Devenim oameni puternici, nu ne naștem așa.

 Devenim oameni puternici, nu ne naștem așa. Te antrenezi, creşti. Poţi să priveşti un măr şi să găseşti mii de motive să te miri, să te bucuri. Stările afectiv emoţionale noi le stăpânim. Depindem de factorii interiori ai vieţii şi nu de factorii exteriori. Emoţiile sunt ca nişte clape de pian pe care noi le atingem, când vrem, cum vrem. A trăi rău sau bine este o obişnuinţă, un traseu pe care îl urmăm. De la mergător la zburător este o distanţă firească. Să schimb modul obişnuit al lucrurilor, să fac altă obişnuinţă să nu mai gândesc prost, să nu mă mai simt prost, să nu mă mai învinovăţesc, etc. Se cuvine să modific mecanismul de a vedea şi a simţi lucrurile şi a ierarhiza valorile. E nevoie să ne iubim şi să nu ne batem joc de lumea noastră interioară. Paletă îngustă de trăiri. Dependenţă de stări emoţionale. Ne ajutăm de creaţie ca să ne creăm pe noi înşine. Lucrăm împreună cu preotul, psihologul, psihoterapeutul şi nu aşteptăm minuni din exterior. Relaţia cu Dumnezeu este un dans în care se cuvine să ne lăsăm uşori, să ne danseze cum vrea şi pe unde vrea, să ne poarte, să ne înveţe paşii.Planurile vieții

Când noaptea încă-i trează
În zorii dimineții
Inima-i veghează
La rosturile vieții

Orice-ar veni s-ăl scape
Deșertu-i tot pustiu
Când crezi că mergi spre ape
Te îndrepți doar la un mort viu

Dar nu-i pe spate
El stă pe verticală
Constată doar din fapte
Că viață e banală

Nici cerul ce-i arată
Fiind mândru plin de stele
Că dragostea-i o artă
El nu mai crede-n ele

Din nouri negrii bate
O rază de speranță
Iubirii ce-l străbate
Dar nu-i da importanță

Se îneacă în nisipuri
Ce-s veșnic mișcătoare
Și hrană-i sunt nimicuri
Ce le simte amare

Tu vino doar și-l unge
Pe sufletul pustiu
Iar trupul lui va plânge
După trupul tău viu

Inima-i veghează
În zorii dimineții
Dar noaptea nu-i mai trează
Nici rosturile vieții.

Iulie 2012Unii oameni au impresia că te cunosc. Este fascinant cum o privire aruncată pe furiș, o conversație scurtă sau câteva postări pe rețelele sociale îi transformă pe acești "detectivi amatori" în experți ai personalității tale. Ei îți știu dorințele, intențiile și trecutul mai bine decât o faci tu însuți. Ironic, nu-i așa? Pentru că, de multe ori, nici noi nu ne cunoaștem complet.

Acești oameni, însă, își permit să te reducă la câteva fragmente pe care le-au selectat arbitrar: „Știu eu cum ești tu...” sau „Tu mereu faci așa!” – fraze care poartă sigiliul aroganței. Este ca și cum ai încerca să înțelegi un ocean doar privind o picătură de apă.

Dar ironia supremă e că, uneori, acești "cunoscători" nu sunt interesați cu adevărat de tine, ci de propria lor reflecție. Te definesc prin prisma a ceea ce cred ei că ar fi fost în locul tău. Profund, nu? Practic, nu te văd pe tine, ci doar umbrele proiecțiilor lor.

Și în timp ce ei cred că te cunosc, tu continui să te descoperi, să evoluezi, să devii altcineva. Adevărul e că unii oameni nu vor înțelege niciodată că noi, ca ființe umane, suntem povești în continuă scriere, nu o carte cu coperți rigide pe care o pot citi și închide la final.

Așadar, ce rămâne de făcut? Poate să le zâmbești și să-i lași să creadă ce vor. Este povestea lor despre tine, nu povestea ta.