Cel mai bun parastas pentru cei morţi

 Parastasul cel mai bun dintre toate pe care îl putem face pentru cei morţi este viaţa noastră petrecută cu luare-aminte, nevoinţa pe care o facem pentru a ne tăia neputinţele şi a ne curăţa sufletul. Pentru că dezlipirea noastră de lucrurile materiale şi de patimile sufleteşti, pe lângă faptul că ne pricinuieşte nouă uşurare, are ca rezultat şi uşurarea sufletelor celor adormiţi din tot neamul nostru. Cei adormiţi se bucură atunci când un urmaş de-al lor se află lângă Dumnezeu. Dacă noi nu suntem într-o stare duhovnicească bună, atunci suferă părinţii noştri adormiţi, moşii şi strămoşii şi tot neamul nostru. „Uită-te ce nepot am făcut!” spun ei şi se mâhnesc. Dacă însă suntem într-o stare duhovnicească bună, se bucură pentru că şi ei au contribuit la naşterea noastră, iar Dumnezeu într-un anumit fel este obligat să-i ajute. Adică ceea ce va da bucurie celor adormiţi este străduinţa noastră de a bineplăcea lui Dumnezeu, astfel încât să-i întâlnim în Rai şi să trăim cu toţii împreună în viaţa cea veşnică. Prin urmare, merită osteneala să lovim în omul nostru cel vechi ca să se facă nou, astfel încât să nu se vatăme nici pe sine, nici pe ceilalţi oameni, ci să se ajute atât pe sine însuşi, cât şi pe ceilalţi, fie ei vii sau morţi Extras din Cuviosul Paisie Aghioritul – Viaţa de familie, Editura Neagoe-Vodă Basarab. 

• Pomenirea adevărată: Cel mai bun parastas pentru cei morți este propria noastră transformare spirituală și curățirea sufletului de patimi.
• Legătura dintre generații: Starea noastră duhovnicească îi afectează direct pe strămoșii noștri; ei se întristează când greșim și se bucură când ne apropiem de Dumnezeu.
• Solidaritatea spirituală: Lupta noastră cu păcatul aduce ușurare și mântuire atât nouă, cât și întregului neam din care venim.
• Scopul final: Străduința de a plăcea lui Dumnezeu ne asigură reîntâlnirea cu cei dragi în Rai, pentru viața veșnică.

---