Rugăciunea Cuvioasei Maicii noastre Alipia de la Goloseev (Romanian)

 

O Cuvioasă Maica noastră Alipia!

Caută cu mila ta cea bogată spre noi săracii, neputincioşii si dispreţuiţii, şi mijloceşte înaintea Domnului Dumnezeu ca să reverse şi peste noi nevrednicii o picătură din harul Său, să ne ierte pe noi de toate păcatele şi relele cu care am rănit voia Sa cea sfântă, să ne tămăduiască de toate bolile ce vin asupra noastră, ca pentru rugăciunile tale să nu ne lase pe noi netrebnicii  robii Săi (numele) să greşim până în sfârşit, ci să ne întoarcă pe noi pe calea dreptăţii, ca toţi împreună cu tine să slăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin

 

Viata Cuvioasei Alipia De La Goloseev

Marea nevoitoare a secolului XX, mult iubita şi venerata stareţă de la Goloseev- monahia Alipia- s-a născut în 3/6 martie, anul 1905, în satul Gorodişensk, din ţinutul Penza, în familia unor ţărani evlavioşi din regiunea Mordovia, Vassa şi Tihon Avdeev.
Părinţii viitoarei cuvioase erau enoriaşi nelipsiţi ai bisericii cu hramul Petru şi Pavel, din sat. La sfântul botez fetiţa a primit numele Agafia, în cinstea muceniţei Agafia. Dintr-un sentiment de mare evlavie pentru patroana ei cerească, matuşka a purtat pe spate icoana sfintei muceniţe, întreaga sa viaţă.
Tatăl cuvioasei, Tihon Avdeev, era un mare postitor: pe toată durata(în vremea)postului mânca doar pâine uscată şi bea puţin cvas, iar mama ei, Vassa, văzându-i nevoinţele, era blândă şi smerită: ei îi plăcea să de-a de pomană daruri ieşite din mâinile harnice ale fiicei sale. Aceste virtuţi au fost moştenite şi de matuşka: până la sfârşitul zilelor sale ea a ţinut post aspru, rugându-se, vindecând bolile celor ce veneau la ea, întărindu-i şi ajutându-i în diferite nevoi spirituale şi lumeşti. Cuvioasa îşi iubea tatăl şi mama cu o dragoste plină de afectivitate şi respect, de aceea toată viaţa s-a rugat pentru ei, îndemnând şi pe fiii ei duhovniceşti să-i pomenească în rugăciune pe robii lui Dumnezeu Tihon şi Vassa, precum şi pe Pavel şi Eufimia, Sergie şi Domna, bunicii şi bunicele ei.
Darurile binecuvântate ale cuvioasei s-au manifestat de timpuriu. Părinţilor Agafiei le plăcea foarte mult să se roage nu numai acasa, ci şi în casa Domnului. Ei îşi luau adesea copila de acasă şi mergeau la slujbă, ea fiind de mică obişnuită cu singurătatea. Copila ascultătoare, nu suferea din această cauză, căci ea îşi găsea consolarea în rugăciune. În plus, ea era atent urmărită de cei ce mergeau la biserică, căci prin rugăciune s-au deschis aripile sufletului său curat, care mergea la biserică să se roage în casa Domnului, nu ca la piaţă.
Nu se cunosc amănunte despre studiile matuşkăi: unde a urmat clasele primare sau gimnaziul, dar probabil la şcoala care aparţinea de biserica din sat. Rugăciunile şi Psaltirea le citea în limba veche bisericească. Chiar şi atunci când era foarte tânără, ea mergea la şcoala duminicală din parohie,şi, neimplicându-se în discuţii, stătea într-un colţ retras şi citea Psaltirea.
Revoluţia din octombrie 1917, a adus un eveniment neplăcut în viaţa cuvioasei. Un detaşament al Armatei Roşii a dat buzna şi în casa Avdeevilor şi i-a omorât pe proprietari. Agafia a scăpat cu viaţă, printr-o minune, fiind dusă la nişte vecini. Venind acasă, a găsit pe părinţii săi împuşcaţi. În ciuda marii sale dureri, ea şi-a învins sentimentele şi a început să citească Psaltirea pentru cei adormiţi. Curând orfana a fost luată în grijă de o rudă a sa, însă nu pentru mult timp. În casa acesteia au năvălit soldaţi din primul regiment al trupelor terestre, luând-o prizonieră. Însă Domnul a ocrotit acest vas ales al său. Mişcat de lacrimile fetei, comandantul armatei a decis să renunţe la ea.
Moartea tragică a părinţilor ei şi încercările ce au urmat au făcut-o pe Agafia să fie gata să-şi ia crucea si să-L urmeze pe Hristos, mergând şi la moarte mucenicească pentru El, dacă era nevoie. Fiind de mică o fire retrasă, ea a devenit mai tăcută şi cufundată în rugăciune. Încă din copilărie fiind foarte evlavioasă, tânăra a început să meargă des la biserică (îi plăcea să se roage mai ales la biserica Sfintele Femei Mironosiţe din Penza). Ea obişnuia să meargă în pelerinaj pe la sfintele mănăstiri,care au mai au supravieţuit în chip minunat demolărilor de la începutul anilor 1920. Trăia cu ceea ce-i trimitea Dumnezeu, petrecându-şi nopţile în rugăciune, sub cerul liber. Deseori lucra cu ziua pentru a-şi câştiga o bucată de pâine şi un acoperiş deasupra capului. Încercările grele prin care trecea nu i-au împietrit inima milostivă, ci au făcut-o şi mai blândă şi bună. Suferinţele mari ale oamenilor o făceau pe tânără să se roage mereu pentru cei săraci şi îndureraţi, ajutându-i cu cât putea. Viaţa singuratică a învăţat-o să-i fie recunoscătoare lui Dumnezeu şi oamenilor şi pentru cele mai mici lucruri: pentru ziua pe care o trăia, pentru o noapte liniştită, pentru un pahar de apă, pentru firimiturile de la masa cuiva, pentru cuvintele folositoare şi saluturile prietenoase pe care le primea. Matuşka a fost recunoscătoare întreaga sa viaţă pentru darurile primite şi s-a străduit să le înmulţească cu multă dragoste. Când stareţa a ajuns deja cunoscută(pt darurile sale), aceasta putea chiar să le insufle oamenilor gânduri bune despre semenii lor. Deşi erau vremuri de mare încercare, Biserica a contribuit la înflorirea vieţii duhovniceşti. Cu timpul, nevoitoarea Agafia a întâlnit oameni cu viaţă duhovnicească înaltă, monahi şi mireni, întărindu-se mai mult în viaţa duhovnicească. Represiunile în masă contra creştinilor din anii 1930 nu au ocolit-o nici pe ea. Matuşka a fost arestată şi întemniţată. Ea nu a spus niciodată exact în ce condiţii a stat închisă. Locul întemniţării sale îl numea alegoric Odessa, şi spunea că a constatat că era un ţinut muntos, cu vedere spre mare. Cuvioasa avea experienţa tuturor neajunsurilor din închisoare: interogatorii ce ţineau ore în şir, însoţite de torturi şi insulte, care uneori se soldau cu moartea deţinuţilor, iar alteori erau atât de înfricoşătoare, încât cei ce le suportau erau adevăraţi mucenici. Însă aceste dureri(încercări) care au distrus o mulţime de oameni, pentru ea au însemnat focul curăţitor al păcatelor sale. Uitând de necazurile sale, matuşka îi mângâia mereu pe cei închişi împreună cu ea, se ruga pentru ei şi îi îngrijea, făcându-le, pe cât posibil, suferinţa mai uşoară. Ea reuşea să le trimită scrisori, chemând pe oameni la credinţa în Dumnezeu şi încurajându-i să nu renunţe la Împărăţia Cerurilor.
Mai târziu, Agafia Tihonovna a fost condamnata la moarte/dusa in celula celor condamnaţi la moarte. Când au rămas în celulă doar trei prizonieri: un preot, fiul său şi ea, batiuşka a slujit o panihidă pentru ei. Apoi părintele a spus că matuşka va rămâne în viaţă. Iată cum s-a întâmplat: mărturisitoarea lui Hristos a ieşit ca prin minune din închisoare, prin mijlocirile Sfântului Apostol Petru. Până la sfârşitul vieţii sale stareţa nu a încetat să-i mulţumească sfântului pentru eliberarea sa, luându-l ca ocrotitor al său, şi totdeauna obişnuia să stea în biserică lângă icoana Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.
După eliberarea minunată din închisoare, matuşka străbătut timp de 11 zile ţărmul stâncos până la cea mai apropiată localitate. În cea de-a 12-a zi, a ajuns la o vie mare ce ducea spre un sat de munte. În amintirea acestei călătorii, cuvioasei i-au rămas pe coate numeroase adâncituri. Ea şi-a început din nou viaţa singuratică, care era foarte anevoioasă mai ales că matuşca nu avea acte, şi, deci, nu era înregistrată, ceea ce în timpul puterii sovietice atrăgea, bineînteles, asupra ei pedeapsa cu închisoarea. Însă Domnul o întărea şi o păzea/acoperea pe aleasa Lui.
Matuşka se străduia ca niciodată să nu dea motive de a fi urmărită. Nevoitoarea totdeauna trăia în singurătate, nebăgată în seamă/neobservată, smerită, nederanjând cu nimic şi nejudecând pe nimeni. Nimeni nu-i ştia rugăciunile şi nevoinţele, nu era văzută fără să lucreze, căci ea niciodată nu se lăsa aşteptată, nu dispreţuia niciun lucru, ci îşi îndeplinea sarcinile cu exactitate şi conştiinciozitate. Dacă cumva reuşea să-şi găsească un adăpost sau doar găzduire pentru o noapte, ea încerca să nu împovăreze cu nimic pe gazde, făcând curăţenie şi ordine peste tot, chiar şi celor care aveau un trai foarte sărăcăcios. Matuşka era văzută totdeauna curată, îngrijită şi tăcută.
Este posibil ca matuşka să-şi fi luat asupra sa nevoinţa nebuniei pentru Hristos, din această perioadă. Se exprima foarte rău în prezenţa celorlalţi, abia rupând câteva cuvinte/ într-un limbaj greu de înţeles, vorbind despre ea şi despre femei, în general, la genul masculin. Obişnuia ca în timp ce vorbea să treacă de la rusă la dialectul natal şi invers.
În timpul celui de-al doilea Război Mondial, 1941-1945, matuşka a fost ridicată de nazişti şi închisă în lagăr, pentru o perioadă, bând din nou din potirul suferinţei. Dar ea a reuşit să scape şi de acolo. Cuvioasa şi-a început din nou peregrinările ce s-au înmulţit din cauza războiului. Acea zonă a ţării a fost ocupată, iar alte teritorii sufereau de pe urma luptelor purtate pe acolo. Cuvioasa pustnică a putut să se refugieze cu ajutorul spionilor nemţi, ca partizană nemţoaică. Astfel, ea s-a stabilit pentru o vreme în satul Kapitanivka din regiunea Kievului, unde s-a adăpostit la o familie cu mulţi copii. Dumnezeu o cerceta pe cuvioasă prin semnele Sale minunate prin revelaţii, şi a învrednicit-o cu darul facerii de minuni. În timpul războiului, la Cernigov au fost înapoiate moaştele Sfântului Teodosie, care au fost luate din oraş de către cei care s-au ridicat împotriva Bisericii. Învăţată cu drumul, matuşka a plecat în pelerinaj pe jos la Cernigov, pentru a se închina la locurile sfinte. Noaptea dormea sub cerul liber, fără să se oprească prin sate. Închinându-se la moaştele făcătorului de minuni din Cernigov, cuvioasa s-a rugat de egumen să fie găzduită o noapte. Acesta i-a răspuns nepoliticos şi a plecat, iar matuşka a ieşit afară. La poarta mănăstirii i-a întâmpinat o femeie ce plângea, că fiica ei s-a asfixiat în casă. Părintele a dat buzna în casă. Cuvioasa a cerut şi ea să fie lăsată să intre. Femeia a lăsat-o. Cuvioasa se îndreptă spre cuptor, cu un borcan cu apă sfinţită, văzând-o pe fată abia vie, i-a stropit capul, fruntea, gura, apoi i-a băgat în gură puţină apă. Copila îşi reveni, iar matuşka se făcu nevăzută.
O altă minune, despre care se ştie până în zilele noastre, cuvioasa a săvârşit-o în Belorusia, după război. Ea a salvat de la foamete şi mare sărăcie, o familie care şi-a investit toşi banii şi strădaniile pentru a hrăni porcul pe care, mai târziu, l-a vândut. Dar când animalul a fost dus la piaţă, acesta era să moară. Matuşka a auzit plânsetele şi suspinele unui gospodar nefericit şi s-a rugat lui Dumnezeu, apoi i-a dat porcului ceva, şi el şi-a revenit, apoi ea a plecat repede. Când a fost prinsă din urmă şi întrebată ce i-a dat porcului, cuvioasa a răspuns smerit că ea a fost confundată, iar adevăratul Doctor a plecat deja. După aceea ea tămăduia oamenii cu unsori din plante fierte, care nu aveau efecte vindecătoare, ci toată puterea binefăcătoare se afla în puternica rugăciune a ascetei. Sunt multe mărturii despre viaţa fericitei, din timpul peregrinărilor sale. Odată ea s-a rugat să fie primită pe timpul nopţii într-un sat, în casa unui om ce-i iubea pe străini. Cu frică de Dumnezeu, gazda a primit-o pe cuvioasă cu bucurie, a hrănit-o şi i-a pregătit un pat confortabil pentru a se odihni. Şi fiicei celei mici a gazdei i-a plăcut de maică, şi şi-a implorat mama s-o lase să doarmă lângă musafira lor. Curând copila a căzut într-un somn adânc,şi astfel matuşka nu s-a băgat în pat: toată noaptea ea a stat în genunchi, rugându-se în faţa icoanelor.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost deschisă Lavra Peşterilor din Kiev, închisă de cei fără de Dumnezeu în anii 1920. Iconomul mănăstirii, Arhimandritul Kronid, a devenit duhovnicul cuvioasei. El a şi tuns-o în monahism sub numele de Alipia, în ziua de pomenire a cuviosului Alipie, iconarul de la Pecerska, şi i-a dat blagoslovenie noii monahii, de a se face stâlpnică. Locul neobişnuit unde cuvioasa a ales să se nevoiască, era scorbura unui tei imens, crescut lângă peştera cuviosului Teodosie de la Pecerska (din păcate, pomul nu mai există în zilele noastre). Ea putea sta doar ghemuită, în scorbură.
Arhimandritul Kronid era foarte sever cu cuvioasa. La sfârşitul slujbei, el îi aducea acesteia câţiva pesmeţi şi îi spunea:
-Ce faci, te încălzeşti? Mănâncă şi du-te, mântuieşte-te.
Matuşka Alipia mergea ascultătoare până la copacul cel mare, şi urca în scorbură, unde întreaga noapte stătea la rugăciune. Aceasta era o ascultare foarte grea nu numai când vremea era bună, dar mai ales când era urât, şi chiar mai mult. Când cădea prima zăpadă a iernii şi matuşka nu putea ieşi din scorbură, duhovnicescul părinte însuşi făcea drum până la ea, aducându-i pesmeţi în mantie şi o întreba:
-N-ai îngheţat?
Asigurându-se că matuşka era vie, el îi mai spunea <> şi pleca. Noaptea, sub scorbură, urlau de foame câini vagabonzi. Gerul cumplit îi intra maicii până în măduva oaselor. Şi în fiecare noapte numai neîncetata Rugăciune a lui Iisus o mângâia, o încălzea şi o întărea pe uscăţiva monahie, sprijinind-o în toată viaţa sa.
În acea vreme matuşka a început să fie considerată o mare ascetă şi rugătoare. Potrivit contemporanilor săi, deşi părea ca toţi ceilalţi cuvioşi din perioada postbelică, ea se distingea de aceştia prin exigenţa faţă de sine, precizia şi marea ei bunăvoinţă faţă de semeni. Deşi nu a făcut rău nimănui, era adesea rănită şi neînţeleasă. Toţi cei care au întâlnit-o pe cuvioasă în acei ani, au fost adânc impresionaţi de profunzimea, curăţia, blândeţea şi dragostea ei. Era greu să spui câţi ani avea: uneori părea o adolescentă, alteori o femeie vârstnică, mai ales după nopţile geroase de iarnă, petrecute în scorbură. Matuşka s-a nevoit ca stâlpnică timp de trei ani, până în 1954, când s-a mutat la Domnul părintele Kronid. Apoi ea a trecut sub povăţuirea stareţului schimonah, Damian. Ea se nevoia sub scările corpului de chilii ale fraţilor, iar când era foarte frig, duhovnicescul ei părinte o blagoslovea să doarmă sub uşa cuviosului Andrei, unde era mai cald. Acest lucru nu era întâmplător: uşa chiliei părintelui Andrei nu se închidea niciodată, căci avea o mulţime de oameni care veneau la el. Stareţul îi vindeca pe bolnavi, ajuta pe cei săraci, îi hrănea pe cei flămânzi ce veneau la trapeza lavrei, certa duhurile necurate. Părintele Andrei şi-a închinat toată viaţa sa slujirii aproapelui. La uşa sa a trimis-o şi schimonahul Damian pe nevoitoarea orfană a părintelui Kronid. În ultimii ani ai vieţii sale, şi cuvioasa Alipia va sluji tuturor, iar uşa chiliei ei sihăstreşti va fi deschisă la toţi.
Matuşka s-a nevoit şi şi-a petrecut la Lavra Peşterilor din Kiev, aproximativ 15 ani. Lăsându-se totdeauna în voia Domnului, niciodată cuvioasa nu făcea nimic fără să caute voia Lui în toate, fără să ceară binecuvântarea Lui şi fără să se încredinţeze de voia Lui cea, prin ascultarea de părinţii săi duhovniceşti.
În anul 1961, cei de la putere au închis din nou mănăstirea, sub pretextul de a o restaura. Vieţuitorii Lavrei a trebuit să plece pentru o lungă perioadă de timp. Soarta lor a împărtăşit-o şi fericita maică. Matuşka a suferit îndelung pentru închiderea Lavrei Pecerska. Totdeauna smerită şi liniştită, în acele zile ea atrăgea atenţia asupra sa, pentru că adesea cădea în genunchi cu ochii scăldaţi în lacrimi, şi ridicând mâinile spre cer, striga ceva în limba vorbită în zona Mordoviei.
Cuvioasa şi-a început din nou traiul greu, cu mari nevoinţe şi peregrinări. Deşi anii, pe care matuşka i-a petrecut la Lavra Kievo-Pecerska, au fost cu multe greutăţii, i-a petrecut în acelaşi loc, în lăcaşul sfânt. Iar acum, din nou în lume, fără acte, fără a fi luată în evidenţă, fără bani, fără cele necesare. Dacă în perioada stalinistă oamenii erau ameninţaţi cu închisoarea, în anii 1960 credincioşii erau trimişi în spitalele de psihiatrie <>.
Dar anii de grea încercare atât de mult au întărit-o cu duhul pe cuvioasă, că s-a lăsat cu tot devotamentul şi credinţa în voia lui Dumnezeu, încât primea totul, cu smerenie, ca din mâinile Sale. Niciodată matuşka nu a cerut ajutorul şi sprijinul oamenilor, ea cerea ajutor şi acoperământ doar de la Dumnezeu. Credinţa şi nădejdea ei era atât de mare, încât adesea era auzită cum vorbea cu Dumnezeu, cu o simplitate copilărească, numindu-l <>, şi îndată vedeai cât de repede îi erau îndeplinite rugăciunile, fără îndoială, deoarece Dumnezeu îi era Părinte apropiat, iubitor, apărător.
După închiderea lavrei, matuşka Alipia a trăit pe la diferiţi oameni în gazdă, locuind în subsoluri şi camere fără condiţii prielnice unui trai normal. Deşi e mai corect a spune că acolo înnopta, deoarece ea se ruga toată ziua la biserică sau în pădure şi muncea: văruia, tencuia, frământa lut pentru a renova locuinţe vechi. Nu stătea deloc până târziu în noapte: fie că se ruga sau se lupta cu ispitele pricinuite de duhurile întunericului ori le izgonea de prin locuinţele unde se adăpostea ea temporar.
Cu timpul, cuvioasa a închiriat o cameră la o casă particulară pe strada Goloseev şi a început să primească pe oamenii care erau atraşi de harul stareţei, şi care veneau pentru sfat sau să-i ceară rugăciunea sau ajutor pentru vindecare. Sosise timpul să se pună din nou în slujba oamenilor. Cu ei stătea şi la biserica Înălţarea Domnului din zona Demievka, a cărei enoriaşă devenise după închiderea Lavrei. Aceasta era una dintre puţinele biserici din Kiev care nu au fost închise în perioada sovietică. Cu binecuvântarea parohului bisericii, protoiereul Alexei Iliuşenko( mai târziu- Arhiepiscopul Varlaam), după slujbă matuşka Alipia răspundea numeroaselor nevoi ale enoriaşilor şi pelerinilor.
Cuvioasa iubea foarte mult această biserică şi pe slujitorul ei. Fericita maică i-a prevestit părintelui Alexei că se va călugări, dăruindu-i un şirag de metanii. Prin rugăciunile şi efortul acesteia, biserica din Demievka a fost salvată de la închidere şi distrugere, dar căsuţa, în care locuia şi matuşka, s-a prăbuşit şi cuvioasa a ajuns din nou în stradă.
În cele din urmă, prin strădaniile unei femei credincioase, şi-a găsit un nou cămin- în căsuţa de pe strada Zatevakhin. Aici, într-o cămăruţă cu intrare separată, matuşka şi-a trăit ultimii zece ani din viaţa ei ascetică – din anul 1979 până în 1988.
Aceasta era o locuinţă monahicească, aparţinând înainte de revoluţie schitului Lavrei Pecerska- Sfântul Acoperământ din Pustia Goloseev. Întemeiată în 1631 în pădurea Goloseevului de Petru Movilă ( + 1647), Mitropolitul Kievului, şi ajungând la înflorire duhovnicească în secolul al XIX-lea, în timpul Prea Sfinţitului Filaret (Amfiteatrov + 1857), Pustia a a devenit cunoscută pentru numeroşii ei nevoitori- ştiuţi şi neştiuţi. Înainte de revoluţie, casa era folosită ca reşedinţă de vară a mitropoliţilor kieveni, şi loc de pustnicie pentru evlavioşii asceţi din Kievul secolelor XIX-XX. Dar mai presus de toate, ea folosea ca loc de nevoinţă şi pocăinţă a marilor stareţi şi duhovnici: cuviosul Partenie de la Kiev (Krasnopevţev, + 1855) şi Alexei de la Goloseev( Şepeliov, + 1917) şi al fericiţilor cuvioşi Teofil şi Paisie din Kiev, cei nebuni pentru Hristos, care o perioadă s-au nevoit aici. Prea Sfinţitul Filaret a numit Pustia Goloseev Atosul Rusesc, iar despre cuviosul Partenie spunea că, prin el s-a păstrat duhul cuvioşilor noştri părinţi de la Pecerska. În epoca sovietică, Pustia a fost închisă şi aşezământul monahal de acolo a fost distrus; în anii 1930 a fost construită o biserică de mare frumuseţe în cinstea icoanei Maicii Domnului “ Izvorul Tămăduirilor” şi a fost demolată cea în cinstea Sfântului Acoperământ. În acele vremuri, funcţionau pe teritoriul mănăstirii un colhoz, o bază agricolă, o şcoală şi o tabără de vacanţă pentru copii, iar în aşezămintele călugăreşti locuiau mireni.
La sfârşitul anilor 1970 oamenii au fost mutaţi în case şi apartamente confortabile, iar Pustia Goloseev a redevenit aşezământ mănăstiresc. Dar toate vitregiile la care a fost supusă nu i-a putut face pe credincioşi să o uite. În fiecare an la 30 martie, de ziua numelui cuviosului Alexei de la Goloseev, veneau la mormântul lui clerici, călugări şi mireni. Aceştia slujeau o panihidă, organizau o masă de pomenire şi, în pofida temerilor credincioşilor, nu avea loc nicio anchetă în acea zi. Batiuşka era atât de iubit de oameni, încât de la moartea lui din 1917 şi până în zilele noastre la mormântul lui arde neîncetat candela, şi-n orice moment oamenii se grăbesc să ajungă la el. În anii1990, vieţuitorii Pustiei Goloseev au susţinut canonizarea cuviosului ca sfânt cu pomenire locală.
Când monahia Alipia s-a stabilit în mănăstire, Pustia era într-o stare jalnică: erau doar ziduri dărăpănate, cele care au rezistat fiind cele ale fostei reşedinţe mitropolitane. Deschizându-i-se ochii duhovniceşti, matuşka a prevăzut că sfântul lăcaş va renaşte.
Odată, trecând prin acel ţinut pustiu cu surorile mănăstirii Florovski, fericita a spus:
-Fetelor, priviţi: aici va fi mănăstire şi multă slujbă.
Maicile se gândeau: <>
Dar a venit şi vremea pe care a prevestit-o stareţa pentru Pustia Goloseev. În anul 1993, după cinci ani de la moartea ei, Pustia a redevenit schit al Lavrei Kievo- Pecerska, venind aici şi primii vieţuitori- Arhimandritul Isaachie şi câţiva fraţi. Trei ani mai târziu, cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainiene, schitul a devenit mănăstire de călugări, sub numele de Mănăstirea Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului din Pustia Goloseev.
Pe toţi cei care veneau la matuşka la Goloseev, aceasta îi trimitea la mormântul cuviosului Alexei, care nu încă nu era canonizat.
-Mergeţi, închinaţi-vă- le spunea fericita- părintele este sfânt.
Cei care mergeau adesea la matuşka, îşi aduceau cu drag aminte că ea nu putea primi pe niciun om, dacă acesta nu aducea, mai întâi, cinstea cuvenită cuviosului de la Goloseev. Fără îndoială că şi ea se ruga în adesea, la mormântul sfântului. Potrivit martorilor oculari, în toţi aceşti ani, la mormântul sfântului ardeau neîncetat lumânări şi candela, chiar dacă accesul în pustie era dificil, mai ales când drumul era înzăpezit. Şi cine nu ştie că stareţei îi plăcea foarte mult să aprindă lumânări în biserică şi să facă milostenie?
Chilia maicii se afla printre dărâmături, aproape de pădure, lângă o prăpastie. Pentru un călugăr nevoitor nu se putea găsi un loc mai bun. Toată pădurea din jurul Pustiei Goloseev s-a sfinţit cu rugăciunile fierbinţi ale marilor nevoitori care s-au perindat pe aici. Întemeietorul schitului, Sfântul Petru Movilă- îngenunchia şi se ruga aici de dimineaţa până la miezul nopţii, întărindu-se duhovniceşte. Sfântul Filaret (Amfiteatrov) venea regulat timp de 17 ani, primăvara şi vara, împreună cu părintele său duhovnicesc, cuviosul Partenie- plimbându-se mereu cu el prin pădure şi săvârşind pe de rost rânduiala Psaltirii. Şi stareţul Partenie obişnuia să se izoleze în pădure şi să-şi săvârşească rânduiala Psaltirii, continuând apoi cu cea a Bogorodicinei(300 de rugăciuni: Născătoare de Dumnezeu…) şi apoi cu Rugăciunea lui Iisus. Fericitul Teofil de la Kitaev a fost de două ori în Pustia Goloseev, fugind în pădure de numeroşii credincioşi ce-l căutau şi, urcându-se în scorbura unui stejar uriaş, se ruga în taină pentru toţi. Străpungerea sufletului în rugăciunea pentru lume o avea şi fericitul Paisie care se pustnicea în pădure şi care a venit la Goloseev cu ascultarea de secretar şi de împlinitor a îndatoririlor schimniceşti a Sfântului Filaret(în schimă Teodosie), de asemenea şi cuviosul Alexei, adevăratul stareţ al poporului, care povăţuia duhovniceşte sute de oameni din diferite clase sociale, neînchizând nimănui uşa chiliei sale sărăcăcioase.
Matuşka Alipia a continuat nevoinţele duhovniceşti ale stareţilor de la Goloseev. Ca şi vlădicii Petru şi Filaret, ea a continuat rugăciunile de dimineaţa până seara, pe care le săvârşea fie în chilie, fie în pădure sau în acea prăpastie. Cuvioasa şi-a luat asupra sa, la fel ca şi fericiţii Paisie şi Teofil, nevoinţa nebuniei pentru Hristos, ascunzăndu-şi astfel viaţa de rugăciune şi nevoinţele pustniceşti.
Maica se îmbrăca în haine negre, iar pe cap purta o căciulă copilărească de blană. Subţirică, micuţă, ea părea cocoşată, întrucât pe umeri şi în spate purta icoana sfintei muceniţe Agafia şi o traistă mică cu nisip( ea ascundea faptul că purta lanţuri), iar la gât- o mulţime de chei mari de fier(numărul cheilor fiindidentic cu numărul fiilor ei duhovniceşti). Luându-şi un nou ucenic sub oblăduirea sa duhovnicească, matuşka îşi punea o nouă cheie la gât. Şi acum vorbea ciudat: pentru ea nu existau decât persoane de sex masculin, cu toţi vorbea la genul masculin, inclusiv despre ea însăşi, şi cu reprezentantele de gen feminin. Mulţi înţelegeau aceasta ca pe o manifestare a nebuniei. Dar puteau fi şi alte motive: matuşka şi-a petrecut aproape un sfert de secol în mănăstiri de bărbaţi- în Lavră şi printre ruinele din Pustia Goloseev, hrănindu-se duhovniceşte din învăţăturile stareţilor şi imitând nevoinţele vechilor cuvioşi, în zile apropiate epocii noastre. Conducându-se după cuvintele Sfântului Ignatie Briancianinov, care spunea că, dacă femeia cu firea ei slabă se nevoieşte din dragoste pentru Hristos, ea devine „ bărbat fericit”, după cuvintele Psalmistului. Şi posibil ca ea să fi ajuns la un aşa înalt nivel spiritual, când a încetat să mai facă diferenţa între femei şi bărbaţi, când a început să privească pe fiecare om ca o nouă făptură în Hristos, un Adam nou, mădular viu al Domnului. De aceea vorbea şi despre sine ca şi despre ceilalţi ca despre „el”.
Stareţa îşi petrecea zilele în rugăciune şi nevoinţe. De dimineaţă putea fi întâlnită la biserica din cartierul Demievka, unde ea se ruga neîncetat în faţa icoanei Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Dacă venea în timpul slujbei cineva cu necazuri, imediat matuşka începea să se roage pentru ajutor şi, primind răspuns de la Dumnezeu, îndată dădea omului răspunsul cuvenit.
După slujbă, în biserică, ea imediat le slujea celor ce veneau la ea, şi-i sfătuia ca să ia decizii corecte pentru rezolvarea problemelor lor sau se ruga pentru ajutor şi vindecare. Întorcându-se la chilie stareţa, în ciuda vârstei înaintate, îşi făcea treburile casnice, continuând să primească lumea. Îi plăcea să se joace cu găinile, să lucreze în grădină, să gătească pentru fii ei duhovniceşti şi pentru oaspeţi. Fericita stătea adesea pe marginea prăpastiei sau cobora în pădure ca să dea de mâncare la căprioare, pe care le numea cu dragoste: „Oaspeţi”. Acest lucru îi aducea cuvioasei o mare linişte. Cu mare dragoste hrănea ea şi pisicuţele care se aciuiau pe lângă chilia ei, păsările şi câinii vagabonzi, părându-i rău de toată făptura lui Dumnezeu care suferea. Fericita mânca o dată pe zi şi foarte puţin. Nu mânca şi nu bea niciodată nimic, miercurea şi vinerea, şi nici în prima şi ultima săptămână a Postului Mare. Stareţa primea oamenii de la răsăritul soarelui şi până la apus, iar după ce închidea uşa chiliei nu o mai deschidea până dimineaţa. Oamenii o oboseau foarte tare, mai ales în ultimii ani ai vieţii. Durerile şi bolile lor au dus-o la epuizare, şi ea suspina de multe ori:
-Ce greu…
Odată, când ucenica ei de chilie, Maria Skidan, a sfătuit-o să nu-i mai primească pe toţi decât după ce se odihneşte, matuşka a tăcut şi apoi i-a răspuns:
-Marusia, tu nu ştii cât de rău e fără lume! Cu oamenii-i greu, dar cât de greu e fără ei! Greu, greu, greu… La mine vin oameni diferiţi, uită-te cum mă comport cu ei. Aşa să faci şi tu, toată viaţa. Şi, într-adevăr, oamenii veneau demoralizaţi la matuşka, deoarece fiilor ei duhovniceşti le era ruşine să stea la aceeaşi masă cu ei. Însă cuvioasei nu-i era ruşine, şi se îngrijea să le fie la toţi un exemplu de nemărginită dragoste. În ciuda oboselii, niciodată matuşka nu renunţa la pravila de rugăciune, chiar şi dacă era bolnavă.
De fapt matuşka nu se odihnea deloc noaptea: se ruga aşezată pe marginea patului care era plin de saci, nepermiţându-i să se odihnească normal. Întreaga viaţă, trupul foarte nevoitor al stareţei nu a cunoscut relaxare şi odihnă: doar spre sfârşitul vieţii, când era foarte bolnavă, în perioada de grea suferinţă, ea şi-a mai micşorat nevoinţele şi se odihnea puţin pe podea. Iar la ora trei dimineaţa, începea pentru ea o zi de îndoite nevoinţe. Ucenicii cuvioasei, văzând suferinţa ei, o sfătuiau să nu se mai nevoiască atât, ba chiar o ridicau pe pat, iar ea le dădea binecuvântare pentru drum. De regulă oaspeţii ei plecau veseli şi vindecaţi, deşi nu observau imediat acest lucru.
În plus, la chilia maicii ca oarecând la chilia cuviosului Alexei de la Goloseev, fii duhovniceşti ai acesteia şi credincioşii erau primiţi cu dragoste şi trataţi cu ospitalitate. Stareţa ştia întotdeauna câţi oameni şi cu ce probleme trebuia să vină la ea, şi pentru toţi pregătea masa. De obicei pregătea mâncarea într-o cratiţă mică, însă umplea pentru oaspeţi nişte farfurii mari, şi fiertura ajungea tuturor. Dacă, spre exemplu, matuşka ştia că în ziua aceea vin la ea 30 de persoane, ea blagoslovea ca să fie fiert terciul obişnuit de ovăz pentru 30 de persoane. Într-o oală de trei litri, una dintre ucenicele cuvioasei turna trei litri de lapte. Apoi, în vasul umplut până-n gură, turna un kilogram de orez, zahăr, o jumătate de kilogram de unt şi spărgea 30 de ouă. Şi nu se făcea nicio mizerie, terciul se făcea foarte bine, iar apoi erau umplute farfuriile. Matuşka Alipia binecuvânta ca oamenii să mănânce tot din farfurie. Mulţii îşi căpătau vindecarea de boli, în timpul acelor mese.
Mai mult decât atât, stareţa lecuia şi răni sau boli de piele cu unsori preparate de ea, harul vindecător aflându-se în rugăciunile fericitei. Numeroase mărturii au rămas despre vindecarea unor boli grave, în acest mod. Odată a venit la matuşka soţia unui preot, pe care doctorii au diagnosticat-o cu cancer la sân. Soţul său a obligat-o imediat să se pregătească de operaţie. Femeia i-a cerut fericitei Alipia binecuvântare, dar aceasta nu i-a dat. Ea a uns sânul bolnav al acesteia cu alifia sa şi a sfătuit-o să nu pună pe el comprese călduţe timp de trei zile. Cu chin au trecut cele trei zile pentru preoteasă, atât de insuportabilă fiind durerea. Dar nu a încălcat sfatul cuvioasei. Trei zile mai târziu, pe piept s-a adunat o pungă mare de puroi, iar matuşka a binecuvântat-o să meargă la spital, să i-o scoată. Femeia nu mai avea acolo tumoare malignă. Chiar dacă fericita primea şi lecuia mai mulţi oameni în acelaşi timp, ea putea să spună fiecăruia câte un cuvânt, aşa încât acesta era înţeles exact de persoana la care se referea matuşka. De multe ori cuvintele maicii nu erau înţelese imediat, ci doar în timp, deoarece ea vorbea uneori despre cele ce urma să se întâmple în viitor. Matuşka era foarte înţelegătoare, dar această trăsătură nu putea fi confundată cu o îngăduinţa faţă de păcatele oamenilor. Ea putea fi strictă, ba chiar foarte severă, dar această trăsătură mustrătoare a ei era echilibrată de dragostea şi grija cuvioasei pentru mântuirea sufletului omenesc.
Odată , la fericita au venit trei tineri. Uitându-se fix la fiecare dintre ei, le-a spus tot ceea ce urma să li se întâmple. Unul dintre tineri dorea să plece şi a criticat-o, spunând:
-Ce ştie această babă?
Şi iată, imediat matuşka i-a aruncat o privire tăioasă, ridicând glasul:
-Mare păcat ai- să te căsătoreşti; vei merge drept în iad dacă nu te pocăieşti.
Tânărul se înverzi, şi plecă cu tovarăşii săi. După câteva luni în care a fost tăcut şi gânditor, tânărul a murit de ciroză hepatică. Fericita i-a scos la iveală păcatul sodomiei, spunându-i să se pocăiască, iar dacă nu, că nu se va mai însura.
Dacă stareţa vedea că dorinţă de pocăinţă şi izbăvirea de patimi, ea devenea milostivă chiar dacă avea uneori de-a face cu cei mai mari păcătoşi. Astfel, într-o zi, la ea a venit o tânără frumoasă care şi-a înşelat soţul. Pofta trupului atât de mult a înlănţuit-o, încât nu se putea opri, şi-i era ruşine să se mărturisească la preot. Matuşka Alipia a primit-o neobişnuit de afectuos-mângâietor, aşezându-se lângă ea şi, admirând-o, îi spuse:
-Cât eşti de frumoasă! Şi cât de frumoasă este rochia ta! Tot atât de frumoasă eram şi eu în tinereţe! Şi eu am fost!…
Şi arătându-i încrederea, a început să-i destăinuiască femeii aşa-zisele ei păcate trupeşti, atribuind sieşi păcatele acesteia, acest lucru îl făcea în vremea lui şi fericitul Paisie de la Kiev. deci, ascultând-o pe cuvioasă, îşi spuse că, viaţa cuvioasei în tinereţe, a fost ca şi a ei. Cu umilinţă-n suflet, femeia a început să plângă şi să-şi mărturisească păcatele. După ce a fost sfătuită de cuvioasa, ea a lăsat în urmă viaţa de dinainte. Mai târziu, a intrat în monahism împreună cu soţul şi fiica ei.
Primind de la Dumnezeu darul înaintevederii şi al înţelegerii tainelor dumnezeieşti, cuvioasa Alipia citea în sufletele oamenilor ca într-o carte deschisă. Ea le descoperea oamenilor ce urma să se întâmple cu ei, le atrăgea atenţia asupra pericolelor ce îi păştea, îi îndruma cum să evite anumite probleme şi cum să se păzească de dezastrele ce urmau să vină.
Astfel, odată, ea s-a rugat toată noaptea pentru mântuirea unei fete, care a căzut în mâinile unui grădinar ciudat din oraş. Toţi se aşteptau ca fata să fie omorâtă în chinuri muceniceşti, dar matuşka Alipia se ruga lui Dumnezeu să-i salveze viaţa şi să-l facă pe criminal să renunţe la victimă. Martoră la această rugăciune înflăcărată de a salva sufletul şi viaţa fetei, a fost doar una dintre fiicele duhovniceşti ale cuvioasei. Dar numai după o vreme a aflat cât de mult s-a rugat stareţa la Dumnezeu pentru aceasta. Câştigarea acestei lupte duhovniceşti nu a rămas fără consecinţe. Diavolul s-a răzbunat pe nevoitoare şi a lovit-o cu o boală ce i-a afectat mâinile. Mâinile i se umflau, iar boala era foarte neplăcută, încât tăcuta cuvioasă o îndura, gemând încetişor. Dar nimic nu se îndeplinea fără binecuvântarea ei. Oamenii doreau mângâiere, vindecare, ajutor şi dragoste- iar stareţa însăşi avea dureri şi necazuri. Prin smerenie şi harul lui Hristos, matuşka Alipia a primit putere împotriva diavolului şi a slugilor sale, izgonindu-le şi interzicându-le să se mai întoarcă. Dar forţele răului nu încetau să se răzbune pe ea, mai ale în ultimii ani ai vieţii sale. Uneori se răzbuna prin oameni, alteori prin însăşi neputinţele pe care le înfrunta.
La început, în chilia sa izolată de la Goloseev, matuşka Alipia nu ducea grija urmăririi ei de către autorităţile statului. Mai târziu, din când în când, venea poliţistul local şi-i cerea insistent să iasă din casă şi să-i prezinte actele. Dar, după ce se ruga fierbinte, ea-i răspundea că Stăpânul său nu-i permite să iasă. Şi, cu mila Maicii Domnului, poliţistul o lăsa în pace pe nevoitoare. Dar numai pentru un timp.
Venea deseori şi un echipaj de la ambulanţă, sub pretextul că-i acordă îngrijiri medicale, în încercarea de a o interna la psihiatrie, dar pleca fără ea, din mila Maicii Domnului. Odată, după ce s-a rugat mult la Dumnezeu, stareţa i-a deschis unei doctoriţe căreia i-a descoperit o boală, iar aceasta a plecat şocată, lăsând-o în pace.
De multe ori intau în chilie hoţii şi spărgeau uşa, în nădejdea că vor găsi o comoară, şi când stareţa se ridica, ea se ruga întreaga noapte cu mâinile ridicate, în timp ce musafirii nepoftiţi mai zăboveau la ea. Uneori aceştia deveneau fii ei duhovniceşti, pentru că matuşka nu-i lăsa să plece de la ea fără blagoslovenie, iar cu rugăciunile ei, aceştia îşi schimbau viaţa.
Odată, la comanda cuiva, au venit nişte muncitori cu tractorul, pentru ca să dărâme chilia matuşkăi. Casa nu era mare, iar dărâmarea ei nu era grea. Când totul era pregătit, strareţa a îngenunchiat în faţa tractorului, cu mâinile ridicate spre cer şi în tăcere, plângea cu lacrimi mari care-i curgeau pe obraji. Rugăciunea ei stăruitoare şi plânsul său au fost îndată auzite: lucrătorii, înmărmuriţi, au refuzat s-o mai îndepărteze pe cuvioasă de acolo.
Atunci când vrăjmaşul nu reuşea să-i facă rău prin oameni, el o deranja pe cuvioasă astfel: o speria, o bătea, îi spărgea uşa. Odată, în timp ce pregătea mâncare în curte, una dintre ascultătoare a auzit gălăgie mare, făcută parcă de o herghelie de cai care tropăiau prin chilie. Însemnând mâncarea cu sfânta cruce, femeia a fugit în casă, a încuiat uşa şi a început să citeacă psalmul 90(Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt…). Totul s-a liniştit după un timp. Îşi dădu seama că nu era niciun cal. Matuşka a lăudat-o pe chileinică, pentru că nu s-a speriat.
Prin ispite, Dumnezeu îi încerca credinţa ascetei, lăsând pe diavol s-o atace şi direct, pe faţă: o ridica în aer, o arunca la pământ, o lovea cu capul de pietre. Odată au fost de faţă la lupta maicii Alipia împotriva vicleanului, chileinica acesteia şi nepoata ei. Îngrijorate de absenţa îndelungată a stareţei, ele au fugit în vale. Deschizându-i-se vederea duhovnicească, copila vedea cum încerca matuşka să omoare nişte fiinţe înfiorătoare şi negre, dar chileinica o vedea doar pe maică, care se lupta cu cineva nevăzut. Atunci şi-a dat seama de marea nevoinţă pe care o făcea cuvioasa în lupta contra duhurilor întunericului şi de atenţionările pe care totdeaunai le făcea maica, cu privire la ascultare şi la nevoinţa nebuniei pentru Hristos. Astfel că nu primea binecuvântare pentru a merge să se nevoiască în munţii Caucaz, însă şi tânăra nu mai visa la această nevoinţă, zicând:
-Nu. Aceste nevoinţe nu sunt pentru vremurile noastre.
Sau:
-Fără femei la aşa ceva!
Şi când un tânăr visa la nevoinţa nebuniei pentru Hristos, fericita spunea emoţionată:
-Să nu îndrăzneşti, te vor ucide!
Dar tânărul nu a făcut ascultare, şi a murit curând.
Neascultarea fiilor duhovniceşti şi a oaspeţilor săi o supărau foarte tare pe matuşka. Aceasta încerca să-i ferească de neascultare, le interzicea unele lucruri, ba chiar îi mustra. Iar atunci când aceştia nu o ascultau, ea suferea mult, ştiind ce consecinţe implică neascultarea. Dacă veneau la ea să-i ceară binecuvântare să intre-n mănăstire, înainte de a i-o da, ea îl ispitea pe cel venit foarte atent, încercându-l dacă era gata să facă ascultare necondiţionată.
Astfel, odată i-a spus unui tânăr să ia toate borcanele de pe raft, spunându-i că nu-s bine aşezate, şi să le aşeze în ordinea-n care-i spunea ea. Însă tânărul le-a aşezat după cum a crezut că e mai bine, acultând de propria sa raţiune. Fără să se uite la lucrul său, matuşka a spus:
-Ar vrea să fie monah, dar face totul după bunul său plac!
Cuvioasa se purta cu mare dragoste cu călugării, îi numea tandru: „Rudele mele” sau „El este de-al nostru”. În timpul regimului sovietic monahii o duceau foarte greu. În anii 1960 s-au închis toate mănăstirile de călugări din Kiev, funcţionând doar două de maici: Pocrovsk şi Florovski. Dar nici maicile nu aveau linişte. Autorităţile cereau înregistrarea tuturor cetăţenilor kieveni, iar celor străini le era aproape imposibil să-şi obţină domiciliul legal în Kiev. Uneori nu puteau să se înregistreze nici prin apropiere. Se făceau des controale şi percheziţii pe la mănăstiri, iar maicilor li se aduceau o mulţime de insulte şi ameninţări, pentru a le scoate din mănăstire, mai ales pe cele tinere.
Odată, o monahie ce nu putea să obţină în niciun fel acte, a mers cu toată durerea ei la matuşka Alipia. Maica o întâmpină cu cuvintele:
-Cât te mai tot chinuieşti, copilă, cu actele? Lasă-le şi bucură-te!
Stareţa o binecuvântă pe maică, şi curând primi rezidenţă în oraşul Irpin. Prin jerfelnicia credincioşilor din perioada sovietică, stareţa îi ajuta nu numai pe preoţi şi monahi, deşi aceştia erau trataţi cu mare grijă şi dragoste, dar şi pe ucenicii săi îi învăţa să-i respecte pe clerici şi să nu-i judece. Prin rugăciunile sale, fericita îi sprijinea pe mulţi mireni credincioşi şi îi ajuta să fie tari în credinţă şi să nu lase Biserica.
Odată, o tânără era pusă-n faţa unei alegeri: sau să renunţe la credinţă şi să se facă membră de partid ori să fie dată afară din universitate şi să fie trasă la răspundere. Tânăra s-a dus să ceară sfat maicii Alipia. Aceasta i-a spus că a primit scrisoare de la Împăratul că va putea trăi şi fără partid. După rugăciunile fericitei, evlavioasa studentă a fost pur şi simplu lăsată-n pace de autorităţi.
O altă fată era persecutată pentru că scria poezii religioase. Pentru rugăciunile cuvioasei, ea s-a îmbolnăvit şi apoi i s-a pierdut urma. La matuşka Alipia, veneau cu probleme greu de rezolvat sau boli grave nu numai cei credincioşi, ci şi cei necredincioşi şi comuniştii. Matuşka-i ajuta necondiţionat, iar puterea rugăciunii sale şi a dragostei ei pentru oameni îi întorcea la Hristos. Doar singur Dumnezeu ştie pe câţi oameni i-a scos din necazuri şi din deznădejde, la câţi le-a redat sănătatea, câte familii a salvat de la destrămare. În timpul războiului din Afganistan, cei ce erau recrutaţi în armată apelau la rugăciunile stareţei, pentru a nu fi trimişi în Afganistan, adică la moarte sigură. Fericita a prevăzut accidentul de la centrala din Cernobâl, care s-a întâmplat în 26 aprilie 1986. Matuşka Alipia i-a avertizat cu mult înainte pe oameni, despre tragedie, spunându-le că terenurile vor lua foc, că este nevoie de pământ şi apă.
-Stingeţi focul!- striga fericita. Nu lăsaţi gazul deschis! Doamne! Ce va fi în Săptămâna Patimilor!
Dar nu înţelegea nimeni cuvintele cuvioasei. Mai mult de şase luni, fericita a ţinut post aspru şi s-a rugat îndelung pentru salvarea pământului şi a oamenilor de la marea catastrofă. În ziua catastrofei matuşka stătea pe stradă şi striga:
-Doamne! Ai milă de copilaşi, ai milă de popor!
Dumnezeu i-a deschis ochii duhovniceşti ai stareţei, încât aceasta ştia de tragedia de la Cernobâl, dar n-a putut deloc să-L înduplece să-Şi întoarcă mânia şi furia de la oameni. Când s-a anunţat starea de pericol şi a început panica, zona din jurul Kievului şi a oraşelor şi satelor învecinate a fost închisă pe o distanţă de 30 de kilometri. Matuşka nu le dădea oamenilor să-şi părăsească locuinţele şi să fugă. Ca o mamă iubitoare, ea-i îndemna pe toţi să fie calmi, să se întoarcă la Dumnezeu şi să-şi pună încrederea în ajutorul şi mila Lui. Fericita îi încuraja pe oameni să se gândească la Domnul Iisus Hristos Cel Răstignit şi la puterea Crucii Sale, cu care a călcat moartea. Maica îi binecuvânta pe oameni să îşi însemneze casa cu semnul Sfintei Cruci şi să continue să trăiască acolo, să însemneze cu crucea şi mâncarea, consumând-o fără teamă.
-Cum să bem lapte iradiat? o întrebau îngrijoraţi.
-Îl însemnaţi cu Sfânta Cruce, şi nu va mai fi nicio substanţă radioactivă-n el. În acele zile groaznice, matuşka i-a scos pe mulţi din panică şi deznădejde, întorcându-i la Dumnezeu. Maica i-a înştiinţat pe fiii ei duhovniceşti şi despre un alt dezastru, „Cernobâlul duhovnicesc”: viitoarea schismă a lui Filaret, din Ucraina. Ea le cerea celor ce veneau la ea să se ţină doar de Biserica Ortodoxă Canonică. Dar mulţi s-au jenat de comportamentul ei şi au părăsit-o când l-a întâmpinat cu cuvintele: “Rascolnik, rascolnik”- pe fostul mitropolit Filaret(M. A. Denisenko), la Biserica Demievka.
Orice necaz al oamenilor şi orice nelinişte a acestora provocau mare durere în sufletul stareţei. Dorinţa acesteia de a-i ajuta pe toţi se exprima nu numai prin rugăciunile ei arzătoare, ci şi prin faptul că-şi impunea un post şi mai aspru şi lua asupra trupului său bolnav şi mult nevoitor, nevoinţe şi mai grele. Astfel, cu timpul, ea se istovea cu nemâncarea, nu bea nici apă, chiar şi în zilele de arşiţă cumplită.
Odată, fericita s-a rugat lui Dumnezeu să sloboade ploaie pe pământ, fără să mănânce şi să bea nimic timp de două săptămâni. Şi, când a venit o ploaie torenţială, matuşka ieşi din casă şi se învârtea împrejur, ridicând mâinile la cer şi pleoscăind prin apă:
-Slavă Domnului! Plouă!- striga ea.
-Slavă Domnului! Plouă! Va fi recoltă! Va fi recoltă! Recoltă bogată!
Matuşka îşi intensifica şi mai mult nevoinţele, dacă fiii ei duhovniceşti nu ascultau de Dumnezeu. Cu câteva luni înainte de moartea sa, matuşka Alipia a întrebat-o pe ucenica de chilie, Maria, în ce zi din săptămână cade 30 octombrie. Ştiind că e duminica, aceasta dădu din cap, fără să răspundă nimic. Cuvioasa i-a pus această întrebare şi unei monahii. Stareţa îi dădu chileinicei sale calendarul, şi-i spuse să numere zilele. Când femeia a ajuns cu numărătoarea la 30, matuşka Alipia a oprit-o şi a încercuit data.
Cu două săptămâni înainte de moarte, stareţa a spus:
-Apă caldă, spălaţi-mă, plec din această lume!
Ucenicele au început să plângă, însă chileiniţa, în ciuda durerii, îndeplini ascultarea dată de fericita. Slăbită, se întoarse cu faţa spre icoane, spunând cu greu:
-Nuuu! iar apoi, după o scurtă pauză- arătând cu degetul, zise:- iată pentru ce am trăit. Cu o săptămână înainte să moară, fiii duhovniceşti s-au adunat din nou în chilia fericitei. Stareţa abia se înclina spre fiecare şi spunea:
-Iertaţi-mă! Iertaţi-mă! Iertaţi-mă!
Apoi se ruga lui Dumnezeu:
Iartă-mă! Iartă-mă! Iartă-mă! Şi se însemna neîncetat cu semnul Sfintei Cruci.
-Nu plânge! îi spunea matuşka ucenicei sale iubite. Să vii la mine la mormânt şi să-mi spui tot, ca şi când aş fi vie, iar Dumnezeu va auzi şi te va ajuta!
Şi stareţa repetă de mai multe ori:
-Astăzi rămân cu voi! Haideţi, veniţi în acest loc(la căsuţa de la Goloseev), şi eu vă voi auzi, şi dacă voi afla har de la Dumnezeu, atunci voi mijloci pentru voi, înaintea Lui.
-Şi apoi matuşka a mai spus:
- Eu mă voi duce când se va aşterne prima zăpadă şi va veni îngheţul.
Sâmbătă seara, 16/29 octombrie, ea s-a simţit foarte rău. Îi dădu chileinicei bani şi-i spuse:
-Du-te acum la biserică, pune lumânări dar nu le aprinde, lasă-le să le aprindă dimineaţă…
Apoi a binecuvântat-o să aducă cele de trebuinţă pentru înmormântare, iar dimineaţa, imediat după slujbă, ucenica s-a grăbit la chilia cuvioasei, pentru a o mai prinde în viaţă. În ziua următoare, 17/30 octombrie 1988, a căzut prima zăpadă şi totul a îngheţat După slujbă, s-au adunat mulţi oameni în chilia stareţei: toţi îşi luau rămas bun de la fericita şi îi cereau ultima binecuvântare. Ucenicii ei plângeau şi se rugau.
Când a venit momentul despărţirii, matuşka Alipia s-a ridicat încetişor şi s-a uitat pătrunzător şi sever la fiii ei duhovniceşti, însemnându-i de trei ori cu Sfânta Cruce. Înţelegând ce greu le era lor să asiste la moartea maicii lor duhovniceşti, matuşka îi binecuvântă pe toţi, cu excepţia unei femei, să meargă la Pustia Kitaev şi să se roage pentru ea la mormântul cuviosului Dositei şi al fericitului Teofil… Şi-n timp ce ucenicii ei se rugau pentru ea la Kitaev, matuşka Alipia îşi dădea duhul, rugându-se cu sârguinţă Domnului, să nu-i lase orfani pe copiii ei…Matuşka s-a aşezat pe patul de moarte, dându-şi sufletul Celui Căruia I-a slujit întreaga viaţă. Chipul ei iradia de seninătate şi fericire. Maicile de la mănăstirea Florovski au pregătit-o pe fericita pentru îngropare, iar prima panihidă pentru stareţă a fost oficiată de către Ieomonahul Roman(Matiuşin). La înmormântarea care a coincis cu hramul mănăstirii Florosvski, 1 noiembrie- Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, au luat parte o mulţime de oameni. Sicriul cuvioasei era îmbrăcat în flori. Cei care au participat la slujba înmormântării nu au simţit o durere şi o tristeţe prea mare. Aceasta s-a topit într-o pace profundă, care izvora din nădejde. Toţi simţeau că acesta era triumful credinţei, că nu mai era moarte de vreme ce ea a fost învinsă.
Îngroparea cuvioasei maici s-a făcut tot printr-o minune dumnezeiasca, ea a fost înmormântată în cimitirul din pădure, într-un mormânt ce aparţinea mănăstirii Florovski, dar părea imposibil să fie înmormântată în cimitirul mănăstiresc din Kiev, deoarece fericita nu fusese nicăieri înregistrată şi nu a avut niciodată acte.
Enoriaşii bisericii Demievka, care o cunoscuseră pe matuşka Alipia în viaţă, îşi amintesc că ea totdeauna aprindea multe lumânări pentru cei vii şi pentru cei adormiţi, celor din urmă rugându-i pe preoţi să le slujească panihide. Tot ce primea folosea pentru pomeniri şi lumânări, dând muţi bani şi cumpărând lumânări din cele mai scumpe. Şi iată că după moartea ei, venea la mormântul ei sărăcăcios din cimitirul din pădure mulţime de oameni, şi cei ce o cunoscuseră personal şi cei ce nu o cunoscuseră. Aici se făceau mereu parastase, candela era nestinsă şi pe mormânt ardeau tot timpul o mulţime de lumânări, aici florile stăteau mereu înflorite.
Şi dacă ea a ajutat mii de oameni în timpul vieţii ei pământeşti, neştiut e şi numărul celor ce veneau la mormântul ei, recunoscători pentru ajutorul primit. La ea se grăbeau să ajungă şi cei bolnavi, şi cei orfani, cei fără un loc de muncă, cei ocărâţi pe nedrept, cei ce-şi pierduseră nădejdea de mântuire, cei căzuţi, şi nimeni nu pleca nemângâiat.
În ziua de pomenire a maicii Alipia, venea o mulţime de lume la mormântul ei. Oamenii îşi scriau pe bileţele necazurile şi rugăminţile şi le lăsau la mormânt aşa cum se obişnuia şi la fericita Xenia de Sankt Petersburg. În fiecare an veneau un număr din ce în ce mai mare de oameni, ca să se închine la locurile pe unde s-a nevoit fericita, aproape de nou-deschisa mănăstire a „Sfântului Acoperământ„ din Pustia Goloseev. Cu binecuvântarea Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Ucrainiene, Înalt Preasfinţitul Vladimir, Mitropolitul Kievului şi a toată Ucraina, pe locul unde a fost odinioară chilia fericitei, s-a ridicat un paraclis care aparţine sfintei mănăstiri. Cu mila lui Dumnezeu, Înalt Preasfinţitul Vladimir a dat binecuvântare ca moaştele monahiei Alipia Avdeev să fie mutate în mănăstirea de călugări „Sfântul Acoperământ„ din Pustia Goloseev, unde a trăit şi s-a nevoit maica în ultimii ani ai vieţii.
Aflarea sfintelor moaşte ale cuvioasei Alipia a avut loc în dimineaţa zilei de 5/18 mai, 2006. La aceasta fost însărcinat egumenul mănăstirii, Arhimandritul luând parte părinţii, fraţii şi enoriaşii mănăstirii „Sfântul Acoperământ„ din Pustia Goloseev, însoţiţi de o mulţime de fii duhovniceşti şi cunoscuţi ai fericitei, de personalul administrativ al cimitirului, de miliţie şi cei de la sanipid.
Înainte de a deschide mormântul, Arhimandritul Isaachie a slujit un parastas. Părinţii şi fraţii au scos cu atenţie crucea şi florile, apoi au început săpăturile, cântând imnuri pascale şi rânduiala înmormântării. Acestea nu au durat mult- doar câteva ore- desfăşurându-se într-o linişte deplină. Probabil că nu era om care să nu simtă acea pace sfântă în inima sa, o pace care nu se putea descrie în cuvinte.
Când au ajuns la sicriu, toţi cei prezenţi s-au adunat în jurul mormântului. Sicriul era aproape intact, iar moaştele neatinse de stricăciune, nici hainele, nici icoanele pe lemn puse în sicriu, nici metaniile nu au putrezit. Totul a fost pus împreună cu moaştele în noul sicriu, care a fost urcat în microbuzul mănăstirii. Sub escorta miliţiei şi a unui număr impresionant de oameni, maşina cu moaştele stareţei de la Goloseev se întorcea acasă- în lăcaşul care a renăscut din vechile ruine în care maica Alipia şi-a petrecut ultimii nouă ani din viaţă. În acea dimineaţă, procesiunea a străbătut toate bulevardele şi străzile până la mult iubita biserică Demievka.
Sfintele moaşte ale cuvioasei au fost întâmpinate la porţile sfintei mănăstiri de către părintele egumen împreună cu obştea şi o mulţime de credincioşi. Cântând „Sfinte Dumnezeule…”, părinţii le-au aşezat în biserica închinată icoanei Maicii Domnului „Izvorul Tămăduirii”. De la amvon, Arhimandritul Isaachie i-a felicitat pe toţi cei prezenţi cu prilejul întoarcerii maicii acasă, după aceea a oficiat primul parastas înaintea moaştelor cuvioasei.
În prezent, moaştele maicii Alipia sunt aşezate într-un mormânt de marmură, în subsolul bisericii închinate icoanei Maicii Domnului „Izvorul Tămăduirii”, unde se săvârşesc zilnic slujbe de pomenire pentru odihna sufletului acestei fericite maici. 

https://bdi2.wordpress.com/wp-content/uploads/2012/10/viata-sf-cuv-alipia-de-kiev.pdf

 Monahia Alipia, cea nebună pentru Hristos

(3 / 16 martie 1905 - 30 octombrie 1988)

       Continuatoarea nevoințelor cuvioșilor sihaștri și nevoitori ai Sihăstriei Goloseevo în perioada când mănăstirea era complet pustiită a fost – monahia Alipia (Agafia Avdeiev[a]), numită nebună întru Hristos.
  
       Monahia Alipia s-a  născut la 3  /  16  martie  1905 într-o  familie de țărani evlavioși  din satul  Vâșelei, județul Gorodișcensk din gubernia  Penza. În  Sfântul  Botez  fetița  a fost numită  Agafia, în cinstea  Sfintei Mucenițe Agafia.  Dintr-un profund sentiment de dragoste pioasă faţă de ocrotitoarea sa cerească, maica Alipia  toată viaţa a purtat pe spate icoana  Sfintei Agafia şi practic  niciodată nu s-a despărţit de ea.  Încă din copilărie ea a avut de îndurat necazuri nemaipomenite și  lipsuri de tot felul.  Părinții ei au fost împuș-cați  și  fiind încă destul de tânără, a început să ducă un mod pribeag de viață, însoțit de muncă  grea,  prigoane și sărăcie.  Trăia din ce-i  trimitea  Dumnezeu, dormea  sub cerul liber; deseori se angaja la  munca de zi pentru a avea o bucată de pâine și un acoperiș deasupra capului. A suferit cruzimea prigoanei și a închisorii, vremile de restriște din anii războiului și represiunile din partea autorităților ateiste.
  
       A primit monahismul în Lavra Kievo-Pecerska. Către acel timp ea era deja matură din punct de vedere duhovnicesc și  a purtat una din cele mai grele nevoințe monahale  –  nebunia întru Hristos.  Post  aspru, rugăciune neîncetată, somn foarte scurt, muncă fizică, tăcere continuă și retragere în sine  –  sunt calitățile care o caracterizau pe maica Alipia și prin care rămas în memoria oamenilor. Dar mai presus de toate  – prin credința sa nemărginită în Dumnezeu și dragostea față de El, dar și prin dragostea față de aproapele, adică față de orice om. Deja după moartea sa a devenit cunoscut faptul, că pentru fiecare om, pentru care ea se ruga cu toată osârdia, monahia Alipia își atârna de gât câte o cheie și  spre sfârșitul vieții numărul
cheilor a crescut într-atât, încât ele s-au transformat în lanțuri de nevoință.

       Ultimii nouă ani din viață monahia Alipia s-a nevoit în Goloseevo. Ea a viețuit pe teritoriul mănăstirii devastate și pustiite, continuând rugăciunile și nevoințele Cuvioșilor Părinți de la Goloseevo. Anume aici au fost descoperite pe deplin oamenilor marile daruri duhovnicești  de care s-a învrednicit de la Domnul fericita maică Alipia: darul vederii cu duhul, darul clarviziunii, al vindecării celor bolnavi și al alinării celor necăjiți, dar cel mai mult  –  darul iubirii. Este imposibil de a descrie toate cazurile de ajutor haric pe care l-au primit oamenii de la maica Alipia atât în timpul vieții sale, cât și după moartea ei. Ziua morții sale, 30 octombrie 1988, monahia Alipia a prezis-o cu mult timp înainte. Pe ultimul drum ea a fost petrecută de mulțimea de fii și fiice duhovnicești: monahi și mireni, pentru care maica Alipia a fost  și  mamă,  și  prieten,  și  cel  mai  apropiat  om.  Cinul  înmormântării  i-a  fost  săvârșit  în  mănăstirea Florovsk din or. Kiev și a fost înmormântată în cimitirul Lesnoie din Kiev. La 18 mai 2006 cu binecuvântarea Prea Fericitului Vladimir, Mitropolitul Kievului și al Întregii Ucraine, cinstitele oseminte al monahiei Alipia  au  fost  deshumate  de  către  arhimandritul  Isaachie  împreună  cu  frații  Sihăstriei  Goloseevo și reînhumate  în  Sihăstria  Acoperământul  Maicii  Domnului  Goloseevo,  într-un  mormânt  de  marmură  în cripta bisericii în cinstea  Icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, numită  „Izvor de Viaţă Purtă-tor” sau „Izvorul Tămăduiri” („Живоносный Источник” – rus.).

       Când sicriul cu osemintele maicii Alipia a fost adus în biserică, deasupra bisericii a apărut pe cer o cruce. În aceeași zi s-au vindecat în chip minunat doi oameni grav bolnavi de cancer. Din ziua când moaș-tele fericitei Alipia au fost aduse în Sihăstria  Goloseevo, au fost colectate și înregistrate  mulțime de mărturii despre vindecările de boli grave și neputințe care s-au săvârșit asupra oamenilor.

       În fiecare zi la mormântul monahiei Alipia vin sute de oameni. La data de 30 a fiecărei luni, dar mai cu seamă la 30 octombrie, în ziua trecerii ei la Domnul, în Sihăstria  Goloseevo  vin mii de oameni care cinstesc și pomenesc în rugăciuni pe fericita maică monahia Alipia de la Goloseevo. Iar la fântâna seacă, după cum spune înțelepciunea populară, oamenii nu vin după apă.