Adevărul este că oamenii ne dezamăgesc, ne fac rău, ne tratează aiurea, iar și iar. O parte din a învăța cum să fii fericit este să eviți oamenii care se poartă așa și să înveți să-ți revii după aceea. Căci se va întâmpla. Chiar și oamenii care te iubesc te vor răni uneori. Așa e viața. Și cu cât exersăm mai mult cu atât mai buni devenim în privința asta. Dacă suferința e bună? Este. Ieși mai puternic din ea sau te distruge (bine, abia cu trecerea anilor înțelegi că nu, nu te distruge, dar te schimbă). Mă gândesc în ultima perioadă la mine și la omenire în general, la cât de rezistenți, curajoși, lipsiți de speranță suntem zilele acestea. Îmi pare atât de rău pentru noi, distruși, demoralizați, dar ne și admir. Reușim să mergem mai departe. Nu renunțăm. Găsim firicele de fericire agățate în mărăcini. Facem toate greșelile acelea ridicole pentru care sunt faimoși oamenii. Încercăm din greu să ne creăm vieți perfecte. Dar necazurile ne găsesc, tragediile ne găsesc. Și totuși, încercăm. Sperăm la mai bine. Credem că putem realiza ceva bun, durabil chiar dacă, simultan, știm că nu putem de fiecare dată. Viețile nu ne sunt cărți cu poze perfecte, dar tocmai imperfecțiunile ne fac mai buni, umani. Lucrurile pe care ne bazăm ne scapă, prietenia, iubirea, încrederea, fericirea, și mai nou pacea, dar continuăm să le căutam cu încăpățânare, iar atunci când le găsim încercăm să le păstrăm cât mai mult în viețile noastre. Dincolo de ceea ce facem și însemnăm pentru ceilalți, suntem noi înșine față în față cu Dumnezeu. Știm că El este acolo ori de câte ori avem inimile îngenuncheate, sufletele împovărate și gândurile negre.