ti plateste facturile. Inca vreo trei ani si a urmat alta operatie. Apoi, la putin timp, a treia operatie. Vizitele la medic se indeseau, pana cand au devenit o rutina. Incet, incet, sotul a fost nevoit sa preia mai toate activitatile. Doar el muncea, el se ocupa de casa si de cumparaturi, el facea lectiile cu copiii. Constantina abia daca mai reusea, in zilele ei bune, sa faca ceva de mancare. O durere noua avea in piept de fiecare data cand pleca la spital. Uneori se gandea ca poate nici nu se mai intoarce acasa.
Anii au trecut cu tratamente, lacrimi, nadejde, deznadejde si ajutor de la rude, prieteni, colegi de serviciu. Nu de putine ori au ramas fara resurse. Copiii au crescut. Fiul cel mare a intrat la liceu. In vacanta de vara s-a angajat pentru a mai suplimenta veniturile familiei. Cei mici erau la gimnaziu si invatau surprinzator de bine. Pentru ei lupta Constantina. Se ruga cu toata fiinta sa ajunga sa-i vada mari. Cand durerile o copleseau, se ascundea in camera ei. Poate uneori ii era rusine, poate se simtea inutila sau o prea mare povara. Cine stie cate dureri, cate framantari, cate intrebari fara raspuns or fi fost in inima ei? Cancerul ii musca nemilos din trup, macinand tot, iar nu dupa mult timp a venit si verdictul: maximum 6 luni.
Singura certitudine pe care omul o are in viata e faptul ca intr-o zi va muri si, cu toate acestea, nimeni nu vrea sa creada ca moartea e aproape. Nici ea nu a crezut. Si-a pus nadejdea in Sfinti si-n Maica Domnului, convinsa fiind ca nu vor lasa sa fie luata de langa copii. A acceptat chiar si testarea unor tratamente noi, in speranta ca starea i se va imbunatati. A luptat mult, valorificand fiecare clipa. A plans cand sotul ei i-a adus la spital cateva floricele. Se gandea ca, poate, doctorii au spus ca sfarsitul e tot mai aproape. Avea din ce in ce mai des suspiciunea ca cei din jur ii ascund ceva. Spaima de moarte o sleia de puteri. Se imbarbata cu rugaciunea, se intarea cu fiecare cuminecatura, insa firea o biruia curand, iar frica repede-si facea culcus in inima sa. Petrecea foarte mult timp in spital. Aproape ca se temea sa mai plece acasa. Cu voia Domnului, au mai trecut doi ani si jumatate, timp in care Constantina a trait cat altii in zece.
A respirat cu pofta fiecare secunda, a pretuit fiecare zi, s-a hranit cu fiecare clipa petrecuta alaturi de sot si de copii, a iubit fiecare cuvant, gest si privire, s-a rugat cu toata puterea, s-a bucurat de fiecare lacrima, s-a lasat deplin in voia lui Dumnezeu, traind cu minunata convingere ca toate-i sunt spre mantuire. A suferit cumplit, suportand noi si noi interventii chirurgicale. De fiecare data pierdea cate o bucatica din trupul ei, dar mai castiga cateva luni de viata. I se parea un schimb corect si ar fi dat orice pentru inca putin timp alaturi de familie. In prima dimineata din Postul Pastelui, dupa aproape 10 ani de lupta cu boala, Constantina si-a dat ultima suflare. A luptat lupta cea buna, reusind sa castige timp. Un timp pamantesc, in care a invatat cum sa traiasca acceptandu-si crucea, renuntand la cele lumesti si iubind lucrarea curatitoare pe care Domnul i-a randuit-o. Un timp al despatimirii, un timp al mantuirii pe care l-a fructificat cu credinta, nadejde si dragoste. (Bianca Sarbu - Marturie publicata in revista Familia Ortodoxa/martie 2020, Foto: Ziarul Lumina)
https://www.daciccool.ro/romania-mea/parerea-mea/9845-durere-noua
