Numai prin pocăință sinceră și li se poate curăți inima. Arhimandritul Rafail (Karelin)

Desfrânarea poate fi dezvăluită in sunetul vocii: uneori, o persoană pare să vorbească despre ceva pur sau chiar sfânt, dar în vocea și respirația sa se poate auzi o poftă ascunsă. Desfrânarea este asemănătoare cu o apă tulbure care iese din ochii omului: privirea unui om desfrânat îl acoperă pe celălalt cu un noroi lipicios și urât mirositor. Dacă chiar și o singură privire transmite un mesaj care se transformă într-un fel de lanț invizibil ce leagă oamenii unul de altul, atunci atingerea este începutul căderii trupești. Atingerea pătimașă trezește în suflet pofta – acest „demon interior” care ne însoțește neîncetat. Este ca și cum s-ar trezi și ar ieși târându-se din temnițele întunecate ale sufletului. Prin atingerea corpului altuia se transmite o anumită energie a desfrânării, care amintește oarecum de energia electrică, atunci când un fir intră în contact cu altul. Dacă omul se abține de la libertăți în mișcări sau de la relaxarea visătoare în timpul ispitei cu gânduri necurate, acestea vor trece repede, așa cum trece un nor pe cer. În acele case în care pe ecranul albastru se petrece ceea ce înainte se făcea în taină, se așează duhurile întunecate, precum vulturii lângă cadavrele neîngropate. O încăpere în care se privesc scene de desfrâu și desfrânare seamănă, din punct de vedere duhovnicesc, cu un apartament în care a explodat o conductă de canalizare și miroase îngrozitor. Cel care privește imagini desfrânate și apoi merge la biserică seamănă cu un om care slujește la doi dumnezei sau șchiopătează cu ambele picioare. Creștinii care se pângăresc permanent prin desfrâu vizual sunt lipsiți de ceea ce este cel mai important – comuniunea cu Dumnezeu. Numai prin pocăință sinceră și li se poate curăți inima. Arhimandritul Rafail (Karelin)