De gerul Bobotezei scârțâia omătul sub încălțările lor, cum scârțâie firezu într-un butuc de lemn înghețat.

 Gerul Bobotezei

Pe vreme aceea, frigul era frig, gerul era ger, omătul era omăt, rușinea era rușine, omenia era omenie, rugăciunea era rugăciune, iar omul era om. Nu se amestecau lucrurile. Așa era pe atunci. În ajunul Bobotezei, tata se scula cu noaptea-n cap, făcea cărările către drumul țării, către poiată, către privată, către cătreț: „Să nu să umple de omăt înjerii pă pticioare”, glumea dumnealui. Noi, pruncii, nu ne vedeam din cărări, nu pentru că eram mici de stat, ci pentru că pe atunci Dumnezeu îi iubea pe oameni, le dădea iarna omăt, iar vara căldură și ploi. Chiar și nopțile de Bobotează erau altfel pe atunci. Stelele tremurau de frig și se ridicau mai sus pe cer, la loc mai călduț, de rămânea singură Luna, să se plimbe, clară, rotundă și mare, pe cerul gol de nori și asprit de ger. Strălucitoare cum era, părea un lompaș agățat de un cui din cer, încât noaptea devenea un fel de zi un pic mai întunecată, de puteai merge de la o casă la alta, de la un vecin la alt vecin, fără lompaș: „Iară ne-o aprins Dumnezo alduitu lompașuʼ pă cer”, ziceau oamenii când se întâlneau seara pe drumul țării. Dar, oricât de rece era gerul Bobotezei, nouă, pruncilor, tot afară ne plăcea să stăm și să ne dăm cu sania. Mai înainte de a ieși din casă, măicuța Diecția îmi zicea să iau din cămară un blid cu aituri, pe care îmi presăra tipărușă usturoaie: „No, de-amu să prinde răceala de tine cum să prinde apa de rață” – o auzeam pe măicuța zicând din ușa tinzii, în timp ce eu trăgeam deja sania după mine.
Iernii îi stătea bine cu omăt, cum îi stă bine omului cu șapcă de oaie în cap. Așa umbla și popa cu Iordanul și cu Crucea, prin sat. Casele îl așteptau curate, cu un blid de apă pe masă. Părintele începea botezul din Suseni, de la badea Ionaș din Șes, spre Joseni, până la Boandi, „după cum cură apa pe vale”. Vocea bunicului Diacu o știa tot satuʼ: „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat; că glasul Părintelui a mărturisit Ție, Fiu iubit pe Tine numindu-Te; și Duhul în chip de porumbel a adeverit închinarea Cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, și lumea ai luminat, slavă Ție”. Sfătuʼ ducea în mâna dreaptă o videră albă cu flori roșii pe ea, plină cu apă sfințită, din care părintele boteza cu un șomoștoc de busuioc, boteza pruncii și oamenii casei, apoi tinda, casa dinainte, icoanele, curtea, poiata cu animalele, cătrețuʼ găinilor, boteza totul cu apă sfințită, îndepărtând orice sămânță de rău, oricât de mică ar fi ea. Satul aștepta cu emoție mare pe părintele cu Crucea; muierile ieșeau la porți și se uitau în susul drumului, să vadă unde-i Crucea. Fără astâmpăr, fugeam în calea părintelui și aduceam repede vestea acasă: „S-o băgat la Dobârlean, de acolo trece la Rețea, la Tiper, la Marcu, apoi la Boja, la Iuliuț și numa apoi la noi”. Pe prunci, părintele ne stropea cu apă de două ori, nu că am fi avut noi mai multe păcate decât oamenii mari, dar părintelui, ca oricărui părinte, îi erau tare dragi pruncii. Părintele ducea Iordanul din casă în casă, în lungul drumului țării, apoi pe ulițele laterale, pe la Zischiri, spre Teștelice, pe Părăuʼ Cânelui, pe părău către Stini, pe la Pecuța și peste vale la Berli, la Mocanu pe Dos, la Moară, să nu rămână nicio casă și niciun om nebotezați. Că satul era mare pe atunci, cu prunci și oameni mulți. Botezul dura două zile. De atâta drum și cântat, de atâta frig, ostenește omul, ostenește și popa, că și el e om. Câte o muiere mai îndrăzneață li se adresa:
 –Diece, cu dumneata îndrăznesc: am fasole zolită, și de post, și de dulce. Știu că părintele mâncă de post. Dumneata de care vrei?
 –Și io, ca părintele, numa bagă cârnațu suʼ fasole, să nu să vadă, că l-oi afla io!
Ospătați cu fasole zolită, părintele, diacuʼ și sfătuʼ continuau să boteze casă după casă. De gerul Bobotezei scârțâia omătul sub încălțările lor, cum scârțâie firezu într-un butuc de lemn înghețat.