Învăţătură a Sfântului Grigorie, despre mânie

 i pentru pricini drepte nici pentru nedrepte, pentru că mânia întunecă mintea. Aşa cum beţia întunecă mintea, tot aşa şi mânia întunecă mintea. Când eşti gâlcevitor, când eşti pornit, nu te mai gândeşti la ce ar trebui să te gândeşti, ci ai un fel de întunecare de minte. Şi face o comparaţie Sfântul Ioan Casian spunând că aşa cum dacă îţi pui pe ochi o foiţă de plumb sau de aur, e tot atâta, că tot nu vezi, tot aşa şi când te mânii şi pentru pricini drepte şi pentru pricini nedrepte, tot nu-i bine, pentru că nu ai limpezime de minte. Şi soluţia lui când e vorba despre mânie este aceasta: să nu te mânii nici pentru pricini drepte nici pentru nedrepte. De altfel, dacă dizolvi pricinile mâniei, la mânie nu mai ajungi. În Antologia Sanscrită se spune: “Mânia în oamenii cei buni se naşte moartă, se topeşte. În cei cuminţi un ceas trăieşte. În semidoct trăieşte lung: cinci ani în proştii cei din gloată, iar în mişei viaţa toată”.

Mânia de fapt are multe chipuri, are multe manifestări. Sfântul Ioan Scărarul, scriind despre mânie în cartea sa numită Scara, zice aşa: Să legăm mânia cu lanţurile blândeţii, s-o lovim cu îndelungă-răbdarea, s-o aducem în faţa minţii la judecată şi la cercetare şi să zicem: Spune-ne nouă, patimă nebună şi neruşinată, cine este tatăl tău, cum se numeşte mama ta, care sunt fii tăi, cine ţi se împotriveşte şi cine te nimiceşte cu totul? Şi mânia răspunde: Tatăl meu este îngâmfarea - adică mândria, de obicei mânia e legată cu mândria; Sfântul Marcu Ascetul în scrierea sa “Epistola către Nicolae Monahul” pe care o găsim în Filocalie în volumul I, spune că: “Copacul mâniei este udat la rădăcină cu apa puturoasă a mândriei”; deci totdeauna între mândrie şi mânie este o legătură; bineînţeles că poate să aibă şi alte pricini mânia, o să vedem îndată ce mai spune Sfântul Ioan Scărarul: zice - "şi mame am mai multe: iubirea de avere, iubirea de plăcere, uneori patima desfrânării şi alteori patima îmbuibării”.

Trebuie să ne fie ruşine când suntem porniţi spre mânie. În vremea noastră se foloseşte o expresie care vrea să îndulcească lucrurile, şi anume, nu se spune despre cineva că e rău sau mânios, ci de obicei se spune că-i nervos. Să ştiţi că cei vechi nu ştiau de nervozitate, ci ştiau numai de mânie şi de răutate.

Să nu daţi, fraţilor, loc mâniei între voi. Pentru că omul mânios nu primeşte dar de la Dumnezeu, ci prin mânia sa cade din înălţimea răbdării, în groapa de pierzanie a mâniei. Care fiară este aşa de cumplită şi neîmblânzită, precum este omul cel mânios, care nu-şi pierde mânia?

Ce este mai rău decât mâniosul? Aceasta turbat îl face pe om, sluţit şi nu bun, fiindcă nu vine duhul lui Dumnezeu la cel mânios. Socoteşte dar, omule, că cel ce ţine mânie, nu se stăpâneşte pe sine Însuşi netezindu-se din mânie şi este ca un beat, de iuţime. Că nu cunoaşte pe cei ce fac bine, şi trăieşte ca într-o noapte întunecoasă, de toţi se apucă, tuturor celor mai mai mari şi celor mai mici decât el le grăieşte fară de rânduiala şi, pe cel mai bătrân, îl huleşte. Ceartă, este foarte guraliv, ocărăşte, bate, la nimic nu  se  supune şi nu primeşte cuvintele celor ce-l mângâie pe el.

Şi, precum otrava este în jivinile cele ce se târăsc, aşa-i şi în cel mânios. Îndrăcindu-se, mâniosul latră, ca un câine la toţi, şi îmboldeşte, ca o scorpie, şi ca şarpele muşcă. Fugiţi fraţilor, de o răutate ca aceasta. Că nici dregătoria celui mânios nu-i cinstită, nici cărunteţele, de folos.

Nici jertfa unuia ca acesta nu-i bine primită, nici nu poate să se îndrepteze. Tu să zici aşa: „Aşteptând, am aşteptat pe Domnul, şi a căutat spre mine”. Goneşte-ţi iuţimea şi mânia din inimă că a zis Domnul: „Oricine se mânie pe fratele ştiu; vrednic va fi de osânda”. (Matei 5, 22). Iar mânia să-ţi fie ţie numai asupra diavolului, fiindcă printr-însul am căzut din Rai.

Acela, şi acum, pe fiecare din noi, ne pândeşte, ca să ne însele şi în văpaia cea nestinsa să ne afunde, de care văpaie, însuşi satana mult se cutremură. Drept aceea, părăseşte iuţimea şi lasă că nu cumva împreună cu Irodiada, să te osândeşti, ca ea se mânia mult asupra lui Ioan Botezătorul, care voia să o mântuiască pe dânsa. Ca ea auzind de minunile ce se făceau de el, îi astupa urechile, ca o aspidă surdă, până ce aflând vreme prielnică, l-a tăiat pe Ioan. Dar pe sine s-a făcut blestemată, de către cele patru margini ale pământului.

Pentru că diavolul face voia plăcuţilor săi, ca să săvârşească răutatea mâniei, aici lăudându-se cu păcatele, iar acolo să fie duşi, fără de pocăinţă, la osândă. Ca ce a făcut mânia Irodiadei? Tăind pe Ioan, l-a trimis pe el în împărăţie, iar pe sine la osânda cea fără de sfârşit. De aceasta, temându-se, să ne silim a nu ţine mânie între noi. Dumnezeului nostru slava; acum şi pururea şi în vecii vector! Amin.