Despre dezlegarea de păcate la spovedanie

 

De nimic nu se vorbeşte atât de puţin ca şi despre toate cele ce ţin de Sf. Taină a Spovedaniei din Biserica noastră dreptslăvitoare. Cei care mai vorbesc câte ceva sunt foarte rari şi nici ei nu o fac îndeajuns. Lucrul cel mai grav însă e faptul că mulţi duhovnici nu ştiu cât de tare se vor osândi pentru că nu-i canonisesc pe credincioşi aşa cum cer canoanele sau hotărârile Sf. Părinţi. Puţini sunt duhovnicii care ştiu cât de mult greşesc când îi dezleagă de păcate pe cei pe care nu trebuie să-i dezlege.

Iată ce ne spune Pr. Cleopa Ilie, atunci când a fost întrebat de cazurile în care rămân nedezlegate păcatele mărturisite la spovedanie. Aceasta se întâmplă doar “când creştinul nu-şi mărturiseşte toate păcatele, asemenea lui Iuda, şi când duhovnicul nu le dezleagă. El nu are voie să le dezlege până ce creştinul nu primeşte canonul rânduit. Dacă duhovnicul dezleagă pe cineva <<mai înainte de a face acela canonul, sau mai înainte de a mărturisi (de a se făgădui) că îl va face, unul ca acela se face vinovat de toate toate păcatele celui pe care l-a dezlegat>> (A se vedea Carte foarte folositoare de suflet şi Învăţătura către duhovnic, de Sf. Nicodim Aghioritul). Iarăşi, păcatele omului rămân nedezlegate dacă nu face fapte de pocăinţă, <<căci fără de îndreptare nu poate să existe iertare.>> Însă, adevărata pocăinţă este părăsirea păcatului şi căinţa inimii.” (Îndrumarul Duhovnicului de Pr.Eugen Drăgoi)

Chiar în Molitfelnic se arată limpede pentru duhovnicii care au citit cu atenţie şi au luat aminte că, la păcătoşii cu păcate opritoare de la împărtăşire, dezlegarea nu se dă după spovedanie, ci trebuie amânată până la împlinirea canonului dat. În astfel de cazuri, în locul formulei de dezlegare, Molitfelnicul cere să se spună altceva, o sfătuire: “Fiule, atâţia ani poruncesc dumnezeieştii părinţi să nu te împărtăşeşti cu Sfintele Taine, ci numai să bei aghiazmă mare. Şi, de vei avea grijă să nu te împărtăşeşti, ţi se vor dezlega păcatele tale; iar de vei îndrăzni, peste porunca sfinţilor părinţi, ca să te împărtăşeşti, atunci te vei socoti al doilea Iuda. Iar dacă vei fi bolnav şi tare slab, temându-te de moarte, atunci să te împărtăşeşti; şi dacă te vei însănătoşi, iarăşi vei rămâne oprit atâţia ani câţi ţi s-au poruncit, până când vei plini canonul. Iar dacă te vei împărtăşi de frica morţii, plinind canonul cel dintâi, ţi se va socoti alt canon pentru împărtăşire şi-l vei plini şi pe acela.”

De fapt, păcatele cele mai grele nici n-ar trebui dezlegate de către duhovnici, ci de arhierei, după cum arată acest lucru Sf. Simeon al Tesalonicului: „căci preoţii nici nu au voie a canonisi şi a dezlega toate păcatele, după priceperea lor; şi mai ales cele ce sunt ale lepădării, aceştia nu le pot dezlega, fără numai arhiereii, asemenea şi ale uciderii, şi greşalele preoţilor, ale jurământului şi altele.” (Tratatul II)

Deşi unii penitenţi sunt trimişi la arhierei, aceştia ar trebui să-i canonisească pe ei, aşa după cum o cer canoanele sau hotărârile Sf. Părinţi. Nimeni nu este deasupra canoanelor Sf. Părinţi. De aceea, noi, duhovnicii, nu-i putem canonisi pe cei ce ni se spovedesc nouă, după cum ni se pare minţii noastre că e mai bine, ci după cum cer canoanele Sf. Părinţi. De nu vom face aşa, vom vedea la ieşirea noastră din viaţă ce osândă groaznică ne aşteaptă. Căci nu trebuie să ascultăm de nimeni atunci când suntem învăţaţi să nu ţinem cont de Sf. Scriptură şi canoanele Sf. Părinţi. Cât de grav este atunci când facem ascultare de cineva şi nu trebuie, ne-o spun Sf. Ignatie Teoforul şi Sf. Meletie Mărturisitorul. Sf. Ignatie purtătorul de Dumnezeu zice: „Cel ce grăieşte în afară de cele poruncite de Dumnezeu, chiar dacă este vrednic de încredere, chiar dacă posteşte, chiar dacă se nevoieşte, chiar dacă minuni face, chiar dacă prooroceşte, să-ţi fie ţie ca un lup îmbrăcat în piele de oaie, care strică şi nimiceşte oile.”

Iar dumnezeiescul Meletie Mărturisitorul zice: „Să nu ascultaţi nici pe monahi, nici pe preoţi când vă sfătuiesc cele rele. Dar ce zic eu de monahi şi preoţi? Nici episcopilor să nu vă supuneţi când vă sfătuiesc să faceţi, să ziceţi şi să cugetaţi cele ce nu sunt de folos sufletului vostru.” (Deasa împărtăşire cu Preacuratele lui Hristos Taine)

Ca să ştim mai bine cu toţii când trebuie dată şi când nu trebuie dată dezlegarea de păcate la spovedanie, dăm mai jos un citat din cartea Spovedania şi duhovnicia a Pr. Petre Vintilescu. Deci, dezlegarea de păcate nu poate fi dată:

1.a) Faţă de cei care refuză să execute canonul indicat, împotrivindu-se astfel pocăinţei şi vindecării lor. Unora ca acestora nu li se dă dezlegarea nici dacă se arată dispuşi a înlocui canonul cu oferirea de liturghii şi sărindare.[…] Îndreptarea sau pocăinţa nu se poate face însă numai în gând sau în inimă, ci, precum zicea Tertulian, trebuie dovedită şi în exterior prin exerciţii concrete şi reale.
2.b) Dacă deci cineva nu vrea să se angajeze la evitarea ocaziilor de păcat, care nu au un caracter absolut constrângător faţă de dânsul, dacă nu se angajează la repararea nedreptăţilor şi pagubelor, dacă nu voieşte să se împace cu cel ce este mâniat, nu poate primi iertarea. Aceasta le va fi refuzată chiar la spovedania următoare, de se va constata că n-au împlinit canonul.[…]
3.c) Celor despre care duhovnicul este convins că nu voiesc să-şi mărturisească nelegiuirile sau refuză să dea lămuririle cerute de duhovnic, în vederea unei mărturisiri complete. Prin aceasta, ei fac dovadă că nu vor să se pocăiască.
4.d) Celor care îşi mărturisesc nelegiuirile înaintea duhovnicului, dar refuză să se denunţe justiţiei sau autorităţilor, lăsând astfel pe alţii să fie bănuiţi şi să sufere consecinţe nemeritate. Categoriile de penitenţi menţionaţi la punctele b,c şi d dovedesc o pocăinţă făţarnică.
5.e) Recidiviştilor incorigibili verificaţi, care, deşi ascultă poveţele administrate de duhovnic în scaunul de spovedanie, totuşi, în urmă, nu părăsesc păcatele mărturisite, ci continuă întocmai ca şi mai înainte, fără niciun semn de sforţare şi de progres. Sufletele unor astfel de persoane dovedesc că nu s-au pătruns încă de căinţă şi, într-o astfel de atitudine, ele se înfăţişează închise harului dumnezeiesc. Sunt, cu alte cuvinte, improprii pentru primirea iertării. Deşi ca formă se arată docili şi ascultători, totuşi, în realitate ei sunt <<ca un arbore rău, care îşi arată foile, dar rădăcinile le ţine înfipte adânc în inimă. Aşadar, semnul unei adevărate spovedanii nu este mărturisirea, ce se face cu gura, ci întristarea pocăinţei. Numai atunci putem să socotim pe un păcătos cu adevărat convertit când se sileşte să nimicească printr-o viaţă aspră, vrednică şi cu inimă înfrântă, ceea ce a mărturisit cu cuvântul.>>

6.f) Se refuză acordarea dezlegării chiar acelora, despre pocăinţa cărora avem îndoială; aceasta, măcar până la edificarea noastră, cu ocazia unei spovedanii viitoare.
Toţi cei enumeraţi în categoriile de mai sus nu pot fi admişi la împartăşire. De altfel, dezlegarea nu dă dreptul în chip imperios la împărtăşirea imediată, precum am mai văzut. Este necesar însă, ca duhovnicul să atragă atenţia celor într-o astfel de situaţie, că s-au spovedit, dar n-au fost iertaţi sau dezlegaţi. Acest avertisment va fi dat, totuşi, fără asprime şi fără brutalitate, chiar faţă de aceia care au manifestat în atitudinea lor lipsă de căinţă. Va căuta mai degrabă a deştepta în ei sentimentul reculegerii şi al căinţei, arătandu-se duhovnicul însuşi impresionat dureros de starea lor de indiferenţă. El le va da pe faţă speranţa sa că Duhul Sfânt va lucra asupra lor şi le va inspira o dispoziţie mai fericită pentru suflet. În cuvântul cel din urmă, duhovnicul îşi va exprima sentimentul său de aşteptare bucuroasă pentru reîntoarcerea fiilor săi duhovninceşti. Refuzarea sau amânarea iertării de păcate încetează în clipa în care penitentul a venit la pocăinţă şi îndreptare, ca fiul risipitor din parabola Sfintei Evanghelii.”

Pr. Cleopa ne spune că există şi o spovedanie păcătoasă sau falsă atunci când „cineva caută un duhovnic lesne iertător, care dezleagă, nu după legea lui Dumnezeu, ci după părerea sa, sau are aceleaşi păcate. Aceştia se afundă amândoi în osândă, mai rău decât dacă nu s-ar fi spovedit. Când cel ce se mărturiseşte nu spune toate păcatele sale sau le spune pe jumătate, sau le justifică cu minciuni, ducând în eroare pe duhovnic, când se vor spovedi în colectiv mai mulţi oameni la duhovnic, spunând păcatele în gând, fără a le auzi preotul şi a le aprecia pe toate în lumina Sfintelor Canoane şi a legilor morale, în toate aceste trei cazuri, Taina Spovedaniei nu este săvârşită canonic şi păcatele rămân nedezlegate, căci spovedania se face numai individual.” (Îndrumarul Duhovnicului)

Abia în cazul acesta, unii se vor vedea siliţi să ia în serios împlinirea canonului, care trebuie să fie dat pe măsura gravităţii păcatelor lor. Mai amintim aici că la fel procedau în privinţa dezlegării de păcate la spovedanie şi duhovnicii renumiţi din secolul trecut, precum cuvioşii: Vichentie Mălău, Nicodim Măndiţă, şi alţii. Sf. Teofan Zăvorâtul în cartea Sfaturi înţelepte ne spune că nu trebuie dezlegaţi la spovedanie cei care ’’nu făgăduiesc să-şi schimbe ideile”, iar în altă parte spune despre cineva că doar ”când îşi va îndeplini canonul cu sinceritate, atunci să-l şi dezlegaţi. Şi să-l îndemnaţi să se abţină de la păcate.”

Aşa cum am văzut pînă acum, dezlegarea de păcate la spovedanie e strâns condiţionată de împlinirea canonului sau a epitimiei cum i se mai spune. Canonul nu poate lipsi nicidecum. În vechime, abia după împlinirea canonului era dată dezlegarea de păcate. Raţiunile pentru care doar în funcţie de acceptarea canonului trebuie dată dezlegarea de păcate, le găsim la marele teolog şi apărător al ortodoxiei Sf. Marcu Evghenicul. Iată ce ne învaţă el: “Aşadar, spunem că nu dăm mai întâi iertare şi dezlegare, ca unii care avem putere de la Dumnezeu, şi după aceea rânduim epitimii, ci nu dăm în alt chip iertarea păcatelor decât împreună cu astfel de epitimii. Şi facem aceasta din multe pricini. Mai întâi, ca, prin reaua pătimire de aici, pe care cel ce a păcătuit o primeşte de bunăvoie, să scape acolo [în viaţa viitoare n.n] de pedeapsa cea fără de voie. <<Căci prin nimic din celelalte nu este aşa de mult slujit Dumnezeu ca prin reaua pătimire>>, zice Grigorie Teologul, <<şi prin lacrimi se dă în schimb iubirea de oameni>>. În al doilea rând, ca iubitorul de plăceri cuget al trupului, care obişnuieşte să nască vrăjmăşia faţă de Dumnezeu şi este pricina a tot păcatul, să fie nimicit prin acest meşteşug ostenitor. <<Căci cele potrivnice>>, zice, <<sunt leacuri ale celor potrivnice [lor]>> şi e neapărat nevoie ca plăcerea să se lepede prin durere. În al treilea rând, pentru ca epitimia dată să fie pentru suflet ca un lanţ şi frâu, ca să nu se mai dedea relelor. În al patrulea rând, deoarece şi prin firea [lui] lucrul virtuţii este ostenitor şi cel ce urmează a fi slobozit spre [a dobândi] deprinderea ei [a virtuţii] trebuie să se obişnuiască cu ostenelile, după cum prin plăcere a alunecat în păcat. În al cincilea rând, pentru că vrem să luăm şi încredinţare prin acceptarea epitimiei date, dacă [acela] a urât desăvârşit păcatul. Acestea sunt pricinile epitimiilor şi încă multe altele.” (Opere,vol. I) Aceleaşi lucruri spuse de Sf. Marcu Evghenicul mai înainte le spune şi Sf. Nicodim Aghioritul în Carte foarte folositoare de suflet.

În încheiere, constatăm astăzi cu multă tristeţe că rari sunt duhovnicii care mai ţin cont de felul cum trebuie dată dezlegarea de păcate la spovedanie. De asemenea, tot mai puţini sunt duhovnicii – şi numărul lor scade pe zi ce trece – care îi mai canonisesc pe ucenicii lor aşa cum cer canoanele Sf. Părinţi. Dar să nu creadă că nu-şi vor lua osânda de la Dumnezeu în veacul viitor. Sf. Nicolae Velimirovici zicea că păcătoşii îi copleşesc cu laude pe duhovnicii care îi îndreptăţesc în păcatele lor, dar să nu se apropie de patul păcătoşilor când aceştia îşi vor da sufletul. Să luăm aminte deci cu toţii şi mai ales duhovnicii…!

Ierom. Timotei de la Vaduri