Sunt lucruri pe care le faci și le uiți, dar care rămân în sufletul altuia.

A trăi frumos nu înseamnă să nu cazi, ci să nu rămâi definit de cădere. 

Sunt zile în care greșești, rănești, te rătăcești și ajungi să nu te mai recunoști. 

Dar omul nu este numai suma eșecurilor lui. 

Poți cere iertare. Poți repara cât se mai poate. 

Poți învăța să nu repeți ceea ce ai făcut. 

Și, mai ales, poți începe din nou fără să transformi rușinea într-o sentință pe viață.

 Uneori ne pedepsim mai mult decât ne-ar pedepsi Dumnezeu. 

Ținem deschise răni pe care El ar vrea să le vindece și ne întoarcem obsesiv la trecut de parcă suferința ar putea schimba ceea ce s-a întâmplat.

 Nu poate. 

Dar poate schimba omul care merge mai departe. 

Iartă la timp, inclusiv pe tine. 

Nu ca să minimalizezi greșeala, ci ca să nu-i dai puterea de a-ți ucide viitorul. 

Viața frumoasă nu este viața fără cicatrici. 

Este viața în care cicatricile nu mai hotărăsc direcția pașilor tăi.

Dragostea adevărată nu se oprește la omul căruia i-ai făcut bine.

 Merge mai departe, adesea fără să afli. 

Poate ai ascultat cândva un om într-o zi grea și el, peste ani, a știut să asculte pe altcineva. 

Poate ai iertat acolo unde era mai ușor să rănești, iar gestul tău a devenit pentru altul dovada că blândețea este posibilă. 

Binele are o memorie tainică. 

De aceea, nu măsura fiecare gest prin răspunsul primit.

 Nu întreba mereu cine ți-a mulțumit, cine te-a apreciat, cine a întors favorul.

 Sunt lucruri pe care le faci și le uiți, dar care rămân în sufletul altuia. Uneori dragostea se întoarce, dar nu de unde te aștepți. 

Se întoarce printr-un om necunoscut, printr-o ușă deschisă la timp, printr-o mână întinsă când tu însuți ai nevoie.

 Dumnezeu știe să lege binele în feluri pe care nu le vedem.

 Poate de aceea merită să iubim fără contabilitate: pentru că nicio faptă bună nu se pierde cu adevărat, chiar dacă nu se întoarce imediat la noi.

Smerenia adevărată nu face zgomot. 

De multe ori o întâlnești în oameni care nu povestesc ce au făcut, nu-și numără nevoințele și nu caută să fie văzuți. 

Trăiesc simplu, se roagă, muncesc, poartă greutăți și lasă în urma lor o liniște care spune mai mult decât multe cuvinte. 

Poate că tocmai astfel de oameni ne învață că viața duhovnicească nu are nevoie de spectacol. 

Nu trebuie să fii cunoscut ca să fii folositor. 

Nu trebuie să fii lăudat ca să fii aproape de Dumnezeu. 

Uneori sfințenia începe în gesturi pe care nu le observă nimeni: într-o ascultare făcută fără murmur, într-o rugăciune pentru cineva care nu va afla niciodată, într-o pâine împărțită, într-un orgoliu lăsat jos. 

Și poate cea mai grea lecție este aceasta: să faci bine fără să simți nevoia să existe martori. Să accepți că Dumnezeu vede ceea ce oamenii trec cu vederea. 

Chipurile smerite nu strălucesc prin dorința de a fi admirate, ci prin pacea pe care o lasă în jur. Iar uneori un om tăcut poate predica mai mult prin viața lui decât altul printr-o mie de cuvinte.