Relația dintre Rugăciune și Împlinirea Poruncilor

 

Întâlnirea a doi pustnici în adâncul codrilor este un eveniment rar, guvernat de o liniște profundă, smerenie și căutarea mântuirii. Atunci când doi asceți se întâlnesc, cuvintele lor sunt puține, pline de înțelepciune și îndreptate mereu către Dumnezeu și liniștea sufletului (isihie).

Iată un scenariu spiritual de dialog între Părintele Avacum (un pustnic bătrân) și Fratele Ioan (un sihastru mai tânăr), retras de curând în munți.Locul: O potecă ascunsă din Munții Sihăstriei, la apusul soarelui.

Personaje:

• Părintele Avacum: 75 de ani, trăiește în peșteră de trei decenii.
• Fratele Ioan: 40 de ani, fost intelectual retras din lume de cinci ani.

---

Părintele Avacum: (se oprește, își lasă traista jos și se închină adânc) Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Pace ție, frate în suferință și rugăciune.

Fratele Ioan: (face o metanie până la pământ) Binecuvântați, părinte. Dumnezeu să vă răsplătească osteneala. Nu am mai văzut chip de om de aproape un an.

Părintele Avacum: Domnul să te binecuvânteze, Ioane. Să nu uiți: în pustie, chipul omului îl vezi mai rar, dar chipul lui Dumnezeu trebuie să-l oglndești în inimă în fiecare secundă. Cum îți este singurătatea?

Fratele Ioan: Greă, avva. Uneori, tăcerea munților apasă atât de tare încât îmi aud gândurile ca pe niște strigăte. Trecutul mă caută în fiecare noapte. Amintirile din lume vin peste mine ca niște lupi.

Părintele Avacum: (zâmbește blând, privind spre vârfurile brazilor) Este normal, frate. Când omul închide gura și tace, încep să vorbească patimile pe care le-a hrănit o viață întreagă. Pustia nu este un loc de refugiu din fața lumii, ci un câmp de război cu propriul ego. Ce faci când vin aceste gânduri?

Fratele Ioan: Mă pun în genunchi și plâng. Strig la Maica Domnului. Dar uneori simt că cerul e de plumb și rugăciunea nu trece de tavanul chiliei mele din lemn.

Părintele Avacum: (îi pune o mână aspră pe umăr) Acolo este capcana. Tu vrei să simți dulceață în rugăciune, dar Dumnezeu îți cere acum doar stăruință în uscăciune. Când cerul pare de plumb, atunci rugăciunea ta e mai curată, pentru că nu mai cauți mângâierea lui Dumnezeu, ci Îl cauți pe Dumnezeul mângâierilor. Continuă să bați în poartă.

Fratele Ioan: Spuneți-mi, avva, cum pot stinge mândria? Chiar și aici, când reușesc să postesc trei zile sau să fac mii de metanii, un glas interior îmi șoptește: „Iată, ești mai bun decât cei din orașe”.

Părintele Avacum: Ah, șarpele mândriei ascetice... Se hrănește chiar și cu sfințenia noastră! Când glasul acela îți mai vorbește, adu-ți aminte de păcatele tinereții și spune-i: „Cei din lume păcătuiesc din neștiință sau slăbiciune, dar eu, care am primit atâta har în singurătate, Îl trădez pe Hristos în fiecare clipă cu gândul”. Plânsul pentru neputința ta este singurul scut.

Fratele Ioan: Vă mulțumesc. Părinte, adesea mă întreb dacă rugăciunea mea neputincioasă ajută pe cineva. Lumea de jos este atât de tulburată, plină de războaie, boli și ură.

Părintele Avacum: Fiule, mănânci din pâinea pe care o cerșești de la schit din când în când?

Fratele Ioan: Da, părinte.

Părintele Avacum: Așa cum tu trăiești fizic din mila altora, așa și lumea de jos trăiește spiritual din rugăciunea tainică a celor ascunși. Pustnicul nu fuge de oameni pentru că îi urăște, ci se îndepărtează de ei ca să-i poată iubi curat, în Dumnezeu, fără interese. Un singur om care își găsește pacea interioară în pustie poate salva mii de oameni din jurul lui prin unda de har pe care o transmite.

Fratele Ioan: (își șterge o lacrimă) Îmi dați curaj, avva. Îmi era teamă că îmi pierd mințile în această iarnă greă.

Părintele Avacum: Mintea nu se pierde când este legată de Numele lui Iisus. Se pierde doar când hoinărește singură prin lume. Acum, mergi la chilia ta. Soarele apune și trebuie să începem pravila de noapte. Ne vom mai vedea la Paști, dacă Domnul ne va ține în viață.

Fratele Ioan: (se închină din nou) Rugați-vă pentru mine, părinte Avacum!

Părintele Avacum: (îl binecuvântează pe frunte) Domnul să-ți pazească intrarea și ieșirea. Pacea mea o las ție. Iartă-mă și roagă-te și pentru mine, păcătosul.

---

(Cei doi pustnici se îmbrățișează frățește, fără alte cuvinte, și pornesc în direcții opuse, dispărând în liniștea deasă a pădurii.)

Sfaturi despre Rugăciune și împlinirea Poruncilor

A doua zi după întâlnirea cu starețul, însoțit de ucenicul meu, mă adresai din nou, în ciuda nevredniciei mele și i-am cerut să-mi explice în amănunt despre Rugăciunea lui Iisus, rugăciunea minții și a inimii; și ceea ce ar fi mai bine, să o facă plecând de la experiența personală, ceea ce precum se știe e întotdeauna mai de folos, mai izbitor și mai convingător decât cititul cărților.

Auzind aceasta, starețul răspândi din nou o lumină spirituală, provenind din râvna inimii sale, căci nu putea rămâne liniștit, gândind la măreția Numelui lui Iisus Hristos și la ceea ce săvârșește în omul care-l poartă în adâncul inimii. Starețul știa aceasta din experiență și se bucură cu duhul de prilejul de-a împărtăși altora din comoara cerească pe care-o avea, pentru că avea o mare iubire către aproapele.

Frații mei, spuse el, laud dorința voastră sfântă și-L rog pe Dumnezeu să vă dea, din prisosul slavei Sale, să fiți întăriți de Duhul Său înlăuntrul vostru și ca Hristos să locuiască prin credință în inimile voastre.

Înainte de toate, trebuie să spunem că, singură Rugăciunea lui Iisus nu poate să sălășluiască în noi, dacă nu ne silim, în același timp, să împlinim toate poruncile lui Dumnezeu, pe măsura puterilor noastre. A împlini poruncile lui Dumnezeu este de fapt, rădăcina pe care acest copac mântuitor al Rugăciunii lui Iisus poate să crească. În caz contrar, dacă se încalcă în mod voit legea lui Dumnezeu, se va întâmpla ceea ce spune Sfânta Scriptură: „Când unul zidește și altul strică, ce folos au fără numai că se ostenesc?” (Ecclesiastul, Înțelepciunea lui Isus Sirah, cap. 34, 35).

Nu întrista pe aproapele tău! Prima regulă!

Mai ales, continuă starețul, precum fiecare dintre noi, măcar o dată, aproape zilnic, am avut câte o experiență de-a lungul vieții, e important să păstrezi încontinuu o iubire sinceră față de aproapele.

Când se începe inițierea în această rugăciune, trebuie să te-nconjori precum un zid de piatră, de prevederi, de eforturi și de atenție pentru a nu întrista cu nimic pe aproapele tău: nici prin cuvânt, nici prin vreun gest, nici cu privirea, nici cu gândul și fără să ții seama de smerenia condiției sale, de starea sa chiar dacă ar fi ultimul în ce privește educația. Dimpotrivă, unuia ca acesta trebuie să-i arăți o iubire mai mare.

Atunci se poate mărturisi o iubire adevărată și sinceră. Prin urmare, putem să-i iubim pe mai-marii acestei lumi, bogați și importanți, datorită situației lor, dar nu avem în vedere decât propriul nostru avantaj; în caz contrar, iubirea noastră va fi adevărată, sfântă și desăvârșită.

Dacă din slăbiciune, ori din reaua obișnuință a păcatului, sau ceea ce e mai grav, din lipsa de atenție, se întâmplă să necăjim pe unul din frații noștri, trebuie cu tot ce ne stă în putință, să ne împăcăm cu el fără întârziere, să-i cerem iertare și să-i înapoiem liniștea și pacea. Iată ce e cel mai important în rugăciune, remarcă starețul. Cine nu va ține cont de acest lucru nu va face niciun progres în rugăciune, chiar dacă ar practica-o zi și noapte, ani în șir.

„Nu răni conștiința altuia!”

Aceasta e din propria noastră experiență, adaugă starețul, de-a lungul întregii noastre vieți și plecând de la aceasta, a rezultat această poruncă. Trebuie să ne impunem nu cu ușurătate, ci într-un mod radical și esențial, să nu facem rău niciodată nimănui, prin orice fel de faptă. Scrierile Sfinților Părinți abundă de exemple.

Sf. Ioan Scărarul, în descrierea mănăstirii din Alexandria și a egumenului său remarcabil, afirmă că frații învățau acolo, înainte de orice altceva, a nu răni conștiința celorlalți. Puțin mai departe, el precizează că ei stabileau anumite secrete prin care povesteau unii altora lucrarea spirituală chiar în timpul meselor. Sf. Isaac Sirul spune în același sens că trebuie înainte de toate să ai o inimă plină de milostenie dacă vrei să intri în comuniune cu Dumnezeu pentru că astfel, mai mult decât prin oricare alt mijloc, ne putem asemăna Tatălui ceresc, cum însuși Iisus a spus: „Fiți milostivi precum Tatăl nostru cel ceresc milostiv este” (Luca 3: 36).

[1] Traducere de monahia Dometiana după ediția în limba franceză, intitulată Sur les monts du Caucase, des Syrtes de Ierom. Ilarion Domratchev, 2016.

Relația dintre Rugăciune și Împlinirea Poruncilor este una indisolubilă: rugăciunea nu poate rodi în suflet dacă nu este susținută de fapte și de o dragoste sinceră. Stareții subliniază că poruncile sunt „rădăcina” care permite copacului duhovnicesc să crească și să se înalțe. 

Reguli fundamentale pentru o rugăciune lucrătoare

• Împlinirea voii divine: Singură, Rugăciunea lui Iisus nu va sălășlui în om dacă acesta încalcă voit legea lui Dumnezeu. Amândouă trebuie să meargă în paralel, pe măsura puterilor. 
• Iubirea sinceră a aproapelui: Nu îl întrista pe aproapele tău cu nimic (prin cuvânt, gest, privire sau gând), indiferent de statutul sau educația sa. Iubirea este desăvârșită atunci când nu urmărește propriul interes. 
• Împăcarea grabnică: Dacă ai greșit și ai supărat un frate, împacă-te cu el fără întârziere și cere-i iertare. Neglijarea acestui pas blochează progresul spiritual. 
• Protejarea conștiinței: Porunca de a nu răni conștiința altuia și cultivarea unei inimi milostive sunt mijloacele sigure prin care ne asemănăm Tatălui ceresc. [1, 2]