În necazuri este ascunsă mila lui Dumnezeu

                                                                                                                                            

Dacă te cuprind necazurile – bucură-te, că atunci tu mergi pe calea cea adevărată. Dar cine nu fuge de necazuri și le poartă după puterea lui, acela moștenește Împărăția veșnică.
 
Dacă vrei să te veselești cu veselie nespusă, atunci rabdă acele necazuri pe care ți le trimite Dumnezeu și nu îți va părea rău.
 
Dacă necazurile tale smeresc, dau liniște duhului și atrag la rugăciune, să știi: simțirea ta nu înșală.
 
Dacă vor fi, să zicem, puține necazuri – atunci vor fi și puține dobândite, puține învățate. Este un rău neguțător acela care se bucură că în târg sunt puțini oameni și îl necăjesc puțin și cumpărătorii și vânzătorii!
 
Starețul Anatolie de la Optina, traducere de Pr. Teoctist Caia, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 110

Mândria care se înalță la cer ne pogoară în iad - Sfântul Cuvios Zosima din Palestina

 Nimeni nu minte, decât numai cei ce mă laudă şi mă fericesc.” Şi nimeni nu grăieşte adevărul decât numai cei ce mă defaimă şi mă grăiesc de rău, cu toate că nu grăiesc tot adevărul, neştiind bine cele ale inimii mele. Iar de s-ar învrednici să le vadă, nu zic pe toate, ci numai o părticică din răutăţile mele, ar fugi de mine ca de un noroi şi ca de o putoare. Şi de s-ar face trupurile oamenilor numai limbi ca să-mi defaime răutăţile mele, cred că nici unul nu ar putea să spună cum este necinstea mea. Că dacă dreptul Iov a zis că este plin de necinste (şi când zice plin, vrea să arate că nu se poate mai multă necinste), ce să zic eu, care sunt adâncimea tuturor răutăţilor? La toate păcatele ne-a smerit şi ne-a supus diavolul, ca să ne cunoaştem robia noastră. Deci, câţi se cunosc pe sine şi starea lor aceia biruiesc pe satana cel ce i-a zdruncinat. Şi, precum au zis Părinţii: „Când smerenia se va pogorî în iad, atunci se suie la cer”; aşa şi mândria, când se înalță până la cer, atunci cade în iad.
                                                                                                                                                    (Sfântul Cuvios Zosima, Învăţături şi scrisori de suflet folositoare, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 159)

DUHUL GRĂIRII ÎN DEȘERT

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, marele nevoitor și inspirat de Duhul Sfânt, a lăsat posterității cea mai frumoasă rugăciune-program: Doamne și Stăpânul vieții mele! După duhurile: trândăviei, grijii de cele multe și a iubirii de stăpânire, vom vedea cum ne bântuie,  duhul grăirii în deșert.

Printre darurile cu care ne-a împodobit Dumnezeu este și acela al rostirii vocale. Nicio creatură din tot ce a zidit Divinul Creator, nu a fost înzestrată cu darul rostirii decât omul, cununa Creației. Mai încearcă, deseori, papagalul să îngâne câteva cuvinte, repetându-le mereu, până la plictisire, drept vorba unora, aruncată celor care tot vorbesc: taci, papagalule!

Gura și limba au trei meniri pe care le știm toți: de a pregăti mâncare prin mestecare în vederea înghițirii, de a rosti cuvinte bune și de a ține conversația cuminte și dătătoare de bucurie, cu cei asemenea nouă și darul de a cânta și veseli inima și sufletul, prin sunetele muzicii!

Cele trei meniri ale gurii și a limbii, sunt binecuvântate de Dumnezeu, ca o bogăție fără margini. Dar tot așa pot fi și o catastrofă, cele două: gura și limba.  Iată ce citim despre limbă în Sfânta Scriptură: ,,Pentru că toți greșim în multe chipuri, dacă nu greșește cineva  în cuvânt, acela este bărbat desăvârșit, în stare  să înfrâneze și tot trupul” (Iacov 3, 2). Sfântul Iacov asemuiește limba cu nărăvașul cal, care se supune cu frâul, și corabia care se conduce cu cârma cea mică: ,,Dar, dacă noi punem în gura calului frâu, ca să ni-l supunem, ducem după noi și trupul lor întreg. Iată și corăbiile, deși sunt atât de mari și împinse de vânturi aprige, sunt totuși purtate de o cârmă foarte mică, încotro hotărăște vrerea cârmaciului. Așa și limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se fălește. Iată puțin foc și cât codru cuprinde! Foc este și limba, lume a fărădelegii! Limba își are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul și aruncă în foc drumul vieții, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei” (Iacov 3, 3-6). Iată, cum limba noastră, folosită cu nestăpânire, provoacă un adevărat iad pe pământ. Câți dintre noi nu am avut parte de un astfel de iad, provocat atât de ușor, din nesăbuința noastră. Sfântul Iacov descrie, dramele și tragediile pe care le poate provoca o limbă nestăpânită: „Pentru că orice fel de fiare și de păsări, de târâtoare și vietăți din mare, se domolesc și s-au domolit de firea omenească. Dar limba, nimeni dintre oameni nu poate să o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte” (Iacov 3, 7-8).

 Limba noastră este vehiculul așezat în alcătuirea trupului nostru, exact la distanțe egale între minte (creier) și inimă, ca un proțap la șareta cu două roți. Astfel, limba primește putere de exprimare din partea minții și rostește binele sau răul care dospește în mintea noastră, întunecată sau luminată. Tot așa, limba exprimă gândurile inimii noastre, fie gânduri curate și pașnice, fie simțăminte păcătoase, alterate de păcatul care mustește în noi cu prisosință.

Tot Sfântul Iacov, ne arată cum folosim limba noastră: ,,Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu și Tatăl și cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuți după asemănarea lui Dumnezeu.  Din  aceeași  gură  ies binecuvântarea și blestemul. Nu trebuie, frații mei, să fie acestea așa. Oare izvorul aruncă din aceeași vână și apa cea dulce și apa cea amară? Nu cumva, poate, smochinul, fraților, să facă măsline sau vița de vie să facă smochine? Tot așa, izvorul sărat nu poate să dea apă dulce” (Iacov 3, 9-12). Parcă îl auzim pe Sfântul Iacov strigând: ,,Cine este între voi înțelept și priceput? Să arate, din buna-i purtare, faptele lui, în blândețea înțelepciunii. Iar dacă aveți râvnire amară și zavistie, în inimile voastre, nu vă lăudați, nici nu mințiți împotriva adevărului. Înțelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământeană, trupească, demonică. Deci, acolo unde este  pizmă și zavistie, acolo este neorânduială și orice lucru rău. Iar înțelepciunea cea de sus întâi este curată, apoi pașnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de milă și de roade bună, neîndoielnică și nefățarnică. Și roada dreptății se seamănă întru pace de cei ce lucrează pacea” (Iacov 3, 13-18).

Mai rar ni s-a dat să citim o astfel de descriere a limbii, acest mădular mic și plin de otravă, când o folosim spre a întuneca viața și pe aproapele nostru, familia și pe cei de aproape și pe cei mai departe, mai ales că azi, orice cuvânt zboară și plesneste ca fulgerul și ca trăznetul, dar deseori, este și o bucurie ainimii și a sufletului nostru, care au nevoie de un cuvânt bun și luminos, atunci când rostim vorbe sănătoase, izvorâte din adâncul inimii.

 Isus, fiul lui Sirah, mulțumește lui Dumnezeu: ,,Și m-ai scăpat din lațul limbii ocărâtoare și de buzele celor care grăiesc minciună, și Te-ai făcut mie ajutor împotriva vrăjmașilor mei. Și m-ai izbăvit pe mine după mulțimea milei și a numelui Tău, de la cei care răcneau, gata să mă mănânce. Din adâncul pântecelui locuinței morților și de limbă necurată și de cuvântul mincinos și de limba cea nedreaptă cu pâră la împărat” (Înțelepciunea lui Isus Sirah 51, 3, 4, 7).

În capitolul 10, din Filocalia numărul 9, unde se scrie, de către Sfântul Ioan Scărarul, despre clevetire, citim: ,,Am auzit pe unii clevetind și i-am certat. Dar lucrătorii acestui rău răspundeau în apărarea lor, că fac aceasta din dragostea și din grija pentru cel clevetit. Iar eu le-am spus să înceteze cu această dragoste, căci nu minte cel ce a zis: “Pe cel ce clevetește în ascuns pe aproapele lui, alungă-l” (Psalm100, 5). Dacă spui că-l iubești, roagă-te în taină pentru el, și nu-ți bate joc de om”[1]. Cei care avem meteahna de a folosi limba întru judecarea aproapelui, să nu uităm cuvântul aceluiași Sfânt Părinte, că: ,,A judeca înseamnă a răpi cu obrăznicie un drept al lui Dumnezeu. Dar a osândi înseamnă a-și pierde cineva sufletul”[2].

Iar în capitolul 11, din aceeași Filocalie, dumnezeiescul Ioan Scărarul, ne spune, că: ,,Acela ce se gândește cu grijă la  moarte își oprește cuvintele. Și cel ce a agonisit plânsul sufletului, se ferește de vorba multă ca de foc”[3].

Acum vom vedea, din punct de vedere duhovnicesc, de ce ne-a dat Dumnezeu limba: ,,Mi-a dat Domnul drept plată limba și cu ea Îl voi lăuda... Am deschis gura mea și am grăit: Să se veselească sufletul vostru de mila Domnului și să nu vă rușinați de lauda Lui. Lucrați lucrul vostru mai înainte de vreme, și El va da plata voastră la timpul potrivit” (Înțelepciunea lui Isus Sirah 51, 29, 32, 36, 37). Solomon înțeleptul scrie: ,,În puterea limbii este viața și moartea” (Pilde 18, 21), adică, cu limba putem salva  oamenii de la nenorocire și, din păcate, cu aceeași limbă putem cauza supărări și chiar moartea oamenilor.

Dar nici cel care are limba ca sabia, care taie cu viteză, nu va rămâne nepedepsit: ,,Bărbatul limbut nu se va îndrepta pe pământ: pe omul nedrept răutatea îl va duce la pieire”. (Psalmul 139, 11)

Să rugăm pe Dumnezeu, să ne ajute, dea scăpa de păcatul limbuției: ,,Pune Doamne strajă gurii mele și ușă de îngrădire, împrejurul buzelor mele!” (Psalmul 140, 3). Să ne arătăm tăcuți și fără știință în fața celorlalți căci abia atunci dovedim și dobândim cea mai multă cunoștință, căci mintea nerisipindu-se în vorbe multe, distinge cu mai multă claritate tot ce observă și află.

Tăcerea fără rost este pricinuită ori din mândrie, ori din lenea minții și aceasta-i semnul tâmpeniei, pe când tăcerea cu rost este semnul unei lucrări intense a minții prin care surprinde tainele cele mai adânci ale existenței. În această tăcere mintea omenească se întâlnește cu lucrarea intensă a Sfântului Duh Care îi comunică taine mai presus de cuvânt. Numai persoana poate tăcea în felul acesta intens de gândire.

Alungă departe de tine duhul mult vorbitor căci în el sunt ascunse toate patimile cele rele: minciuna, îndrăzneala, gluma ușuratică, râsul, calomnia, răutatea, vorba prostească și pe scurt vorbind, ceea ce s-a spus: ,,Din multa vorbire nu va lipsi păcatul.'” (Pilde 10,19) Bărbatul tăcut este scaunul simțirii iar Domnul a spus că vom da socoteală pentru orice cuvânt deșert.

Limbuția este tronul slavei deșarte prin care omul se arată pe sine și caută să se facă cunoscut. Limbuția este semnul după care-i recunoști pe ignoranți, ușa clevetirii, călăuza glumelor și a prosteștii veselii, slujitoarea minciunii, destrămarea umilinței, născătoarea trândăviei, înainte-mergătoarea somnului, împrăștierea minții, nimicitoarea pazei sufletului, răcirea fierbințelii inimii, întunecarea rugăciunii.

Tăcerea întru cunoștință este maica rugăciunii, izbăvire din robia cugetelor, păzitoarea râvnei după Dumnezeu, cercetătoarea gândurilor, straja împotriva dușmanilor, închisoare unde intră sufletul și-și plânge păcatele, lucrătoare a pomenirii morții, zugrav iscusit al chinurilor veșnice, iscoditoare a judecății lui Dumnezeu, sprijin puternic al întristării (pocăinței), vrăjmașa îndrăznelii, tovarășa liniștii, potrivnica iubirii de a învăța pe alții, adaus de cunoștință, prilejuitoarea vederilor dumnezeiești, progres nearătat al virtuții, suire tăinuita către Dumnezeu.

Cel ce nu-și cunoaște greșelile își înfrânează limba, iar vorbărețul nu s-a cunoscut încă pe sine cum trebuie. Tăcerea lui Iisus l-a impresionat pe Pilat, liniștea omului duhovnicesc mistuie slava deșartă.

Un singur cuvânt a rostit Petru și din pricina aceasta a plâns cu amar, căci a uitat ca s-a spus: ,,Zis-am: păzi-voi căile mele ca să nu greșesc cu limba mea.'” (Psalmi 38,1) și de ceea ce-a spus altul: ,,Mai bine să cazi de la înălțime pe pământ, decât din pricina limbii.'”

Tăcerea creează o stare de liniște a minții care poate în felul acesta să se ocupe cu pătrunderea într-o lume necunoscută încă și pe care caută să o înțeleagă. Când se scufundă în Dumnezeu și în cunoașterea smereniei sale în fața lui Dumnezeu, ea dă naștere rugăciunii. Tăcerea întru cunoștință nu numai că ne păzește de vrăjmași, dar nici nu-i lasă să se apropie.

Cine s-a cunoscut pe sine cum trebuie, știe că e indefinit și nu se poate descrie. Își dă seama că de negrăitul omenesc, pe lângă aceasta, cunoscându-se pe sine a ajuns la smerenie, adică la cunoștința micimii și nepriceperii sale și nu vrea să mai spună nimic căci orice cuvânt vrea să învețe pe altul ceva. Dacă numai în tăcere se cunoaște pe sine ca negrăit, numai în tăcere se poate apropia cineva de Dumnezeu, infinit mai negrăit. Tăcerea în care s-a apropiat cineva de Dumnezeu e pe de altă parte o convorbire cu Dumnezeu mai presus de orice vorbire. El îl cunoaște pe Dumnezeu ca subiect care-i cere ceva, și-I răspunde prin smerenia sa. De-ți vei păzi limba ta ți se va da ție de la Dumnezeu harul străpungerii inimii ca să privești sufletul tău și prin aceasta vei intra în bucuria Duhului. Însă de vei fi biruit de limbă  niciodată nu vei ieși din întuneric.

Limbuția se naște sau din prea mare libertate în vorbire și din obișnuința cea rea - deoarece limba fiind un organ firesc al trupului, așa precum s-a deprins și precum îi cere obiceiul, așa și grăiește - sau mai ales din slava deșartă la cei ce se nevoiesc și mai ales la ei și deseori din lăcomia pântecelui. Pentru aceea nu rareori mulți dintre cei care-și înfrânează stomacul cu oarecare sforțare opresc și multa grăire a limbii.

Cel ce se sârguiește în cugetarea la moarte își oprește limba, iar cel ce a agonisit plânsul inimii se ferește de vorbărie ca de foc. Nestatornicii și nepricepuții să nu ispitească pe cei înțelepți. Iar cel înțelept este bărbatul ce place lui Dumnezeu, care vorbește puține și pe cele de trebuință și plăcute lui Dumnezeu.

Când afli pe unul gâlcevindu-se și luptându-se împotriva adevărului și a lucrului vădit, pune capăt gâlcevii, părăsind pe unul ca acela, fiindcă și-a împietrit cu totul mintea. Căci precum apa cea rea strică vinul, așa vrajba strică pe cei virtuoși cu viața, și cu socotința, zice Sfântul Antonie cel Mare.[4]

Nu vorbi cu două limbi, într-un fel arătându-te cu cuvântul și într-alt fel aflându-te cu conștiință. Căci pe unul ca acesta Scriptura îl pune sub osândă[5] zice .

De ce iubeşte lumea zgomotul?…În trecut oamenii se adunau la şezători să cânte doine, cântece de leagăn, ghicitori etc. Azi,  se uită bogăţia folclorului, fiindcă oamenilor nu le mai place tăcerea creatoare… Zgomotele cad ca un potop. Cine va fi în stare să construiască o nouă arcă a lui Noe salvatoare din noul potop al decibelilor? Tăcerea, în faţa oamenilor şi a celor înconjurătoare, nu este o fugă din faţa vieţii, ci este condiţia indispensabilă ca sufletul să se reîntoarcă mai autentic în faţa oamenilor şi a tuturor celor înconjurătoare. Astăzi când dincolo de fiecare vietate care caută să-şi facă simţită prezenţa, băile de tăcere sunt necesare omului ca să tacă în el glasurile discordante ale orgoliului şi egoismului, dar mai ales pentru a asculta Cuvântul lăuntric, care ne purifică, ne fortifică şi ne unifică. Făptura noastră este plină de lucruri care ne proiectează afară. Surmenajul şi exteriorizarea neîntreruptă a vieţii noastre ne duce la o nemiloasă irosire a vitalităţii noastre lăuntrice. De aceea,  nenorocirea omului se trage dintr-un singur lucru: că nu ştie să stea liniştit într-o cameră.

Clipele de tăcere pe care ni le rezervăm, chiar dacă sunt dureroase, conferă gândirii noastre o agerime nouă, vorbirii noastre rezonanţe mai adânci, acţiunii noastre o rodnicie înzecită. Cât taci, atâta valorezi. Dacă Dumnezeu ne-ar scrie pe frunţi gândurile care ne frământă, n-am mai îndrăzni să ne arătăm lumii, am înţelege mai bine nimicnicia noastră, dar mai ales importanţa pe care trebuie s-o acordăm tăcerii, ca mijloc indispensabil pentru a face ordine în propria casă.

Rugăciunea nu este aceea care zboară de pe buze când în suflet este furtună, deoarece cu Dumnezeu nu ne întâlnim undeva în cosmos, ci în intimitatea inimii…rugăciunea trebuie scăldată în tăcere, astfel este lipsită de mediul său vital. A fi tăcut nu înseamnă a fi mut sau ursuz. Trebuie să ne păzim de tăcerea rea ca de flecăreală, pentru că tăcerea nu este ceva absolut în sine, o raţiune de a fi. Avem, de exemplu, tăcerea mofluză, care este un lucru nedemn de un adult, sau tăcerea unei mândrii şifonate, avem tăcerea indiferenţei sau egoismului în cazul în care cuvântul nostru ar putea aduce lumină, pace şi îmbărbătare; există şi o tăcere evazivă, atunci când am avea datoria de a face act de prezenţă iubitoare şi activă faţă de cei din jurul nostru; există şi o tăcere a laşităţii atunci când ar trebui să avem curajul de a lua apărarea cinstei lui Dumnezeu, ori a reputaţiei aproapelui, sau când am avea obligaţia de a ne mărturisi vinovăţia. Tăcerea este o binefacere şi o bogăţie, dar în anumite cazuri ea poate fi ucigaşă.

Spiritul de a critica este un venin, un vierme, un cancer într-un organism sănătos. El absoarbe energiile vitale ale celui ce critică, ale celui ce ascultă critica şi ale celui criticat. Spiritul de a critica este spiritul satanei. Dacă cineva îi dă acces în sine, nu mai este loc nici pentru intimitate cu sine, nici cu aproapele şi nici cu Dumnezeu. Tăcerea este dimensiunea vitală a sufletului în care se învaţă cea mai frumoasă şi eroică melodie, menită să fie cântată cu îngerii… „un cântec nou” (Apocalipsa 5, 9). Trebuie să ştim să profităm şi de zgomot…să-l ascultăm în tăcere şi să-l unim cu rugăciunea., De pildă zgomotul unei nicovale dacă-l ascultăm ne oferă în tăcere munca muncitorilor; un clopot când sună ne îndeamnă la rugăciune; vântul ne îndeamnă să ne rugăm pentru cei ce suferă de frig, etc.Să medităm mult Cuvântul lui Dumnezeu, ca să nu ajungem sclavii cuvintelor noastre, dar să fim liberi prin inspiraţia Duhului Sfânt.

 https://www.resursecrestine.ro/studii/165103/duhul-grairii-in-desert

 

Despre dezlegarea de păcate la spovedanie

 

De nimic nu se vorbeşte atât de puţin ca şi despre toate cele ce ţin de Sf. Taină a Spovedaniei din Biserica noastră dreptslăvitoare. Cei care mai vorbesc câte ceva sunt foarte rari şi nici ei nu o fac îndeajuns. Lucrul cel mai grav însă e faptul că mulţi duhovnici nu ştiu cât de tare se vor osândi pentru că nu-i canonisesc pe credincioşi aşa cum cer canoanele sau hotărârile Sf. Părinţi. Puţini sunt duhovnicii care ştiu cât de mult greşesc când îi dezleagă de păcate pe cei pe care nu trebuie să-i dezlege.

Iată ce ne spune Pr. Cleopa Ilie, atunci când a fost întrebat de cazurile în care rămân nedezlegate păcatele mărturisite la spovedanie. Aceasta se întâmplă doar “când creştinul nu-şi mărturiseşte toate păcatele, asemenea lui Iuda, şi când duhovnicul nu le dezleagă. El nu are voie să le dezlege până ce creştinul nu primeşte canonul rânduit. Dacă duhovnicul dezleagă pe cineva <<mai înainte de a face acela canonul, sau mai înainte de a mărturisi (de a se făgădui) că îl va face, unul ca acela se face vinovat de toate toate păcatele celui pe care l-a dezlegat>> (A se vedea Carte foarte folositoare de suflet şi Învăţătura către duhovnic, de Sf. Nicodim Aghioritul). Iarăşi, păcatele omului rămân nedezlegate dacă nu face fapte de pocăinţă, <<căci fără de îndreptare nu poate să existe iertare.>> Însă, adevărata pocăinţă este părăsirea păcatului şi căinţa inimii.” (Îndrumarul Duhovnicului de Pr.Eugen Drăgoi)

Chiar în Molitfelnic se arată limpede pentru duhovnicii care au citit cu atenţie şi au luat aminte că, la păcătoşii cu păcate opritoare de la împărtăşire, dezlegarea nu se dă după spovedanie, ci trebuie amânată până la împlinirea canonului dat. În astfel de cazuri, în locul formulei de dezlegare, Molitfelnicul cere să se spună altceva, o sfătuire: “Fiule, atâţia ani poruncesc dumnezeieştii părinţi să nu te împărtăşeşti cu Sfintele Taine, ci numai să bei aghiazmă mare. Şi, de vei avea grijă să nu te împărtăşeşti, ţi se vor dezlega păcatele tale; iar de vei îndrăzni, peste porunca sfinţilor părinţi, ca să te împărtăşeşti, atunci te vei socoti al doilea Iuda. Iar dacă vei fi bolnav şi tare slab, temându-te de moarte, atunci să te împărtăşeşti; şi dacă te vei însănătoşi, iarăşi vei rămâne oprit atâţia ani câţi ţi s-au poruncit, până când vei plini canonul. Iar dacă te vei împărtăşi de frica morţii, plinind canonul cel dintâi, ţi se va socoti alt canon pentru împărtăşire şi-l vei plini şi pe acela.”

De fapt, păcatele cele mai grele nici n-ar trebui dezlegate de către duhovnici, ci de arhierei, după cum arată acest lucru Sf. Simeon al Tesalonicului: „căci preoţii nici nu au voie a canonisi şi a dezlega toate păcatele, după priceperea lor; şi mai ales cele ce sunt ale lepădării, aceştia nu le pot dezlega, fără numai arhiereii, asemenea şi ale uciderii, şi greşalele preoţilor, ale jurământului şi altele.” (Tratatul II)

Deşi unii penitenţi sunt trimişi la arhierei, aceştia ar trebui să-i canonisească pe ei, aşa după cum o cer canoanele sau hotărârile Sf. Părinţi. Nimeni nu este deasupra canoanelor Sf. Părinţi. De aceea, noi, duhovnicii, nu-i putem canonisi pe cei ce ni se spovedesc nouă, după cum ni se pare minţii noastre că e mai bine, ci după cum cer canoanele Sf. Părinţi. De nu vom face aşa, vom vedea la ieşirea noastră din viaţă ce osândă groaznică ne aşteaptă. Căci nu trebuie să ascultăm de nimeni atunci când suntem învăţaţi să nu ţinem cont de Sf. Scriptură şi canoanele Sf. Părinţi. Cât de grav este atunci când facem ascultare de cineva şi nu trebuie, ne-o spun Sf. Ignatie Teoforul şi Sf. Meletie Mărturisitorul. Sf. Ignatie purtătorul de Dumnezeu zice: „Cel ce grăieşte în afară de cele poruncite de Dumnezeu, chiar dacă este vrednic de încredere, chiar dacă posteşte, chiar dacă se nevoieşte, chiar dacă minuni face, chiar dacă prooroceşte, să-ţi fie ţie ca un lup îmbrăcat în piele de oaie, care strică şi nimiceşte oile.”

Iar dumnezeiescul Meletie Mărturisitorul zice: „Să nu ascultaţi nici pe monahi, nici pe preoţi când vă sfătuiesc cele rele. Dar ce zic eu de monahi şi preoţi? Nici episcopilor să nu vă supuneţi când vă sfătuiesc să faceţi, să ziceţi şi să cugetaţi cele ce nu sunt de folos sufletului vostru.” (Deasa împărtăşire cu Preacuratele lui Hristos Taine)

Ca să ştim mai bine cu toţii când trebuie dată şi când nu trebuie dată dezlegarea de păcate la spovedanie, dăm mai jos un citat din cartea Spovedania şi duhovnicia a Pr. Petre Vintilescu. Deci, dezlegarea de păcate nu poate fi dată:

1.a) Faţă de cei care refuză să execute canonul indicat, împotrivindu-se astfel pocăinţei şi vindecării lor. Unora ca acestora nu li se dă dezlegarea nici dacă se arată dispuşi a înlocui canonul cu oferirea de liturghii şi sărindare.[…] Îndreptarea sau pocăinţa nu se poate face însă numai în gând sau în inimă, ci, precum zicea Tertulian, trebuie dovedită şi în exterior prin exerciţii concrete şi reale.
2.b) Dacă deci cineva nu vrea să se angajeze la evitarea ocaziilor de păcat, care nu au un caracter absolut constrângător faţă de dânsul, dacă nu se angajează la repararea nedreptăţilor şi pagubelor, dacă nu voieşte să se împace cu cel ce este mâniat, nu poate primi iertarea. Aceasta le va fi refuzată chiar la spovedania următoare, de se va constata că n-au împlinit canonul.[…]
3.c) Celor despre care duhovnicul este convins că nu voiesc să-şi mărturisească nelegiuirile sau refuză să dea lămuririle cerute de duhovnic, în vederea unei mărturisiri complete. Prin aceasta, ei fac dovadă că nu vor să se pocăiască.
4.d) Celor care îşi mărturisesc nelegiuirile înaintea duhovnicului, dar refuză să se denunţe justiţiei sau autorităţilor, lăsând astfel pe alţii să fie bănuiţi şi să sufere consecinţe nemeritate. Categoriile de penitenţi menţionaţi la punctele b,c şi d dovedesc o pocăinţă făţarnică.
5.e) Recidiviştilor incorigibili verificaţi, care, deşi ascultă poveţele administrate de duhovnic în scaunul de spovedanie, totuşi, în urmă, nu părăsesc păcatele mărturisite, ci continuă întocmai ca şi mai înainte, fără niciun semn de sforţare şi de progres. Sufletele unor astfel de persoane dovedesc că nu s-au pătruns încă de căinţă şi, într-o astfel de atitudine, ele se înfăţişează închise harului dumnezeiesc. Sunt, cu alte cuvinte, improprii pentru primirea iertării. Deşi ca formă se arată docili şi ascultători, totuşi, în realitate ei sunt <<ca un arbore rău, care îşi arată foile, dar rădăcinile le ţine înfipte adânc în inimă. Aşadar, semnul unei adevărate spovedanii nu este mărturisirea, ce se face cu gura, ci întristarea pocăinţei. Numai atunci putem să socotim pe un păcătos cu adevărat convertit când se sileşte să nimicească printr-o viaţă aspră, vrednică şi cu inimă înfrântă, ceea ce a mărturisit cu cuvântul.>>

6.f) Se refuză acordarea dezlegării chiar acelora, despre pocăinţa cărora avem îndoială; aceasta, măcar până la edificarea noastră, cu ocazia unei spovedanii viitoare.
Toţi cei enumeraţi în categoriile de mai sus nu pot fi admişi la împartăşire. De altfel, dezlegarea nu dă dreptul în chip imperios la împărtăşirea imediată, precum am mai văzut. Este necesar însă, ca duhovnicul să atragă atenţia celor într-o astfel de situaţie, că s-au spovedit, dar n-au fost iertaţi sau dezlegaţi. Acest avertisment va fi dat, totuşi, fără asprime şi fără brutalitate, chiar faţă de aceia care au manifestat în atitudinea lor lipsă de căinţă. Va căuta mai degrabă a deştepta în ei sentimentul reculegerii şi al căinţei, arătandu-se duhovnicul însuşi impresionat dureros de starea lor de indiferenţă. El le va da pe faţă speranţa sa că Duhul Sfânt va lucra asupra lor şi le va inspira o dispoziţie mai fericită pentru suflet. În cuvântul cel din urmă, duhovnicul îşi va exprima sentimentul său de aşteptare bucuroasă pentru reîntoarcerea fiilor săi duhovninceşti. Refuzarea sau amânarea iertării de păcate încetează în clipa în care penitentul a venit la pocăinţă şi îndreptare, ca fiul risipitor din parabola Sfintei Evanghelii.”

Pr. Cleopa ne spune că există şi o spovedanie păcătoasă sau falsă atunci când „cineva caută un duhovnic lesne iertător, care dezleagă, nu după legea lui Dumnezeu, ci după părerea sa, sau are aceleaşi păcate. Aceştia se afundă amândoi în osândă, mai rău decât dacă nu s-ar fi spovedit. Când cel ce se mărturiseşte nu spune toate păcatele sale sau le spune pe jumătate, sau le justifică cu minciuni, ducând în eroare pe duhovnic, când se vor spovedi în colectiv mai mulţi oameni la duhovnic, spunând păcatele în gând, fără a le auzi preotul şi a le aprecia pe toate în lumina Sfintelor Canoane şi a legilor morale, în toate aceste trei cazuri, Taina Spovedaniei nu este săvârşită canonic şi păcatele rămân nedezlegate, căci spovedania se face numai individual.” (Îndrumarul Duhovnicului)

Abia în cazul acesta, unii se vor vedea siliţi să ia în serios împlinirea canonului, care trebuie să fie dat pe măsura gravităţii păcatelor lor. Mai amintim aici că la fel procedau în privinţa dezlegării de păcate la spovedanie şi duhovnicii renumiţi din secolul trecut, precum cuvioşii: Vichentie Mălău, Nicodim Măndiţă, şi alţii. Sf. Teofan Zăvorâtul în cartea Sfaturi înţelepte ne spune că nu trebuie dezlegaţi la spovedanie cei care ’’nu făgăduiesc să-şi schimbe ideile”, iar în altă parte spune despre cineva că doar ”când îşi va îndeplini canonul cu sinceritate, atunci să-l şi dezlegaţi. Şi să-l îndemnaţi să se abţină de la păcate.”

Aşa cum am văzut pînă acum, dezlegarea de păcate la spovedanie e strâns condiţionată de împlinirea canonului sau a epitimiei cum i se mai spune. Canonul nu poate lipsi nicidecum. În vechime, abia după împlinirea canonului era dată dezlegarea de păcate. Raţiunile pentru care doar în funcţie de acceptarea canonului trebuie dată dezlegarea de păcate, le găsim la marele teolog şi apărător al ortodoxiei Sf. Marcu Evghenicul. Iată ce ne învaţă el: “Aşadar, spunem că nu dăm mai întâi iertare şi dezlegare, ca unii care avem putere de la Dumnezeu, şi după aceea rânduim epitimii, ci nu dăm în alt chip iertarea păcatelor decât împreună cu astfel de epitimii. Şi facem aceasta din multe pricini. Mai întâi, ca, prin reaua pătimire de aici, pe care cel ce a păcătuit o primeşte de bunăvoie, să scape acolo [în viaţa viitoare n.n] de pedeapsa cea fără de voie. <<Căci prin nimic din celelalte nu este aşa de mult slujit Dumnezeu ca prin reaua pătimire>>, zice Grigorie Teologul, <<şi prin lacrimi se dă în schimb iubirea de oameni>>. În al doilea rând, ca iubitorul de plăceri cuget al trupului, care obişnuieşte să nască vrăjmăşia faţă de Dumnezeu şi este pricina a tot păcatul, să fie nimicit prin acest meşteşug ostenitor. <<Căci cele potrivnice>>, zice, <<sunt leacuri ale celor potrivnice [lor]>> şi e neapărat nevoie ca plăcerea să se lepede prin durere. În al treilea rând, pentru ca epitimia dată să fie pentru suflet ca un lanţ şi frâu, ca să nu se mai dedea relelor. În al patrulea rând, deoarece şi prin firea [lui] lucrul virtuţii este ostenitor şi cel ce urmează a fi slobozit spre [a dobândi] deprinderea ei [a virtuţii] trebuie să se obişnuiască cu ostenelile, după cum prin plăcere a alunecat în păcat. În al cincilea rând, pentru că vrem să luăm şi încredinţare prin acceptarea epitimiei date, dacă [acela] a urât desăvârşit păcatul. Acestea sunt pricinile epitimiilor şi încă multe altele.” (Opere,vol. I) Aceleaşi lucruri spuse de Sf. Marcu Evghenicul mai înainte le spune şi Sf. Nicodim Aghioritul în Carte foarte folositoare de suflet.

În încheiere, constatăm astăzi cu multă tristeţe că rari sunt duhovnicii care mai ţin cont de felul cum trebuie dată dezlegarea de păcate la spovedanie. De asemenea, tot mai puţini sunt duhovnicii – şi numărul lor scade pe zi ce trece – care îi mai canonisesc pe ucenicii lor aşa cum cer canoanele Sf. Părinţi. Dar să nu creadă că nu-şi vor lua osânda de la Dumnezeu în veacul viitor. Sf. Nicolae Velimirovici zicea că păcătoşii îi copleşesc cu laude pe duhovnicii care îi îndreptăţesc în păcatele lor, dar să nu se apropie de patul păcătoşilor când aceştia îşi vor da sufletul. Să luăm aminte deci cu toţii şi mai ales duhovnicii…!

Ierom. Timotei de la Vaduri

Cum răspundem când suntem vorbiţi de rău?

 

Încercaţi să înduraţi cu răbdare calomnia ce vi s-a adus, oricât ar fi fost de gravă și consolați-vă cu gândul: „Dumnezeu îmi vede nevinovăţia, de ce să mă supăr?

 

Să ai un renume bun este important. Însă cum ar trebui să reacționăm în calitate de creștini, atunci când primim astfel de atacuri la adresa noastră?

Tatăl meu obișnuia să îmi spună mereu:

„aminteşteşte-ți că eşti parte din familie iar faptele tale se răsfrâng asupra întregii familii”.

Tatăl meu nu era tocmai un creştin exemplar însă totdeauna a fost un cetăţean model, urmând în viaţă principiile creştine. Îi purtam un mare respect şi întotdeauna îmi amintesc de acest sfat simplu pe care mi l-a dat. Faptele mele au avut un impact asupra reputației persoanelor pe care le iubeam.

Să ai un renume bun este important. În Sfânta Scriptură stă scris:

„Un nume (bun) este mai de preţ decât bogăţia” (Pild. 22, 1).

Având un renume bun câştigăm încrederea altora. Trebuie să avem grijă atunci când alții ne atacă pe nedrept, făcându-ne un renume prost. Însă cum ar trebui să reacționăm în calitate de creștini atunci când primim astfel de atacuri la adresa noastră?

Aceasta este o întrebare pe care Mitropolitul Grigorie al St. Petersburgului o pune în cartea sa „Cum să duci o viață sfântă” (How to Live a Holy Life), unde ne și oferă patru răspunsuri:

1. Înainte de toate, indiferent cât de urâte şi injurioase ar fi vorbele rele la adresa noastră, trebuie să avem grijă să nu cădem pradă furiei, violenţei verbale şi răzbunării ci să ne păstrăm calmul. Trebuie să fim într-un duh cu Hristos, iar El, în fața acuzațiilor evreilor, a rămas netulburat și fără dorința de răzbunare. Hristos, spune Sfântul Apostol Pavel „ocărât fiind, nu răspundea cu ocară…, ci se lăsa în grija Celui ce judecă cu dreptate” (I Petru 2, 23).

Primul lucru pe care trebuie să îl facem este să ne amintim de exemplul lui Iisus, să ne păstrăm calmul şi gândirea obiectivă pentru a putea să ne comportăm adecvat cu cel care ne acuză. Asta înseamnă să ne putem controla impulsurile astfel încât să nu ne enervăm și să răspundem provocării. În aceste situații putem să apelăm la rugăciune și, în special, la cea către Hristos, întrucât practicată zilnic ne ajută să controlăm impulsurile și furia atunci când suntem acuzați pe nedrept.

2. Când auziți că ceilalți vă vorbesc de rău și vă acuză de patimi, intenții rele, etc. trebuie să vă supuneți unei autoanalize și să vedeți dacă aveți într-adevăr acele patimi de care sunteți acuzați.

Analizați-vă îndeaproape: nu cumva acele patimi se ascund în voi, fie şi într-o mică măsură?

Atunci când vedeți că există o fărâmă de adevăr, căiți-vă, rugați-vă fierbinte cerându-I Domnului să vă mântuiască de acel păcat și străduiți-vă să vă îndreptați. Analizați de fiecare dată mai întâi modul în care reacționați. Astfel, orice acuzație ar putea fi o binecuvântare care vă ajută să deveniți un creștin mai bun înaintea lui Hristos.

3. Dacă după o analiză atentă, imparțială, observați că patimile de care sunteți acuzat nu există, puteți să vă apărați și să respingeți calomnia ce vi s-a adus însă numai pentru a vă apăra poziția în societate și nu din cauza mândriei sau a iubirii de sine. Însă făceți-o cu calm, fără furie sau indignare.

Acesta nu este un lucru ușor de realizat atunci când ne este rănit orgoliul, imaginea prea bună pe care o aveam despre sine sau imaginea falsă a importanței noastre. Trebuie să ne asigurăm că ripostăm cu grijă și într-un mod obiectiv, fără să fim impulsionați de o mândrie egocentristă.

4. Dacă vedeți că apărarea nu vă ajută cu nimic, atunci:

a) Încercaţi să înduraţi cu răbdare calomnia ce vi s-a adus, oricât ar fi fost de gravă și consolați-vă cu gândul:

„Dumnezeu îmi vede nevinovăţia, de ce să mă supăr? El are grijă de mine iar dacă spălarea rușinii mele îmi va fi de folos atunic Hristos mă va apăra. Îmi va declara nevinovăția la Judecata de Apoi și toți oamenii și îngerii lui Dumnezeu mă vor apăra împreună cu El.”

b) Consolaţi-vă și mai mult cu acest gând:

„Mântuitorul a îndurat o mulţime de nedreptăţi atunci când a trăit pe pământ, dar nu a încercat să se apere în faţa vreunui judecător.

” Unele dintre ele erau foarte grave dar El le-a îndurat pe toate cu răbdare. Așa ar trebui să facem și noi căci „nu este ucenic mai presus de învăţătorul său, nici slugă mai presus de stăpânul său” (Matei 10, 24).

c) Încercaţi de două ori mai mult să vă comportaţi cât mai bine în orice împrejurare.

Străduiţi-vă nu numai să evitați să dați altora ocazia de a vă vorbi de rău prin ceea ce faceți sau ziceți, ci evitați chiar ocazia de a fi suspectați că ați avea acele patimi, printr-un comportament care să nu dea ocazia altora de a vă calomnia.

d) Dacă bârfele la adresa voastră nu încetează, ci se înmulțesc, atunci nu vă mai rămâne altceva de făcut decât să vă adânciți în rugăciune, sperând că Domnul vă va lumina pe voi și îi va îndrepta pe cei care vă supără. Faceți asta pentru că și Dumnezeu s-a purtat așa cu cei care l-au condamnat (Luca 23, 34).

Amintiți-vă mereu că Hristos este modelul nostru. Pe lângă rugăciune, citiți Sfânta Scriptură și căutați să înțelegeți lecțiile pe care EL ni le dă pentru viața de zi cu zi.  Acestea se bazează pe smerenie și pace. Hristos s-a rugat și a postit pentru a-și pregăti trupul să se supună dumnezeirii Sale. Aceasta este, de asemenea, încercarea prin care trebuie să trecem și noi și motivul pentru care trebuie să ducem o viață în sânul Ortodoxiei.