🙏dor de bunicii mei🙏

 Bunicii nostri nu aruncau nimic.

S-ar fi chemat reciclare, daca ar fi stiut, dar pentru ei era nevoie, bun sens si obisnuinta.

Bunicile mele puneau in oalele cu smaltul sărit mușcate, ciorapii rupti ii tăiau fâșii si legau cu ele lăstarii de vie, gutuile pe pervaz, izma si florile de tei intinse pe ziare, deasupra gardilopului ca sa parfumeze odaia.

Resturile de mâncare se transformau in alte gustoase mâncăruri, iar atunci cand nu se putea , deveneau mâncare pentru purceii, gainile, câinii și pisicile de lângă casă.

Primăvara scoteau lâna din perne, din plapumi, o spălau, o scărmanau și o băgau la loc aerisita și parfumată de săpunul făcut în casă

La sfârșitul zilei de munca în ogradă, pe câmp, ieșeau pe băncuța din fața porții cu furca în brâu și torceau fire moi de lână albă, neagră sau gri, ca să tricoteze iarna pulovere, ciorapi, caciuli

Hainele treceau de la cel mai mare la cel mai mic, la fel si încălțămintea, iar când se rupeau, ciorapii se cârpeau, cămășile se brodau, pantofii se reparau.

Așa știau bunicii nostri, să repare tot.

Reparau hainele, căruța, cocioaba, reparau lacrimile nepotilor printr-o îmbrățișare și o bucată de pâine caldă ruptă cu mâinile crăpate de frigul aspru al iernii și înnegrite de soarele

și vântul verii, certurile cu o cană de vin, o ceapa si o varză călită cu ciolan afumat, durerea o trăiau până la capăt, o conservau și o transformau în amintiri.

Noi ne debarasăm rapid de tot și de toate.

Haine, încălțăminte, cărți, mașini, oameni, sentimente, iubiri...

 Spre deosebire de noi, părinții și bunicii noștri și-au trăit viața cu foarte puțin... Nu toți, desigur, dar majoritatea dintre ei. Și, cu puținul câștigat prin trudă, cu salarii mici și cu copii mulți, au construit atât de mult, au crescut copii și nepoți și și-au îngrijit părinții până la sfârșit. Au plătit zeci de ani pentru casele cumpărate și, doar făcând sacrificii personale au izbutit să-și cumpere mobilă și electrocasnice. Puțini dintre ei și-au permis să meargă în vacanțe, iar mulți dintre ei nu au văzut marea niciodată. Își cumpărau doar o pereche de încălțări pe sezon, iar haine noi își cumpărau doar când cele vechi nu mai erau purtabile. Ai noștri nu aruncau nimic. Cârpeau, modificau, purtau ce rămânea de la alții. Lucruri pe care noi nu le mai folosim, ei le prețuiesc.
Mulți dintre ei au mers la restaurant doar la nunți și la botezuri.
Acum, nu vor să ne fie poveri, refuză ajutorul copiilor și, dacă se poate, tot ei ne ajută pe noi. Încă trudesc să facă o zacuscă, să țină câteva găinușe, să cultive niște zarzavaturi... Încă economisesc și nu se încumetă să-și repare sau să-și modernizeze prin casă, nu prea se îndură să-și facă poftele, preferă să țină fiecare bănuț ca să ne ajute pe noi când ne reparăm câte ceva prin casă, când ne cumpărăm mașină sau pentru ziua noastră de naștere.
Cu muncă și cu sacrificii, cu renunțări peste renunțări ne-au construit nouă lumea de care ne bucurăm. Noi, cei care căutăm case din ce în ce mai mari, care nu facem rabat de la calitate, de la lux și performanțe, care călătorim și ne bucurăm de lucruri și de o libertate la care ei nici măcar nu au visat.
Ai noștri au trăit o viață întreagă cu puțin și totuși, au construit atât de mult. Au construit o lume și pe noi, oamenii de azi. Ar trebui ca măcar acum să aibă și ei mai mult. Să nu se uite lung la prețurile bunătăților la care poftesc, să nu li se pară un lux lucrurile normale și să nu se simtă vinovați dacă își oferă lucruri pe care nu le-au avut niciodată. Să nu caute mereu ceea ce e mai ieftin și să nu aibă impresia că nu li se cuvine și că nu ar merita mai mult.
Măcar acum să aibă puțin mai mult... poate unii vor îndrăzni să vadă marea, să viziteze mănăstirile, să își schimbe canapeaua ponosită și incomodă pe care dorm de zeci de ani chinuindu-și oasele, să își ofere câte o prăjitură și câte o înghețată atunci când vin acasă cu sacoșa plină cu medicamente și cu pâinea cea de toate zilele, pâine cu gust de singurătate.

Am fost crescuți cu greu, cu sacrificii, cu stat la cozi, cu jucării din bibelourile bunicii, cu banane puse la copt pe dulap, cu pâine cu zahăr. Uneori cu palme la fund când nu stăteam la injecții și fugeam la vecini sau nu mâncam ciorbă, că "parentingul" a apărut recent, nu știau ai noștri de mental health sau altele. Dar tot ce-au făcut a fost ca să ne fie bine, să nu ne lipsească nimic din puținul lor.

"Eeeee, m-am săturat, deci, nu mai pot, mănâncă tu!" sau de câte ori nu ați auzit "eeee, nu îmi trebuie mie încălțăminte, vai, dar ce îmi plac pantofii mei ponosiți și cusuți". Dacă îi mai aveți, dați-le un telefon. Atât le trebuie. Nici cadouri, nici vacanțe, doar să vă audă că sunteți bine și că nu vă trebuie nimic. Și aruncați și un "mulțumesc" în discuție, doar părinții sunt capabili de sacrificii uriașe fără ca ei să le vadă așa. Pentru ei e normal și e tot ce pot face să ne știe bine.

Sunați acasă, mergeți dacă puteți, fără cadouri, voi sunteți cel mai frumos și mai fericit moment din viața lor!