Cu cât rugăciunea este mai profundă, cu atât mai puțină putere au patimile.

 

 Cu cât rugăciunea este mai profundă, cu atât mai puțină putere au patimile.

Adesea ni se pare că, atunci când începem să ne rugăm, patimile (mânia, deznădejdea, pofta, judecarea) nu fac decât să se intensifice. Dar aceasta este o înșelăciune a primei etape.

Sfinții Părinți vorbesc despre o LEGĂTURĂ INVERSĂ: 

Cu cât rugăciunea lui Iisus pătrunde mai adânc în inimă, cu atât mai puțină putere au patimile asupra omului.

De ce se întâmplă așa?

1. Înlocuire, nu luptă. Rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă” nu doar „apăsă” păcatul. Ea umple vasul sufletului cu har. Acolo unde este lumină, întunericul dispare de la sine. Unde se aude neîncetat Numele lui Dumnezeu, acolo nu este loc pentru gânduri mânioase sau gânduri necurate, sau mai bine zis, ele „fug”.

2. Trezvia. Rugăciunea profundă ne învață să vedem patima în momentul în care se naște – încă de la început. Cel care abia începe să se roage se luptă adesea cu o faptă deja săvârșită. Rugătorul experimentat îl surprinde pe dușman încă de la distanță, prin simpla chemare a Numelui lui Iisus.

3. Smerenia –  Rădăcina oricărei patimi este mândria sau egoismul. Rugăciunea lui Iisus (cuvintele „miluiește-mă pe mine, păcătosul”) readuce permanent omul în starea de pocăință și smerenie sau a iubirii lui Dumnezeu. Patimile nu pot face rău celui smerit, deoarece acesta are o protecție. 

Atâta timp cât rugăciunea este superficială, patimile sunt puternice. Când rugăciunea devine profundă, patimile se potolesc, sufletul capătă posibilitatea de a le vedea și de a nu le ceda. 

Nu vă așteptați ca patimile să dispară dintr-odată. Dar veți observa: se va schimba reacția la situația care înainte vă irita, se va schimba atitudinea față de omul care înainte vă scotea din sărite. „Și asta valorează mult”. 

Rugați-vă în tăcere. Rugați-vă profund. Și liniștea din inimă va învinge zgomotul patimilor.

  Iată de ce rugăciunea profundă slăbește patimile:

• Schimbarea centrului de greutate: Rugăciunea profundă (sau rugăciunea inimii) ne conectează cu Dumnezeu, mutând centrul atenției de la sine (ego) și dorințele sale pătimașe către iubirea divină. Când inima este plină de prezența lui Dumnezeu, nu mai este loc pentru patimi .
• Lumina curățătoare: Patimile (mândria, lăcomia, mânia, pofta etc.) înfloresc în întunericul ignoranței și al auto-indulgenței. Rugăciunea este lumină, iar când această lumină pătrunde în suflet, patimile sunt demascate și slăbite .
• Harul vs. Egoism: Rugăciunea nu este doar un exercițiu intelectual, ci o atragere a harului divin. Harul lucrează în om, vindecând rănile sufletești cauzate de patimi. Pe măsură ce harul crește prin rugăciune sinceră și stăruitoare, puterea patimilor se diminuează corespunzător .
• Starea de trezvie (Nepsis): O rugăciune profundă aduce cu sine trezvia, adică atenția sporită asupra gândurilor (logismoi). Deoarece patimile încep ca un simplu gând, rugăciunea curată ajută la tăierea lor înainte de a deveni acțiuni sau obiceiuri .

Concluzie: Așa cum întunericul dispare odată cu venirea luminii, tot așa patimile se retrag pe măsură ce rugăciunea devine mai sinceră, mai intensă și mai profundă.

[Filocalia, Sfântul Grigorie Palama],  [Sfântul Isaac Sirul - Despre rugăciunea curată]   

Acesta este un adevăr profund, regăsit adesea în scrierile filocalice și în învățăturile părinților duhovnicești. Relația dintre rugăciune și patimi nu este doar una de opoziție, ci una de substituire a atenției.

Iată de ce rugăciunea profundă slăbește puterea patimilor:

• Mutarea centrului de greutate: Patimile se hrănesc din imaginație și din concentrarea minții asupra obiectelor dorinței. Rugăciunea profundă (curată) mută atenția de la „eu” și nevoile sale egoiste către prezența lui Dumnezeu.
• Liniștirea minții (Isihia): Patimile sunt ca niște valuri agitate pe suprafața unui lac. Cu cât cobori mai adânc în rugăciune, cu atât intri într-o zonă de liniște unde „vântul” ispitelor nu mai are forță să miște apele sufletului.
• Harul ca antidot: Rugăciunea nu este doar un efort psihologic, ci o deschidere către har. Sfinții părinți spun că patimile nu pot fi învinse doar prin voință, ci prin „arderea” lor de către focul prezenței divine care coboară în inimă.
• Subțierea ego-ului: Patimile sunt manifestări ale iubirii de sine. Rugăciunea profundă este, prin excelență, un act de smerenie și de dăruire, ceea ce „înfometează” patimile, lăsându-le fără fundamentul lor principal.

Practic, rugăciunea nu doar „alungă” răul, ci umple spațiul interior cu ceva atât de bun, încât plăcerile trecătoare ale patimilor își pierd gustul și atractivitatea.