Stoicii ne-au învățat că ne naștem cu îndatoriri față de umanitate, nu cu legături impuse de sânge. Epictet a spus: "Ceea ce nu depinde de tine, nu îți aparține". Și uneori, asta include dragostea părinților tăi sau înțelegerea fraților tăi.
Familia poate fi un refugiu, dar poate fi și o închisoare emoțională. Ne învață să o idealizăm, să justificăm totul "pentru că este mama ta", "pentru că este tatăl tău", "pentru că este sângele tău". Dar stoicul știe: adevărata datorie este față de virtute, nu față de obișnuință.
Ce este mai sănătos: menținerea legăturii sau protejarea minții?
Psihologia confirmă acest lucru: legăturile de familie toxice pot lăsa răni mai adânci decât orice bătălie externă. Creștem căutând aprobare, purtând vina pe care nu am ales-o, repetând modele pe care nu le înțelegem. Și când ne trezim, ne doare mai mult să vedem că inamicul nu era afară, ci la masa din sufragerie.
Dar stoicul nu urăște. Observate. Acceptă. Acte.
Nu este vorba despre tăiere, ci despre înțelegere: nu ești responsabil pentru traumele lor sau pentru vindecarea lor. Pacea ta interioară nu are nevoie de permisiune, nici de nume de familie. Ceea ce are nevoie este curaj: să-și stabilească limite, să vindece fără zgomot, să iubească fără să se agațe.
Pentru că, uneori, cel mai mare act de dragoste... este să ne îndepărtăm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.