- Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte.

 ,, - Grăitorul de rele dă pe faţă lucruri de taină, iar omul cu duhul cumpănit le ţine ascunse. “

( Pilde 11,13 )

,, - Nu vă grăiţi de rău unul pe altul, fraţilor. Cel ce grăieşte de rău pe frate, ori judecă pe fratele său, grăieşte de rău legea şi judecă legea; iar dacă judeci legea nu eşti împlinitor al legii, ci judecător. “ ( Iacov 4,11) 

Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte ascetice: „Acoperă greșeala celui ce a păcătuit și Dumnezeu o va acoperi pe a ta.”

Părinții pustiei spuneau că diavolul se bucură mai mult de limba care vorbește de rău decât de mâna care fură. Hoțul poate păgubi un om, dar clevetitorul rănește suflete și destramă dragostea dintre frați.

Ce fapte să vadă păgânii la noi din care să se îndrepte , dacă noi ne mâncăm unii pe alții ??

Cum să nu sloboadă Dumnezeu războaie pe pământ, când războaiele încep de la un 

,, Dă-te  mai încolo ! “ ? 

Nu mai avem loc unii de alții, nu ne mai ajung banii, nu ne mai ajung casele, nu ne mai ajunge pământul. Vrem mai mult și mai mult și pentru acest lucru omul de astăzi este capabil de orice. Dracul cel viclean ne promite tot pământul asta numai să ne închinăm lui. 

Se distrug prietenii, frății pentru lucruri trecătoare. Foarte ușor spunem: ,, Mă duc la poliție, ăla a făcut aia, ăla a făcut aia, mă duc la tribual , să vezi ce ii fac “, oare asta vrea Hristos de la noi să ne târâm frate pe frate prin toate aceste grozăvii????

Am pierdut esența lucrurilor, am pierdut și cea mai mică picătură de Duh Sfânt. Și care este rezultatul? Nu ne mai iertăm între noi, nu mai trecem cu vederea lucrurile mici care ne mai supără, am ajuns să ne vindem între noi din ură, răutate și invidie, din mânie și din dorința de a părea noi în ochii oamenilor mai mari decât cel pe care îl denigram. 

Nu se poate să ne mai numim creștini. Care creștini ??

Am ajuns niște animare neraționale care ne vom distruge unii pe alții. Însă Hristos ne-a dat cel mai frumos cuvânt : 

,,- Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui. “( Apocalipsa 22,11)

Bucuria constantă, umorul și detașarea de viitor

     

La început, omul își revizuiește viața și se căiește pentru ceea ce a făcut, apoi începe să se căiască pentru sentimentele sale greșite. Acesta este începutul schimbării de sine. Mai departe, omul începe să-și schimbe caracterul în bine, în mod real, să vadă prezența Celui de Sus în toate, se străduiește să nu piardă niciodată sentimentul de iubire și atunci totul se schimbă în bine – și pentru el, și pentru urmașii săi. Pentru a ne schimba destinul, trebuie să ne schimbăm caracterul. Caracterul reprezintă reacțiile la orice situație, percepția asupra lumii. Înseamnă că, dacă vă schimbați atitudinea față de evenimentele pe care le-ați trăit, vă schimbați caracterul, destinul, karma. Regretul trecutului, nemulțumirea față de prezent, tristețea și teama de viitor constituie neacceptarea voii divine și o luptă cu Dumnezeu. Căința înseamnă lucrul cu sine asupra schimbării atitudinii noastre față de trecut. Învingerea orgoliului în prezent este abilitatea de a gestiona corect un conflict cu oamenii, cu sine, cu lumea înconjurătoare și cu propriul destin. Frica de viitor, grijile legate de viitor, dorința de a conduce viitorul – toate acestea reprezintă tot o luptă subconștientă cu Dumnezeu. Pentru a le depăși, este necesar să înțelegem că sentimentul de iubire este mai important decât conștientul nostru, oricât de logică ni s-ar părea mintea noastră. Pentru a simți unitate cu Dumnezeu, este necesar să oprim conștientul. Când omul își oprește gândurile, renunță la planurile pentru viitor, la frici, la tristețe, se detașează de mâncare și sex, acest lucru îi permite să-și blocheze conștientul și să-și activeze sufletul. În momentul în care înțelegem că suntem divini, veșnici, că nu trebuie să ne fie frică de viitor și să regretăm trecutul, dependența de instincte se va diminua. Este necesar să percepem viața ca pe un joc în care cea mai importantă regulă și principalul premiu îl constituie acumularea iubirii în suflet. Pentru a lucra asupra propriului caracter și pentru a învinge orgoliul, este foarte important să înțelegi că păcatul poate fi transformat în virtute prin iubire. Nu trebuie să ai mustrări de conștiință pentru păcatele tale, ci să-ți amplifici iubirea în suflet. O condiție foarte importantă pentru învingerea orgoliului – formarea unei inerții a iubirii. În măsura în care cultivăm în interiorul nostru mila, sinceritatea, bunătatea, curajul, independența, capacitatea de a ceda, de a nu ne enerva, de a fi îngăduitori față de neajunsurile și punctul de vedere al celorlalți, cu atât ne apropiem mai mult de Dumnezeu. În momentul în care înțelegem că adevărul este iubire, adevărul este milă, compasiune și sentimentul de unitate cu oamenii, atunci orgoliul nostru va fi învins. În măsura în care depășim închinarea la viitor, tendința de a condamna oamenii, nemulțumirea față de destin, cu atât ne comportăm mai demn în timpul bolilor și necazurilor. Cu cât tindem să ne bucurăm în permanență și să avem o atitudine plină de umor față de viață, cu atât suntem mai pregătiți să ne ridicăm deasupra nivelului omului spirit și să trecem la nivelul omului suflet. Pentru a-ți schimba destinul, starea fizică, trebuie să-ți schimbi caracterul, „eu-l” uman.”  

S.N. Lazarev

Textul citat reflectă viziunea autorului S.N. Lazarev asupra evoluției spirituale, concentrându-se pe ideea că schimbarea destinului și a karmei depinde direct de transformarea propriului caracter și de cultivarea iubirii necondiționate.

Ideile principale sunt structurate astfel:

• Etapele schimbării: Procesul începe cu revizuirea vieții, căința pentru fapte și sentimente greșite, continuând cu modificarea reacțiilor și a percepției asupra lumii.
• Depășirea fricilor și a regretelor: Tristețea legată de trecut, nemulțumirea din prezent și teama de viitor sunt văzute ca o neacceptare a voii divine.
• Rolul iubirii: Iubirea este considerată forța supremă. Prin ea, păcatele sunt transformate în virtuți, iar concentrarea trebuie să cadă pe amplificarea iubirii, nu pe vinovăție.
• Stăpânirea de sine: Renunțarea la orgoliu, la dorința de a controla viitorul și cultivarea unor trăsături precum mila, răbdarea și compasiunea duc la o stare de unitate cu divinitatea.Acest text sintetizează perfect esența filozofiei lui Serghei Nikolaevici Lazarev privind transformarea destinului prin schimbarea caracterului și prioritizarea iubirii divine în raport cu logica umană.
  Iată ideile principale structurate pentru o lectură rapidă:
  Mecanismul Schimbării Destinului
  • Caracterul dictează soarta: Destinul și karma se modifică doar prin schimbarea reacțiilor tale la evenimente.
  • Etapele transformării: Procesul începe cu regretul faptelor, continuă cu purificarea emoțiilor și se finalizează cu schimbarea reală a caracterului.
  • Acceptarea divină: Regretul trecutului, nemulțumirea față de prezent și frica de viitor sunt forme de luptă subconștientă cu Dumnezeu.
  Depășirea Orgoliului și Activarea Sufletului
  • Oprirea conștientului: Detașarea de gânduri, planuri, frici, mâncare și sex blochează logica umană și activează sufletul.
  • Gestionarea conflictelor: Învingerea orgoliului înseamnă capacitatea de a accepta cu calm provocările prezentului.
  • Transformarea păcatului: Greșelile nu trebuie urmate de mustrări de conștiință autodistructive, ci de amplificarea iubirii în suflet.
  Cultivarea Inerției Iubirii
  • Virtuțile necesare: Apropierea de divinitate cere milă, sinceritate, bunătate, curaj, independență și toleranță.
  • Adevărul suprem: Adevărul nu este o dogmă rigidă, ci se manifestă prin compasiune și unitate cu ceilalți.
  • Atitudinea în fața încercărilor: Bucuria constantă, umorul și detașarea de viitor oferă demnitate și rezistență în fața bolilor și necazurilor.

Sfântul Sfințit Mucenic Eusebiu, Episcopul Samosatelor 22 Iunie

 Sfântul Eusebiu, marele plăcut al lui Dumnezeu, s-a sfârșit mucenicește, pătimind de mâinile arienilor pentru Fiul lui Dumnezeu Cel pururea de o ființă și de o fire cu Tatăl.

Sfântul Eusebiu a fost episcop în cetatea Samosatelor, cea de sub stăpânirea patriarhiei Antiohiei. El era un bărbat dreptcredincios și plin de râvnă către Dumnezeu și s-a arătat statornic, viteaz și nemișcat în mărturisirea cea dreptcredincioasă, într-acea vreme când eresul lui Arie se întărise și vătămase pe mulți, iar Biserica lui Hristos era tulburată de el întocmai ca o corabie în mijlocul mării înviforate. Pentru că, după moartea Sfântului și Marelui împărat Constantin, împărăția Răsăritului luând-o fiul său, Constanțiu, cel înșelat cu eresul lui Arie, ajuta foarte mult arienilor și se lupta pentru dânșii, făcând multă prigonire și răutate celor dreptcredincioși. Atunci și Sfântul Eusebiu a pătimit de la arieni multe supărări. Iar râvna lui pentru buna credință în Biserica lui Hristos a început a se cunoaște de aici:

Când Eudoxie, patriarhul Antiohiei, ereticul cel de un gând cu arienii, a venit la scaunul patriarhiei Constantinopolului pentru bogăție, s-a făcut sinod în Antiohia de toți episcopii Siriei, pentru a alege alt patriarh în locul lui Eudoxie. Puțin însă era atunci numărul episcopilor și al creștinilor dreptcredincioși, căci mai mulți erau eretici arieni, urmând împăratului celui răucredincios. în acel sinod Sfântul Eusebiu era unul dintre cei întâi-șezători. Deci Sfântul Eusebiu, știind bine pe Sfântul Meletie, episcopul Sevastiei din Armenia, cum că este dreptcredincios și ține întru totul la învățătura stabilită la Sinodul cel dintâi, care s-a ținut în Niceea, sfătuia pe toți să aleagă la patriarhie pe Meletie. Deci cei ce aveau socoteala arienilor, neștiind credința cea dreaptă a lui Meletie și socotindu-l că este de un gând cu dânșii, au ascultat cu înlesnire sfatul lui Eusebiu și, alcătuind asupra lui judecata alegerii de obște, au întărit-o cu iscăliturile mâinilor lor și au încredințat-o Sfântului Eusebiu. După aceea, trimițând rugăminte la Sfântul Meletie, cu împărătească voire l-au adus pe el în Antiohia cu mare cinste, ieșindu-i tot poporul în întâmpinare.

Și primind Sfântul Meletie scaunul patriarhiei, învăța pe popor mai întâi viața cea îmbunătățită și obiceiurile cele bune, curățind calea cea îndărătnicită din inimile lor spre credința cea dreaptă. Pentru că sfântul se gândea că dacă va îndrepta mai întâi obiceiurile lor cele rele, smulgându-le ca pe niște spini și pălămidă din inimile lor, va putea mai cu înlesnire să semene întru dânșii sămânța dreptei credințe. Insă poporul dorind să știe cu dinadinsul ce fel de credință are patriarhul lor cel nou și supărându-l pe el pentru aceasta, Sfântul Meletie a propovăduit în biserică cuvântul lui Dumnezeu către popor, preamărind dreapta credință ce s-a întărit la întâiul Sinod a toată lumea din Niceea și mărturisind că Fiul lui Dumnezeu este de o ființă, de o fire și asemenea cu Tatăl, nezidit și Făcător a toată făptura”.

Astfel învățând sfântul cu mare glas poporul, arienii s-au tulburat foarte tare, precum scrie pe larg în viața lui Meletie; iar dreptcredincioșii s-au veselit cu bucurie negrăită, văzând pe un arhiereu ca acela dreptcredincios șezând pe scaunul apostolesc. Deci arienii, mâhnindu-se foarte mult, au izgonit din biserică pe Meletie, arhiereul lui Dumnezeu, după treizeci de zile de la primirea patriarhiei, și au început a-l huli pretutindeni, numindu-l eretic. Apoi au îndemnat și pe împărat să-l osândească pe Meletie la surghiunie. Deci sfântul a fost scos noaptea din Antiohia și trimis la surghiunie, iar în locul său au ales pe un oarecare arian Evzoie. Atunci Sfântul Eusebiu, episcopul Samosatelor, văzând că Biserica Antiohiei este tulburată de eretici și o răutate fără de vină ca aceea se face Sfântului Meletie, noul arhiepiscop, i-a fost mare jale de aceasta. Deci, sculându-se, a plecat din Antiohia, nespunând nimănui de aceasta, și s-a dus la cetatea sa.

Iar arienii, aducându-și aminte că este la dânsul spre păstrare alegerea la arhierie a Sfântului Meletie - cea alcătuită cu judecată de obște și întărită de mâinile tuturor -, și temându-se ca nu cumva să fie vreodată judecați la sinod, că ei singuri cu un glas l-au ales ca arhiepiscop și îndată l-au izgonit, au rugat pe împărat, care tocmai se afla în Antiohia, să trimită după Eusebiu și să le dea acea judecată încredințată lui. Deci împăratul îndată a trimis un slujitor în urma sfântului, care, ajungându-l, i-a spus porunca împărătească. Iar episcopul i-a răspuns: „Judecata cea de obște care mi s-a încredințat mie, nu o voi da, decât numai când toți cei ce mi-au încredințat-o se vor aduna împreună”.

Și întorcându-se trimisul împăratului cu acest răspuns, împăratul s-a supărat foarte tare și a trimis a doua oară, scriind în cartea sa cu asprime și poruncind, că de nu va voi să-i dea scrisoarea, să-i taie mâna dreaptă. Iar acesta o scria numai ca să înfricoșeze pe sfântul episcop, iar trimisului nu i-a poruncit să facă un lucru ca acela. Și ajungând trimisul împărătesc la Eusebiu și dându-i îngrozitoarea scrisoare împărătească, Sfântul Eusebiu a citit-o și îndată și-a întins amândouă mâinile spre tăiere, zicând: „Nu numai mâna dreaptă, ci și pe stânga să o tăiați, iar eu nu voi da judecata alegerii lui Meletie, cea care mustră arătat răutatea și fărădelegea arienilor!”. Deci trimisul s-a întors iarăși deșert. Iar împăratul, auzind acest răspuns al sfântului, s-a mirat foarte mult de neînfricoșata lui bărbăție și de statornicia lui cea tare, iar mai pe urmă îl lăuda pe el înaintea tuturor.

Iar după câțiva ani, murind răucredinciosul împărat Constanțiu și după dânsul venind Iulian Paravatul, acesta l-a întors de la surghiu-nie în scaunul Antiohiei pe Sfântul Meletie, dar pe urmă iarăși l-a izgonit. Pe vremea împărăției aceluia, încă mai mare răutate a început a pătimi Biserica lui Hristos. Căci, pe lângă eresul arienilor care tulbura pe cei dreptcredincioși în toată lumea, s-a adăugat și prigo­nirea de la închinătorii de idoli; pentru că împăratul, lepădându-se de Hristos, a jertfit idolilor și a ridicat prigoană asupra creștinilor, și mai ales asupra rânduielii bisericești.

Atunci multe biserici ale celor dreptcredincioși erau fără de slujitori și scaunele arhierești fără de arhierei, unii fiind uciși de arieni pe vremea împărăției lui Constanțiu, iar alții de închinătorii de idoli de sub stăpânirea lui Iulian. Și de n-ar fi scurtat Domnul viața și împărăția lui Iulian, abia ar fi rămas vreo biserică cu slujitorii săi întreagă. într-o vreme cumplită ca aceea, Sfântul Eusebiu, tăinuin-du-și vrednicia sa arhierească și îmbrăcându-se întru cea ostășească, a cutreierat Siria, Fenicia și Palestina, întărind pe creștini în sfânta credință. Și unde afla vreo biserică fără slujitori, punea preoți și diaconi și din ceilalți clerici; iar în unele locuri punea și episcopi, dintre aceia pe care-i afla că lepădaseră dogmele lui Arie și aveau înțelegere ortodoxă. Astfel de râvnă pentru Hristos, astfel de osteneală, de sarguință și grijă pentru Biserica lui Hristos avea acest mare arhiereu al lui Dumnezeu, Eusebiu.

Iar după ce a pierit cu sunet păgânul Iulian, a venit după dânsul Iovinian, dreptcredinciosul și de Hristos iubitorul împărat. Deci Sfântul Meletie s-a întors iarăși la scaunul său, asemenea și Sfântul Eusebiu; iar ceilalți arhierei dreptcredincioși au început fiecare la arătare a-și lua locul lor.

Apoi, după îndemnul Sfântului Eusebiu, Sfântul Meletie a adunat în Antiohia un sinod local, la care au luat parte douăzeci și șapte de episcopi, între care Eusebiu era întâi după Meletie. La acel sinod a fost și Sfântul Pelaghie, episcopul Laodiceei, despre a cărui curată și sfântă viață se scrie astfel: El în tinerețile sale a fost silit de părinții săi spre nuntă. Deci fiind dus în odaia de nuntă, a sfătuit pe mireasa sa la păzirea cea neîntinată a fecioriei. Și petrecea cu ea întru feciorie curată sub chipul însoțirii, ca un frate cu sora sa. Incă era bogat și în multe alte fapte bune, pentru care a fost cinstit cu rânduiala arhierească de la Dumnezeu și de la oameni. Acesta avea mare dragoste atât către Sfântul Meletie, cât și către Sfântul Eusebiu și le era prieten de un gând, luptând împreună cu ei pentru răspândirea dreptei credințe. La acel sinod local din Antiohia, sfinții părinți au poruncit tuturor ca să mărturisească de o ființa Fiului cu Tatăl, și credința cea hotărâtă la Sinodul cel dintâi din Niceea.

La aceasta s-au învoit și arienii, și au iscălit cu mâinile lor, însă cu fățărnicie, ca să facă pe plac împăratului celui dreptcredincios și dreptcredincioșilor sfinți arhierei Meletie, Eusebiu și Pelaghie, temându-se de îndrăzneala cea mare pe care o aveau aceștia înaintea împăratului, pentru că împăratul cel evlavios iubea foarte mult pe acești stâlpi ai Bisericii pentru credința lor cea dreaptă și pentru sfințenia lor și îi cinstea foarte mult, ascultându-i în toate. Pentru aceea, ei erau înfricoșați ereticilor, care, de frica lor, au trecut la Biserica celor dreptcredincioși. Iar după moartea dreptcredinciosului împărat Iovinian și după ce Valent a fost pus împărat în locul lui, ereticii iarăși s-au întors la credința lor de mai înainte, întocmai precum câinii la vărsătura lor, înșelând și pe împăratul la credința ariană, prin soția lui, ariana Domnica. Astfel, Biserica celor dreptcre­dincioși a fost iarăși chinuită și păstorii ei izgoniți. Deci Sfântul Meletie a fost surghiunit iarăși în Armenia, iar Sfântul Pelaghie, în Arabia. Asemenea și Sfântul Eusebiu a fost osândit la surghiunie în Tracia.

Iar după ce s-a dat acea nedreaptă judecată a nedreptului împă­rat pentru izgonirea lui Eusebiu, a fost adusă porunca la Samosata spre seară. Și înștiințându-se Sfântul Eusebiu despre aceasta, a chemat la sine pe acel om împărătesc care venise cu hotărârea împărătească și i-a zis: „Taci acum și nu spune nimănui pricina venirii tale, pentru că, de se va înștiința poporul, îndată se va umple de râvnă, se va tulbura și te va ucide; iar eu mă voi afla pricinuitor al morții tale”. Aceasta zicând și săvârșind cântarea cea de seară, a spus taina și gândul său uneia din credincioasele sale slugi, și când toți au adormit, a ieșit din casa arhierească cu acea slugă, care luând o pernă și o carte, le ducea după el.

Și mergând la râul Eufratului, care curgea pe lângă zidul cetății, s-a urcat într-o luntre ca să plece spre cetatea Zeugma; și a poruncit vâslașilor să pornească, și ostenindu-se toată noaptea aceea, când s-a făcut ziuă, au ajuns la cetatea dorită. Iar samosatenii, înștiințându-se de plecarea sfântului lor arhiereu de la ei, s-au umplut de mare plângere și tânguire, și întrebau în ce parte s-a dus. Iar unul din cei ce văzuseră cum sfântul a șezut în luntre și a poruncit să-l ducă la cetatea Zeugma, a spus poporului încotro s-a dus arhiereul. Deci mulți urcându-se în multe luntre, au alergat degrabă după el și l-au ajuns la Zeugma; apoi, ridicând glasurile lor către el, se tânguiau cu mare glas și se sârguiau să-l întoarcă în cetatea lor, dar sfântul n-a voit.

Deci ce fel de rugăminți nu făceau și ce fel de cuvinte nu grăiau, căzându-i la picioare și udându-le cu lacrimi, ca să se întoarcă cu ei la scaunul său! Iar Sfântul Eusebiu le aducea aminte de cuvântul Apostolului care zice: Tot sufletul să se supună stăpânirilor celor ce mai mult biruiesc, pentru că nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; și oricare stăpâniri, de la Dumnezeu sunt rânduite. Drept aceea, cine se împotrivește stăpânirii, poruncii lui Dumnezeu se împotrivește. Iar cei ce se împotrivesc, judecată își iau loruși. Acest cuvânt al apostolului spunându-le sfântul, le zicea: „Nu-mi este cu putință să fiu potrivnic poruncii împărătești. Asemenea și vouă nu fără de primejdie vă este a vă împotrivi voii împăratului”.

Iar poporul, văzând că nu poate să-l întoarcă, îi dădea lui de cale, unul aur, altul argint, altul haine, iar altul îi dădea slugile sale ca unuia ce se duce în laturi depărtate. Dar sfântul, luând foarte puțin de la ei și învățându-i pe toți să se țină de dreapta credință și de dogmele sobornicești, s-a rugat pentru toți și, binecuvântându-i pe ei, a pornit pe cale către ținutul Traciei, unde era osândit la izgonire. Și pe când el era în Istru, a venit veste că țara Traciei este foarte bătută și pustiită de goți. De aceea nu s-a mai dus departe, în Tracia, ci a rămas în Istru și a petrecut acolo până la moartea lui Valent, răucredinciosul împărat.

Iar în cetatea Samosatelor, în locul Sfântului Eusebiu a fost trimis de arieni un episcop cu numele Evnomie care cugeta cele arienești. Acela venind în cetate, nimeni nu i-a dat cinstea ce i se cuvenea unui episcop; pentru că n-a ieșit întru întâmpinarea lui nici un om, nici bogat, nici sărac, nici meșter, nici lucrător de pământ, nici bărbat, nici femeie, nici bătrân, nici tânăr, nici măcar un copil, deoarece toți cetățenii erau dreptcredincioși și nu voiau să cinstească pe episcopul cel răucredincios, nici să se binecuvinteze de el și nici să-l vadă.

Deci Evnomie a intrat în episcopie și a luat biserica soborni­cească cu stăpânire împărătească. Iar oamenii, văzând aceasta, nu se mai duceau la biserica aceea, neiubind pe ereticul care era într-însa arhiereu și nimeni nu mergea la el nici în casă, nici în biserică, nici la casa arhierească. Astfel Evnomie ședea în episcopie singur numai cu ai săi care veniseră cu el. Și se povestește că, deși cu credința era rău credincios, însă la obicei era bun, blând, lin, smerit și curtenitor față de toți. Despre obiceiul lui cel bun se grăiește aceasta: Odată a intrat, după obiceiul acelei țări, în baia cea de obște ca să se spele. Iar slugile au închis ușa după el, ca să nu intre alți oameni acolo, unde se spăla episcopul. Și înțelegând el că mulți stăteau înaintea ușii, vrând să se spele, a poruncit slugilor să deschidă ușa și să dea voie tuturor celor ce voiau să intre în baie, să se spele împreună cu el.

Deci au intrat mulți, dar, văzând pe episcop șezând în scăldă­toarea cea caldă, stăteau înaintea lui pentru cinste, iar el îi chema pe cei care voiesc, să intre în aceeași scăldătoare, ei însă nu îndrăzneau. Și cunoscând Evnomie că pentru cinstea lui nu îndrăzneau să se spele, pentru aceea s-a mâhnit și a ieșit degrabă din baie, ca cel ce nu voia să se cinstească. Atunci oamenii care au rămas în baie, îndată au vărsat acea apă din scăldătoare ca fiind spurcată prin spălarea ereticului, apoi au spălat bine vasul și, încălzind altă apă, și-au făcut iarăși scăldătoare. Deci Evnomie, aflând de aceea și văzând că nu poate să tragă la el nicidecum pe oamenii din Samosata, a lăsat episcopia și a plecat din cetate într-ale sale.

Iar după plecarea lui Evnomie, arienii au trimis la Samosata alt episcop de credința lor, anume Luchie, lup arătat și vrăjmaș al oilor lui Hristos. Iar cetățenii i-au făcut și aceluia ca celui dintâi, adică nu l-au primit cu cinste. Deci petrecea și el în episcopie numai cu ai săi, neducându-se nimeni din oameni la dânsul, pentru că oile lui Hristos, deși erau fără păstor, însă, aducându-și aminte bine de învățătura lui, păzeau sfânta credință fără de prihană. Și cum că se îngrețoșau drept credincioșii de acel episcop eretic, o putem vedea din cele ce urmează: într-o vreme mulți copii jucându-se pe uliță după obiceiul lor, aruncau cu o minge unii la alții. Iar Episcopul Luchie, trecând din întâmplare pe acolo, a căzut mingea sub cai și sub careta episcopului; și îndată copiii au început a striga cu glas mare: „Mingea s-a spurcat cu ereticia, mingea s-a spurcat cu ereticia!”. Iar episcopul, auzind aceasta, a lăsat pe unul din slugile sale să vadă ce fac copiii și pentru ce strigă astfel. Și a văzut sluga cum copiii au aprins un foc și cum aruncau mingea prin văpaie încoace și încolo, ca prin ardere să se curețe de ereticie.

Astfel, nu numai oamenii cei în vârstă, dar și copiii cei mici se îngrețoșau de acel episcop eretic, care era ca o urâciune a pustiirii în locul cel sfânt. De aceasta aflând Luchie, n-a urmat blândeților lui Evnomie, ci, umplându-se de mânie, pe mulți din dregătoria cea sfințită, care apărau dogmele cele dreptcredincioase, i-a trimis în surghiuniri prea depărtate. Pe fericitul Antioh, nepotul Sfântului Eusebiu, bărbat ales între preoți, plăcut lui Dumnezeu, insuflat de Duhul Sfânt și iscusit în înțelepciunea cărților, l-a surghiunit la hotarele Armeniei, iar pe diaconul Evolghie, cel așijderea vestit între slujitorii Domnului, l-a gonit în pustia Oasimului, și a fost atunci multă mâhnire și scârbă în cetatea Samosatelor.

Iar după ce răul împărat Valent a pierit rău, a urmat la împărăție dreptcredinciosul împărat Grațian. Acela, îndată pe toți arhiereii și pe alte sfințite fețe, care erau în izgoniri pentru dreapta credință, i-a eliberat de la surghiunie și le-a poruncit să-și ia scaunele lor. Atunci s-au întors și Sfântul Meletie în Antiohia, Sfântul Pelaghie în Laodiceea, iar Sfântul Eusebiu în Samosata. Asemenea și preotul Antioh din Armenia, diaconul Evolghie din Oasim și ceilalți care fuseseră izgoniți de arianul Luchie, au venit într-ale lor; și a fost bucurie mare dreptcredincioșilor și rușinare celor rău credincioși.

După luarea scaunul său, Sfântul Eusebiu, îngrijindu-se cu ceilalți arhierei de buna rânduială bisericească și, văzând că oarecare scaune bisericești erau deșarte după scoaterea arienilor, s-a sârguit, cu sfatul și cu învoirea Sfântului Meletie, să aleagă bărbați vrednici și tari în dreapta credință, pe care, sfințindu-i în dregătoriile arhierești, i-a așezat în scaune. Pe cinstitul Acachie l-a pus episcop în Verea, pe îmbunătățitul Teodot în Ierapole, pe Eusebiu cel de un nume cu el, în Halchida, pe Isidor în Cir, iar în Edesa, după mutarea Sfântului arhiereu Varsa, a ridicat la scaun pe Evloghie Mărturisitorul.

Iar când au ales pe cel mai de pe urmă din episcopii cei puși prin mâinile lui, adică pe plăcutul lui Dumnezeu Marin, ca episcop în cetatea ce se numea Dolihin, care era plină de credința lui Arie, s-a dus el însuși cu Marin în cetatea aceea, voind ca, după ce va curăța acolo Biserica de eresuri, să așeze pe scaun pe arhiereul cel drept-credincios. Și intrând el în cetatea aceea, o oarecare femeie ariană a aruncat de pe acoperiș cu o cărămidă asupra lui, l-a lovit în cap și l-a rănit foarte rău. Și îmbolnăvindu-se din acea rană, Sfântul Eusebiu s-a mutat către Domnul. Iar când el trăgea să moară, a jurat pe toți cei ce erau cu dânsul să nu facă nici un fel de răzbunare acelei femei, pentru că urma Stăpânului său, Care se ruga pentru cei ce L-au răstignit, zicând: Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac! Asemenea se asemăna și Sfântului Ștefan, care se ruga pentru cei ce l-au ucis cu pietre. Astfel s-a sfârșit mucenicește Eusebiu, marele plăcut al lui Dumnezeu, pătimind de mâinile arienilor, pentru Fiul lui Dumnezeu Cel pururea de o ființă și de o fire cu Tatăl. Iar sfântul lui trup a fost întors la Samosata, cetatea lui, și a fost îngropat cu cinste și cu multă jale și tânguire din partea poporului creștinesc.

Iar în locul lui s-a ales ca episcop Antioh fericitul, cel mai sus pomenit, care era fiul surorii Sfântului Eusebiu. Și a înflorit Biserica Samosatelor în dreapta credință, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe unul Dumnezeu în Treime, Căruia și de la noi să-I fie cinste, slavă, mulțumire și închinăciune acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Canon de rugăciune către Sfântul Sfinţit Mucenic Eusebiu, Episcopul Samosatelor

Troparul Sfântului Sfinţit Mucenic Eusebiu, Episcopul Samosatelor

Glasul al 4-lea

Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge Sfinţite Mucenice Eusebiu, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

 

Cântarea 1

Glasul al 8-lea

Irmos: Cel tăiat pe cea netăiată o a tăiat şi a văzut soarele pământul pe care nu-l văzuse. Pe pierzătorul vrăjmaş apa l-a înecat şi pe cea neumblată o a trecut Israel şi cântare a cântat: Domnului să-I cântăm, căci cu slavă S-a preaslăvit.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eusebiu, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Luminându-te cu lumina cea mai desăvârşită şi împreunându-te cu cetele preoţeşti, fericite şi fiind împodobit cu bune laude ale mucenicilor, păzeşte pe cei ce prăznuiesc pomenirea ta, Fericite Mucenice Eusebiu, îmbunând pe Hristos pentru noi.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eusebiu, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Încă din tinereţe fiind aprins de dragostea lui Hristos, ai supus poftele trupului la puterile sufletului cele sfinţite, preafericite; şi arătându-te vas sfinţit ca un uns cu mirul harului, ai păstorit poporul întru cuviinţă, cuvioase.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Duhul te pune înainte mai mare păstor pe tine, care ai risipit negura ereticilor cu cuvinte purtătoare de lumină, înţelepte şi arăţi limpede cărarea cea dreaptă celor ce umblă pe dânsa cu cuviinţă, Mare Mucenice Eusebiu, luminătorule al sufletelor noastre.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Tu, binecuvântată, ceea ce ai născut pe Dumnezeu, binecuvântează pe cei ce te binecuvântează, Preacurată şi-i umple de virtuţi dumnezeieşti şi-i întăreşte a cânta Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit.

 

Cântarea a 3-a

Irmos: Frica Ta, Doamne, o sădeşte în inimile robilor Tăi şi fii nouă întărire, celor ce întru adevăr Te chemăm pe Tine.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eusebiu, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Fost-ai blând şi fără de răutate, cu cuget smerit şi cumpătat şi plin de dragoste dumnezeiască, te-ai împodobit la sfârşit cu cununa mucenicilor.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eusebiu, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Fiind luminat cu podoabele cele din sângiuri, Mucenice Eusebiu Preasfinţite, luminat ai alergat la Sfintele Sfintelor, încununat cu slavă.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Înfruntând hulele lui Arie, celui ieşit din minte, fericite, ai răbdat izgoniri şi moarte foarte silnică; pentru aceea te-ai învrednicit de slava cea nemuritoare.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cu voia Tatălui ai născut pe Cuvântul, prin venirea Duhului, Preasfântă Maică Fecioară, slava arhiereilor; pentru aceea te lăudăm.

Irmos: Frica Ta, Doamne, o sădeşte în inimile robilor Tăi şi fii nouă întărire, celor ce întru adevăr Te chemăm pe Tine.

 

Cântarea a 4-a

Irmos: Cuvinte, din munte umbros, din Una Născătoarea de Dumnezeu, cu dumnezeiască vedere, proorocul mai înainte a cunoscut că ai să Te întrupezi şi cutremurându-se slăvea puterea Ta.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eusebiu, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Cu sarea învăţăturilor tale dulci, înţelepte, ai încetat putreziciunea înşelăciunii şi pe cei ce boleau de eresul credinţei cele rele, i-ai însănătoşit, Fericite Mucenice Eusebiu.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eusebiu, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Îndreptat-ai poporul către limanul mântuirii, înecând credinţa cea arienească, în noianul sângiurilor tale, păstorule şi mucenice, podoaba arhiereilor.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Stea luminoasă ai răsărit în lume, cu lumina sfintelor tale dogme, luminând cugetele dreptcredincioşilor, preafericite; pentru aceasta cu credinţă te fericim.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cu gura şi cu limba şi cu inima te mărturisesc pe tine, Preacurată Maica Ziditorului şi te rog luminează-mi sufletul, care este întunecat de păcate.

 

Cântarea a 5-a

Irmos: Din noaptea necunoştinţei, zi a cunoştinţei de Dumnezeu, întru lumina feţei Tale, Hristoase, a strălucit de dimineaţă lauda Ta în inimile noastre.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eusebiu, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Cu învăţăturile tale, fericite, întărind cugetele dreptcredincioşilor ai răbdat izgonirile pentru dreapta credinţă.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eusebiu, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Stâlp Ortodoxiei, izvorul tămăduirilor şi întărirea Bisericilor, te ştim pe tine, Preaînţelepte Ierarhe Eusebiu.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cu legiuiri dumnezeieşti întărind prin har pe cei fără de lege, ai suferit moarte nedreaptă, de mână fără de lege.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Purtând făclia cea dumnezeiască te-ai cunoscut sfeşnic luminător, Născătoare de Dumnezeu, luminând toate marginile pământului.

 

Cântarea a 6-a

Irmos: Rugăciunea mea voi vărsa către Domnul şi Lui voi spune necazurile mele, că s-a umplut sufletul meu de răutăţi şi viaţa mea s-a apropiat de iad şi ca Iona, mă rog: Dumnezeule, din stricăciune scoate-mă.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eusebiu, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Propovăduit-ai pe Mântuitorul, Cuvântul Cel de o fiinţă şi dimpreună fără de început cu Tatăl, pierzând socoteala cea deşartă a nebuniei celei necurate a lui Arie, Sfinte Mucenice Eusebiu, cel ce eşti zid tare şi nesfărâmat împrejurul credincioşilor.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eusebiu, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Cu stropirea cinstitelor tale sângiuri vopsindu-ţi ţie porfiră împărătească, ai încăput, părinte, cu bucurie la împărăţiile cele dumnezeieşti, ca să stai înaintea Împăratului veacurilor, Preafericite Eusebiu.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Ca un trandafir, ca un crin cu miros foarte bun, ca un rai al lui Dumnezeu te-ai arătat, având în mijlocul tău lemnul vieţii, pe săditorul tuturor şi Domnul şi acum ne umpli pe noi de buna mireasmă a dumnezeiescului Duh, Sfinte Eusebiu.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Pricepând grăitorii de Dumnezeu prooroci, adâncimea cea nemărginită a tainei tale, aievea o au arătat pe ea mai înainte prin semne şi prin proorocii dumnezeieşti, că ai Întrupat pe Cuvântul Tatălui în chip mai presus de cuvânt, Preacurată Fecioară.

Irmos: Rugăciunea mea voi vărsa către Domnul şi Lui voi spune necazurile mele, că s-a umplut sufletul meu de răutăţi şi viaţa mea s-a apropiat de iad şi ca Iona, mă rog: Dumnezeule, din stricăciune scoate-mă.

 

Condac

Glasul al 4-lea

Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi...

Petrecând întru sfinţenie cu dreaptă credinţă şi trecând calea muceniciei ai stins jertfele cele idoleşti, Sfinţite Mucenice Eusebiu; ci ca unul ce ai îndrăznire către Hristos Dumnezeu, roagă-L ca să mântuiască sufletele noastre.

 

Cântarea a 7-a

Irmos: Tinerii evreieşti au călcat în cuptor văpaia cu îndrăzneală şi focul în rouă l-au schimbat, strigând: Bine eşti cuvântat, Doamne Dumnezeule, în veci.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eusebiu, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Petrecând în laude şi în rugăciuni, ierarhe, ai adormit patimile şi te-ai arătat păzitor priveghelnic nouă credincioşilor, celor ce te lăudăm pe tine cu credinţă şi săvârşim pomenirea ta.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eusebiu, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Arătându-te mucenic şi ierarh, dumnezeieşte ai câştigat cele cereşti şi stai înaintea scaunului Ziditorului, strigând: Bine eşti cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Răsărit-ai zori, propovăduind pe Iisus Hristos, Cel Ce a strălucit din Tatăl mai înainte de Luceafăr, luminătorule al Bisericii, podoaba ierarhilor.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Legile firii minunat le înnoieşti prin naşterea ta, Fecioară şi ne înnoieşti pe noi, care suntem stricaţi de călcarea cea rea a poruncii; pentru aceea după datorie te lăudăm.

 

Cântarea a 8-a

Irmos: Tinerii cei de Dumnezeu cuvântători în cuptor, împreună cu focul şi văpaia călcând-o, au cântat: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eusebiu, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Ca un ierarh şi mucenic, roagă pe Mântuitorul tuturor împreună cu ierarhii şi cu mucenicii, ca să aflăm noi milă, Mucenice Eusebiu, sfinţite propovăduitorule.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eusebiu, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Fiind încuviinţat întru buna cunoştinţă de sineţi şi păstorind turma cea sfinţită cu toiagul cuvintelor, ai gonit fiarele eresurilor, preafericite.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Înfruntând tu, Sfinţite Eusebiu, pe ereticii cei îngreunaţi de înşelăciuni, fără dreptate ai fost omorât de ei, nevoindu-te foarte tare.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ca o mai înaltă a dumnezeieştilor înălţimi, ai născut pe Cuvântul cel Preaînalt, Care a ridicat de la pământ firea cea surpată a oamenilor, Prealăudată Fecioară.

Să lăudăm bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Irmos: Tinerii cei de Dumnezeu cuvântători în cuptor, împreună cu focul şi văpaia călcând-o, au cântat: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul.

 

Cântarea a 9-a

Irmos: Cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărturisim pe tine, Fecioară Curată, noi cei izbăviţi prin tine, cu cetele cele fără de trup slăvindu-te pe tine.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eusebiu, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Învrednicitu-te-ai, părinte, a vedea cele de departe, cum nădăjduia sfinţitul tău suflet şi te-ai sălăşluit către lumina cea neapropiată, bucurându-te.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eusebiu, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Arătatu-te-ai frumos cu cântările cele de Dumnezeu, cu faptele cele bune şi cu strălucirile cele preasfinţite ale nevoinţelor, Fericite Eusebiu.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Eusebiu, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Luminându-se cu frumuseţea dreptei credinţe, să adunăm ceată întru veselie, lăudând pe Sfinţitul Eusebiu.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Racla ta izvorăşte har de tămăduiri şi sfântă pomenirea ta luminează lumea ca un soare mare.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ceea ce ai născut cu trup pe Cuvântul Cel preabun, îmbunătăţeşte sufletul meu cel înrăutăţit cu  păcatul, Iubitoare de bine Fecioară.

Irmos: Cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărturisim pe tine, Fecioară Curată, noi cei izbăviţi prin tine, cu cetele cele fără de trup slăvindu-te pe tine.

 

SEDELNA

Glasul al 4-lea

Podobie: Degrab ne întâmpină pe noi...

Luminându-ţi viaţa cu podoabele virtuţilor, te-ai propovăduit a fi păstor şi cinstit arhiereu, Preafericite Eusebiu şi înfrumuseţându-te cu sângele muceniciei, te-ai mutat în sus către cetele cele fără de trup, cu care împreună roagă-te lui Hristos pentru noi, să se mântuiască sufletele noastre.

 

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

Glasul al 4-lea

Podobie: Degrab ne întâmpină pe noi...

Nădejde Neînfricată celor ce nădăjduiesc către tine, ceea ce mai presus de fiinţă ai născut în trup pe Hristos Dumnezeul nostru, pe Acesta roagă-L, dimpreună cu Sfinţii Apostoli, să dea lumii iertare şi pace şi nouă tuturor îndreptare vieţii mai înainte de sfârşit.

 

SEDELNA Sfintei Cruci şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

Glasul al 4-lea

Podobie: Degrab ne întâmpină pe noi...

Fecioară Preacurată, Maica lui Hristos Dumnezeu, sabie a trecut prin sfânt sufletul tău, când ai văzut răstignit de bunăvoie pe Fiul şi Dumnezeul tău; pe Care roagă-L neîncetat să ne dăruiască nouă iertare de păcate, ceea ce eşti binecuvântată.