Vindecarea duhovniceasca

 

Intrucat exista o curvie lucrata in suflet sau cu gandul si o curvie trupeasca, lupta impotriva uneia dintre aceste forme presupune, de fapt, lupta impotriva ambelor si mai ales lupta impotriva cauzelor ultime a lor, care este curvia cu gandul.

Toti ascetii rasariteni, cunoscand foarte bine ravagiile pe care le produce aceasta patima asupra trupului si a sufletului celui bolnav de ea, staruie indeosebi asupra tratamentului ei sufletesc. Iar acest tratament presupune, pe langa alungarea imaginilor si amintirilor care pot deveni o tentatie pentru un suflet nedeplin exersat in cele duhovnicesti, pe langa evitarea convorbirilor prea familiare si indelungate cu persoanele de celalalt sex care ar putea sa ne produca ispite, pe langa respingerea vorbelor sau a glumelor indecente, a luxului de imbracaminte, si alaturi de o paza a simturilor si o infranare a trupului preocupare si infranare duhovniceasca.
Iar aceasta se realizeaza prin rugaciune smerita si staruitoare, prin priveghere, prin citirea deasa a Sfintelor Scripturi si meditarea deasa asupra lor, intr-un cuvant nu numai prin paza trupului si a simturilor, cat mai ales prin trezvie sau atentie si paza duhovniceasca.
Sfantul Ioan Scararul ne spune: „Cel ce incearca sa opreasca acest razboi numai cu infranarea este asemenea celui ce inoata cu o singura mana si se straduieste sa se izbaveasca de ocean. Uneste smerenia cu infranarea. Caci fara cea dintai, cea de a doua este nefolositoare”. Si mai departe zice: „Vazut-am pe cel necurat prea inaltandu-se, ridicandu-se, tulburandu-se si infuriindu-se in mine ca cedrii Libanului. Si am trecut prin infranare si iata nu mai era mania lui ca inainte. Si l-am cautat smerind cugetul meu, si nu s-a aflat in mine locul lui si urma lui” (Psalm 36, 35-36).
Iar Sfantul Maxim Marturisitorul arata ca: „Smerenia si reaua patimire elibereaza pe om de tot pacatul. Cea dintai taie patimile sufletului, cea de-a doua pe ale trupului”. Aceasta o spune si Sfantul Prooroc David cand se roaga lui Dumnezeu zicand: „Vezi smerenia mea si ostenala mea si-mi iarta toate pacatele mele” (Psalm 24, 19).
Prin urmare, rezistenta si razboiul nostru trebuie sa fie indoit, el presupune, pe de o parte:
– infranarea trupeasca – postul in sine, ajutat de osteneala si lucrarea mainilor, prin care se da ocupatie trupului, iar tensiunea si energiile sale se canalizeaza intr-un scop practic;
– „stiinta spirituala” – despre care vorbeste Sfantul Ioan Casian, adica trezvie, cunoasterea si controlarea foarte buna a gandurilor rele, ce ne instiga la pacat si pastrarea cugetarilor bune, folositoare sufletului, aducatoare de pocainta si de mantuire.
Una dintre armele cele mai eficiente impotriva duhurilor rele este ascultarea in viata de obste. Sfantul Ioan Scararul ne invata: „Nepatimirea trupului castigata din linistire, apropiindu-se de multe ori de lume, nu ramane neclintita. Dar cea care se naste din ascultare, este pretutindeni cercata si neclatinata”.
Vietuirea in viata de obste sub ascultare este mai mare decat linistirea de unul singur in pustie, pentru ca ascultarea nu este pandita de mandrie. Iar cel din viata de obste vine in contact cu oamenii si nu cade usor din pricina lor. Pe langa acestea, s-a obisnuit sa asculte intotdeauna de sfatul duhovnicului sau si prin el de Dumnezeu.
Insistand asupra acestor mijloace de izbavire din lucrarea si gandurile cele necurate ale desfranarii, Sfantul Ioan Casian adauga, cu privire la infranarea trupeasca canonisirea trupului prin munca, insingurarea, pentru a evita cauzele si circumstantele exterioare ale producerii pacatului, linistirea sufleteasca si trupeasca.
„Dintre accesoriile infranarii sufletesti, el ne recomanda: curatirea inimii, cainta inimii, curatirea cu grija a celor ascunse ale ei, stapanirea vointei si a constiintei noastre, caci, Mantuitorul nostru Iisus Hristos ne spune ca din ea pornesc toate gandurile rele, uciderile, adulterele, desfranariie, hotiile si marturiile mincinoase” (Matei 15, 18-19).
De mare folos in aceasta lupta de inlaturare a gandurilor pacatoase ne sunt rugaciunea fierbinte catre Hristos pentru omorarea patimilor si dobandirea virtutilor; citirea si cugetarea asupra scrierilor sfinte: Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti.
Mintea, astfel ocupata si indemnata spre lucrarea faptelor celor bune, nu mai are ragazul sa-si nascoceasca si sa elaboreze scenarii erotice si chiar daca este sagetata de diavol cu astfel de idei, le respinge prin rugaciune si cu puternicul nume al Domnului Iisus Hristos.
Daca totusi linistea si echilibrul mintii noastre au fost tulburate de astfel de ganduri si ispite, cand ni s-a strecurat in minte „amintirea trupului femeiesc”, si dezmierdarile pe care ni le poate produce, Sfantul Ioan Casian ne recomanda „sa ne grabim s-o alungam cat mai iute dinauntrul nostru, punandu-ne in fata mai intai amintirea mamei, a surorilor, a rudelor sau a anumitor femei pioase”, sau a sfintelor.
Sa ne ridicam mintea la cele sfinte, cugetam tainic in inima noastra: „Daca femeia aceasta este atat de frumoasa, dar Maica Domnului nostru Iisus Hristos cat este de Preamarita, Preasfanta, Preacurata si Preafrumoasa!”
„Domnul a pus frumusetea in zidirile sale, ca oamenii sa-si inalte mintea si sa cunoasca pe Ziditorul lor. Si cu cat este mai frumoasa o creatie dumnezeiasca, si frumusetea ei te atrage s-o iubesti, cu atat mai mult trebuie sa ai cunostinta sa aprinzi inima ta cu dragoste catre Creatorul ei. Caci frumusetea nu o are omul de la sine, adica de la trup, ci vine de la suflet. Iar cand sufletul se va desparti de trup va ramane grozav de urat, toata frumusetea lui se risipeste, caci sufletul este pricina frumusetii, ca chip si asemanare a lui Dumnezeu. Si de la Dumnezeu primesc stralucirea si frumusetea toata creatia.
Deci, iubeste mai ales sufletul si nu pofti frumusetea desarta, care se vestejeste cu putina boala si cu moartea. Proorocul Isaia aseamana frumusetea trupului cu iarba, care astazi este verde si maine uscata; dimineata frageda si seara vesteda. Astfel se stinge si frumusetea tineretii!
Deci cand vezi o fata frumoasa, socoteste cata stricaciune si intinaciune este ascunsa pe dinlauntru la frumusetea zugravita a firii, si adu-ti aminte cum se face dupa moarte. Nu ce este de fata, ci ce va fi in viitor, socoteste. Nu privi trupul, ci cerceteaza duhul. Caci precum este cerul mai frumos decat pamantul, asa si sufletul este mai frumos decat toate zidirile acestei lumi. Si de ar fi cu putinta sa vedem frumusetea aceasta cu ochii trupesti, am defaima orice frumusete pamanteasca.

Dar ca sa nu ne mandrim, precum au patimit unii ingeri, de aceea nu voieste Domnul ca sa vedem aici frumusetea sufletului nostru. Fa dar in asa chip si te osteneste sa-ti infrumusetezi sufletul si sa-l impodobesti cu fapte bune, ca sa castigi frumusetea pe care o poftesti.
Daca voiesti sa fii pururea frumos, spala sufletul tau cu lacrimile pocaintei, si-ti chinuieste trupul cu postiri si rugaciuni si in Rai te vei bucura stralucind ca soarele. De esti acum batran, bolnav si trecut, acolo vei fi tanar, sanatos si frumos ca un inger, daca vei pazi curatia ca sa-ti infrumusetezi sufletul. Iar daca esti acum cu trupul frumos, iar sufletul il intinezi cu pacatele, vei invia atunci trist si urat la chip. Asadar nu pofti frumuseti trecatoare si desarte, aducandu-ti aminte de marile pagube ce s-au facut din pricina aceasta.
Frumusetea fetelor lui Cain a fost pricina pentru care a pierit toata lumea prin Potop. Multe rautati si pagube se fac pururea, pentru pricina aceasta, nu numai sufletului, ci si trupului. Pentru ca desfranarea inlatura vitejia, scurteaza viata, strica frumusetile trupului, iti risipeste averea, pierzi cinstea si faima. Aceasta aduce boala si alte multe rele, de care poti sa scapi cu ajutorul lui Dumnezeu, de vei face invataturile mai inainte scrise.
De aceea mai invata ca: „Mare este cel ce ramane nepatimitor la atingere. Dar mai mare, cel ce ramane neranit de vedere si a biruit vederea focului (focul unei frumuseti trupesti) prin gandul la frumusetea celor de sus”.
Insa: „Altul este cel ce are pe tiran (diavolul desfranarii) legat prin nevointe. Altul pe cel ce-l are legat prin smerenie si altul cel ce-l are legat prin descoperire dumnezeiasca. (Sfantul Ioan Scararul pune aici prezenta simtirii lui Dumnezeu in inima mai presus de smerenie. Insa fara smerenie nu are loc simtirea prezentei lui Dumnezeu.) Cel dintai se aseamana luceafarului; al doilea lunii pline, iar al treilea, soarelui stralucitor. Dar fiecare din ei au petrecere in ceruri”.
Sfantul Ioan Casian considera ca dovada deplina a libertatii fata de aceasta patima lipsa ispitelor de acest fel, in timpul somului si apatia fata de ele in stare de veghe, netrezirea poftei, in nici o ocazie.
Iar Sfantul Ioan Scararul ne spune urmatoarele: „Mi-a istorisit cineva o pilda foarte inalta de curatie (castitate). Vazand cineva, (Sfantul Ierarh Non) zicea, o frumusete deosebita, slavea foarte pe Facatonil din acest prilej si numai de vederea ei era miscat la iubirea lui Dumnezeu si-i izvorau lacrimile. Daca unul ca acesta are totdeauna, in asemenea prilejuri, o astfel de simtire si lucrare, a inviat nestricacios inainte de invierea de obste”.
Lupta impotriva acestei patimi este grea, iar razboiul impotriva ei este terminat cu biruinta de foarte putini. Oricat am lupta noi impotriva ei, ea este „greu de combatut si cu neputinta de biruit” prin propriile noastre puteri, neputand fi distruse deplin de catre noi insine, ci doar cu ajutorul lui Dumnezeu care ne spune: Fara Mine nu puteti face nimic „(Ioan 5, 15). Acesta subliniaza, inca o data, valoarea rugaciunii catre Dumnezeu, prin care cerem intarirea puterilor noastre slabite intr-o astfel de lupta, de violenta ei. Prin curatia trupului si a sufletului de patimi, in adancul lor lucreaza Hristos, Cel Care, in aceasta lupta duhovniceasca, ne-a fost frate si ajutor.
Sfantul Ioan Casian subliniaza ideea necesitatii ajutorului dumnezeiesc in razboiul duhovnicesc, aratand ca dracul curviei „nu inceteaza de a razboi pe om, pana nu va crede omul cu adevarat ca nu prin straduinta si nici prin osteneala sa, ci prin acoperamantul si ajutorul lui Dumnezeu se izbaveste de boala aceasta si se ridica la inaltimea curatiei. Biruinta deplina asupra acestei patimi este mai presus de fire si are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu.
De aceea ne invata Sfantul Ioan Scararul: „Cel ce a alungat cainele acesta (diavolul desfranarii) cu rugaciunea se aseamana celui ce se lupta cu un leu. Dar cel ce il infrange pe acesta cu impotrivirea in cuvant se aseamana celui ce-si urmareste pe dusmanul lui. (impotrivirea prin cuvant este contrazicerea lui, dar acest lucru se poate face numai daca se va smeri cineva mai intai pe sine prin rugaciune.) Iar cel ce a nimicit cu totul navala lui, desi se afla inca in trup, s-a sculat din sicriu”. (A inviat duhovniceste, are un trup, dar indumnezeit.) De aceea „Pune inaintea Domnului slabiciunea firii tale, cunoscand neputinta ta, si vei lua darul (harisma n. tr.) nepatimire pe nesimtire”.
Cuviosul Paisie Aghioritul ne zice: „Prea Bunul Dumnezeu ne da la fiecare puteri si harisme pe care insa diavolul cauta sa ni le schimbe in rau. Astfel de harisme sunt, spre exemplu, marimea de suflet si sensibilitatea. Pe omul sensibil, diavolul il face adesea sa exagereze lucrurile, ca sa nu poata trece peste o greutate sau daca reuseste sa lucreze putin, iar apoi renunta, il face sa deznadajduiasca, sa se chinuie si in cele din urma sa se epuizeze.
In schimb, daca crestinul ar spori duhovniceste, sensibilitatea cu care s-a nascut va deveni cereasca. Dar daca o lasa s-o exploateze diavolul, crestinul se va pierde in pacate din ce in ce mai mari. Pentru ca daca crestinul nu-si sporeste harismele sale, atunci le va exploata spre rau diavolul. Si in loc sa fie recunoscator lui Dumnezeu, le va spori spre pierzarea sa”.
Astfel crestinul care are o mare sensibilitate poate sa sporeasca aceasta harisma prin traire duhovniceasca, ajungand sa aiba bucurii ceresti si pacea duhovniceasca a sufletului. Diavolul, insa, se va stradui sa-l canalizeze spre senzualitate (lacomia pantecelui, pacate trupesti si impotriva firi etc).
Un exemplu concludent in aceasa privinta este Cuvioasa Maria Egipteanca, care de la varsta de 12 ani ducea o viata desfranata si, dupa cum marturisea, nu o facea pentru bani. Apoi, cu ajutorul harului dumnezeiesc si prin nevointa crestina a ajuns la o inalta vietuire duhovniceasca, iar la sfarsitul vietii sale pamantesti, Dumnezeu a asezat-o in ceata sfintilor. Din aceasta viata pilduitoare aflam ca cei care au o mare sensibilitate si diavolul i-a impins sa traiasca in mari pacate, prin pocainta si cu ajutorul harului dumnezeiesc pot ajunge la o inalta vietuire duhovniceasca.
„Vindecarea de patima desfranarii presupune, asadar, paza inimii si a mintii, prin trezvie duhovniceasca si discernamant spiritual, respingerea gandurilor, amintirilor si a fanteziilor de aceasta natura, lectura duhovniceasca, ascultarea de un parinte duhovnicesc si marturisirea tuturor gandurilor noastre lui, paza trupului si a simturilor, fuga de ispita si de ocazia de pacat, fecioria sau casatoria si disciplina conjugala”.
pr. Hristofor Panaghiotis