Patericul secolului XX: Convorbire despre maica Gavrilia Papaiannis
(2 octombrie 1897 – † 28 martie 1992)
PRIMA PARTE
Klitos Ioannidis:
“Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie“ (Matei 16, 24 [n.t.].). Viaţa pe care ne-o propune Hristos este o viaţă de iubire şi de jertfă. Iubirea nu poate fi concepută fără jertfă, iar cel care voieşte să meargă pe drumul duhovnicesc al desăvârşirii trebuie să parcurgă calea strâmtă a suferinţei. Această cale este foarte grea. Dumnezeu nu cere puţin, ci vrea de la noi totul.
Astăzi vom vorbi despre o mare personalitate a Bisericii noastre, care şi-a oferit întreaga viaţă lui Dumnezeu. Maica Gavrilia a exprimat prin toate posibilităţile sale sufleteşti şi trupeşti iubirea arzătoare faţă de Dumnezeu. Nu a trecut prin viaţă ca un spectator al dramei acestei vieţi, ci a ridicat crucea şi L-a mărturisit lumii pe Hristos, în secolul douăzeci.
Aşa cum am anticipat, suntem bucuroşi să o avem alături de noi pe măicuţa Gavrilia, autoarea volumului amintit mai sus – o femeie înaltă şi frumoasă –, care ne va oferi mărturia sa despre maica Gavrilia, alături de care a trăit experienţe deosebite legate de iubire şi de conştiinţă, căci maica Gavrilia nu era un spirit limitat şi fanatic, ci o persoană care cuprindea în inima ei întreaga lume. A lucrat în India, Africa, Anglia sau America.
Pot să spun că a fost o adevărată revoluţionară contemporană (în sensul duhovnicesc al cuvântului). Ea a oferit un exemplu viu al drumului pe care omul trebuie să-l urmeze pentru a ajunge la Hristos.
– Soră Gavrilia, pentru noi este o adevărată binecuvântare să vă avem alături de noi. Să începem cu câteva elemente biografice ale maicii Gavrilia, mai precis, cu rădăcinile sale din Constantinopol.
– Faptul că s-a născut în Constantinopol a fost un mare avantaj. A crescut într-un mediu cu foarte multe etnii şi religii, ceea ce a pregătit-o pentru lucrarea iubirii pe care a săvârşit-o mai apoi, în afara graniţelor Greciei. Cine nu a ieşit niciodată din ţară nu poate înţelege motivul pentru care maica Gavrilia şi-a dăruit întreaga dragoste popoarelor din afara Greciei.
– Cartea scrisă despre ea i-a determinat pe mulţi să o iubească şi să o aprecieze, însă a strârnit şi întrebarea: ce treabă a avut o femeie ortodoxă în India?
– Maica Gavrilia s-a născut în Constantinopol, în 1897, din părinţi bogaţi. A avut parte de o educaţie pe diverse planuri şi a învăţat mai multe limbi străine. Pentru epoca în care a trăit, a avut o educaţie neobişnuit de înaltă. A fost cea de-a doua femeie la Facultatea de filosofie din Salonic. În anul 1938 şi-a înţeles pentru prima oară vocaţia, ceea ce a făcut-o mai apoi să-şi părăsească familia iubită. Trebuie să spun că a trăit într-o familie plină de iubire, ea fiind ultimul copil şi poate cel mai răsfăţat.
– Din câte mi-am dat seama, era foarte legată de mama ei.
– Da, aşa este. A avut o relaţie deosebită cu mama şi cu surorile sale. Ele i-au vorbit mai întâi despre Dumnezeu, pe vremea când era un copil mic, pentru că tatăl ei era la lucru.
Aşadar, a simţit pentru prima oară chemarea călugăriei în anul 1938. În casa lor veneau des mari părinţi de la Sfântul Munte. De ce? Pentru că tatăl lor avea monopolul asupra producţiei de cherestea din Athos. Aşadar, a avut contacte cu monahismul ortodox de mic copil. Dar nu aceasta a determinat-o să urmeze calea călugăriei. Niciodată nu a existat în ea, până mai târziu, dorinţa de a merge la mănăstire, aşa cum există în alţi oameni. Nici nu se gândea la aşa ceva. De altfel, s-a călugărit la aproximativ 62 de ani, adică foarte târziu.
Să ne întoarcem la Salonic. În anul 1938, pe vremea dictaturii lui Metaxas, a plecat de acasă doar cu o liră englezească în buzunar.
Ce poţi să faci cu o liră? Nimic. A plecat însă cu credinţă în Dumnezeu şi a reuşit să obţină viză (pe atunci, nu se dădeau vize în Grecia), ajungând la Londra. Acolo a făcut diferite munci ca să supravieţuiască. A îngrijit copii, a făcut-o pe învăţătoarea, a fost probabil femeie de serviciu cu ziua, a îngrijit o doamnă bătrână şi, în paralel, a început studiile. Întâmplător, oare? Trecând pe un drum, a văzut o tabelă pe care scria: „Fizioterapia picioarelor“. Aceasta a fost alegerea ei: să fie fizioterapeut.
– A urmat drumul smereniei.
– Credea cu totul că munca omului care presupune atingerea trupului reprezintă o prelungire a sufletului.
– Aşa este.
– Atunci când atingi partea bolnavă a unui om, el îşi deschide sufletul. Măicuţa spunea: „În spatele unui picior dureros se află o inimă îndurerată“. Veneau la ea oameni pe care, chipurile, îi durea piciorul, dar în realitate, veneau să-şi mărturisească suferinţa.
– Fiecare cu suferinţa sa.
– Aşa este. Aş dori să fac o paranteză. Sensibilitatea contemporană din aşa-zisa muzică uşoară a sesizat lucrul pe care doresc să vi-l spun în continuare. Există o melodie în Grecia care vorbeşte despre mici călătorii pentru uşurarea suferinţelor. Aceasta este viaţa. Trecem prin viaţă purtând o rană de nevindecat. Până la urmă, o vindecă Domnul. Dar până atunci, fiecare poartă cu sine această durere.
– Rana poate fi şi un izvor!
– Bucuria este cuprinsă în însăşi slujirea lui Dumnezeu.
– Fără îndoială.
– Dumnezeu vrea să ne ofere bucuria şi chiar ne-o oferă.
– Maica Gavrilia spunea că, atunci când omul iubeşte, cei de lângă el pot să creadă că se chinuie, pe când el nici măcar nu-şi dă seama că se chinuie, pentru că simte o bucurie care îi cuprinde întreaga fiinţă.
– Cel care iubeşte este un om care se dezvoltă.
– Aşa este. Foarte frumos aţi spus.
– De aceea, bucuria este de o fiinţă cu iubirea. Dar vai dacă nu există bucurie în iubire! Ce altceva mai rămâne?
– Nu se poate să nu existe bucurie în Hristos. Această idee era mereu propovăduită de maica Gavrilia. Bucuria izvorăşte din jertfă. Dar de ce să vorbim despre jertfă? Ea nu privea suferinţa ca pe o jertfă. Era mereu plină de bucurie, prin dragostea pe care o oferea celorlalţi. Iar această bucurie era contagioasă, făcându-ne pe noi să ne întrebăm: „De ce ne bucurăm, oare?“ Ne bucuram pentru că ea ne transmitea această bucurie.
– Mulţi cred că putem progresa numai prin durere. Personal, consider că şi prin iubire putem ajunge foarte departe, pentru că bucuria reuşeşte să ne ridice deasupra celor pământeşti.
– Desigur.
– Trebuie să facem deosebire între bucurie şi fericire. Cuvântul „fericire“ este greşit, pe când bucuria este o stare duhovnicească. Ea este darul Duhului Sfânt.
– Aşa este.
– Continuaţi, măicuţă.
– Aşadar, se afla la Londra. A trebuit să rămână acolo, pentru că începuse cel de-al doilea Război Mondial. De altfel, în acest oraş a trecut şi prin experienţa bombardamentelor. Era perioada când a cunoscut o serie de ciprioţi.
– Da.
– Se poate să fi venit anterior în contact cu ciprioţii. Dar de atunci înainte, este sigur. Maica Gavrilia menţionează lucrul acesta în jurnalul său. În acelaşi timp, a fost aproape de cei care sufereau de pe urma războiului. Pot să vă dau un exemplu. O evreică, ce îi era prietenă (prima persoană de altă credinţă care intră în viaţa ei), avea claustrofobie şi nu putea să intre la subsol, unde se refugiau oamenii în timpul bombardamentelor. Măicuţa o lua de mână şi mergeau împreună să colinde străzile, până când suna sirena ce anunţa un nou bombardament. Încerca să o îmbărbăteze, spunându-i: „Dacă este să cadă o bombă peste noi, înseamnă că aşa a fost voia lui Dumnezeu, iar noi nu putem să facem nimic“.
După ce s-a terminat războiul, s-a întors în Grecia, unde a slujit la serviciul de prim ajutor. Voi mai deschide o paranteză. În timpul cât a stat în Anglia, a avut binecuvântarea să-l cunoască pe Iacov Virvos, care a fost în acea perioadă şi duhovnicul ei. Astfel, a legat o puternică prietenie cu sora sa, Eleni Virvos, care a constituit pentru noi un preţios izvor de informaţii.
– De la ea v-au parvenit foarte multe informaţii.
– Da. Ele au fost cuprinse în cartea despre maica Gavrilia.
Aşadar, a plecat din Anglia şi s-a stabilit în Grecia. A stat un an la Salonic, unde a predat limba greacă şi a făcut catehism la o şcoală de fete, pe care le lua în fiecare duminică la biserică. După aceea, s-a dus la Atena, unde a deschis propriul ei cabinet de fizioterapie, în centrul oraşului. (Clădirea mai există şi astăzi. În plus, o am în fotografii.) Simţea prezenţa lui Dumnezeu, prin faptul că un genunchi sau o gleznă care trebuia să se vindece într-o lună sau două se recupera complet în numai 15 zile. Atunci, a conştientizat faptul că nu poate lua bani pentru munca sa, pentru că altcineva era Terapeutul.
În acelaşi timp, aşa cum aflăm de la prietena sa, Eleni Virvos, banii pe care îi primea îi dădea săracilor. La sfârşitul zilei nu îi rămânea nimic.
– Am înţeles că dădea bani copiilor ca să-şi continue studiile. Îi ajuta pe ascuns.
– Mereu s-a întâmplat aşa. Eu am aflat cum stăteau lucrurile de la o fată hipoacuzică, de care râdeau celelalte fete din Salonic. Ea mi-a spus că măicuţa dădea bani copiilor, fără să afle nimeni nimic.
În perioada aceea, părinţii ei erau încă în viaţă. În 1954, în ziua de dinaintea Buneivestiri, i-a murit mama, care a fost iubirea vieţii ei – un om ce întruchipa ce era mai curat, mai frumos şi mai sfânt.
– Cea care mereu îi umplea bateriile.
– Aşa este.
– Era, aşa cum se exprima cândva un părinte cipriot, instalaţia electrică de la care se alimenta cu putere.
– A fost vorba de o deşertare.
– Deşertare, moarte, spuneţi-i cum vreţi.
În acea seară a avut o experienţă duhovnicească puternică. Întreaga noapte, icoana Mântuitorului pe care o avea a strălucit atât de puternic, încât nu putea suporta intensitatea luminii. Atunci a simţit chemarea faţă de India. Până în acea zi, nu avusese o atracţie specială faţă de această ţară. Ştia doar că era vorba despre un popor cu o anumită tradiţie şi cultură.
– Şi foarte chinuit…
– Nu era vorba despre un popor credincios, ca să o atragă. De aceea, ideea de a merge în India i s-a părut ciudată. De unde şi până unde India? A doua zi dimineaţă, a auzit bătăi în poartă. S-a dus să deschidă şi a dat cu ochii de un indian, trimis de o doamnă din Anglia să-i aducă un pachet.
– Gândul despre India deja se materializa…
– Întocmai. La clinică, găzduia adesea oameni. Dormea la părinţii săi, aşa că rămânea mereu o cameră liberă cu un pat. Prietenii ei ştiau de acest lucru şi trimiteau la ea oameni care nu aveau unde să doarmă. Aşadar, l-a întrebat pe indian: „Cum de aţi ajuns pe aici?“ Iar el i-a răspuns: „Sunt în drum spre India“. „Şi eu vreau să mă duc în India. Puteţi să mă aşteptaţi să vând ce am şi să merg cu dumneavoastră?“ A doua zi, a început, cu adevărat, să vândă ce avea. În cele din urmă, nu s-au dus în India împreună. Măicuţa şi-a zis: „Iată că Domnul ne cheamă unul câte unul“, după care a plecat. Prima oprire a fost în Cipru. De acolo, a trecut vizavi, la Locurile Sfinte. După aceea, a străbătut Iordania, Siria, Irakul, Iranul. A călătorit cu autobuzul vreme de unsprezece luni. Mie aşa ceva nici nu mi-ar trece prin minte să fac, chiar dacă aş fi de 20 de ani. Cum poate un om să reziste astfel…
– Era destul de înaintată în vârstă.
– Da. Se întâmpla în 1954… Avea cam 56 de ani.
– Purta pe umeri o viaţă întreagă.
– Să nu uitaţi că era femeie…
– Şi că a trecut prin ţări islamice.
– Şi totuşi… De fiecare dată, Domnul îi trimitea în cale câte un om cinstit care-i spunea: „Nu-ţi fă griji. Îţi păzesc eu valiza. Du-te să te speli şi să faci tot ce este nevoie“. Desigur, dacă întâlnea pe drum vreun om suferind, avea grijă de el. Uneori, în locurile pe unde se oprea, era invitată chiar să intre în moschei. A trecut prin multe greutăţi şi a ajuns în cele din urmă în Persia, la Teheran. De acolo, trebuia să o ia spre Pakistan. Oamenii îi spuseseră ca nu cumva să treacă prin Afganistan, pentru că era foarte periculos. La un moment dat, în drum spre Pakistan, s-a oprit puţin. Acolo, o aştepta o surpriză. Hanul din acel loc era proprietatea unor oameni din Constantinopol. Vă daţi seama ce a însemnat ca, după 11 luni prin ţări musulmane, să se pomenească dintr-odată acasă la ea!
– Extraordinar…
– De aceea a fost în stare să mişte munţii.
– Aşa este.
– Prin credinţa ei, a mişcat munţii din loc. Descrierea drumului urmat de maica Gavrilia mi-a lăsat impresia că avea în ea ceva indestructibil. În afară de forţa interioară de a trece peste greutăţi şi piedici, cred că era, cu adevărat, binecuvântată – avea un întreg arsenal de platoşe şi de arme duhovniceşti.
– Avea cu ea scutul credinţei, aşa cum spune şi Sfântul Apostol Pavel. Pentru maica Gavrilia, suferinţele şi lipsurile nu au fost o piedică pe drumul către Hristos. Ceilalţi spuneau: „Să nu te duci în cutare loc, pentru că este interzisă trecerea“. Dar ea răspundea: „Ba o să mă duc“. Îi lăsa pe toţi fără grai. „Nu e cu putinţă“, îi ziceau. Sau: „Poate că ai ştiut totul dinainte. De aceea ai fost atât de liniştită şi sigură de ceea ce avea să se întâmple“. Iar ea spunea: „Nu este vorba de aşa ceva, ci de faptul că încep să mă obişnuiesc cu minunile lui Dumnezeu“ – adică micile minuni pe care Domnul le săvârşeşte în viaţa fiecărui om şi pe care noi nu le observăm.
– Am observat că avea mult umor.
– Foarte mult.
– Asemenea oameni sunt rari. În ziua de astăzi, oamenii sunt închişi în ei şi umorul aproape nu mai există.
– Aşa este, toţi par foarte serioşi.
– Şi îşi iau mereu un aer de importanţă.
– Eu o priveam şi mă fascina. Era o persoană foarte abilă, incredibil de spontană şi cu un umor debordant. Odată, am ascultat o predică înregistrată pe o casetă, a părintelui Vasile Gondikakis, în care se referă la un moment dat la umor. Spunea că în Sfântul Munte era un bătrânel sfinţit care îşi săpase mormântul. Părintele Vasile s-a dus să-l caute şi l-a găsit stând la soare în mormânt, cu mâinile sub cap. „Ei, părinte, ce faci acolo?“ Iar răspunsul său a fost umoristic. Vreau să spun că lacrima şi râsul sunt două lucruri care trebuie să existe împreună. Dumnezeu nu ne cere numai lacrimi. Viaţa este alcătuită şi din momente foarte comice.
– Chiar şi în Evanghelie putem constata că există momente pline de umor.
– Aşa este.
– Uneori se întâmplă să râd cu poftă mai ales când citesc Epistola Sfântului Apostol Petru sau întrebările evreilor, în care se relaţionează lumea măruntă a raţiunii cu cea a spiritului, adică a Duhului Sfânt. Un asemenea umor avea şi maica Gavrilia, pe care, personal, o cunosc numai din cartea pe care aţi scris-o despre ea.
– Ce spuneţi?…
– Dar de unde s-o cunosc? Şi îmi pare rău pentru lucrul acesta. În viaţa mea am cunoscut numai părinţi, care nu ştiau nimic despre ea.
– Da. Nu o ştiau.
– Dar o cunoaştem acum.
– Câţi ani aţi fost alături de maica Gavrilia?
– Am cunoscut-o timp de 8 ani şi am stat alături de ea 6 ani. Pentru mine, lucrul acesta a fost o mare binecuvântare. Aveam senzaţia că o cunosc foarte bine. Dar s-a dovedit că fiecare dintre noi ştia doar o parte dintr-un mozaic nesfârşit.
– Să ne întoarcem în India, la indestructibilitatea caracterului său. Să amintim şi episodul cu tigrul. Călătorea împreună cu nişte oameni pe care nu îi cunoştea. De altfel, India este un adevărat haos. Am fost în India. Acolo, animalele, oamenii, tradiţiile şi mitologia sunt una. Există o spiritualitate în această ţară, dar şi foarte mult primitivism.
– Da. Aşa este. Măicuţa Gavrilia avea darul de a radia ceva ca o energie. Oricum, acest fenomen îi făcea pe ceilalţi să o respecte foarte mult şi să plece capul dinaintea ei. Când o vedeai, parcă erai cuprins de frică sfântă, deşi niciodată nu căuta să se impună. Era un om simplu.
– Asemenea oameni au în ei harul lui Dumnezeu.
– Această energie pe care o emitea nu avea de-a face cu limba în care se exprima. Ea putea fi la fel de bine percepută şi de indieni, şi de chinezi, spre exemplu.
Ca popor, indienii au o foarte mare moştenire culturală. Ei fac parte din popoarele cele mai vechi. De-a lungul timpului, s-a produs o anumită cristalizare spirituală, care se păstrează şi astăzi. Când maica Gavrilia s-a oprit la un moment dat într-o staţie, au venit la ea doi copii cerşetori, pentru că era europeană şi se presupunea că avea mulţi bani. Dar ea n-a avut să le dea bani, în schimb, le-a întins două bomboane. Au mai venit şi alţi copii cerşetori, iar bomboanele s-au terminat. A venit în fine încă unul, care era foarte trist. Nu mai avea nimic pentru el. Şi-a întors buzunarele pe dos ca să-i arate că nu avea ce să-i dea. Atunci, copilul s-a dus iute la un pom şi a adus un fruct de mango. Maica Gavrilia s-a emoţionat până la lacrimi. Totul s-a petrecut în sala de aşteptare din staţie. Deodată, toţi oamenii din jurul ei s-au îndreptat spre ea şi i-au făcut metanie în stil indian. Ea a rămas perplexă, pentru că nu ştia ce se întâmpla. Atunci, un domn s-a întors spre ea şi i-a spus: „În religia noastră, atunci când un cerşetor îţi face un dar, înseamnă că eşti omul lui Dumnezeu“.
– Foarte important episod.
– Practic radia har sfânt.
– Da. Era ca Alexie, omul lui Dumnezeu. Şi el a fost un călător prin această lume, până când s-a întors acasă la el, la Roma, unde nu-l cunoştea nimeni. La fel ca Domnul nostru Iisus Hristos, aceste suflete au venit din cer, ca să ne ofere nouă mărturia originii lor şi să-L slujească pe Cel de Sus.
– Aşa este.
PARTEA A II-A
– În prima parte a discuţiei noastre am vorbit despre maica Gavrilia ca despre un om modern şi un spirit revoluţionar din punct de vedere duhovnicesc, care a călătorit prin toată lumea, unde L-a mărturisit pe Hristos. Avea sufletul plin de iubirea aceea care le cuprinde pe toate şi care, în acelaşi timp, este indestructibilă. Am văzut cum a decurs drumul ei până în India, dar am uitat să povestim întâmplarea cu tigrul. Să începem cu acest episod.
– Să îl localizăm mai întâi. S-a întâmplat în junglă, în Himalaya, unde a lucrat o perioadă îndelungată de timp, mai exact, la primul spital pentru leproşi înfiinţat în India. Până atunci, leproşii erau împrăştiaţi pe drumuri, unde cerşeau.
– Consider că această întâmplare este plină de încărcătură simbolică. Maica Gavrilia a înfruntat în viaţa ei mulţi tigri cu două picioare…
– Aceştia sunt cei mai răi.
– Câteodată, oamenii îmi spun: „Felicitări pentru studiile pe care le ai, pentru cărţi“ etc. Eu, personal, nu iau în serios aceste cuvinte, pentru că măsura adevăratei sporiri sufleteşti este absolvirea şcolii tigrilor. Dacă nu treci prin această şcoală, nu poţi merge înainte nici măcar cu un pas. Nu diplomele şi instituţiile de învăţământ te fac om, ci şcoala vieţii.
– Aşa este.
– În convorbirea anterioară, ne-am referit la binecuvântarea pe care o reprezintă piedicile şi greutăţile. Maica Gavrilia avea vocaţia de a depăşi toate încercările, oricât de grele ar fi fost, prin puterea ei nezdruncinată. Numai astfel a fost în stare să privească tigrul în ochi, la fel ca şi pe toţi ceilalţi tigri din viaţa ei. Aceasta era trăsătura caracteristică cea mai pregnantă a personalităţii sale. Era de neclintit, în orice situaţie s-ar fi aflat.
– În India şi în celelalte ţări unde a fost, prin ea, cuvintele lui Dumnezeu prindeau viaţă. Măicuţa Gavrilia a păşit la propriu printre şerpi şi scorpioni. În jungla unde se afla spitalul pentru leproşi, clădirile nu aveau uşi. În loc de uşă, era un fel de perdea, de cortină. Într-o seară, un tigru a intrat într-o casă şi a luat câinele de sub patul unde dormea întreaga familie, care avea o singură cameră. Pentru ea, au fost valabile şi la propriu şi la figurat cuvintele Mântuitorului, Care a spus: Şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma (Marcu 16, 18 [n.t.].).
– Şi nu se păzea deloc.
– Da. Aşa este. Chiar şi prietena ei evreică, cu care maica Gavrilia a fost împreună în timpul bombardamentelor, s-a dus să ajute la spitalul pentru leproşi din India, şi o vedea bând apă din Gange, iar Gangele are apă murdară.
– Da. Este plin de necurăţii.
– În Gange îşi aruncă chiar şi morţii, după ce-i incinerează.
– Da.
Şi, cu adevărat, nu slujea ca un om superior, ci de la nivelul celui căruia i se dedica. Dormea pe jos, bea din aceeaşi apă din care bea şi bolnavul şi mânca cea mai umilă mâncare a indienilor, care este orezul cu linte, fierte în apă. Cred faptul că dacă omul nu ar avea contact permanent cu Dumnezeu, fie prin diferite experienţe, fie prin harul care se simte în inimă, el nu ar putea să ducă o asemenea viaţă.
Nu oricine poate să plece în lume fără bani în buzunar. A slujit în Africa, America, Europa şi Asia.
– Soră Gavrilia, să vorbim puţin şi despre legătura sa cu liderii spirituali din acea parte a lumii. Citind cartea, mulţi oameni se vor întreba ce putea să aibă de împărţit un ortodox cu nişte guru.
– Cel mai adesea a lucrat prin spitale, care se aflau în preajma unor mănăstiri. Mănăstirile lor sunt ridicate pe drumurile pe unde trec pelerinii. Ei merg din mănăstire în mănăstire şi, uneori, cad epuizaţi de încercările călătoriei. În unele din aceste spitale, a venit în contact cu călugări hinduşi. În persoana ei, aceştia au cunoscut un alt fel de creştinism. Până atunci, prin locurile lor veniseră numai protestanţi şi catolici, în nici un caz ortodocşi.
De data aceasta, vedeau dinaintea ochilor lor un apostol smerit, care nu voia bani. Trăia în orice condiţii, mânca şi bea orice. Când o vedeau atât de smerită, împărţind dragoste tuturor, fără să ceară nimic în schimb, ajungeau s-o întrebe: „Cine te-a trimis până aici? Cine este Dumnezeul care te învaţă un astfel stil de viaţă şi o astfel de virtute?“ La un moment dat, a venit la ea un călugăr şi a întrebat-o: „Ai să-mi dai vreo carte de ascetică ortodoxă?“. I-a dat Filocalia, iar călugărul acela s-a cutremurat citind-o.
– Sunt convins.
– Nu-şi putuseră imagina faptul că în Creştinism poate să existe şi o asemenea latură. Ei văzuseră numai cealaltă parte, legată de construirea de şcoli sau spitale.
– Partea socială a Creştinismului.
– Da.
– Nu văzuseră şi partea ascetică.
– Scopul prezenţei ei acolo nu era acela de a-i converti pe hinduşi la ortodoxie. Ea i-a influenţat, în schimb, pe creştinii de alte confesiuni. Au fost multe cazuri în care i-a întors pe cei de acolo la credinţă. În vremea aceea, ca şi acum, era moda ca tinerii să caute ceva cât mai autentic, după părerea lor. Iar prezenţa ei a constituit pentru oamenii aceia o alternativă, aşa că mulţi nu numai că s-au întors la Hristos, dar au devenit ortodocşi. Cu localnicii acest lucru nu s-a întâmplat. De altfel, în India, dacă cineva îşi schimbă credinţa, îi este pusă în pericol chiar viaţa!
– Am vorbit mai înainte de respectul şi chiar evlavia pe care le impunea prezenţa maicii Gavrilia. Bănuiesc că întâlnirile ei cu Indira Gandhi, cu tatăl ei, Nehru, şi cu alte personalităţi ale Indiei au fost momente deosebite. Deşi nu subapreciez lucrarea maicii Tereza, ea a avut în spate Biserica Catolică, pe când maica Gavrilia nu a avut nici o susţinere de nicăieri.
– Aşa este.
– Cu toate acestea, avea contact direct cu adevăratul Dumnezeu.
– S-a întâlnit şi cu maica Tereza. „Cărui ordin aparţii?“, a întrebat-o. „Niciunuia“, a răspuns ea. Maica Tereza a rămas uimită.
Maica Tereza şi-a început singură misiunea, dar a continuat-o cu ajutor. Pe când maica Gavrilia nu a avut nici un ajutor. A intrat, însă, în contact cu oameni importanţi din India, fapt care a ajutat-o să călătorească în întreaga ţară. Pe Indira Gandhi a cunoscut-o pentru că avea probleme la gât şi ea i-a făcut fizioterapie. Tatăl Indirei, Nehru, i-a spus maicii Gavrilia: „Am auzit că ai degete de aur. Şi pe mine mă doare. Nu poţi să mă ajuţi?“ Desigur, erau şi ziarişti de faţă, iar a doua zi, ziarele au scris despre ea ca despre o propovăduitoare a religiei ei şi un fizioterapeut cu degete de aur. Toţi prietenii ei au început să o felicite. Iar ea le-a spus: „Stau de-atâta timp cu voi şi vă fac acelaşi lucru, iar voi mă felicitaţi aşa, dintr-odată, numai pentru că l-am tratat pe Nehru…“ A cunoscut oameni importanţi din India: doctori, înalţi funcţionari, misionari străini, dar şi poeţi, aşa cum a fost R. Tagore.
– Ce părere avea despre Tagore?
– Nu mi-a spus nimic despre el. Şi în America a cunoscut mari personalităţi, cum ar fi mama lui John Kennedy sau Martin Luther King, pe care l-a admirat pentru ceea ce făcea. I-a comparat lucrarea cu cea a lui Gandhi din India. Gandhi îi scotea pe indieni în stradă şi le spunea: „Chiar dacă mâncaţi bătaie, tot aici să rămâneţi“. La fel proceda şi Martin Luther King.
– Rezistenţă paşnică – aceasta a fost revoluţia lui Martin Luther King.
– Da. A cunoscut-o şi pe mama acestuia, înainte de a fi asasinată. Aşa cum ştiţi, şi mama lui King a fost omorâtă. A cunoscut-o şi pe faimoasa Helen Keller, care era surdă şi oarbă.
– Da.
– A cunoscut multe personalităţi, inclusiv pe Bernard Shaw, în Anglia, pe timpul războiului. Aceste întâlniri s-au datorat faptului că era o persoană cultivată, dar şi plină de har.
– Atunci când ai asupra ta harul lui Dumnezeu, ai şi puterea să atragi oamenii în jurul tău.
– Fără îndoială.
– Aşa cum ne atrage pe noi Tatăl ceresc.
– Desigur.
– Să vedem în continuare parcursul maicii Gavrilia. Cum a fost întâlnirea ei cu părintele Teodosie din Betania? Şipărintele Teodosie a fost un om al iubirii nesfârşite în Hristos.
– Da. Am fost şi eu binecuvântată să-l cunosc şi, la fel ca maica Gavrilia, când l-am văzut, am izbucnit în plâns.
– Aceşti oameni au în ei ceva greu de suportat pentru omul obişnuit.
– Da. Nu spun că ar fi sfinţi, dar au în ei sfinţenie. Aşa cum v-am zis, ea nu avea de gând să se călugărească. Nu voia chiar deloc. Nici nu îi plăcea culoarea neagră. Cu toate acestea, în India nu a avut prieteni mai buni decât Evanghelia şi rugăciunea. În timpul şederii acolo, a primit imboldul să se dedice vieţii monahale, deşi nu visase şi nu dorise niciodată aşa ceva.
Dar pentru că nu avea bani, cum ar fi putut să se ducă la o mănăstire să se călugărească? Trebuia să fie cineva care să o cheme de acolo de unde se afla, pentru că, de una singură, nu îşi putea permite să călătorească.
Odată a venit să o vadă o prietenă franţuzoaică. A aflat unde se afla şi i-a făcut o vizită. Dar s-a îmbolnăvit de gastroenterită şi i-a spus maicii Gavrilia: „Nu pot să mai stau aici. Trebuie să mă duc ca să mă vindec în satul cutare“. În legătură cu acel sat, maica primise o informaţie de la Dumnezeu, pe care o trecuse cu vederea, potrivit căreia, dacă ajungea acolo, avea să i se arate drumul mai departe. Douăzeci de zile mai târziu, s-a dus în acel sat care se chema Lantur. Acolo a cunoscut o femeie din America, ce se ocupase cu dansurile folclorice din Iordania. Pe atunci, Betania făcea parte din Iordania, aşa că femeia aceea avusese ocazia să-l cunoască pe părintele Teodosie. Ca să vedeţi cum lucrează Domnul… Femeia din America a întrebat-o: „Acum unde o să mergeţi?“ „Cred că o să mă călugăresc“, i-a răspuns ea cu şovăială în voce. „Şi unde o să vă duceţi? La ce mănăstire?“ „Nu ştiu“. Vă duc eu la cea mai frumoasă şi mai plină de smerenie mănăstire“. „Unde?“ „Acolo unde se află părintele Teodosie“. Aşa că i-a scris părintelui Teodosie.
Ceea ce vă povestesc acum pare a fi desprins dintr-o poveste…
– Da, da.
– Aşadar, i-a scris părintelui Teodosie, care şi-a creat, însă, impresia că cea recomandată era mai degrabă o femeie nebună. Aşa că a întârziat cu răspunsul. Scrisoarea părintelui a sosit abia după şase luni: „Să vină“. S-a dus în Betania, unde a rămas cinci ani, ca ucenică. Nici acolo nu a încetat lucrarea pe care o săvârşise în India. Se deplasa pe front, ca să vină în ajutor soldaţilor care erau răniţi sau aveau alte probleme. De asemenea, dacă era vreun copil invalid, era chemată degrabă la Spitalul American. Nici un moment nu şi-a încetat slujirea.
– Paşii săi erau îndrumaţi de Dumnezeu.
– Fără îndoială. Aş dori să vă povestesc o întâmplare care pe mine personal m-a emoţionat foarte mult. Aşa cum deja v-am spus, în viaţa ei a cunoscut mulţi misionari de alte confesiuni. Printre aceştia era şi unul faimos în acea epocă, pe nume Stanley Jones, cu care, de altfel, şi coresponda. Când omul acesta s-a dus să se închine la Locurile Sfinte, a trecut pe la ea şi primul lucru care a întrebat-o a fost: „Cum te simţi? Totul este bine? Ai nevoie de ceva? Poate de haine, de încălţăminte, alimente, zahăr?“ Pe vremea aceea, mănăstirea se confrunta cu o mare sărăcie. Ea s-a întors spre el şi i-a spus: „Am nevoie de haine, dar acum nu mai sunt una, sunt optsprezece“. Atunci, misionarul s-a dus, a cumpărat pânză pentru optsprezece rase şi i-a dat-o maicii Gavrilia.
– Foarte frumos.
– De-a dreptul emoţionant.
– Aşa este. Mai sunt multe întâmplări deosebite de povestit. Din Noul Ierusalim, din Africa… Ce să povestim mai întâi?
– A plecat mai apoi din Betania, pentru că surorile sale se îmbolnăviseră şi nu mai aveau pe nimeni pe lume care să aibă grijă de ele. S-a dus la o mănăstire din Noul Ierusalim, situat în afara Atenei, unde l-a cunoscut pe părintele Antonie Romeul. În perioada aceea a făcut traduceri din lucrările părintelui Antonie, după care a petrecut o bună bucată de timp cu părintele Hrisostom Papasarandopoulos, în Uganda şi Tanzania. Era deja monahie. După aceea, s-a dus în Patmos, aproape de părintele Amfilohie Makris.
– O altă mare personalitate a monahismului ortodox…
– Da. Maica Gavrilia a primit schima cea mică şi binecuvântarea de a face misiune ierapostolică. Şi astfel, a plecat pentru a doua oară în India.
– Aceasta a fost misiunea ei pe pământ.
– Da.
– Aşa cum Hristos i-a trimis pe Apostoli, la fel a trimis-o şi părintele Amfilohie pe maica Gavrilia, alături de o altă maică.
– Aşa este. În India a stat doi-trei ani.
– Şi în Africa?
– În Africa a stat un an de zile, alături de părintele Papasarandopoulos. Acolo a dus la capăt cu bine diferite misiuni. Făcea tot ce era nevoie, de la secretariat până la acordarea de sfaturi medicale mamelor. Prin ea s-a aplicat un plan foarte avansat pentru acea epocă, susţinut financiar de un american foarte bogat, care şi-a dăruit averea pentru a-i învăţa pe oameni în timp de o lună să scrie în limba lor. Acesta a fost unul din succeselemaicii Gavrilia în Africa. După aceea, s-a întors şi şi-a început periplul spre America. În continuare, s-a dedicat slujirii oamenilor bolnavi psihic. Pentru că ştia multe limbi, era solicitată să însoţească bolnavi psihic în diferite ţări ale Europei, ca Anglia, Elveţia şi Franţa.
Una din importantele perioade ale vieţii ei a fost legată de ceea ce noi numeam Casa îngerilor. Este vorba despre un apartament de la parterul unui bloc, situat în aerul poluat al Atenei, într-o regiune slab cotată din punct de vedere locativ, unde sunt toate condiţiile pentru a nu-ţi plăcea atmosfera, atât din pricina poluării, cât şi a zgomotului infernal. Cu toate acestea, înăuntru simţeam bucurie, linişte sufletească şi ne întrebam cum de se putea ca într-un asemenea mediu să existe o oază duhovnicească. În acel apartament, exista o bucată de cer. Starea de bine era creată de prezenţa maicii Gavrilia. În ciuda haosului de afară, înăuntru ne linişteam şi ne înseninam cu toţii.
– Aceleaşi trăiri le avea oricine se apropia de părintele Porfirie, pe vremea când se afla la Policlinica din Piaţa Omonia.
– Este vorba despre o harismă dumnezeiască.
– Aşa este.
– Acolo, maica Gavrilia a stat timp de zece ani. Pe atunci, duhovnicul ei era părintele Agatanghel Mihailidis şi el i-a dat apartamentul. Îmi cer scuze, trebuie să fac o paranteză. Înainte de a se stabili în această casă, a fost chemată de Damian, Arhiepiscopul Sinaiului, să înfiinţeze mănăstirea de maici de pe Muntele Sinai. A stat şi acolo un an, după care s-a întors în Atena. De atunci, adică din anul 1988, a locuit în centrul Atenei, în apartamentul despre care tocmai v-am vorbit. Acolo au început problemele.
– Să vedem în continuare felul în care comunica cu oamenii din metropolă, dat fiind faptul că a lucrat în junglă, în Africa, alături de oameni care se presupune că sunt pe un nivel inferior din punct de vedere al civilizaţiei (uneori, sunt superiori; după fenomenul Hitler, este mai greu să vorbim despre superioritate şi inferioritate atunci când comparăm Europa cu Africa; există oameni superiori în toate popoarele, în toate regiunile de pe glob şi în toate epocile). Să comentăm puţin legătura sa cu omul de la oraş.
– Unii se întreabă cum de poate un călugăr sau o călugăriţă, mai ales de o anumită vârstă, să cunoască problemele celor care trăiesc în mediul urban. Totuşi, călugărul este în posesia adevărului, care străbate epocile. Problemele omului au fost şi sunt aceleaşi din totdeauna. Nimic nu se schimbă, decât decorul de pe scenă.
– Firea omenească este neschimbată, după cum spunea şi Tucidide.
– Fără îndoială. Aşadar, problemele omului contemporan nu i-au fost străine. Tinerii care se duceau la ea şi îi spuneau problemele lor simţeau că erau înţeleşi. Este un mare dar ca în mijlocul oraşului să se afle o persoană care să te înţeleagă. Şi nu numai să te înţeleagă, dar şi să te poată sfătui, să-ţi dea soluţii la problemele pe care le ai, să te ajute să-ţi duci mai uşor crucea şi să te îndrume, aşa cum a făcut şi în cazul meu, pe vremea când nu mă interesa Hristos şi trăiam în afara Bisericii. Ca şi mine, mulţi s-au dus la ea traumatizaţi de anumite experienţe legate de Biserică. Maica Gavrilia îi făcea să se apropie din nou de Biserică şi de Dumnezeu. Sfătuită de ea, m-am dus la primul meu duhovnic, iar după o săptămână, deja mă spovedisem pentru întâia oară în viaţa mea. Mulţi oameni au urmat acelaşi drum ca şi mine, prin maica Gavrilia.
Veneau la ea mulţi tineri dependenţi de droguri sau cu SIDA, oameni aflaţi în pragul divorţului sau cualte probleme grave. Nu era necaz care să nu fi trecut prin acea casă. Pe la ea au fost preoţi, călugări şi călugăriţe, arhierei şi mireni din Grecia, din America şi de peste tot.
Toate formele de durere şi suferinţă au intrat în acel apartament, găsindu-şi acolo alinarea. Ziceam: „M-am dus la maica Gavrilia purtând cu mine o durere. Cum de a dispărut povara?“
–Aceste vorbe îmi aduc aminte de ceea ce simţeam de fiecare dată când mergeam la părintele Porfirie. Când plecam de la el, nu numai că nu mai aveam nici o povară pe suflet, dar parcă zburam de fericire.
– Întocmai.
– Şi nu numai atât. Alături de o persoană plină de har, tu te simţi ca un om grosolan.
– Da, da.
– Până şi vocea oamenilor plini de har parcă sună altfel.
– Maica Gavrilia credea că multe pot fi ascunse, dar nu şi vocea.
– Cum s-ar putea, oare, ascunde?
– Din voce se întrevede caracterul omului.
– Toate au importanţă: şi vocea, şi fizionomia şi gesturile… Să continuăm, soră Gavrilia.
– Maica Gavrilia era ca o oglindă. Atunci când o priveai, nu vedeai personalitatea ei, ci pe tine însuţi. Avea harisma de a se micşora ca personalitate pentru a te pune pe tine în valoare. Când îi vorbeai, simţeai că problema ta era deja absorbită de ea, pregătindu-se un răspuns la întrebările tale, totul privit nu din punctul ei de vedere, ci din al tău, adică al capacităţii tale de a înţelege şi de a aplica un sfat sau altul. Nu îţi dădea răspunsuri teoretice, de tipul „să nu faci asta sau cealaltă“. Nu. Reuşea să se pună în locul tău şi să vadă problema prin ochii tăi.
– Suferea alături de tine.
– Aşa este. De exemplu, dacă era vorba despre un adolescent ce făcea parte dintr-o familie care îl tot bătea la cap, maica Gavrilia trăia ea însăşi situaţia acelui tânăr, iar din răspunsul pe care i-l dădea, se vedea foarte bine că, într-adevăr, se identifica cu persoana din faţa ei. Nu rostea cuvinte fariseice, precum: „A, preacurvia este rea, să nu mai faci, că nu te mai iartă Dumnezeu“. Dădea altfel de răspunsuri. Aşa cum Domnul nu-l decapitează pe păcătos, nici maica Gavrilia nu rostea cuvinte care să-l facă pe om să se simtă trimis la colţ sau pus la zid. Atunci când omul nu este pus la zid, el ştie cum să se adune şi să înţeleagă situaţia, ca să iasă din problema pe care o are. Maica Gavrilia nu tăia aripile nimănui, ci îi făcea pe oameni să înţeleagă că au aripi.
PARTEA A III-A
– Maica Gavrilia este pentru toţi un exemplu. Ea a păşit pe urmele Domnului: “Deci, vă rog, să-mi fiţi mie următori, precum şi eu lui Hristos” (I Cor. 4, 16 [n.t.].), a spus Sfântul Apostol Pavel, sau: “Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20 [n.t.].). Pe acest Hristos L-a mărturisit şi maica Gavrilia cu mâinile ei, cu gura, dar şi prin harul pe care l-a dobândit. Ne aflăm în Atena, în casa aceea minunată în care maica Gavrilia a primit mii de oameni cu tot felul de probleme.
– Aşa este. Problemele parcă nu se mai sfârşeau.
–Aşa cum ne-aţi povestit, maica Gavrilia avea stilul ei personal de a aborda oamenii. Reuşea să se pună în locul interlocutorului şi să-l îndrepte spre soluţii potrivite lui, nu propriei sale personalităţi.
– După ce vorbea cu omul o dată sau de două ori, îl îndemna să se îndrepte spre un duhovnic.
Maica Gavrilia lucra de una singură, dar întotdeauna potrivit învăţăturilor Bisericii Ortodoxe. Veneau la ea şi oameni mari şi copii. Cu cel mic se făcea şi ea mică, cu cel bătrân se făcea bătrână şi cu adolescenţii se făcea adolescentă. Se putea pune în locul orişicui.
– În acest caz, se potriveşte foarte bine cuvântul antic sympateia (În limba greacă: συμπάθεια [n.t].), ce s-a păstrat în limba noastră, însemnând pătimire alături de cineva. Astăzi, are un alt înţeles (Şi anume, simpatie [n.t.].). Cu toate acestea, este încă un cuvânt cu multă putere.
– Mai avea un dar deosebit, şi anume acela de a-ţi da aripi când credeai că nimic nu se mai putea îndrepta în viaţa ta şi de a te face să-ţi descoperi propriile aripi. Nu era un spirit limitat şi nici nu-ţi cerea supunere oarbă. Te făcea, însă, să asculţi de bunăvoie, pentru că îţi inspira o încredere nelimitată în persoana ei. Dacă mi-ar fi spus ea să mă duc să mă arunc în prăpastie, nu aş fi ezitat, deşi nu îmi stă în fire. Aveam, cu adevărat, o încredere oarbă în ea. Zicea: „Cred că ar fi bine să faci cutare lucru“. În nici un caz: „Fă cutare lucru“. Vorbea întotdeauna cu mult respect şi o ascultai fără să comentezi.
– Nu te constrângea.
– Exact. Era o perioadă în care se dădea copiilor untură de peşte. Unul dintre ei nu voia. Mama lui îi spunea: „Vrei cu răul sau cu binişorul?“ Dar maica Gavrilia zicea: „Cu binişorul, cu binişorul, pentru că aşa lucrează Domnul cu noi. Ne lasă să ne abatem, dar ne aşteaptă mai încolo, ca să ne arate că am greşit, ca astfel să ne cuminţim“.
Relele care ni se întâmplă ca urmare a faptului că nu ascultăm sunt cu îngăduinţa lui Dumnezeu. Pe mine, ca şi pe mulţi alţii, cred, mă preocupă problema legată de faptul că Dumnezeu îngăduie să ni se întâmple anumite rele, deşi El este bun. Aceasta este nedumerirea clasică a omului care doreşte să înţeleagă totul prin propria-i judecată.
– Un asemenea om nu înţelege, din păcate, strategia pedagogică a lui Dumnezeu.
– Odată, maica Gavrilia a fost întrebată:
„Cum se face că vorbiţi atât de des despre faptele pe care Dumnezeu le îngăduie în viaţa noastră?“
Iar ea a răspuns:
„Îmi dau seama că nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu. Tocmai pentru că El este atotputernic. De aceea nu sunt neliniştită când văd nenorocirile care se petrec în jurul nostru. Dacă mă supun voii lui Dumnezeu, nimic rău nu mi se poate întâmpla“.
„Aşa e“, i-a răspuns interlocutoarea ei.
„Consideraţi, aşadar, că stresul este, practic, o formă de egoism şi o lipsă de credinţă?“.
„Da. Este lipsa deplinei încrederi în Dumnezeu. Şi supărarea intră în aceeaşi categorie. Atunci când mă supăr, este ca şi cum I-aş spune lui Dumnezeu că nu a făcut bine ce a făcut, că trebuia să facă aşa cum voiam eu. Dar cine sunt eu ca să spun un asemenea lucru? Mai auzi pe oameni zicând: «De ce mi-a făcut cutare aşa sau de ce mi-a zis că pe dincolo?» Se poate, însă, întâmpla ceva fără ca Domnul să ştie şi să îngăduie? Nu. Dacă-i aşa, atunci suntem liniştiţi.
Când nu avem sufletul liniştit, Dumnezeu nu ni-L poate trimite pe Duhul Sfânt ca să ne ajute. Duhul Sfânt vine numai la sufletul senin. De altfel, Mântuitorul a spus că ne va trimite Duhul cel Sfânt, Care ne va îndruma şi ne va învăţa cele ce vor să fie. Uneori nu trebuie să facem anumite lucruri tocmai pentru că nu sunt spre slava lui Dumnezeu. Dacă sunt spre slava lui Dumnezeu, fă-le, dacă nu, să nu le faci“.
– Fo
– Maica Gavrilia lăsase volanul maşinii sale în mâna lui Dumnezeu. Cu toţii putem face lucrul acesta, dar numai după măsura la care am ajuns. Trebuie să avem deplină încredere că Dumnezeu ne va îndruma spre direcţia cea mai bună. Ea reuşise să ajungă la un asemenea nivel şi de aceea era în stare să împlinească lucruri care pentru noi sunt impresionante.
Cred că cei care se lasă în voia lui Dumnezeu pot muta munţii din loc.
– Aceasta înseamnă că trebuie să ajungi la limitele posibilităţilor tale.
– Aşa este.
– Să vă povestesc o întâmplare personală, legată de limitele până unde poate ajunge omul. Mă aflam într-un avion care era aproape să se prăbuşească. Numai Dumnezeu ştie cum de ne-am salvat. Eram foarte tânăr. Aveam 24 de ani. I-am spus lui Dumnezeu: „Dacă viaţa mea are vreun rost, las-o să continue. Dacă nu, ia-mi-o“. În cele din urmă, am reuşit să ne salvăm. Ceea ce vreau să spun este că, numai atunci când omul îşi simte sfârşitul vieţii pământeşti aproape, poate să se încredinţeze cu totul în mâinile lui Dumnezeu (Sfârşit nu există. Pentru mine, nu există moarte, nici prăpastie între cele de aici şi cele de dincolo. Separarea dintre aceste două lumi este o invenţie omenească, expresie a neputinţei şi a fricii). Omul care are sufletul deschis spre cealaltă lume spune: „Dacă este nevoie să rămân în trup, voi rămâne. Altfel, mă voi duce în lumea cerească, unde o să fiu cu trupul subtil al sufletului“.
– Pot să vă întrerup?
– Desigur.
– Aţi vorbit despre cealaltă lume şi mi-aţi amintit de una din spusele maicii Gavrilia. Odată a fost întrebată dacă se teme de moarte. Ea a răspuns: „Nu. Nu mi-e frică. Dar nici nu există moarte“. Şi a dat exemplul unui tablou: „Am văzut odată un tablou care înfăţişa într-o parte o grădină, la mijloc un gard, iar în cealaltă parte, o altă grădină. Un trandafir dintr-o grădină îşi întinsese spre cealaltă grădină un lăstar, pe care era o floare foarte frumoasă. Aşa suntem şi noi: plecăm dintr-o grădină în cealaltă, ca să înflorim“.
– Frumos. Foarte frumos.
– Extraordinar.
– Trecerea în lumea cealaltă este trecerea de la moarte la viaţă. Moartea este numai în viaţa de aici.
– Soră Gavrilia, haideţi să prezentăm şi alte aspecte. Povestiţi-ne despre Eghina şi apoi despre Leros.
– Desigur. În insula Leros s-a sfârşit viaţa ei de pe acest pământ. În Eghina, puţin mai sus de biserica Sfântului Nectarie, ni s-a dat un loc unde a început să vină lume multă, mai ales din Atena. Maica Gavrilia avea vizite de dimineaţă până seara.
La un moment dat, măicuţa nu se simţea bine. În cele din urmă, s-a descoperit misterul stării sale proaste. Avea nişte probleme cu glandele. Ne-am dus în oraş, unde i s-a făcut biopsie. S-a descoperit că avea cancer la glandele limfatice. Maica avea 89-90 de ani. Până atunci, nu luase nici măcar o aspirină, în toată viaţa ei. Trăise la intensitate maximă.
Nu a vrut să i se facă chimioterapie sau radioterapie. Până la terminarea analizelor, a rămas în spital. Oamenii au început să vină pe la ea ca să-şi ia rămas bun. Aici mă voi referi din nou la umorul ei. A trimis la un moment dat o scrisoare unui prieten de-al ei din Israel, în care zicea: „Nu cred să mai existe alt om care să vadă cu ochii propria înmormântare“. Veneau mulţi oameni în salonul ei de spital şi-şi luau rămas bun. Maica Gavrilia avea în suflet o pace sufletească nezdruncinată. Chipul îi strălucea cu o lumină parcă ireală. Purta la gât crucea de lemn şi se ruga toată ziua. A fost la ea şi părintele nostru, Dionisie. Eu nu eram atunci de faţă. Părintele mi-a spus după aceea că îi strălucea chipul şi că dădea mereu slavă lui Dumnezeu pentru cancerul pe care îl primise. Este un lucru deosebit ca omul să-L slăvească pe Dumnezeu în timpul suferinţei.
– Un alt părinte (părinţii seamănă între ei) de aici, din Cipru, un om laic, despre care am scris în cărţile mele, pe nume Panais Hagiionas, a murit de aceeaşi boală, la o vârstă foarte înaintată: 85-86 de ani. Şi el, înainte de moarte, era foarte liniştit şi spunea fără încetare: „Sunteţi fericiţi“, tocmai pentru că el era fericit.
– Aşa este. Credinţa l-a ajutat să treacă prin încercarea bolii. Părintele Paisie spunea: „Pentru că în ziua de astăzi nu mai avem sfinţi mucenici, în schimbul lor, bolnavii de cancer sunt cei care umplu Raiul“.
Această încercare nu a însemnat sfârşitul ei. Desigur, noi nu puteam bănui aşa ceva. Credeam că va muri. A ieşit din spital în Săptămâna Mare. În Sâmbăta Mare ne-am dus la Înviere, iar maica Gavrilia a trebuit să fie ajutată ca să stea în picioare. Slăbise foarte mult. Ne-am întors apoi la casa unde eram găzduite. Acolo, măicuţa mi-a spus: „Ia dă mâna“. Şi-a scos baticul, mi-a luat degetele şi le-a atins de gâtul ei. Nu se mai simţea nimic. Crescăturile de carne, care erau ca nişte nuci, dispăruseră în timpul sfintei Liturghii. Aţi înţeles?
– Cum să nu?
– Iată bucuria învierii lui Lazăr. Un om era gata de moarte şi, dintr-odată, viaţa s-a apropiat din nou de el. M-am dus după aceea cu ea la spital pentru a fi examinată. Cei doi directori ai spitalului nu-şi puteau crede ochilor. S-au cutremurat.
Eram în căutare de un acoperiş deasupra capului. Nu mai putem sta în casa de dinainte, aşa că ne-am făcut bagajele şi am început să ne gândim unde să mergem. Dar ne-a arătat drumul Dumnezeu. Următorul şi ultimul loc unde a stat maica Gavrilia a fost insula Leros. Era acolo o casă goală. Ne-am dus, pentru că nu aveam altundeva unde să mergem.
– Aşadar, călătoriile au durat până la sfârşitul vieţii ei.
– Până la sfârşit.
– Sfântul rătăcitor…
– Într-adevăr. Un asemenea om nu are nicicând şi niciunde sentimentul statorniciei, ceea ce noi căutăm mereu înainte de a face un pas hotărâtor în viaţă.
– “Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-Şi plece capul“ (Matei 8, 20 [n.t.].).
– Aşadar, cum v-am spus, ne-am dus în Leros, unde maica Gavrilia a mai trăit doi ani. Acolo a primit oameni în continuare, dar, desigur, nu atât de mulţi. Ţinea, însă, legătura cu lumea prin telefon. Prin telefon şi prin corespondenţă, îi mângâia pe oameni şi le oferea ajutorul său.
L-a cunoscut, desigur, şi pe Mitropolitul nostru. Când Mitropolitul venea în insulă, vorbeau împreună despre moartea ei. Şi eu vorbeam cu ea despre acest subiect. O întrebam: „O să vă duceţi şi o să mă lăsaţi?“ Bineînţeles că nu luam moartea maicii Gavrilia ca pe o nenorocire.
–Discutaţi precum mama cu fiica ei.
– Exact. „De ce plecaţi?“, o întrebam eu. „Nu poţi, fiica mea, să ştii ce va fi după aceea…“ „De mine ce-o să se aleagă?“ „Vei vedea, vei vedea. Nu ai idee ce se va întâmpla“.
– Şi, cu adevărat, s-a întâmplat… cu cartea…
– Aşa este. Pe atunci, nu mă gândeam la aşa ceva.
A venit Mitropolitul şi a întrebat-o: „Ei, măicuţă, unde vreţi să vă îngropăm?“ Discutau despre moarte deschis. „Să mă puneţi alături de bolnavii psihic“. Aşa cum ştiţi, în insula Leros este un spital de oameni cu probleme psihice, unde se află cimitirul sărăcăcios al bolnavilor. Sunt şi localnici îngropaţi acolo. „Nu mă interesează unde mă duceţi. Vă cer un singur lucru, ca pe o favoare: să mi se cânte «Hristos a înviat»“. „Asta-i tot?“. „Vreau să mi se cânte «Hristos a înviat»“.
Voi deschide aici o paranteză. Ne-am dus la un moment dat la Sfântul Antonie – care este un cimitir din Atena, unde sunt îngropaţi părinţii ei – şi am chemat un preot, care a făcut slujbă. După aceea, maica Gavrilia mi-a spus: „Hai acum să cântăm «Hristos a înviat», ca Sfântul Serafim de Sarov, în fiecare zi înainte de masă“.
Dorinţa i-a fost împlinită. Înmormântarea ei a avut loc în ziua de Cincizecime. Parcă ar fi fost nuntă, nu înmormântare. Slujba a fost săvârşită de nouă preoţi, după numărul cetelor de îngeri pe care atât de mult i-a iubit. După ce s-a terminat înmormântarea, Mitropolitul a rostit, după cum era firesc, o cuvântare. Seara, când am ajuns acasă, ne aştepta un mare dar (eu nu am primit niciodată un dar mai mare ca acela). Era de faţă şi nepotul maicii Gavrilia, care venise pentru înmormântare. Cu toţii, eram trei persoane. Dintr-odată, am auzit vocea maicii Gavrilia. Am alergat la celelalte surori să văd dacă şi ele aud. Şi, cu adevărat, auzeau. Era ca un ciripit de pasăre. Nepotul ei nu auzise. De bucurie, am început să ţopăim. Nepotul maicii Gavrilia nu ştia ce ne apucase. Simţeam o bucurie fără margini.
– Aţi avut, practic, o experienţă legată de viaţa de dincolo de moarte.
– Da. Nu există moarte, aşa cum am mai spus şi înainte. Iată ce minuni: mai întâi măicuţa este vindecată de cancer, iar doi ani mai târziu, după ce moare, primim dovada că trăieşte. A avut o moarte senină şi liniştită, rămânând pe deplin conştientă până în ultima clipă. A întins spre noi mâinile slăbite, ne-a îmbrăţişat şi apoi şi-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu.
– Ceea ce ne-aţi povestit este un dar pentru oamenii care caută răspunsuri în legătură cu viaţa de dincolo şi pentru cei care nu au nădejde. Este bine să vorbim despre fereastra deschisă spre veşnicie. Cine se nevoieşte deschide această fereastră şi poate vedea ce este dincolo.
Maica Gavrilia a lucrat pentru tămăduirea oamenilor. Avea harisma nepreţuită a vindecării. Ce alte harisme mai avea?
– Avea multe, dar le ascundea cu măiestrie. Avea harisma proorociei, a străvederii şi a vindecării. Să vă povestesc un episod legat de harisma proorociei, despre care pot să vă ofer mărturia mea personală. De fiecare dată când avea ceva de spus, alegea o modalitate indirectă de a te face să înţelegi ceea ce voia să-ţi transmită. Nu zicea: „Află că în trei zile o să ţi se întâmple cutare lucru“. Niciodată nu se exprima astfel. Spunea, în schimb: „Cred, bănuiesc, consider că se va întâmpla asta şi asta“. Odată, un om anume era gata să se certe cu un coleg de serviciu. În clipa aceea, a sunat telefonul: „Bună ziua. Ştii, te-am sunat ca să… Voiam de fapt să te întreb care părinte a spus…“. Chipurile… De fapt, maica Gavrilia îl ţinea de vorbă ca să treacă peste momentul critic.
– Înţeleg.
– „Voiam de fapt să te întreb care părinte a spus: «Încearcă să-L vezi în fratele tău pe Hristos şi te vei linişti»?… “Da, ai dreptate, avva cutare a spus lucrul acesta. Îţi mulţumesc şi la revedere, pentru că am treabă“. Omul acela a rămas uimit, cu receptorul în mână.
– A intervenit la timp.
– Da. Între noi, ziceam: „Aveţi grijă ce vorbiţi, pentru că măicuţa are cameră video cu care ne vede. Ştie tot ce se petrece“.
Şi mie mi-a spus ceva ce urma să mi se întâmple în viitor şi s-a dovedit că a avut dreptate.
– Avea şi harisma vindecării?
– Era un om cu mâini de aur. Când te atingea, aveai o senzaţie pe care n-o pot reda în cuvinte.
– Prin ea trecea curentul electric sfânt.
– Aşa este. I se înroşeau mâinile. Ne spunea că în India trebuia să le cufunde în apă rece, pentru că le creştea temperatura de la harul lui Dumnezeu.
– Poate că trebuie să păşim şi singuri pe drumul vieţii.
– Exact.
– Când ai alături de tine asemenea persoane, parcă uiţi să mergi pe propriile picioare.
– Este înfricoşător şi vom da socoteală pentru faptul că noi am văzut cu ochii noştri exemplul de trăire în Hristos. Ce vom răspunde Domnului? „N-am văzut, n-am auzit?“
– Părinţii sunt adevăraţi trăitori ai adevărurilor Evangheliei.
– Aşa este.
– Întrebarea este ce facem după ce ne despărţim de aceste persoane…
Maica Gavrilia continuă să vă fie alături prin reacţiile oamenilor la cartea pe care aţi scris-o despre ea. Măicuţa s-a dus în lumea de dincolo, dar prin această carte şi-a împlinit încă o misiune în lumea în care trăim noi.
– Da. În paginile acestei cărţi, ea vorbeşte inimii cititorului. Deja am strâns o mare cantitate de scrisori de la oameni. Le păstrez cu grijă. Cu toţii folosesc aceleaşi cuvinte. Spun că maica Gavrilia i-a impresionat profund, că erau îndepărtaţi de Biserică, dar că s-au întors prin sfânta Spovedanie la credinţa cea vie, că s-au smerit văzând nimicnicia lor în comparaţie cu un asemenea om. Cu toţii ne-am simţit praf şi pulbere dinaintea ei. Maica Gavrilia a fost un om care a depăşit limitele propriei fiinţe.
– A reuşit să îşi depăşească condiţia.
– Într-adevăr.
– Toate spusele Sfinţilor Părinţi sunt bazate pe adevărurile Evangheliei.
– Ei transmit aceleaşi adevăruri folosind propriile lor cuvinte.
(din: Patericul Secolului XX de Klitos Ioannidis)
***
Maica Gavrilia – Cuvinte alese
- Să nu vă doriti multe lucruri, mai multe decât aveti si care sunt îndepărtate. Mai bine îngrijiti-vă să sfintiti cele pe care le aveti.
- Nimic nu este mai ieftin decât banii.
- Îmi pun rasa si nu mai spun nimic decât dacă sunt întrebată. Rasa vorbeste.
- A zis cineva: crestinul este acela care curăteste dragostea si sfinteste fapta.
- Ne dorim libertatea. De ce? Ca să putem fi robii patimilor noastre.
- La începutul vietii noastre, avem nevoie de prezenta altora pe care să-i iubim sau care să ne fie prieteni. Pe măsură ce înaintăm, cel Unul – Domnul – ne umple cu o asemenea dragoste si cu o asemenea bucurie, încât nu mai avem nevoie de nimeni (altcineva). Toată această tânjire a sufletului după un altul asemenea lui apare la început pentru că sufletul nu stie pe Cine iubeste, si de aceea crede că are nevoie de o anumită persoană (omenească).
- Dacă vrem să ajungem la lepădarea de sine, să iubim, să iubim si iar să iubim, si astfel să ne unim întru totul cu Celălalt, cu fiece “altul”. Apoi, te întrebi la sfârstul zilei: “Vreau ceva?” – “Nu” – “Îmi trebuie ceva?” “-Nu.” – “Îmi lipseste ceva?” – “Nu”. Asta e!
- Omul înduhovnicit este cel care ajunge la deplina lepădare de sine si care a înteles pe de-a-ntregul că orice se întâmplă este din voia sau cu îngăduinta lui Dumnezeu.
- Punctul nostru cel mai slab sunt multele cuvinte si discutii.
- O relatie este dificilă atunci când “Eu” este pus înaintea lui “Tu”.
- Numai când suntem linistiti, nu trupuri agitate… care se foiesc de colo-colo… prinsi în multe activităti… le îngăduim îngerilor să facă ceva.
- Fă ceea ce trebuie să faci, si Domnul va face ceea ce trebuie să facă.
- Domnul a zis: “Oricine ar vrea ceva, crezând, va primi acel lucru”. Destul este ca acea rugă să fie în acord cu poruncile Domnului, adică: cu Dragostea.
- Ca să se întâmple minuni, destul este să iubim. Nici rugăciunea, nici siragul de mătănii nu are asemenea putere.
- Suntem de folos doar când nu existăm pentru noi însine; si invers.
- Vai mie, dacă nu iubesc!
- Postul de mâncare e asa usor când cineva vrea să slăbească! Si e asa de greu miercurea si vinerea, cănd e cerut de Biserică!
- Linisteste-te si cunoaşte… nu există scoală mai mare decât această linistire a mintii.
- Orice om este “trimis”.
- Sufletul nostru este o răsuflare dumnezeiască. Trupul nostru este Zidirea Lui. Suntem întru totul chipul (icoana) lui Dumnezeu.
Extrase dupa: Maica Gavriila – Cuvinte alese
Alte cuvinte selectate din invataturile Maicii Gavrilia – aici
Maica Gavrilia – Cuvinte alese
Maica Gavrilia
1. Orice loc poate deveni locul Învierii. Este de-ajuns să trăiesti smerenia lui Hristos.
2. Cât despre somn, destul este să ne păstrăm trezvia.
3. Sunt oameni care au trezvie pentru unele lucruri, si sunt oameni care au trezvia în toate.
4. Aceasta e spiritualitatea ortodoxă: nu o cunoastere pe care o înveti, ci o cunoastere pe care o înduri.
5. Să nu vă doriti multe lucruri, mai multe decât aveti si care sunt îndepărtate. Mai bine îngrijiti-vă să sfintiti cele pe care le aveti.
6. Aceasta este educatia: să învătăm să-L iubim pe Dumnezeu.
7. Nimic nu este mai ieftin decât banii.
8. Mai bine iadul aici decât în lumea de dincolo.
9. Nu (contează) ceea ce spunem, ci cum trăim. Nu ceea ce facem, ci ceea ce suntem.
10. Îmi pun rasa si nu mai spun nimic decât dacă sunt întrebată. Rasa vorbeste.
11. Dacă ai dragoste pentru toată lumea, întreaga lume e frumoasă.
12. A zis cineva: crestinul este acela care curăteste dragostea si sfinteste fapta.
13. Ne dorim libertatea. De ce? Ca să putem fi robii patimilor noastre.
14. Conferinta: un loc unde oameni de nimic se adună si hotărăsc că nu e nimic de făcut.
15. Scopul este ca, chiar si atunci cănd avem „paraziti” în cap… să-L avem pe Paraclet (Duhul Sfânt) în inimă.
16. Devenim o întruchipare a Cerului atunci când zicem „Facă-se voia Ta precum în cer, si pe pământ”
17. Omul care nu iubeste nu observă asta, cum omul nu îsi dă seama că respiră.
18. Când portile Raiului sunt deschise, si portile de pe pământ sunt deschise.
19. Când mintea (nous) nu este risipită în lucruri lumesti si este unită cu Dumnezeu,chiar si când spunem „Bună ziua”, cuvintele noastre devin o binecuvântare.
20. Orice respingere si orice lucru rău ne distruge lucrarea.
21. Nu trebuie să fiinţăm înaintea oricărui chip si asemănare a Celuilalt. (We must not exist before every image and likeness of the Other.)
22. La începutul vietii noastre, avem nevoie de prezenta altora pe care să-i iubim sau care să ne fie prieteni. Pe măsură ce înaintăm, cel Unul – Domnul – ne umple cu o asemenea dragoste si cu o asemenea bucurie, încât nu mai avem nevoie de nimeni (altcineva). Toată această tânjire a sufletului după un altul asemenea lui apare la început pentru că sufletul nu stie pe Cine iubeste, si de aceea crede că are nevoie de o anumită persoană (omenească).
23. De multe ori Dumnezeu nu vrea fapta, ci intentia. Îi este destul să vadă că doresti săi împlinesti poruncile.
24. Iisus Hristos a dat regula de aur: singur si cu ceilalti.
25. Când Dumnezeu ne-a făcut, ne-a dat viată si a suflat Duhul Său întru noi. Acel Duh este Dragostea. Când ne lipseste dragostea, rămânem doar trup si astfel suntem cu totul morti.
26. Cresinul trebuie să respecte taina existenti oricui si a oricărui lucru.
27. Dacă vrem să ajungem la lepădarea de sine, să iubim, să iubim si iar să iubim, si astfel să ne unim întru totul cu Celălalt, cu fiece „altul”. Apoi, te întrebi la sfârstul zilei: „Vreau ceva?” – „Nu” – „Îmi trebuie ceva?” „-Nu.” – „Îmi lipsese ceva?” – „Nu”. Asta e!
28. Omul înduhovnicit este cel care ajunge la deplina lepădare de sine si care a înteles pe de-a-ntregul că orice se întâmplă este din voia sau cu îngăduinta lui Dumnezeu.
29. Numai când omul încetează să citească orice altceva decât Scriptura poate să înceapă să se îmbunătătească duhovniceste. Numai atunci, unit cu Domnul prin rugăciune, poate să audă voia lui Dumnezeu.
30. Să nu doresti niciodată nimic altceva decât voia lui Dumnezeu si să primesti cu dragoste relele care si se întâmplă.
31. Să nu răspunzi cuiva cu răul pe care ti l-a adus, ci vezi-L pe Hristos în inima lui.
32. Să nu zici niciodată: „De ce mi s-a întâmplat mie asta?” Sau când vezi pe cineva cu cangrenă sau cancer sau orb, să nu te întrebi „De ce li s-a întâmplat lor asta?” Ci roagă-L pe Dumnezeu să-ti dea să vezi de partea cealaltă a râului (vietii de aici- n.ed.). Atunci vei vedea cu îngerii cum sunt lucrurile e fapt: toate se fac conform planului lui Dumnezeu. Toate!
34. Dacă vrem să fim buni călugări, trebuie să ne gândim în fiecare clipă la Dumnezeu, înaintea monahismului. Altfel nu vom deveni buni călugări.
36. Punctul nostru cel mai slab sunt multele cuvinte si discutii.
38. Când te-ai gândit să critici… la judecarea celorlalti, roagă-L pe Domnul să te stăpânească în acel ceas, ca să poti iubi acea persoană asa cum Domnul o iubeste. Apoi Domnul te va ajuta să vezi în ce stare te afli. Dacă Hristos ar fi de fată, ai putea critica pe cineva?
42. Ceea ce spunem rămâne vesnic.
43. Numai când vei avea Dragoste desăvârsită vei putea să ajungi la nepătimire (apatheia).
48. Când va fi nevoie, Dumnezeu ne va trimite pe cineva. Suntem cu toţi împreună-mergători.
49. Limbajul lui Dumnezeu este tăcerea.
50. Oricine trăieste în trecut este ca si cum ar fi mort. Oricine trăieste în viitor în imaginatia lui este naiv, pentru că viitorul îi apartine doar lui Dumnezeu. Bucuria lui Hristos se găseste doar în prezent, în veşnicul Prezent al lui Hristos.
59. Mai bine zi Rugăciunea lui Iisus cu glas tare decât să n-o zici deloc.
66. Nelinistea si grija sunt pentru cei care n-au credintă.
67. Dragostea este mereu pe Cruce.
68. Dragostea nu se găseste altundeva decât pe Cruce.
69. O relatie este dificilă atunci când „Eu” este pus înaintea lui „Tu”.
70. Precum Domnul te iubeste, asa îl iubeste si pe dusmanul tău.
71. Vrei să te rogi? Pregăteste-te să-I dai răspuns lui Dumnezeu în taină.
74. Ar trebui să facem în asa fel încât să trăim în lume ca uleiul si apa dintr-o candelă, care nu se amestecă si altfel trăiesc întru si pentru Dumnezeu: în lume, sau nu din lume.
75. Tosi suntem vase, uneori ale Luminii, alteori ale Întunericului.
80. Numai când suntem linistiti, nu trupuri agitate… care se foiesc de colo-colo… prinsi în multe activităti… le îngăduim îngerilor să facă ceva.
81. Fă ceea ce trebuie să faci, si Domnul va face ceea ce trebuie să facă.
93. Ce minunată este Taina zilei de Mâine!
95. Domnul a zis: „Oricine ar vrea ceva, crezând, va primi acel lucru”. Destul este ca acea rugă să fie în acord cu poruncile Domnului, adică: cu Dragostea.
100. Dacă ai sti că nu esti „aici”, atunci ai fi „dincolo”.
101. Ca să se întâmple minuni, destul este să iubim. Nici rugăciunea, nici siragul de mătănii nu are asemenea putere.
102. Experienta mea mă învată că nimeni nu poate ajuta pe altcineva, oricât de mult si-ar dori ei, cu dragoste, aceasta. Ajutorul vine doar de la Dumnezeu la timpul hotărît de El.
103. Când Îl avem mereu pe Dumnezeu în minte, Domnul se gândeste si El mereu la noi.
105. Suntem de folos doar când nu existăm pentru noi însine; si invers.
106. Nu trebuie să luăm hotărâri în locul altora. Să îi lăsăm în seama Îngerilor si acestia vor găsi cea mai bună solutie.
107. Să nu uiti niciodată că esti al Lui.
108. Ca Simon din Cirene să fim gata să alergăm în ajutorul semenilor nostri.
109. Dacă ceri ajutor de la un om ocupat, el te va ajuta, nu omul lenes si nepăsător.
110. Vai mie, dacă nu iubesc!
111. Trei lucruri sunt de trebuintă: întâi, dragostea; cel de-al doilea: dragostea; si al treilea: dragostea.
112. Postul de mâncare e asa usor când cineva vrea să slăbească! Si e asa de greu miercurea si vinerea, cănd e cerut de Biserică!
113. În Biserică ar trebui să stăm mereu în acelasi loc, pentru Îngeri.
114. După Liturghie, ar trebui să rămânem cât de mult se poate în Biserică, pentru Îngeri.
115. Când vorbim si cineva ne întrerupe, să nu mai continuăm. Înseamnă că nu va auzi ceea ce avem de spus. Îngerii fac asa.
116. Cel care nu vrea să vadă pe nimeni nu este om.
117. Nicăieri nu suntem „pentru totdeauna”.
118. Orice ni se întâmplă este numai vina noastră.
119. În fiecare dimineată, să semnăm în alb noua pagină care se deschide. Să-L lăsăm pe Dumnezeu să scrie pe ea ce vrea.
120. Când ne rugăm, ar trebui să ne încuiem usa.
125. De nu vei ajunge în pragul deznădejdii, nu vei vedea nicicând Lumina.
136. Linisteste-te si cunoaşte… nu există scoală mai mare decât această linistire a mintii.
137. Singura adevărată bucurie este negrija (slobozirea de grijile vietii).
150. Hristos ne-a zis: „Mergând, învătati toate neamurile”. Si noi, care tăcem din gură, ce facem?
179. Cea mai puternică rugăciune este rugăciunea Epiclezei din Sfânta Liturghie.
183. Dragostea este o bombă care nimiceşte tot răul.
192. Zilele trecute o doamnă m-a întrebat cum va fi după moarte trecerea prin ‘vămile văzduhului’. I-am spus: „Le voi zice (dracilor) că Lumina lui Hristos pe Toate le luminează. Voi, însă, sunteţi în întuneric, iar eu nu vă văd!”
194. Cea mai mare parte a rugăciunii mele este acum de multămire. Ce altceva să cer, dacă am totul?
199. Domnul a pus întelegerea în cap. Stii de ce? Ca să nu ne vedem pe noi însine. Da! Ca să-l vedem doar pe celălalt si să-l iubim doar pe celălalt. Si ca să ne vedem pe noi însine în ochii Celuilalt.
243. Unii vor să ajungă la Înviere fără să meargă pe drumul Golgotei.
244. Pentru că n-au putut înfăptui Evanghelia trăind în lume, crestinii au fugit. Asa au apărut cei dintâi monahi.
259. Orice om este „trimis”.
267. Sufletul nostru este o răsuflare dumnezeiască. Trupul nostru este Zidirea Lui. Suntem întru totul chipul (icoana) lui Dumnezeu.
290. Ziua si noaptea să-L binecuvântăm pe Domnul pentru darurile pe care ni le dă!
291. Putine cuvinte, multă dragoste. Către toti. Oricine ar fi ei.
(Despre viata Maicii Gavrilia cititi aici: http://ro.orthodoxwiki.org/Gavrilia_(Papaiannis))
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.