A mulțumi și a cere iertare la sfârșit de an

 

Timpul sau temporalitatea nu este altceva decât atmosfera epifaniei lui Dumnezeu, adică a manifestării Tainei lui Dumnezeu și a iubirii Sale concrete. De fapt, timpul este mesagerul văzut al lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel ne vorbește despre „plinătatea timpului” (Gal. 4,4). Așadar, timpul care a fost „atins” de Hristos a primit de la El semnificații noi și surprinzătoare, devenind „timp mântuitor”, adică timpul definitiv de mântuire și de har. Și toate acestea ne îndeamnă să ne gândim la sfârșitul drumului vieții, la sfârșitul drumului nostru. A fost un început și va fi un sfârșit, „un timp pentru a ne naște și un timp pentru a muri” (Qoh 3, 2). Cu acest adevăr, simplu exprimat, însă fundamental, dar și neglijat și uitat de noi toți, sfânta maică Biserică ne învață să încheiem anul și chiar și zilele noastre cu o cercetare a cugetului, prin care să reparcurgem ceea ce s-a întâmplat, să-i mulțumim Domnului Iisus Hristos pentru tot binele pe care l-am primit și pe care l-am putut face și, în același timp, să ne gândim din nou la lipsurile noastre și la păcatele noastre.

A mulțumi și a cere iertare. Este ceea ce facem și astăzi la sfârșitul unui an. Îl lăudăm pe Domnul cu imnul Te Deum și, în același timp, îi cerem iertare. Atitudinea mulțumirii ne dispune la smerenie, să recunoaștem și să primim darurile Domnului. Apostolul Pavel și Ioan Gură de Aur rezumă motivul fundamental al aducerii noastre de mulțumire lui Dumnezeu: El ne-a făcut fiii Săi, ne-a înfiat ca fii. Acest dar nemeritat ne umple de o recunoștință plină de uimire! Cineva ar putea spune: „Dar nu suntem deja cu toții fiii săi, prin însuși faptul că suntem oameni?”. Nimeni altul nu ne mântuiește din orice robie a lumii decât Iisus Hristos, care a asumat trupul nostru din Fecioara Maria și a murit pe Cruce pentru a ne elibera, a ne elibera de robia păcatului și a ne reda condiția filială pierdută. Sfântul Irineu ne spune că „acesta este motivul pentru care Cuvântul s-a făcut om, iar Fiul lui Dumnezeu fiu al omului: pentru ca omul, intrând în comuniune cu Cuvântul și primind astfel filiația divină, să devină fiu al lui Dumnezeu” (Adversus haereses, 3,19,1: PG 7, 939).

În același timp, darul însuși pentru care mulțumim este și motiv de cercetare a cugetului, de revizuire a vieții personale și comunitare, de a ne întreba: cum este modul nostru de a trăi? Trăim ca fii sau trăim ca robi ai patimilor? Trăim ca persoane botezate în Hristos, unse de Duhul Sfânt, mântuite, libere? Sau trăim după logica mondenă, coruptă, făcând ceea ce diavolul ne face să credem că este interesul sau binele nostru? Există mereu în drumul nostru existențial o tendință de a opune rezistență eliberării harului lui Dumnezeu. Ne este frică de libertatea adevărată și, în mod paradoxal, preferăm mai mult sau mai puțin inconștient robia patimilor. Libertatea ne înspăimântă pentru că ne pune în fața timpului și în fața responsabilității noastre de a-l trăi bine. În schimb, robia de orice fel reduce timpul la „moment” și astfel ne simțim mai siguri, adică ne face să trăim momente dezlegate de trecutul lor și de viitorul nostru. Cu alte cuvinte, robia patimilor ne împiedică să trăim pe deplin și real prezentul, pentru că îl golește de trecut și îl închide în fața viitorului, în fața veșniciei. Robia patimilor ne face să credem că nu putem visa, înălța, spera.

În inima noastră se cuibărește nostalgia robiei pătimașă, pentru că aparent este mai asiguratoare, mai mult decât libertatea, care este mult mai riscantă. Cum ne place să fim închiși de atâtea focuri de artificii, aparent frumoase, dar care în realitate durează numai câteva clipe! Și aceasta este împărăția, aceasta este fascinația momentului! De această cercetare a cugetului depinde, pentru noi creștinii, și calitatea activității noastre, a trăirii noastre, a prezenței noastre în cetate, a slujirii noastre față de binele comun, a participării noastre la instituțiile publice și ecleziale. Așadar să ne întrebăm: în localitatea noastră, în comunitățile noastre ecleziale, suntem liberi sau suntem robi, suntem sare și lumină? Suntem plămadă? Sau suntem stinși, fără gust, împietriți, ostili, refractari, descurajați, irelevanți și obosiți?

Desigur gravele fapte de imoralitate, iresponsabilitate sau de ateism practic din jurul nostru cer o serioasă și conștientă convertire a inimilor pentru o renaștere spirituală și morală, precum și pentru o reînnoită angajare pentru a construi o societate mai dreaptă și solidară, unde săracii, cei slabi și marginalizații să fie în centrul preocupărilor noastre și al acțiunii noastre zilnice. Este necesară o mare și zilnică atitudine de libertate creștină pentru a avea curajul să proclamăm, în comunitățile noastre, că trebuie apărați săracii și nu a ne apăra de cei săraci, că trebuie slujiți cei slabi și nu să ne folosim de cei slabi!

Învățătura unui simplu diacon ne poate ajuta. Când i-au cerut sfântului Laurențiu să aducă și să arate comorile Bisericii, a adus pur și simplu câțiva săraci. Când într-un oraș, săracii și cei slabi sunt îngrijiți, ajutați să se integreze în societate, ei se revelează ca și comoară a Bisericii și comoară în societate. În schimb, când o societate îi ignoră pe cei săraci, pe cei bolnavi, pe cei neputincioși, îi marginalizează, acea societate sărăcește până la mizerie, pierde libertatea și preferă „hrana” egoismului său, ale robiei lașității sale și acea societate încetează să fie creștină.

Iubiți întru Domnul, a încheia anul înseamnă a afirma iarăși din nou că există un „ceas de pe urmă” și că există „plinătate a timpului”. Încheind acest an, mulțumind și cerând iertare, ne va face bine fiecăruia să cerem harul de a putea merge și a fi în libertate, pentru a repara multe daune existențiale făcute și a ne apăra duhovnicește de nostalgia patimilor, a ne apăra de orice „nostalgie” pătimașă.

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu de acolo, din templul veșniciei lui Dumnezeu, să mijlocească pentru vindecarea noastră. Maica Domnului, care l-a dat lumii pe Mântuitorul Iisus Hristos, să ne ajute în timpul vieții noastre să-L primim cu inimă deschisă, pentru a fi și a trăi cu adevărat liberi, ca fii ai lui Dumnezeu. Mulți, fericiți și binecuvântați ani !Iertarea la sfârșit de an

Sfârșitul unui an și începutul unui nou an reprezintă praguri, nu doar calendaristic, ci și emotional, din punct de vedere al planurilor pe care le-am îndeplinit și a celor pe care le facem pentru viitor. Începutul unui an este un...Început. Curat sau încărcat de cele vechi.
Unele nu le putem "sterge cu buretele", oricât am vrea. Dar sunt și lucruri pe care le putem schimba. Unul din aceste lucruri este Iertarea.
Toți avem persoane care ne-au greșit și noi înșine avem lucruri pe care le regretăm și am vrea sa nu le fi făcut. Dar nu le putem întoarce. Ceea ce însă putem sa facem este sa iertăm.
Și ce dacă iertăm??? Nu se schimba răul făcut! Ai dreptate, nu se schimbă răul făcut, dar îl oprești să facă mai mult rău. Răul neiertat este ceva ce continuă să opereze în interiorul tău, în relațiile tale și în ceilalți. Neiertând îi permiți să continue efectul lui toxic, ca și cum ar continua efectiv actul toxic în sine. Deși acesta este în trecut.
Iertarea nu schimbă trecutul, dar îl împiedică sau măcar îl limitează să producă efecte în prezent și viitor.
Iertarea este medicamentul care aseptizează o rană, permițându-i sa se cicatrizeze și apoi să se vindeca complet.
Fă-ți darul iertării!
Ca să ai parte de iertare, la rândul tău. Ai nevoie.

Să fiți sănătoși! Și iertători!