Sfântul Sfințit Mucenic Clement, Episcopul Ancirei 23 Ianuarie

 În această lună, în ziua a douăzeci şi treia, pomenirea sfântului mucenic Clement, episcopul Ancirei.

Fericitul şi minunatul Clement a trăit în mucenicie mai toată viaţa lui pământească. Timp de douăzeci şi opt de ani, s-a luptat şi s-a nevoit împotriva tiranilor neavând niciodată vreme slobodă, nici răgaz, nici întrerupere şi pace în anumite zile, cum se obişnuia la război în vremea aceea, când lupta înceta şi de o parte şi de alta, ca iarăşi să poată năvăli unii asupra altora cu şi mai multă putere şi cu iuţime. Ci dimpotrivă, războaiele lui au fost necurmate şi puternice. Nu ne minunăm deci numai de anii câţi a pătimit ca nimeni altul, sau de chinurile pe care le-a îndurat; ne minunăm deopotrivă şi de una şi de alta. Căci a trecut prin tot felul de chinuri şi, înfruntând pe toţi împăraţii şi tiranii de atunci, s-a făcut privelişte aproape în toată lumea, a minunat şi pe îngeri cu răbdarea lui şi în acest chip a luat cununa măririi. Sfântul Clement era din Ancira Galaţiei, din tată elin şi din mamă cucernică şi credincioasă, pe nume Sofia. A intrat în viaţa călugărească când era de 12 ani şi când a fost de 20 de ani a ajuns arhiereu. A pătimit pe vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian, şi a guvernatorilor, nouă la număr: Domeţian, Agripin, Cumvrichiu, Dometiu, Saverdot, Maxim, Afrodisiu, Lucius şi Alexandru.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Agatanghel.

Fericitul Agatanghel era roman de neam. El a fost botezat de sfântul Clement şi închis împreună cu sfântul şi cu alţii, în Roma. A izbutit să fugă din închisoare, iar când au suit pe Clement pe corabie, ca să-l ducă la Nicomidia, a intrat pe furiş şi Agatanghel în aceeaşi corabie. Amândoi au pătimit până la sosirea în Ancira şi au stat înaintea lui Lucius. Din porunca lui Lucius li s-au tăiat capetele, împreună cu alţi bărbaţi, femei şi copii, care crezuseră în Hristos. Sufletele lor s-au dus spre cereştile locaşuri.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului nostru părinte Eusebiu.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului nostru părinte Mavisma Sirul.

În cetatea Cirului din Antiohia Siriei a trăit un bărbat cuvios, cu numele Mavisma, care vorbea limba siriacă. Cu toate că fusese crescut în viaţa ţărănească şi era neînvăţat, el a strălucit însă prin calităţile fireşti ale sufletului său. Se spune că avea numai o haină şi când aceasta se învechea, nu o lepăda, ci peste găurile vechi cosea alte petice şi cu aceasta îşi acoperea mai departe goliciunea trupului. Era atât de osârdnic la primirea străinilor şi a săracilor, încât deschidea tuturor uşa chiliei lui. El avea două vase, unul plin cu grâu şi altul cu untdelemn, din care da la toţi câţi aveau trebuinţă; iar acestea se înmulţeau pururea şi niciodată nu se deşertau. Căci Dumnezeu, Care îmbogăţeşte pe toţi cei ce-L cheamă, după cum a poruncit vasului de untdelemn şi vasului de făina al văduvei din Sarepta sa izvorască untdelemnul şi făina pentru găzduirea proorocului Ilie, tot aşa a dăruit şi lui Mavisma, iubitorul de străini, bunătăţi pe măsura osârdiei lui. Deci bine şi cuvios petrecându-şi viaţa, s-a mutat către Domnul.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului nostru părinte Salaman sihastrul.

Lângă râul Eufrat este un sat, pe ţărmul de apus, numit Capersana. De aici a fost fericitul Salaman, care, iubind viaţa liniştită, a aflat în satul de dincolo de râu o chilie mică, în care s-a închis fără să-i lase uşă să poată ieşi şi fereastră să aibă lumină. Numai o dată pe an, săpa pământul pe dedesubt şi ieşea afară de-şi strângea hrană pentru tot anul. Arhiereul locului aflând de viaţa lui îmbunătăţită, s-a dus la el, vrând să-i dea preoţia. Şi găurind o parte a chiliei, a intrat înăuntru şi punându-şi mâinile pe capul lui, a săvârşit rugăciunea hirotoniei, i-a spus multe şi l-a vestit că i-a dat darul preoţiei. Dar cuviosul n-a grăit nimic. Iar Arhiereul s-a dus, poruncind să se zidească iarăşi partea cea găurită a chiliei. Altă dată creştinii locuitori ai satului au trecut noaptea Eufratul, i-au stricat chilia, l-au luat şi l-au dus în sat, fără ca el să se împotrivească, şi fără să-i întrebe de ce fac aşa şi l-au pus în altă chilie ce o aveau gata. Iar cuviosul sta liniştit şi acolo, fără să vorbească cu cineva. După puţine zile, creştinii locuitori din alt sat de dincolo de râu s-au dus noaptea, i-au stricat chilia aceea, au ridicat pe sfânt şi l-au dus în satul lor, fără ca el să se împotrivească cu cuvântul, şi fără să se ducă de voia lui. În astfel de chip nevoindu-se fericitul Salamon, şi-a petrecut viaţa ca nimeni altul, până s-a mutat către Domnul, ca să se veselească în veci.

Tot în această zi, pomenirea celor doi sfinţi mucenici, care fiind aruncaţi într-o groapă în oraşul Parfum, s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Paulin milostivul, episcopul Nolei din Campana şi prietenul sfântului Niceta, episcopul Remesianei din Dacia, care în pace s-a săvârşit la anul 431.

Sfântul Paulin cel Milostiv, Episcopul Nolei, provine dintr-o familie aristocrată şi înstărită din Bordeaux (Franta). Datorita educaţiei sale alese, la vârsta de 20 de ani a fost ales senator al Romei, mai târziu devenind consul şi, în final, guvernatorul regiunii Campagna din Italia.

La 25 de ani el şi soţia sa au fost botezaţi întru Hristos, după care şi-au schimbat total stilul de viaţă, vânzându-şi toate proprietăţile şi donând banii celor nevoiaşi. Acest lucru a atras după sine dispreţul din partea servitorilor şi prietenilor săi.

Pentru că nu au avut copii, cuplul credincios a adoptat orfani sărmani pe care i-au crescut cu frică de Dumnezeu. Fiind permanent în căutarea unei vieţi retrase, Sf. Paulin a plecat în oraşul spaniol Barcelona. După ce veştile despre viaţa lui sfântă s-au răspândit, în anul 393 a fost rugat să accepte hirotonirea ca preot. La scurt timp, el a părăsit Spania şi s-a întors în oraşul Nola din Italia, unde a fost ales episcop.

În timpul cotropirii vandalilor, Sf. Paulin folosea fondurile bisericii pentru a răscumpăra oamenii duşi de barbari ca sclavi în Africa. Din păcate, sfântul nu dispunea de destui bani ca să poată răscumpăra toţi captivii. De aceea, neavând posibilitatea să-l salveze pe fiul unei văduve sărace, care urma să fie sclav pe proprietatea prinţului vandalilor, Sf. Paulin s-a oferit să-i ia locul. Îmbrăcat ca un sclav, el a lucrat ca grădinar pentru prinţ. Dar identitatea sa i-a fost dezvăluită în vis conducătorului vandalilor, regele Riga, care, nu numai că l-a eliberat pe Sf. Paulin dar le-a dat drumul să plece la casele lor şi celorlalţi prizonieri din Campagna.

Sf. Paulin este cunoscut atât ca constructor de biserici cat şi ca poet creştin. Printre multele sale virtuţi, cea mai minunată era dragostea lui pentru aproapele, compasiunea sa pentru nevoiaşi. S-a stins din viaţă la vârsta de 78 de ani, în 22 iunie 431. Ne-au rămas până în ziua de azi 32 de poezii şi 51 de epistole despre morală, scrise cu adâncă pioşenie.

Moaştele Sf. Paulin se află la Roma, în biserica Sf. Apostol Bartolomeu.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Sinod al şaselea Ecumenic, care a afurisit pe cei ce spuneau că Hristos, după Întrupare, a avut numai o singură voinţă. Acest sfânt Sinod a avut loc pe vremea lui Constantin Pogonatul, tatăl lui Iustinian Rinotmitul, în Constantinopol.

Al şaselea Sinod Ecumenic a fost convocat de Împăratul Constantin Pogonatos (Pogonatul) (668-685) la Constantinopol in anul 681 pentru a se combate erezia Monotelista. Au fost prezenţi 171 Sfinţi Părinţi care au confirmat doctrina celor doua firi ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cea divina si cea umana.

Acestui sinod i-a urmat un altul în anul 691 numit "Sinodul din Trullo" în cadrul căruia s-au discutat anumite probleme practice si s-au promulgat 102 canoane.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Pomenirea Sfantului, sfintitului Mucenic Clement, episcop Ancirei si a Sfantului Mucenic Agatanghel

    Fericitul si minunatul Clement era din Ancira Galatiei, din tata pagan si din mama binecredincioasa, Sofia cu numele, nascut catre anul 280, de la Hristos. A intrat in manastire la varsta de 12 ani, iar, pentru viata lui inteleapta a fost facut arhiereu, la 20 de ani. Si se nevoia cu propovaduirea dreptei credinte, pe timpul domniei paganilor imparati, Diocletian (284-305) si Maximian (286-305), amandoi aprigi prigonitori ai crestinilor. Iar fericitul Agatanghel era roman de neam si a fost botezat de insusi Clement, care atunci se afia la Roma, propovaduind credinta si intarind pe cei prigoniti de urgia imparateasca.

    Deci, prinsi fiind ei si aruncati in temnita, impreuna cu alti crestini, a fost hotarat ca fiecare sa fie trimis la locul sau de nastere, ca sa fie judecat acolo. Si Agatanghel s-a ascuns in corabia care avea sa duca pe Sfantul Clement, ca, nevrand el sa se desparta de dansul, l-a insotit pana la Ancira. Si au fost dati acolo in seama guvernatorului Luchie, ca impreuna cu alti crestini sa fie osanditi.

    Si, fericitii Clement si Agatanghel, stand in fata guvernatorului Luchie si marturisind cu tarie credinta lor in Hristos, au fost dati la tot felul de chinuri; batuti cu toiege, spanzurati, arsi pe coaste cu faclii aprinse, aruncati in cusca cu fiare, bagati cate doua zile in varnita cu var, intinsi pe paturi de fier inrosite, aruncati in cuptor fierbinte, asvarliti peste tepi taioase si altele asemenea, cat se minunau prigonitorii de taria rabdarii lor. Deci, nevrand ei sa se lepede de credinta, a poruncit dregatorul sa li se taie capetele, dimpreuna cu alti barbati, femei si copii, care crezusera in Hristos. Si asa s-au mutat fericiti in cerestile locasuri. Si se face pomenirea lor la 23 ianuarie.
 

Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, episcopul din Nola (+431), care, impartindu-si averea sa in milostenii, s-a vandut pe sine la pagani (din Patericul Sfantului Grigorie Dialogul).

    Sa cunoastem si sa stim, cum cei dintai crestini pazeau cu adeverire si cu tot dinadinsul poruncile lui Dumnezeu, caci, pentru aproapele lor, isi puneau sufletele, dupa cuvantul Celui ce a zis : "Mai mare dragoste de cat aceasta nu este, ca, adica, sa-si puna cineva sufletul sau pentru prietenii sai." Si aceasta a facut-o omul lui Dumnezeu Paulin, caci toata averea, cata avea a dat-o pentru eliberarea din robie a celor pe care vandalii ii robisera din pamantul Traciei. Si, pana intr-atata isi impartise averea, incat nu-si lasase pentru sine, in chilie, nimic. Si a venit dupa aceasta la dansul o vaduva, fiind fiul ei robit de ginerele lui Riga si dus la vandali. Si vaduva aceea cerea pretul fiului ei, de la omul lui Dumnezeu, Paulin, iar el, rob al lui Dumnezeu fiind, a cautat la sine si n-a aflat ce sa-i dea, fara numai pe sine singur. Si i-a zis ei: "Altceva nu am ce sa-ti dau tie, fara numai pe mine insumi rob ma dau, ca, adica, pe fiul tau sa-l scoti, iar pe mine insumi sa ma vinzi rob, in locul lui."

    Insa ea, auzind aceasta, i se parea cuvantul lui mai mult o batjocura, decat o mila. Iar acel barbat intelept, alinand durerea vaduvei, ii adeverea si o incredinta pe dansa ca sa creada cu dinadinsul cele ce graise catre dansa, si, pentru al sau fiu, sa nu se inspaimanteze a vinde in robie pe episcop. Deci, s-au dus amandoi in Tracia si l-au gasit pe ginerele lui Riga, conducatorul vandalilor, care avea pe fiul vaduvei si a cazut ea inaintea lui, rugandu-se ca sa-i elibereze pe fiul ei. Iar barbarul acela, mandrindu-se, nu numai ca nu a vrut sa i-l dea, dar nici macar sa o auda. Atunci, vaduva i-a zis, aratand la episcop : "Pe acest om il am sa ti-l dau in schimb pentru dansul, ca sa faci mila cu mine, ca unul nascut imi este fiul meu." Iar acela, vazand pe om cu fata lina, i-a zis lui: "Ce fel de mestesug stii ?" Iar Paulin a raspuns :"Nu stiu nici un mestesug, ci numai la gradina stiu bine a lucra." Deci, aceasta auzind-o barbarul, a dat inapoi vaduvei pe fiul ei, iar ea, luandu-l pe el, s-a intors la pamantul sau.

    Dupa aceea Paulin, luand grija gradinii, o lucra bine. Iar ginerele lui Riga adeseori, venea la dansul in gradina si cu al sau gradinar discuta, si, foarte intelept vazandu-l pe acesta, vorbea de toate impreuna cu el si-l intreba pe el de multe lucruri. Iar Paulin, in fiecare zi, aducea la masa lui pepeni, ridichi si alte verdeturi bine mirositoare si asa, luandu-si painea, iesea la ostenelile sale si, in acest fel, multa vreme a petrecut. Dar, intr-o zi, vorbind stapanul lui cu dansul, Paulin, in taina, i-a zis lui: "Vezi, poate voiesti sa te duci undeva ? Ci, se cade tie sa te ingrijesti de imparatia vandalului, pentru ca iata, Riga degraba o sa moara. Deci, de te vei duce, altul va apuca imparatia ta." Iar, acesta auzind-o de la gradinarul sau, nicidecum nu a tacut. Ci, ducandu-se, a spus-o, pentru ca, mai mult decat toti, era iubit de Riga. Apoi i-a zis Riga ginerelui sau: "Vreau sa vad si eu pe omul acesta, de care imi spui." Iar ginerele i-a zis: "Acum ii voi porunci aceluia ca, la vremea mesei, sa-ti aduca tie salata din gradina, ca sa-l vezi pe el, ca acela mi-a spus." Iar cand a sezut la masa Riga, a intrat Paulin, aducand, din ostenelile sale, verdeturi binemirositoare. Si indata ce l-a vazut pe el Riga, s-a cutremurat si, chemand aproape pe ginerele sau, in taina i-a spus lui, zicand : "Adevarate sunt acelea ce le-ai auzit de la dansul, pentru ca in noaptea aceasta am vazut in vis pe dregatori stand la judecata, impreuna cu mine, si, mai sus decat toti, sta acesta si cu judecata lor, stapanirea pe care o aveam dintai, mi s-a luat de la mine. Deci, sa-l intrebi pe el cine este, pentru ca eu pe acest om nu-l socotesc a fi un simplu om, ci in mare dregatorie l-am vazut pe el".

    Atunci, ginerele lui Riga, luand pe Paulin deoparte, il intreba, si omul lui Dumnezeu i-a raspuns, zicand : "Robul tau sunt eu, pe care l-ai luat in locul fiului vaduvei." Dar el mai cu dinadinsul il intreba, zicand : "Dar, in tara ta, ce ai fost ?" Iar Paulin, fiind indelung suparat si juramintele ce se faceau neputand sa le calce, s-a descoperit pe sine ca este episcop. Aceasta auzind, ginerele s-a temut si cu toata smerenia i s-a plecat lui, zicandu-i: "Cere de la mine orice vei voi, ca sa te intorci, cu mari daruri, in pamantul tau." Drept care, omul lui Dumnezeu, Paulin, a zis : "Un dar bun poftesc de la tine, ca, adica, pe toti cei robiti din cetatea mea sa mi-i eliberezi." Deci, atunci, cerand pe toti crestinii cei robiti din tara Frigiei si aducandu-i, i-au dat lui Paulin si impreuna cu averi si cu bucate, si pe el insusi, cu cinste impreuna cu dansii i-a eliberat si cu bucurie au venit in pamantul lor. Iar, nu dupa multa vreme Riga a murit, precum Paulin proorocise.

    Si asa, acesta, care s-a vandut in robie pe sine insusi, si, cu multime de robiti impreuna, s-au intors la libertate, asemanandu-se Aceluia ce a luat chip de rob si pe toti oamenii din robia diavolului i-a slobozit. Drept aceea, si noi sa nu fim robii pacatului, pentru ca ne-a slobozit pe noi Hristos, ai Carui pasi urmandu-i, Paulin s-a facut minunat in tot pamantul si la ceruri s-a proslavit si Imparatia lui Hristos a mostenit. A Caruia este slava in veci ! Amin.
 

Sfântul Sfințit Mucenic Clement, Episcopul Ancirei

23 Ianuarie

 

• Viața Sfântului Sfințit Mucenic Clement, Episcopul Ancirei

Fiind bătut Sfântul Clement cu bețe, pe piept și peste tot, de la cap până la picioare, tot trupul a fost străpuns cu uneltele acelea ascuțite, și i-au străbătut alte fiare prin inimă, altele prin piept, altele prin măruntaie, iar altele trecând printr-însul se vedeau vârfurile deasupra.

După ce au trecut de la nașterea Domnului nostru Iisus Hristos 250 de ani - în vremea împărăției lui Valerian (253-259) -, cetatea de scaun a Ancirei, din părțile Galatiei, a odrăslit pe acest Sfânt Mucenic Clement, ca pe o ramură aleasă de vie, plină de mulți struguri ai duhovniceștilor daruri, de prea bun neam. Părinții lui nu erau de o credință. Tatăl său era elin, slujitor păgânătății idolești, iar maicasaera creștină, născută din părinți creștini, crescută în dreapta credință creștinească și în bună învățătură. Numele ei era Sofia, care fără de voie s-a însoțit cu bărbatul cel necredincios, căci părinții ei așteptau împlinirea cuvintelor apostolești, care zic: „Bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă”.

Dar n-a fost așa precum se așteptau ei, căci el aflându-se în adâncul păgânătății și cuprinzându-se de întunericul închinării idolești, nu voia nici să se uite spre lumina lui Hristos, ba se sârguia încă în tot chipul, să atragă la păgânătate și pe soția sa, Sofia. Ea, de asemenea, se îngrijea să-l povățuiască pe calea adevărului, îndemnându-l ziua și noaptea, arătându-i calea cea mântuitoare; dar nimic n-a sporit, împietrindu-se inima lui. Deci, Sofia se ruga lui Hristos, ca El să fie milostiv către dânșii și să le facă parte, că deși uniți cu trupurile, să se despartă, de vreme ce nu au amândoi un duh.

Iar Domnul nostru Iisus Hristos, ascultând rugăciunile roabei Sale, și milostivindu-Se de dânsa, a liberat-o degrab de jugul necredinciosului bărbat; căci ca pe un netrebnic și împietrit cu inima, lepădându-l cu totul, i-a poruncit lui să se ducă din acestea de aici. Deci, a murit acela, lăsând după dânsul întâiul născut, fiu mic în scutece, prunc de parte bărbătească, pe care fericită maică Sofia îl hrănea mai mult cu dreapta credință, decât cu laptele, și l-a adus la Hristos, luminându-l cu Sfântul Botez și i-a dat numele Clement, care în limba grecească, înseamnă „mlădiță de vie”. Deci, cuviincios i-a dat lui numele acela, ca o proorociță, înainte văzându-l că este o stâlpare a viței celei adevărate a lui Hristos, care avea să aducă mulți struguri prin sufletele omenești. Apoi, i-a proorocit că va fi mărturisitor ales al preasfântului nume al lui Iisus Hristos și își va vărsa sângele său și își va pune sufletul său pentru El și se va săvîrși ca un pătimitor și mucenic al lui Hristos.

Deci, îl învăța pe el sfintele cărți și obiceiurile cele bune și la toată faptabună îl povățuia. Crescând copilul cu anii și cu înțelepciunea, și acum fiind aproape de 12 ani, Sfânta Sofia, s-a apropiat de fericitul său sfârșit, pe care cunoscându-l mai înainte, încă pe patul durerii zăcând și dorind ca fiul ei să fie moștenitor, nu atât al bogăției celei materiale, pe cât al celei nemateriale și duhovnicești, al faptelor bune, îl învăța că o maică, cuprinzându-l și sărutându-l și zicându-i:

„Fiul meu preaiubit, cel ce din scutece ai fost orfan de tatăl tău, dar n-ai sărăcit, pentru că tată îți este ție Hristos Dumnezeu, Cel ce te îmbogățește cu darurile Sale. Eu, fiule, te-am născut cu trupul, iar Hristos Dumnezeu te-a născut cu duhul; deci, pe Acela să știi că-ți este tată, Aceluia să te știi că ești fiu și te păzește că nu în zadar să fii înfiat lui Dumnezeu; slujește lui Hristos Domnul, în Hristos pune-ți nădejdea ta, căci Acela cu adevărat este mântuirea noastră și viața cea fără de moarte; Acela din cer S-a pogorât la noi, ca pe noi cu El să ne ridice; Acela ne-a făcut fii iubiți ai Lui și ne-a îndumnezeit. Acelui Stăpân cine-I slujește, scapă de toate cursele diavolului, calcă pe balaur și pe scorpie și biruiește toată puterea cea potrivnică; că nu numai va rușina pe necurații împărați, pe boierii și pe tiranii cei ce se închină idolilor și diavolilor, ci și templele celor ce se cinstesc de dânșii le va sfărâma”.

Apoi, în vorbă aceea maică, vărsând lacrimi din ochi și umplându-se de dumnezeiescul dar, a început proorocește a-i spune înainte cele ce aveau să fie: „Rogu-mă ție, zicea dânsa, fiule iubite, rogu-mă ca un dar să-mi faci, pentru toate durerile și ostenelile mele cele pentru tine, fiindcă sosește o vreme cumplită și aproape este prigonirea cea cu mare mânie și îngrozire; iată ai să fii dus, precum zice Domnul nostru, înaintea boierilor și împăraților pentru El. Această cinste să-mi faci, o! fiule, ca să suferi pentru Hristos cu îndrăzneală și cu bărbăție și să păzești tare și nemișcată mărturisirea Lui; iar eu nădăjduiesc spre Hristosul meu, o! inima mea, că degrab îți va înflori cunună mucenicească, spre cinste și spre mântuirea mai multor suflete.

Deci, gătește-ți inima ta spre nevoință mucenicească, că nu nepregătit să te afle vremea nevoințelor; să știi că de folos este, ca să fii lămurit prin primejdii, ca aurul în ulcea și să nu te temi; căci vremelnică este pătimirea, dar veșnică răsplătirea. Degrab trece necazul, dar bucuria în veci rămâne, puțină este aici necinstea, dar veșnică este la Dumnezeu slava. Îngrozirile tiranilor și bătăile sunt într-o zi, minia împăraților împărătești batjocorită se face, și se vestejește slava lor; focul cel gătit de dânșii asupra mucenicilor lui Hristos se stinge, slava lor rugina o mănâncă și puterea lor piere.

Deci, nimic din acestea să nu te despartă de Hristos Dumnezeu, ci privește spre cer și de acolo, de la Dumnezeu, așteaptă-ți bine răsplătirea bogăției celei mari și veșnice. Teme-te de mărirea Lui, spăimîntează-te de judecata Aceluia, cutremură-te de ochiul Lui cel atotvăzător; căci celor ce se leapădă de El, focul cel nestins le este gătit și viermele cel neadormit; iar cei ce cunosc slava dumnezeirii Lui, nicidecum nu cad; pe aceia veselia cea negrăită, bucuria și mângâierea îi așteaptă cu sfinții mărturisitori.

Aceasta, O! fiul meu preadulce, să-mi fie răsplătire de la tine pentru durerile mele, pe care le-am suferit prin nașterea ta, pentru ostenelile cele de la creștere, ca mărturisitor al Domnului să te săvârșești tu, cel ce ai ieșit din pântecele meu; atunci mă voi numi maică de mucenic și mă voi preamări întru suferințele fiului care pentru Hristos va pătimi. Deci, sîrguiește-te a pătimi pentru Cel ce a pătimit pentru noi, ca de multe bunătăți să te învrednicești de la El, și eu prin tine mă voi învrednici de aceleași cu toți sfinții. Iată, eu, o! fiul meu, sunt lângă ușile sfârșitului meu și această lumină nu-mi va răsări dimineața, iar tu lumină îmi ești întru Hristos și viața mea întru Domnul.

Pentru aceea mă rog ție, o! fiul meu, ca să nu mă rușinezi întru a mea nădejde, pe care o am în tine, ci că, după cuvântul apostolului, să mă mântuiesc pentru nașterea de fii. Te-am născut, fiule, ca să pătimesc întru tine, ca și singur în trupul meu; sângele cel luat din mine fără de cruțare să-l verși, ca pentru acela și eu să iau cinste. Dă-ți trupul la bătăi, ca printr-însele și eu să mă veselesc înaintea Domnului nostru, ca și cum singură aș fi pătimit pentru Dânsul. O femeie evreică, oarecând șapte fii a adus lui Dumnezeu prin mucenicie și într-acele șapte trupuri ale fiilor săi cu singur sufletul său pătimind, a rămas nebiruită.

Iar tu singur destul îmi vei fi spre slava Domnului meu, de te vei nevoi cu tărie întru credință. Iată mă duc de acum de la tine și voi merge înaintea ta la Dumnezeu. Cu trupul mă duc, iar duhul meu nu se va despărți de tine, ca împreună cu tine să mă învrednicesc a privi la scaunul lui Hristos, luându-mi înaintea Lui, prin pătimirile tale și prin nevoințele tale, cunună. Căci și rădăcina pomului cea ascunsă sub pământ se rourează prin aceeași rouă, prin care se rourează și ramurile cele ce se văd pe pământ”.

Astfel, fericită maică înaintea sfântului său sfârșit, învățând pe fiul său cel iubit, cuprinzându-l și sărutându-i capul, ochii, fața, gura, pieptul și mâinile, zicea: „O! fericită sunt eu acum că sărut chip mucenicesc”. Și după mai multe cuvinte ca acestea, plecându-se pe grumajii lui, și-a dat sufletul său în mâinile Domnului și a adormit cu pace.

Maica lui Clement murind cu moarte firească și fiind îngropată cu cinste, el a rămas copil cu totul orfan, având numai pe Dumnezeu tată și cuvintele mamei lui păzindu-le cu dinadinsul în inima sa. Iar Dumnezeu de obște al tuturor fiind purtător de grijă, Cel ce se îngrijește de orfani și de săraci, fericitului Clement ca unui mic copil i-a dat altă maică; pentru că era în aceeași cetate o femeie de bun neam, cinstită și bogată, cu numele tot Sofia, ca și mama lui, prietenă maicii lui Clement; acea Sofie viețuia după Dumnezeu, silindu-se la rugăciuni ziua și noaptea, și fiind fără fii, a luat pe acest fericit copil ca pe un fiu, adică pe Sfântul Clement, și ca pe un firesc al său copil îl iubea, având toată grijă de el.

Într-acele vremi s-a făcut o foamete foarte mare în Galatia și lepădau păgânii elini pe copiii lor pe drumuri, neavând cu ce să-i hrănească, căci și ei singuri de foame se sfârșeau. Atunci Sfântul Clement aduna pe acei copii în casa Sofiei, maicii sale de-a doua, și din averile ei îi hrănea, îi îmbrăca, îi învăța și la Sfântul Botez îi aducea; deci, a făcut hrănitoare de săraci și școală în casa Sofiei, încât era maică a mulți copii întru Dumnezeu, mai bună decât cei ce i-au născut pe ei trupește; pentru că-i hrănea pe ei duhovnicește, crescându-i întru creștineasca credință.

Iar Sfântul Clement, în anii cei tineri ai vârstei sale, câștigând înțelepciune de bărbat desăvârșit, a început din tinerețe a-și omorî trupul său cu postul și cu înfrânarea, viețuind monahicește; căci din mâncările ce se făceau, de la carne se înfrânași se hrănea numai cu semințe și băutura îi era apă, întru care lucru se asemăna sfinților trei tineri, ale cărora trupuri deprinzându-se cu postul, nevătămate au rămas de focul cel îndoit, adică cel dinăuntru, al poftei firești și cel din afară al cuptorului celui arzător. Atunci, într-acele părți nefiind mulți creștini, fericitul Clement era între dânșii ca un dumnezeiesc luminător, care la mulți răsărea lumina cunoștinței de Dumnezeu. Însă acum venise vremea ca lumina cea luminoasă să fie pusă în sfeșnic; căci Sfântul Clement, prin faptele bune luminând, avea să se suie la treapta preoției, ca astfel pe mai mulți luminându-i, să-i povățuiască la calea mântuirii.

Deci, prin dumnezeiasca purtare de grijă și voire și prin alegerea cu un glas al tuturor creștinilor celor din Galatia, a fost pus mai întâi citeț, apoi diacon și prezbiter; iar după doi ani a fost ridicat la treapta episcopiei, deși era tânăr, având numai 20 de ani. Și s-a făcut ca al doilea Daniil, care, fiind tânăr, a întrecut cu înțelepciunea și cu faptele cele bune pe cei bătrâni și a arătat cum că bătrânețile nu în numărul anilor se cinstesc, ci în viața cea îmbunătățită și întru înțelepciune.

Sfântul Clement, luând dregătoria episcopiei, nu numai pe copiii pe care îi adunase îi învăța carte, ci era învățător și celor bătrâni, aducându-i pe elini la creștinătate și botezându-i și în toate zilele înmulțind Biserica lui Hristos. După această a început a se împleti cunună mucenicească, care s-a început astfel. Tiranul Dioclețian, luând împărăția Romei (284-305), în anul dintii al stăpânirii sale, a trimis scrisori în toate părțile stăpânirii Romei, pe la boierii și la voievozii săi, ighemoni și la domni, și pe la marii cetăților, poruncindu-le ca să ucidă și să piardă cu diferite chinuri pe toți cei ce cheamă numele lui Hristos.

În acele scrisori ale sale îngrozea pe acei dintre boieri și dintre voievozi, care n-ar împlini cu osârdie porunca lui privitoare la pierderea creștinilor. Deci, însemna asupra unora felul chinului și al morții, iar celor sârguitori spre a chinui, le făgăduia bogății și cinste. Atunci toți de prin țări și cetăți, împărăteștii slujitori, pe de o parte temându-se de îngrozirea împărătească iar pe de alta vrând ca fiecare să-i placă și să ia de la dânsul cinste, arătau multă sârguință, ca să piardă de pe pământ numele creștinesc.

Într-acea vreme în părțile Galatiei a venit un antipat, Dometian, care căuta cu dinadinsul, după poruncă împărătească, pe creștini spre ucidere. La acela a fost clevetit de cei necredincioși Sfântul Clement, episcopul Ancirei, cum că opreștre închinarea la zeii cei mari și că aduce la Hristos al său pe mulți. Atunci Dometian a poruncit îndată că, prinzându-l pe Clement, să-l aducă la sine; și-l ispitea mai întâi cu momitoare și amăgitoare cuvinte, ca să-l atragă pe sfânt la a sa păgânătate, zicându-i: „Clevetirile cele despre tine aduse la noi, socotesc că nicidecum nu sunt adevărate. Pentru că fața ta și chipul tău cinstit, cum și obiceiul cel blând te arată că ești om ales, de bun neam, înțelept și cunoscător, iar cele zise despre tine de unii sunt nebunii copilărești. Deci, singur spune-ne cele despre tine, pentru că de la ține singur mai cu înlesnire vom ști adevărul, de ne vei grăi nouă ceva din înțelepciunea ta”. Sfântul episcop a grăit către dânsul: „A noastră înțelepciune și cunoștință este însăși Înțelepciunea, Hristos, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, Care a zidit toate și de la Care noi, chiar grăirea și înțele-gerea o avem”.

Zis-a tiranul: „Iată fără nădejde ne-ai mâhnit pe noi, începând a grăi acestea ci te sfătuiesc ca, lepădând acele cuvinte nefolositoare, să aduci jertfe zeilor noștri, știind că pe toți cei ce defaimă pe zei, îi așteaptă chinuri, iar pe cei ce-i cinstesc și se închină lor îi așteaptă cinste; pentru care pe noi înșine să ne ai spre pildă, căci prin cinstirea acelora ne-am suit la o dregătorie mare ca aceasta și le mulțumim pentru facerea de bine a lor, cinstind pe cei ce-i cinstesc pe ei, și chinuind pe cei ce nu vor să se închine lor”.

La aceste cuvinte ale antipatului sfântul râzând, a zis: „Noi, o! antipate, din cuvintele tale înțelegem cele potrivnice, pentru că ale voastre daruri le socotim ca o deșertăciune, cinstea ca o necinste și dregătoria cea mare ca o robie; și iarăși, necinstea, îngrozirile, chinurile, ca o dulceață și mângâiere le avem, căci prin ele ne unim cu Dumnezeu. Acestea tu știindu-le, să nu nădăjduiești că ne vei întoarce de la dreapta credință, nici cu făgăduirea cinstei și a darurilor și nici cu îngrozirea chinurilor”.

Niște cuvinte ca acestea ale sfântului au pornit spre mânie pe Dometian, care căutând mai mânios asupra sfântului, i-a zis: „Eu, precum văd, te-am făcut mândru, vorbind cu blândețe către tine. Și nu este de mirare, precum am auzit despre tine că petrecând totdeauna cu copii, asemenea ca dânșii ai înțelegere copilărească; dar acum de nu vei milostivi pe zei cu jertfe, să știi că te voi pedepsi cu moarte, însă nu cu o moarte ca aceea de care nădăjduiești, adică să mori repede; ci, mai întâi vei suferi multe feluri de chinuri, apoi vei muri cumplit, cu cea mai grea pedeapsă, și vei pieri în așa fel ca să fii și altora spre pildă; ca și alții să se învețe prin înfricoșata ta pierzare!”.

Sfântul Clement a răspuns: „Deoarece mi-ai adus aminte de copii, apoi să știi că eu am avut sârguința a să învăț pe copii înțelepciunea aceea pe care n-o au nici bărbații care sunt mai bătrâni și mai înțelepți între voi; căci adevărata înțelepciune a lui Dumnezeu se tăinuiește de cei înțelepți și cunoscători ai lumii acesteia și se descoperă pruncilor; drept aceea, mă laud și-i adeveresc că aduc jertfe înțelegătoare și cuvântătoare Dumnezeului meu, iar nu că ai voștri jertfitori, care aduc pâraie de sânge și prin care fără de minte cinstiți pe zeii voștri. Iar eu, când îmi voi vărsa sângele pentru Dumnezeul meu, îl voi auce ca jertfă Lui, însă prin aceasta, în parte voi răsplăti Domnului meu pentru vărsarea sângelui Său pentru mine; căci Hristos, Împăratul meu, m-a răscumpărat cu cinstitul Său sânge”.

Zicând acestea mucenicul, cu multă îndrăzneală, antipatul lepădându-și blândețea sa mincinoasă, și-a arătat amărăciunea și nebunia sa firească și a poruncit ca să-l spânzure gol pe sfântul de un lemn și să strujască trupul lui.

Deci, făcând aceasta, slujitorii strigau asupra mucenicului, a nu defăima împărăteștile porunci; apoi făcând adânci brazde pe trupul sfântului, ca pe o holdă, și căzând de pe dânsul mai multe părți ale trupului, se vedeau toate cele dinăuntrul încât și ochilor, care vedeau acea înfățișare, le era greu de suportat; dar el nu s-a mișcat cu mintea, nici nu și-a schimbat fața, nici n-a scăpat vreun cuvânt nesuferit, nici glas de durere n-a grăit, nici n-a gemut, fiind chinuit atât de greu, ci era mai tare și mai îmbărbătat decât cei ce priveau la niște chinuri ca acele ale lui, și se vedea chiar, că-l durea mai puțin decât pe chinuitorii lui.

Apoi, cu mare vitejie mulțumea dătătorului de nevoință, lui Hristos Dumnezeu, și privind spre ceruri cu fața veselă zicea: „Slavă Ție, Hristoase, lumina și viața mea, suflarea și bucuria mea; mulțumesc Ție, o! Dătătorule de viață, că m-ai învrednicit de o mântuire ca aceasta, acum se va veseli sufletul meu în calea mărturiilor Tale; dulce îmi este toată osteneală pentru dragostea Ta, Ție se cuvine slavă, că mă întărești cu răbdarea; că mâna ta cea atotputernică ai întins-o spre mine, păcătosul, izbăvindu-mă din mânia antipatului, de mâinile chinuitorilor mei, că singur ești scăparea tuturor celor întristați”.

Astfel rugându-se sfântul, chinuitorii săi au slăbit și au rămas în nelucrare; iar antipatul, văzând pe cei ce slăbiseră, a zis către mucenic: „Socotești că prin răbdarea ta m-ai biruit și că după un ceas s-au ostenit slujitorii?”. Sfântul răspunse: „Eu nu socotesc așa, ci cred și nădăjduiesc spre Hristos, care este în mine, că El a biruit, biruiește și va birui pe tot potrivnicul”.

Atunci antipatul a poruncit la alți slujitori să înconjure pe ucenic și să-i zdrobnească trupul mai rău decât cei dintâi; și au chinuit astfel pe pătimitorul cel nebiruit multă vreme, până ce și aceia au slăbit și au ajuns ca morții. Antipatul privind la ei, și pe de o parte mirându-se, iar pe de alta rușinîndu-se pentru slăbiciunea slujitorilor săi, a poruncit să pogoare pe mucenic de pe lemn; iar sfântul era în așa chip, încât a-l vedea era de spaimă și nici a-l atinge cu mâinile nu se putea; pentru că era cu totul zdrobit, încât se vedeau numai oasele singure sângerate și abia se cunoștea că este om.

Antipatul, văzând că nu sporește nimic cu chinurile, a început iarăși a vorbi către mucenic cu cuvinte blânde, dar el precum se cădea ostașului celui viteaz al lui Hristos, grăind către chinuitor multe împotrivă, l-a pornit iarăși spre mânie. Și a strigat Domețian, zicând: „Cu adevărat omul acesta este sfadnic, bateți-l peste față și peste gură; căci acele părți ale trupului îi sunt încă întregi și pentru aceea grăiește cu îndrăzneală; deci, ca să fie asemenea cu restul trupului bateți-l fără de cruțare. Și l-au bătut slujitorii pe sfântul peste față și peste gură cu palmele, încât a căzut la pământ de loviturile cele tari; dar și zăcând la pământ, l-au bătut cu pietre peste gură, fără milă, sfărmându-i și dinții.

Mucenicul, bucurându-se, zicea: „O! antipate, îmi faci mai mult cinste, decât mă chinuiești; căci și pe Domnul meu Iisus Hristos L-au lovit peste gură și l-au bătut peste obraz și eu nevrednicul de aceleași m-am învrednicit acum. Ștefan, întâiul mucenic, fiind ucis cu pietre, și eu cu acelea m-am împodobit; mi se face răcorire în chinuri, căci mă văd pe mine căci sunt următor patimilor Hristosului meu, și îmi par ușoare toate durerile, că mă învrednicesc de mare cinste cu cei mai mari și mai buni decât mine, făcându-mă părtaș patimilor”.

Tiranul, mirându-se de o mărire de suflet ca aceea a mucenicului, a poruncit să-l ducă în temniță, apoi, părându-i-se că nu va putea să meargă singur, fiind atât de zdrobit, căci tot trupul îi era o rană, a poruncit slujitorilor să-l ducă de mâini și de picioare, iar sfântul gonind pe cei ce voiau să-l ia și să-l ducă, s-a sculat singur cu puterea lui Hristos, cântând și zicând: „Iar untdelemnul păcătosului să nu ungă capul meu”. Antipatul auzind aceasta, a zis către cei ce ședeau cu dânsul: „O! câtă răbdare și putere este în omul acesta! Astfel s-ar cădea să fie ostașii noștri împărătești, ca să fie mai presus de toate primejdiile; nu mi de cade ca să-l mai judec din nou, ci îl voi trimite la împăratul Dioclețian, că numai singur acela va putea să-l biruiască, fiind iscusit în tiranii; căci totdeauna scornește astfel de chinuri și ucideri, încât toată cetatea Romei se cutremură de judecățile lui”.

După puține zile, sfântul tămăduindu-se, cu darul lui Hristos, și însănătoșindu-se fiind în temniță, antipatul l-a trimis la Roma, la împăratul Dioclețian, scriind toate cele despre dânsul. Iar sfântul fiind dus de ostași, când ieșea din cetate, se ruga la Dumnezeu, zicând: „O! Dumnezeule, Împărate al cerului și al pământului, și a toată lumea; Cel ce singur toate le împlinești și de nici un loc nu te depărtezi, în mâinile Tale dau cetatea aceasta, păzește-o pe ea, precum și sufletele cele ce sunt într-însa și cred întru Tine. Ferește Biserica nevătămată, ca să nu risipească câinii și lupii turma Ta cea mică, care este într-însa; să nu pierzi, nici să împuținezi oile Tale cele cuvântătoare, ci mai ales înmulțește-le pentru slavă numelui Tău celui sfânt, și pe mine să nu mă deosebești cu totul de cetatea aceasta; ci în cale și întru nevoințe, fiind cu mine, iarăși să mă întorci aici; Cel ce ai întors pe Iacob la casa tatălui său și l-ai izbăvit din mâinile lui Isav și oasele lui Iosif din Egipt ai poruncit poporului tău ca să le scoată și să le aducă și să le pună în mormântul părinților; astfel mă rog Împărăției Tale să economisești a mă întoarce iarăși în patria mea, ca să se preamărească numele Tău în vecii vecilor”.

Astfel rugându-se, îl duceau în cale. Și ducând pe sfânt la Roma, l-au pus de față înaintea păgânului împărat și se miră împăratul, văzând luminoasa față a mucenicului și tăria lui cea trupească; apoi nu voia să creadă scrisoarea lui Domețian, prin care îl înștiința, că niște pătimiri ca acelea a răbdat creștinul acela, pentru că-l vedea cu trupul sănătos, vesel la față, ca și cum niciodată n-ar fi răbdat vreo primejdie. Și-l întreba: „Tu ești vestitul Clement, care ai răbdat atâtea chinuri?”.

Apoi a poruncit să pună în jurul sfântului, multe feluri de materii amăgitoare și înfiorătoare: de o parte argint și aur mult, scrisori împărătești, care dădeau mucenicului mari dregătorii, haine de mult preț, toată bogăția și podoabă; iar de altă parte unelte de chinuiri, mâini de fier și unghii, paturi de fier, brice ascuțite, cărbuni aprinși, căldări, coifuri înfocate, țepi, roate, lanțuri grele și mulțime de unelte de chinuire fără de număr. Unele ca acestea împăratul punând înainte și spre mucenicul căutând, i-a arătat cu mâna aurul și darurile cele bogate, zicându-i: „Acestea, zeii noștri le dăruiesc ție, dacă cunoscându-i pe ei, vei începe a-i cinsti cu închinăciuni și cu jertfe”.

Sfântul și-a întors ochii de la acelea, ca de la niște lucruri proaste, necurate, rele și nevrednice de vedere, apoi a zis cu suspinare: „Să fie acelea cu zeii voștri spre pierzare”. Iar împăratul cu groază căutând, a arătat cu mâna spre uneltele de chinuire, zicând către sfânt: „Acestea sunt pregătite celor ce nu cred în zeii noștri”.

Viteazul mucenic al lui Hristos i-a răspuns: „Dacă tiraniile tale, precum ți se pare, sunt înfricoșate, apoi ce socotești de chinurile acelea, pe care le-a gătit Dumnezeu în iad celor ce nu cred în El? Deși se văd darurile voastre a fi luminoase, minunate și cinstite, pentru cei ce cugetă cele pământești, cu mult mai mari însă sunt cele ce se dau în ceruri și pe care le-a pregătit Dumnezeu celor ce-L iubesc, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, și la inima omului nu s-au suit.

Aurul și argintul sunt lucruri neroditoare aflate de oameni spre împodobirea cea din afară, care prin foc și prin fier se prefac, de rugină și de frecare se mănâncă, de tâlhari se jefuiesc și de hoți se fură; hainele cele luminoase sunt lucrul viermilor, mâncarea moliilor, sau lâna luată cu silă de pe dobitoacele cele necuvântătoare; iar de cei ce le fac pe ele, de aceia se cuvine mai mult a ne mira, decât de voi care vă împodobiți cu acelea; căci prin meșteșug făcând cineva un lucru din materie, îl preface, dar numai lucrătorii, ca niște proști, se trec cu vederea, iar cei ce se împodobesc cu lucrul lor, aceia se mândresc și se înalță, de la dobitoace împrumutându-și slava.

Iar bunătățile bunului nostru Dumnezeu sunt neîmprumutate de la nimeni și sunt ale Lui adevărate și neschimbate și cu a Lui voie, iar nu cu meșteșug omenesc; acelea au slavă nemăsurată și lumânare veșnică, încât nici de schimbarea vremii celei lungi nu se tem, nici moliile nu le mănâncă, nici rugina nu le strică și nici în vecii cei fără de sfârșit nu pot să se învechească”.

Dioclețian a zis: „Rău înțelegi; drept aceea mă sârguiesc ca să te aduc la cunoștința zeilor și de aceea vorbesc cu tine cu blândețe, îndemnându-te să nu nădăjduiești spre omul cel muritor, căci Hristos, pe care voi îl cinstiți, acela de la iudei multe chinuri răbdând, mai pe urmă a fost ucis și a murit; iar zeii noștri sunt nemuritori și niciodată n-au pătimit ceva”.

Sfântul a răspuns: „Adevărul grăiești, împărate, că zeii voștri sunt nemuritori și nepătimași, căci cum puteau să moară, nefiind vii niciodată? Și cum puteau să pătimească ceva, fiind nesimțitori? Și să știi aceasta, că prin tăiere, prin batere, prin cioplire s-au făcut, de mâini omenești; pentru că zeii voștri cei de piatră, cu fierul și cu ciocanul au fost bătuți, cei de lemn, cu toporul și cu cuțitul tăiați; cei de aur și de argint, prin foc vărsați; cei de aramă și de fier, făuriți cu ciocanul; și alte multe fără de cinste bătăi și dosădiri au luat, însă au rămas nesimțitori; deci, fără de moarte sunt, ca cei neviețuitori, și se sfărâma ca cei ce n-au fost niciodată, iar Domnul meu și Dumnezeu Iisus Hristos, după firea omenească a voit să moară cu trupul, ca să mântuiască lumea și însăși moartea s-o calce cu puterea Sa dumnezeiască și făcând-o aceasta, a înviat a treia zi, și nouă viață ne-a dăruit”.

Dioclețian, auzind vorba cea liberă și îndrăzneață a sfântului, s-a mâniat foarte și a poruncit ca, legându-l gol de o roată, să-l întoarcă și să-l bată cu toiege de fier. Deci, întorcându-se roata, când sfântul era deasupra, îl băteau cu toiege, iar când era jos, unde într-adins locul era strâmt, acolo de roată se freca, încât și oasele într-însul se sfărâmau și carnea, care crescuse după cele dintâi chinuri, s-a rupt.

Astfel multe ceasuri fiind chinuit, mucenicul lui Hristos se ruga, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mi și ușurează-mă în chinuri, luându-mi cumplitele dureri, căci spre Tine nădăjduind, m-am dat la rănire. Ajută-mi, precum altă dată ai ajutat pe Apostolul Tău, Sfântul Pavel, și-mi vezi trupul meu rănit cu amar. Căci doresc să fiu întreg și sănătos, spre slava și mărturisirea Sfântului Tău nume și spre primirea celor mai multe chinuri pentru Tine. Spre rușinarea și neslăvirea păgânilor, întărește-mă întru numele Tău, căci spre Tine nădăjduiesc, dătătorule de viață al meu”.

Astfel sfântul rugându-se, roata a stat nemișcată și cei ce o întorceau au slăbit, iar sfântul, cu nevăzută mina dezlegându-se, stătea întreg cu tot trupul și sănătos. Unele ca acestea văzându-le mulți din poporul care se adunase acolo, strigau cu mirare: „Mare este Dumnezeul creștinilor!”. Iar Sfântul Clement fiind cu adevărat viță a viei lui Hristos, mai înainte însemnând cu duhul strugurii cei gândiți, ce erau să iasă din nevoințele lui cele mucenicești, cu mare glas înălța laudă lui Dumnezeu, zicând:

„Mulțumesc Ție, Dumnezeule, Tatăl Cel ceresc, că mi-ai dăruit să pătimesc în această cetate mare, pentru Unul născut Fiul Tău, Cel ce a pătimit pentru noi și Și-a vărsat preascump Sângele Său pentru răscumpărarea noastră, pe Care Petru L-a propovăduit, Pavel L-a vestit, cel de un nume cu mine, Clement L-a preamărit și Onisim L-a mărturisit. Ei au murit, pătimind pentru Dânsul, iar acum se proslăvesc în ceruri și se cinstesc de mulți pe pământ și încă după aceasta se vor cinsti de mai mulți, mai mult decât împărații pământești, iar împărații cei credincioși se vor închina lor”.

Acestea le grăia sfântul, spunând mai înainte vremea cea viitoare, în care închinarea de idoli se va stinge, ca un întuneric, iar credința lui Hristos va răsări ca soarele și va lumina toată lumea. Aceste cuvinte ale sfântului au ars ca o săgeată pe păgânul împărat Dioclețian, pornindu-l spre mai mare mânie, căci nu luase întru nimic aminte la minunea ce se făcuse cu puterea lui Dumnezeu. Ci orbit fiind de răutate, se sârguia spre chinuirea cea tiranică, poruncind să-l bată cu fiare groase peste gură pe sfânt și să-i sfărâme dinții.

Dar sfântul, și în bătaia aceea, nu înceta a grăi, întărâtând pe tiran, deși slujitorii îl îngrozeau, poruncindu-i să tacă, dar ca aramă, care cu cât se bate mai mult, cu atât dă mai mare sunet, așa și mucenicul lui Hristos, cu cât îl îngrozeau, sfărâmându-i cu fierul dinții și gură, cu atât striga cu mai mare glas, grăind cele ce erau spre slava lui Dumnezeu și spre înfruntarea mândrului tiran. Apoi, ostenindu-se și Dioclețian și slăbind de mânie, a poruncit ca, legându-l pe mucenic peste tot trupul cu lanțuri de fier, să-l arunce în temnița de rând a poporului.

Deci, șezând sfântul în temniță, a venit la dânsul după ceasul de seară, mulțime de popor, bărbați și femei, bineînțelegătoare, care fuseseră cu fiii lor la priveliște și văzuseră bărbăția lui; aceia căzând cu un suflet la picioarele lui cele sfinte, cereau Sfântul Botez. Iar sfântul mulțumea lui Dumnezeu că se înmulțea numărul mărturisitorilor Lui, după atâta prigonire cumplită și învățându-i îndată despre sfânta credință în Hristos, i-a botezat pe toți, de la mic până la mare, pentru că în temnița aceea era apă destulă, și cântau cu bucurie: Fericiți, cărora s-au iertat fărădelegile și cărora s-au acoperit păcatele.

Dar la miezul nopții, o lumină mare a străbătut din cer spre temnița aceea și toți, căutând în sus, au văzut pe un tânăr frumos, strălucind cu haina ca fulgerul, zburând cu aripi întinse și pogorându-se spre sfântul mucenic. Apoi, apropiindu-se de el, i-a dat în mâini o pâine curată și un pahar de vin și îndată s-a făcut nevăzut, încât toți stăteau cu spaimă, mirându-se de ceea ce vedeau. Sfântul Clement, cunoscând că acela este Trupul și Sângele lui Hristos, a făcut obișnuitele rugăciuni și a împărțit la toți cei botezați împărtășirea Tainelor celor dumnezeiești, tocmai când se lumina de ziuă.

Și veneau la dânsul în toate zilele credincioșii, aducând cu ei pe alții la Sfântul Botez. Așa se înmulțea turma lui Hristos, iar temnița se făcuse ca o biserică în care se înălțau laude lui Dumnezeu, lucru pe care văzându-l străjerii, au spus împăratului. Deci, într-acea noapte, venind ostașii din porunca împăratului au prins pe toată mulțimea credincioșilor care se adunaseră la sfântul, și i-au scos afară din cetate, ca pe oi la junghiere; apoi întreba pe fiecare mai înainte la tăiere: „Te vei lepăda de Hristos, ca să rămâi viu?”.

Nu era însă nici unul care să se înfricoșeze de moarte, căci toți voiau să moară pentru Domnul; și au fost tăiați atunci pentru Hristos o mulțime de bărbați, femei și copii, afară numai de un tânăr, care a scăpat din mâinile celor ce-i tăiau, nu temându-se de moarte, dar voind să pătimească mai mari chinuri pentru adevă-ratul Dumnezeu. Numele tânărului acestuia era Agatanghel, despre care se va spune îndată.

După aceasta Dioclețian, aducând înaintea judecății sale pe Sfântul Clement și cercetându-l mult, l-a chinuit cumplit. Mai întâi l-a bătut tare cu vine de dobitoc, multă vreme, apoi spânzurându-l, îl strujea cu unghii de fier, până ce i s-au golit oasele, fiindu-i tot trupul strujit. Și a zis sfântul către tiran: „Acest trup pe care îl strujești nu este cel ce a ieșit din pântecele maicii mele, că acela de mult este strujit cu totul de către Dometian antipatul, iar într-acesta nou m-a îmbrăcat Ziditorul Hristos; dar de vreme ce vă sârguiți a-l struji, apoi cred Hristosului meu, că mă va îmbrăca iarăși în acest trup, pentru că El poate aceasta, căci nu lipsește olarului tina ce-o găsește din destul pentru trebuința lui”.

Apoi, tiranul a poruncit să-i ardă coastele cu făclii. Sfântul răbda toate cu bucurie, pentru Iisus cel preadulce. Și mirându-se Dioclețian de răbdarea și de tăria mucenicului, a zis către ai săi: „Pe mulți am chinuit dintre ticăloșii creștini, dar pe nici unul n-am văzut așa de nebiruit; deci, îl voi trimite în Nicomidia, la Maximian, ca pe un lucru nou și niciodată văzut și auzit, ca să se minuneze de trupul lui cel nebiruit de chinuri; căci mi se pare, că nici el n-a văzut niciodată un om așa de puternic la minte și tare cu trupul!”.

Atunci a poruncit că să-l pună legat în corabie și să-l ducă în Nicomidia, la judecata celuilalt împărat, Maximian, scriindu-i despre toate cele ce a răbdat Clement de la dânsul, în Roma, și despre cele suferite de la Dometian în Ancira. Deci, ieșind sfântul din Roma, îl plângeau creștinii cei credincioși; unii îi sărutau mâinile și picioarele, alții se ungeau cu sângele lui și nu puteau să se despartă de dânsul, încât cu sila de-abia l-au lăsat să intre în corabie, făcând rugăciune lui Dumnezeu pentru dânșii și pentru el.

Intrând sfântul în corabie, cel de mai sus pomenit Agatanghel, care a scăpat noaptea din mâinile ostașilor, cei ce au ucis cu săbiile turma lui Hristos, afară din cetate, acela apucând mai înainte, a intrat pe ascuns în corabie și aștepta pe Sfântul Clement. Și când a fost adus, a căzut la picioarele lui cele sfinte, spunându-i că este botezat de dânsul. Apoi l-a înștiințat despre pierderea credincioșilor și despre fugă să; că pentru aceea a venit la dânsul, ca împreună cu el să pătimească toate chinurile și să moară pentru Hristos Domnul.

Sfântul Clement s-a bucurat de fericitul Agatanghel și de o osârdie ca aceea a lui, cum și de dragostea către Hristos Dumnezeu, socotind venirea lui la sine că venirea îngerului lui Dumnezeu. Apoi a dat mulțumită tuturor și a cerut de la El întărire și ajutor, ca să dea tânărului copil bărbăție și putere să rabde până la sfârșit și să se învrednicească de cunună cea mucenicească.

Plecând sfinții, petreceau în rugăciuni ziua și noaptea, dar nu aveau hrană nicidecum, și nici nu se îngrijea de aceasta Sfântul Clement, pentru că zicea: „Eu având în inima mea ca pâine pe Iisus Hristos, nu voi flămânzi, și având ca apă vie darul lui Hristos, nu voi înseta în veci”. Văzând ostașii pe Clement cu Agatanghel nemîncînd, nici bând multe zile, s-au milostivit și le-au dat lor pâine și apă, iar ei le-au mulțumit de acel lucru bun; dar hrană și băutură de la dânșii n-au luat, spunându-le că ei sunt hrăniți de Dumnezeu, purtătorul de grijă al tuturor, pentru că îngerul Domnului, noaptea le aducea hrană din cer și îi întărea.

Mergând multe zile, au sosit la insula ce se numește Rodos, și ieșind mulți din corabie în cetate, ca să-și cumpere bucate, a rugat sfântul pe oaspeții cei rămași ca să-i libereze că să meargă în biserica creștină să se împărtășească cu dumnezeieștile Taine ale Făcătorului de viață, adică cu Trupul și Sângele lui Hristos, pentru că era în ziua aceea duminică. Iar episcopul insulei aceleia, iubitorul de Dumnezeu, Fotin, auzind despre Sfântul Clement, a venit cu clerul său și cu alți creștini și au rugat pe mai marele ostașilor ca, dezlegând din lanțuri pe Clement, să-l libereze la dânșii, cu ucenicul Agatanghel, pentru un timp oarecare; făgăduindu-le ca fără zăbavă, să-l aducă iarăși în corabie.

Deci, au eliberat pe Sfântul Clement după rugămintea episcopului, și l-au dus pe sfânt într-o biserică mică, deoarece creștinii pe timpul acela erau în insulă puțini; apoi poruncind episcopul ca să se facă citire din dumnezeieștile cuvinte ale Evangheliei, a deschis un cleric cartea și a început a citi cuvintele acestea: Să nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă. Acestea auzindu-le sfinții, și-au ridicat ochii în sus cu suspinuri, iar creștinii cei ce stau în biserică uitându-se la dânșii au plâns, așa că au umplut biserica de lacrimi.

Apoi a rugat episcopul pe Sfântul Clement ca să săvârșească dumnezeiasca Liturghie și când slujea el, unii din clerici, asemenea și din popor, care erau vrednici, au văzut pe disc că era un cărbune foarte mare, din care ieșea o negrăită lumină ce lumina pe sfântul și pe cei ce stau înainte; iar prin altar au văzut pe sfinții îngeri zburând în văzduh; dar cei ce au văzut o minune ca aceea, au căzut cu fețele la pământ și nu îndrăzneau să se uite la sfânt, iar după săvârșirea sfintei slujbe, a luat Fotin, episcopul, în casa sa pe sfinți. Deci, pe mulți bolnavi îi aducea și îi apropia de Sfântul Clement, nu numai din credincioși, ci și din necredincioși, și pe care mucenicul lui Hristos, cu rugăciunea și cu semnul Crucii, îi tămăduia.

Pentru aceea, mulțimea de elini au început a mărturisi, la arătare, pe Hristos, că este adevăratul Dumnezeu și au dorit Botezul. Iar ostașii văzând că mult popor se adună la Sfântul Clement, s-au temut că să nu ia de la dânșii pe cel legat și lor să le facă rău. Iar pentru aceea l-au dus în corabie și iarăși l-au pus în lanțuri, dar l-au petrecut credincioșii cu multe lacrimi și cu tânguiri, nevrând să se despartă de el; apoi, dând sfinților sărutarea cea mai de pe urmă și legăturile lui Clement sărutându-le, s-au întors, ostașii silindu-se ca să plece mai iute de acolo; suflând vintul spre ajutor, au trecut repede Marea Egee și au sosit în Nicomidia.

Maximian, păgânul împărat din Nicomidia, primind scrisoarea de la Dioclețian și pe mucenic văzându-l, s-a mirat de răbdarea cea mare a lui și de bărbăția cea nebiruită, apoi, temându-se să-l întrebe pe el singur, ca să nu fie rușinat de dânsul, l-a dat lui Agripin ighemonul, spre cercetare, iar el singur se prefăcea a se îndeletnici cu alte lucruri împărătești. Deci, Agripin punând înaintea judecății sale pe sfinți, a zis lui Clement: „Tu ești Clement?”. Răspuns-a sfântul: „Eu sunt robul lui Hristos”. Iar ighemonul a poruncit să-l bată cu palme peste gură, zicându-i: „Pentru ce nu te numești rob al împăratului, ci al lui Hristos?”.

Sfântul, fiind bătut, a zis: „S-ar cădea și împăraților voștri să fie robi ai lui Hristos, și le-ar fi în pace împărăția lor și toate limbile sub picioare le-ar supune lor Hristos al meu”. Iar ighemonul uitându-se la Sfântul Agatanghel, i-a zis: „Tu cine ești, că nu este scris despre tine ceva în scrisoarea lui Dioclețian”. Iar Agatanghel, privind spre cer, a zis: „Și eu sunt creștin, și m-am învrednicit de numele creștinesc prin acest slujitor al lui Dumnezeu, Clement”. Zis-a ighemonul: „Deci, acela este vinovat al rătăcirii tale și morții celei cumplite”. Și a poruncit ca pe Sfântul Clement spânzurându-l gol, să-i chinuiască trupul lui, iar pe Agatanghel asemenea, să-l bată tare cu vine. Dar Sfântul Clement în chinuri fiind, se ruga către Dumnezeu pentru Agatanghel, ca să-l întărească întru pătimiri.

După chinurile acelea, a poruncit tiranul ca pe amândoi să-i arunce în temniță. Și erau în temniță o mulțime de alți legați, pentru multe feluri de pricini. Aceia văzând rugăciunea sfinților cea cu dinadinsul către Dumnezeu, și văzând că îngerii lui Dumnezeu au cercetat și mângâiat pe robii lui Hristos, s-au umilit foarte mult; și, căzând la picioarele lui Clement, se rugau ca să-i aducă la Dumnezeul lui; deci, s-a întâmplat acolo, după rânduiala lui Dumnezeu, că era apă destulă pentru Botez. Atunci, învățându-i pe ei Sfântul Clement, i-a botezat pe toți, și deschizând temnița cu rugăciunea, i-a eliberat pe ei, zicându-le: „Ieșiți, fraților, și vă mântuiți din mâinile păgânilor; iar Domnul nostru Iisus Hristos să vă păzească pe voi”.

A doua zi, înștiințându-se Agripin ighemonul despre liberarea celor legați, s-a supărat pe sfinți foarte rău, și pregătind priveliștea, i-a dat spre mâncare fiarelor; însă acelea n-au vătămat pe sfinți, ci se gudurau ca câinii cei de casă, pe lângă stăpânii lor. Atunci a poruncit ca să înfierbânte niște țepi și să le înfigă prin degetele lor până la coate; și aceasta făcându-le, le-a dat amară durere mucenicilor. Iar poporul care privea la ei, nesuferind o chinuire ca aceea, striga asupra ighemonului cu mânie, ca să libereze pe cei nevinovați.

Ighemonul, mai mult mâniindu-se, a poruncit ca alte țepi înfocate să înfigă în subțiorile lor, până la umere. Atunci poporul, nesuferind, a luat pietre și a aruncat asupra ighemonului, strigând cu mare glas: „Mare este Dumnezeul creștinilor”. Ighemonul, temându-se de gâlceavă și de tulburarea poporului, a fugit în casa sa. Apoi, sfinții mucenici, neîndrăznind nimeni să-i oprească, s-au dus la muntele ce se numea Piramis, unde obișnuiau elinii să aducă jertfă zeilor lor; și acolo, în templul idolesc șezând, au sfărâmat pe idoli cu rugăciunea și au izgonit de acolo pe diavoli.

După câteva zile, înștiințându-se despre dânșii ighemonul, cum că sunt acolo, s-a dus cu jertfitorii și cu ostașii săi, și acolo bătând tare cu bețe groase pe sfinții mucenici, iar oasele lor fărmîndu-le, i-au băgat în saci, pe fiecare separat, punând pietre cu dânșii; apoi cosându-i i-au aruncat din munte în mare. Atunci, prăvălindu-se sfinții spre prăpastia muntelui, au căzut în mare și s-au înfundat în noianul cel adânc, încât toți îi socoteau că pieriți.

Unii din credincioși, înștiințându-se despre înecarea sfinților, umblau pe mal, așteptând ca marea, care, după obicei, aruncă pe morți, să arunce și trupurile sfinților mucenici; și iată văzură doi saci plutind pe mare; deci urcându-se într-o luntre, au mers acolo, apoi dezlegându-i, au aflat pe sfinții răbdători de chinuri, vii și sănătoși, ca și cum nimic nu pătimiseră, și au preamărit pe Dumnezeu. Apoi, s-au odihnit pe mal în noaptea aceea și îngerii lui Dumnezeu cercetând pe sfinți, i-au întărit pe ei cu hrană. Și făcându-se ziuă, au mers Sfântul Clement și Sfântul Agatanghel în cetate, și stând în mijlocul târgului, spuneau popoarelor măririle lui Dumnezeu. Apoi, ridicându-și mâinile în sus, ziceau către Dumnezeu: „Mulțumim, Ție, Doamne, Iisuse Hristoase că n-ai părăsit pe cei ce nădăjduiesc spre Tine, ci ne-ai izbăvit de cumplitele chinuri; și n-ai veselit pe vrăjmașii noștri, ci ai preamărit întru noi numele Tău cel sfânt”.

Deci, erau acolo doi orbi, unul având o mână uscată, iar altul slăbănog, pe aceia îndată i-a tămăduit prin punerea mâinilor sale. Aceasta văzând poporul, a început a aduce la dânșii pe bolnavii lor și pe cei ținuți de duhuri viclene și toți se tămăduiau, cu rugăciunile și prin atingerea mucenicilor; deci, se slăvea de popor cu mare glas numele lui Iisus Hristos.

Acestea văzând Agripin, ighemonul, s-a mirat foarte mult și era întru nepricepere; apoi, ducându-se, a spus împăratului despre toate cele ce se făcuseră și se mira și împăratul foarte mult, căci cei ce se credeau pierduți în mare, s-au aflat vii. Și înștiințându-se că Sfântul Clement este din Ancira de neam, a poruncit să-l trimită pe mucenic în patrie, zicând: „Cetatea care l-a născut și l-a crescut, aceea să-l aibă și să-l pedepsească, precum voiește”. Deci, a scris despre dânsul lui Curichie, ighemonul Ancirei, și luându-i ostașii pe amândoi legați, i-au dus în Ancira.

Intrând Sfântul Mucenic Clement cu bucurie în patria sa, zicea: „Slavă Ție, Dumnezeule, că ai văzut smerenia mea; slavă Ție, Hristoase, că m-ai învrednicit a mai vedea cetatea în care m-am născut”. Și i-au pus pe dânșii înaintea lui Curichie ighemonul. Iar el întrebându-i, i-a pus la chinuri pe dânșii; mai întâi cu scânduri de fier înfocate au ars coastele lor, apoi pe Sfântul Clement l-au legat de un stâlp și l-au bătut fără milă, încât și carnea lui a căzut. Iar pe Sfântul Agatanghel spânzurându-l, l-au strujit cu unghii de fier; apoi îi întrebau, batjocorîndu-i: „Nu simțiți dureri în trupurile voastre?”.

Răspuns-a Sfântul Clement cu apostoleștile cuvinte, zicând: De se și strică omul cel dinafară, dar cel dinlăuntru se înnoiește. Și a poruncit chinuitorilor, ca luând un coif de fier foarte tare încins, să-l pună pe capul Sfântului Mucenic Clement; și făcându-se aceasta, ieșea fum grozav din nări, din urechi și din gura sfântului. Iar el răbdând durerea cea negrăită a strigat către Domnul său, zicând: „Izvorule cel nedeșertat, apa cea vie, ploaia cea mântuitoare, tămăduiește-mă cu roua darului Tău; ne-ai scos pe noi din apă, izbăvește și de foc pe robii Tăi”.

Astfel sfântul rugându-se, îndată s-a răcit coiful acela de fier, lucru care văzându-l ighemonul Curichie, s-a înspăimântat și nepricepându-se ce să le mai facă, i-a trimis în temniță și i-a scris împăratului Maximian, spunându-i despre ceea ce s-a făcut. Iar fericită Sofia, a doua maică a lui Clement, a venit în temniță noaptea, cu multă bucurie și cu lacrimi, veselindu-se de un fiu ca acela, care s-a arătat ales pătimitor al lui Hristos; și sărutând rănile și legăturile amândurora, a spălat și a șters sângele lor, apoi, le-a legat rănile cu pânze curate și de toate cu de-amănuntul întreba pe Sfântul Clement, unde, cum a pătimit și de la cine? Și le-a adus lor și hrană, apoi i-a întărit pe ei; și în toate nopțile venind, slujea legaților lui Hristos.

După câtăva vreme, venind porunca de la împărat, ighemonul Curichie a trimis pe sfinții mucenici în altă cetate, ce se numea Amisia, la alt chinuitor mai cumplit, anume Dometie, care era slujitor împărătesc. Iar fericită Sofia a petrecut până departe pe sfinții mucenici, fiind cu copiii aceia, pe care Sfântul Clement i-a hrănit în vreme de foamete, în casa ei și i-a ținut la sine în loc de fii. Dintre aceștia unii, nevrând să se despartă de sfinții răbdători de chinuri, au mers cu dânșii, legându-se cu dragostea cea către ei; iar pe drum i-au înjunghiat ostașii, având poruncă de la împăratul, care se înștiințase despre acei copii.

În Amisia sfinții răbdători de chinuri au fost aruncați de către Dometie într-o groapă cu var nestins, fiind vineri în ceasul al doilea din zi; și după ce a înnoptat, a venit o lumină din cer prea strălucită, care a luminat împrejur locul acela toată noaptea, iar sâmbăta, la al treilea ceas, s-au aflat vii și sănătoși.

Aceasta văzând-o doi ostași, au crezut în Hristos și pe față au mărturisit că sunt creștini; pentru care, în aceeași sâmbătă s-au răstignit de pagini, în ziua de șapte septembrie, iar numele lor erau: Fangon și Eucarp. Iar Sfinților Clement și Agatanghel a poruncit chinuitorul ca să le jupoaie pieile de pe spate și cu toiege să-i bată multă vreme, apoi, punându-i pe paturi de fier înroșite în foc, a poruncit să-i ardă cu pucioasă și cu smoală. Iar sfinții fără de vătămare, ca pe un pat moale împărătesc cu somn dulce au adormit, și au văzut în vedenie pe Hristos Domnul, venind cu mulțime de sfinți îngeri la dânșii, zicându-le: „Nu vă temeți, Eu sunt cu voi”. Și deșteptându-se, au spus unul altuia vedenia cu bucurie. Astfel pe paturile acelea au fost din destul arși. Iar când a văzut Dometie că nu se vatămă nici de foc, nepricepându-se ce să le mai facă, a poruncit ca să-i ducă iarăși în temniță.

Petrecând sfinții multă vreme în temniță, au fost iarăși trimiși la împăratul Maximian, care atunci petrecea în Tars. Acolo mergând ei, însetaseră pe drum, dar mai ales ostașii cei ce-i duceau pe ei slăbeau de sete, pentru că pământul acela era pustiu și fără apă; deci, cu rugăciunea au scos din pământ uscat izvor de ape vii, și bând toți, s-au răcorit, și câtă apă le trebuia pe cale, au luat și ostașii.

Într-aceeași cale Sfântul Clement rugându-se lui Hristos Dumnezeu, ca adică în toată vremea vieții sale să fie chinuit pentru numele Lui cel sfânt, a avut o descoperire de la Dumnezeu; că împreună cu anii cei trecuți ai muceniciei sale, până la sfârșitul cel mai de pe urmă, are să petreacă 28 de ani neîncetate pătimiri, de care lucru s-a bucurat foarte mult sfântul; căci cu dragostea cea negrăită a lui Hristos, Dumnezeul său, fiind cuprins, dorea ca pentru El în chinuri cumplite să petreacă lungă vreme și să moară de mii de ori.

Fiind duși sfinții înaintea lui Maximian împăratul, acesta se miră că erau vii până atunci și de atâtea chinuri nebiruiți, întrebându-i, și aflându-i neînduplecați, a ars un cuptor înfocat ca altă dată Nabucodonosor în Babilon, și a aruncat într-însul pe ostașii lui Hristos. Dar petrecând sfinții în acel cuptor o zi și o noapte, s-au găsit vii și întregi. Acea minune văzând-o, mulți din popor au crezut întru Hristos. Apoi au aruncat în temniță pe sfinți și au petrecut într-însa patru ani; pentru că nădăjduia păgânul împărat, că supărându-se prin nevoia cea mare a temniței, mai cu înlesnire se vor pleca la păgâneasca lor credință.

Deci, împlinindu-se cei patru ani în temniță și împăratul judecând că sunt nevrednici de cercetarea sa împărătească, iar cu fapta rușinîndu-se de vitejia sufletelor lor cea nebiruită, i-a încredințat unui ighemon, anume Sacherdon, foarte cumplit, care pe mulți creștini a pierdut cu înfricoșate chinuri, ca să silească pe legați la închinarea zeilor. Acesta luând pe Sfinții Mucenici Clement și Agatanghel și nesporind cu cuvintele cele înșelătoare și groaznice, a poruncit ca pe cei legați să-i bată de niște lemne, și să le strujească trupul atât de cumplit, încât le-au strujit spatele și pieptul până la oase, și se vedeau numai oasele goale, căci carnea toată căzuse; și socotind tiranul că vor muri, îndată a poruncit să-i dezlege și să-i ducă în temniță.

Dar văzând pe sfinți, că stau pe picioarele lor și la temniță mergeau singuri, s-a rușinat foarte, slăbind cu trupul de mânie și de rușine, încât abia se ducea pe mâinile slugilor sale la divan acasă; iar sfinții mergând la temniță, cădeau de pe trupurile lor bucăți de carne cu sânge, iar credincioșii adunându-le de pe cale, ca o mare vistierie, cu cinste le păstrau la ei.

Înștiințându-se împăratul despre slăbiciunea lui Sacherdon, a râs și a zis: „Iată slăvitul Sacherdon, care a biruit pe mulți creștini, acum este biruit de doi”. Și stă de față într-acea vreme înaintea împăratului, un boier, anume Maxim. Acela l-a rugat pe împărat ca să-i dea pe mâini pe cei doi mucenici, pentru că se lăuda ca din două să facă una, sau să-i silească la jertfe, sau cu chinuri să-i omoare. Și poruncindu-i împăratul, a luat pe sfinți la sine, dar n-a început îndată a-i chinui, ci vorbind multe zile prietenește cu dânșii, îi îndemna să se închine zeilor lor; iar odată, chemându-i la el, le-a zis: „Bucurați-vă, o! bărbaților pe care vă iubesc zeii cei fără de moarte ca pe niște fii și se îngrijesc de voi, pentru că de multe ori mi-au spus în vis despre voi și pe față mi-au arătat, că vă veți întoarce la dânșii, de aceea au oprit pe chinuitorii voștri să nu vă piardă, pentru că așteaptă întoarcerea voastră, care acum este aproape; căci în noaptea trecută, marele între zei, Dionisos, arătându-se, mi-a zis: „Să aduci pe acei doi bărbați la mine”. Deci, iată, o! bărbaților, templul lui Dionisos deschis, altarul împodobit și jertfele gata; veniți să-i aduceți jertfe!”.

Sfinții au răspuns: „Minți fără de rușine, O! judecătorule; căci zeii tăi, precum sunt muți la arătare, astfel nici în vis nu pot să grăiască ceva. Care Dionisos ți-a grăit ție? Căci aici la voi sunt doi idoli lui ai Dionisos: unul de piatră, iar altul de aramă, și de ți-a grăit cel de piatră, apoi noi îi proorocim, că degrab va veni vremea în care, sfărâmându-se bucăți, ori în zidul cel de piatră ce se zidește, vor fi puse ale sale pietre, sau în foc aruncându-se, în var se vor preface; iar de ți-a grăit Dionisos cel de aramă, acela va fi prefăcut în căldări și în alte vase mai necinstite”.

Niște cuvinte ca acestea nesuferind Maxim să le audă, a început a-i chinui cumplit. Chinuirea era în acest fel: unelte ascuțite de fier, țăpuși, cuțite, piroane, sulițe și câte a putut să afle mai ascuțite, le-a înfipt în pământ foarte dese, cu ascuțișul în sus, și care erau înalte ca de un pas de picior. Pe acelea punând pe Sfântul Clement gol, cu fața în sus, a poruncit să-l bată deasupra cu bețe; iar Sfântului Agatanghel, topind plumb mult, i l-a turnat pe cap. Și fiind bătut Sfântul Clement cu bețe, pe piept și peste tot, de la cap până la picioare, tot trupul a fost străpuns cu uneltele acelea ascuțite, și i-au străbătut alte fiare prin inimă, altele prin piept, altele prin măruntaie, iar altele trecând printr-însul se vedeau vârfurile deasupra.

După bătaia cea cumplită, poruncind tiranul să scoată din acel loc pe mucenic, mulți abia au putut cu mare nevoie să-l smulgă de acolo; deci, se uimea Maxim de o răbdare ca aceea și că atâtea chinuri nu pot să întoarcă pe mucenici către zei, nici să-i omoare, pentru că Dumnezeul Cel Preaînalt păzea într-înșii suflarea lor în legătura trupească, spre mărirea numelui Său celui Sfânt și spre înfruntarea păgânilor; de aceea aruncară pe sfinți iarăși în temniță.

Înștiințându-se despre aceea împăratul Maximian, a judecat pe sfinți la veșnica închisoare, până ce singuri vor muri acolo. Încă și un boier, anume Afrodisie, de neam pers, aflând de toate chinurile cele cumplite asupra creștinilor, a cerut voie la împăratul, ca să-i poruncească, să ia pe acei mucenici, ca să-i piardă, și luându-i, i-a dus în casa sa, apoi, punându-le înainte masă îndestulată spre ospătare, îi silea să mănânce și să bea cu dânsul și să se veselească. Iar aceia i-au zis: „Noi ne hrănim cu cereasca hrană și băutură de care cel ce mănâncă și bea, nu flămânzește, nici nu însetează niciodată, ci petrece în veci, veselindu-se”. Iar Afrodisie, socotind spre ocara lui aceea, i-a zis: „Mâine voi găti vouă altă cină de care doriți, adică moartea cea mai cumplită”.

Făcându-se ziuă, a poruncit Afrodisie ca să aducă două pietre de moară, să le spânzure de grumajii sfinților, și să-i poarte prin toată cetatea, spre batjocură. Atunci mulți din cei fără de minte luând pietre aruncau spre târâți, iar cei mai mulți, mirându-se de pătimirile lor, îi socoteau că sunt fără de moarte și credeau în Hristos. După aceasta, prin judecata împăratului, au fost închiși în temniță veșnic, ca prin închisoarea cea lungă chinuindu-se, să piară. Și au petrecut sfinții în legăturile temniței mulți ani, până ce s-a apropiat săvârșirea cea de 28 de ani, a vremii pătimirii, despre care i s-a vestit Sfântului Clement, prin descoperire dumnezeiască, când l-a dus în Tars, la împăratul. Mulți din sfinții mărturisitori, începând nevoința mucenicească, și-au sfârșit alergarea, iar acești doi pătimitori încă pătimeau.

După Maximian împăratul (286-305), a luat împărăția Maximin Daia (305-313), și vărsându-se mult sânge creștinesc fără cruțare, iar străjerii temniței supărându-se pe Clement și pe Agatanghel că atât de mult sunt ținuți în temniță, au mers la împăratul Maximin, zicându-i: „Ce poruncești asupra celor doi închiși, care de mulți ani chinuindu-se de împărați și voievozi cu toate chinurile cele mai cumplite, n-au murit, și până acum sunt în legături? Căci, deși fără căutare și îngrijire omenească, totuși sunt sănătoși și la fețe sunt bine, încât noi îi socotim că sunt fără de moarte”.

Împăratul Maximin, mai întâi a hulit pe zeii săi cu felurite cuvinte necinstite, că n-au putut să scoată din vremelnica viață pe cei doi vrăjmași ai lor, care se luptau cu ei. Apoi, întrebând despre dânșii cine și de unde sunt și înștiințându-se că sunt din părțile Galatiei, din cetatea Ancira, îndată a poruncit să-i trimită acolo lui Luciu, care într-acea vreme era ighemon în Ancira, cetatea Galatiei. Înștiințându-se sfinții despre aceea, s-au bucurat foarte, căci mult dorea Sfântul Clement, ca în patria sa să-și săvârșească alergarea nevoinței, pentru care rugase pe Stăpânul Hristos și și-a câștigat cererea.

Deci, fiind duși sfinții în cetatea Ancira, i-au pus înaintea lui Luciu ighemonul, spre cercetare, dar el nu îndată a început a-i întreba pe ei, ci mai întâi, i-a pus într-o închisoare strâmta, băgându-le picioarele în obezi și lanțuri de fier punându-le pe grumaz, pe mâini și pe tot trupul; apoi și pietre grele legându-le, nu puteau nici a se mișca cu trupul, nici a-și întinde picioarele.

A doua zi, aducând pe Sfântul Mucenic Agatanghel la judecată, la început îl amăgea pe el cu momiri, atrăgându-l către a sa rea credință, dar văzându-l neînduplecat cu mintea, a început a-l chinui; deci, a înfipt în urechile lui piroane de fier înfierbântate în foc și străbătând creierii lui, i-a venit mare întunecare, apoi fum a ieșit din gură și din nasul lui și cu făclii i-a ars coastele, după aceea, cu sabia i-a tăiat sfântul lui cap.

Iar cinstitul trup al mucenicului luându-l cea mai sus pomenită, fericită Sofia, a doua maică a lui Clement, și învelindu-l cu pânza curată și cu aromate, l-a pus în peștera în care creștinii aveau o biserică mică; căci pentru prigonirea cea cumplită de la pagini nu puteau credincioșii să-și aibă biserica lor în loc sfânt; de aceea, în peșteră își făcuseră biserică și acolo făceau slujbele lor lui Dumnezeu. Sfântul Mucenic Agatanghel a pătimit de la diferiți tirani, de la doi împărați, adică Dioclețian și Maximian, iar de la ighemonii Agripin, Curichie, Dometie, Sacherdon, Maxim, Afrodisie și Luciu, și a sfârșit nevoința pătimirii sale în cinci zile ale lunii noiembrie.

Înștiințându-se Sfântul Clement despre sfârșitul mucenicului și împreună pătimitorului său, Sfântul Mucenic Agatanghel, s-a umplut de negrăită bucurie, că l-a trimis pe el Dumnezeu înaintea sa. Și zăcând cu fața la pământ, fiind însărcinat de greutatea legăturilor, multă mulțumire a dat pentru Sfântul Agatanghel, că l-a învrednicit a-și sfârși alergarea, credința a-și păzi, toate chinurile cu bărbăție a le răbda, și în ceata sfinților mucenici, celor ce la cer dănțuiesc, a se număra. Apoi se ruga și pentru sine, ca să poată până la sfârșit a răbda și a sfărâma capul vrăjmașului celui viclean și cu bucurie a trece la sfârșitul ceresc cel dorit.

După uciderea Sfântului Agatanghel, Luciu, tiranul, a poruncit ca pe Sfântul Mucenic Clement în toate zilele să-l chinuiască în temniță, iar chinuirea era astfel: cu toiege ascuțite bătea pe mucenic peste obraz și peste cap, dându-i câte o sută și cinci zeci de lovituri în toate zilele. Iar aceasta s-a făcut sfântului, de la cinci zile ale lunii noiembrie până la cinci ale lunii ianuarie; deci, ziua era bătut tare, încât și temnița aceea toată se roșea cu sângele lui, iar noaptea cercetându-l darul lui Dumnezeu prin sfinții îngeri, îl vindeca de toate rănile acelea; și erau paginii întru mare nepricepere, căci în fiecare zi venind și sănătos aflându-l, se mirau și mai amar îl băteau, rănindu-i capul și fața cu multele lovituri, până la 150, cât era rânduit.

Apropiindu-se praznicul dumnezeieștilor Arătări a Domnului, a venit de la împăratul în cetatea Ancira alt ighemon, anume Alexandru, în locul lui Luciu, căruia i se poruncise să meargă la împăratul.

Sosind noaptea în care avea să fie privegherea praznicului dumnezeieștilor Arătări, fericita Sofia aducând la sine creștini, luând pe slugi, pe copilele și pe copiii crescuți, au mers în temniță la Sfântul Clement. Iar Dumnezeu a ajutat scopul credincioșilor, căci a adormit tare pe străjeri și numai unul nu dormea, dar acela era creștin tăinuit, care a deschis temnița celor ce veniseră; deci, intrând înăuntru credincioșii, cu Sofia cea cu mintea bărbătească, au dezlegat pe sfânt din legături și luându-l, l-au dus în biserica cea din peșteră, și cu bucurie au prăznuit, mulțumind lui Dumnezeu.

Făcându-se ziuă, Sfântul Clement a săvârșit dumnezeiasca Liturghie, și toți s-au împărtășit cu dumnezeieștile Taine din sfintele mâini ale păstorului lor. Și a făcut arhiereul lui Dumnezeu multă învățătură poporului, în care a proorocit despre moartea sa, că degrab va fi ucis, apoi le-a zis: „Să nu vă temeți, fraților, că nimeni din voi nu va pieri, nici va pătimi ceva, nu vor răpi lupii pe nici unul, fără numai eu cu doi clerici, căci îmi voi pune sufletul pentru Arhiereul cel mare Hristos, care și-a pus pentru noi sufletul Său”.

Încă a proorocit și aceasta, că degrab va înceta prigonirea, apoi că închinarea de idoli se va stinge și va înflori sfânta credință, pentru că cerescul Împărat vă ridica pe pământ un împărat, care, luminându-se cu Sfântul Botez, va lumină toate părțile stăpânirii Romei și o nouă Romă va ridica și va răsări pretutindeni dreapta credință. Aceasta proorocind sfințitul mucenic turmei sale celei cuvântătoare și înveselind sufletele lor, au mers la casa maicii Sofia, care pe tot poporul de la biserică l-a luat la sine, și le-a făcut ospăț mare; apoi a fost Sfântul Clement în casa ei până la 23 de zile ale lunii ianuarie.

Într-acea vreme, ighemonul Alexandru cercetând lucrurile și ocârmuirile poporului, s-a spus despre Clement, episcopul creștin, cum că noaptea a ieșit din închisoare și a făcut cercetare despre dânsul. Apoi, sosind ziua duminicii, a mers arhiereul lui Dumnezeu, Sfântul Clement, în biserica cea din peșteră, să săvârșească dumnezeiasca Liturghie și s-au înștiințat despre dânsul paginii, care au spus ighemonului. Iar el îndată sculându-se, a mers cu ostașii, care, intrând înăuntru, au aflat pe Sfântul Clement stând înaintea dumnezeiescului Păstor și aducând jertfa cea fără de sânge. Și a poruncit ighemonul unuia din ostași ca scoțând sabia să lovească pe arhiereu peste grumaji.

Deci, lovindu-l ostașul, a căzut capul Sfântului sfințit Mucenic Clement pe dumnezeiescul prestol și peste darurile cele puse înainte, apoi s-a roșit cu sângele lui jertfa cea fără de sânge și tot Sfântul Altar. Iar poporul credincios era într-o mare frică și spaimă, însă nu pentru dânșii, ci pentru păstorirea lor aveau jale și, ridicându-și glasurile, se tânguiau. Ighemonul a ieșit îndată afară, nefăcând poporului nici un rău, numai pe doi clerici i-a tăiat în altar cu Sfântul Clement, iar numele lor sunt: Hristofor și Hariton, diaconii. Atunci fericită Sofia luând cinstitul trup al iubitului său, care-i era fiu cu numele, iar cu fapta duhovnicesc părinte și păstor, l-a îngrijit cu lacrimi și cu bucurie. Deci plângea că s-a lipsit de el pe pământ și se bucura că, săvârșindu-și pătimirea, a trecut la Hristos Domnul.

Apoi, Sofia l-a îngropat cu cinste, împreună cu amândoi diaconii, cu tot poporul creștin care era acolo, aproape de mormântul Sfântului Mucenic Agatanghel, în biserica din peșteră, în 23 de zile ale lunii ianuarie. Astfel Sfântul sfințit Mucenic Clement a sfârșit nevoința cea lungă a pătimirii sale, răbdând 28 de ani în nenumărate și negrăite chinuri pentru Hristos.

Despre dânsul zice Nichifor Callist, istoricul grec, astfel: „De la zidirea lumii, pe toți cei ce pentru Dumnezeu au pătimit chinuri, ori în ce fel de chin, prin foc, prin fier, prin pietre, prin lemne și cei ce cu fiarele s-au luptat și prin închisori mult timp s-au chinuit și prin diferite feluri de morți, în pământ, în apă și în văzduh s-au sfârșit, și cei ce au fost pierduți de ger și de arșiță mare, și ori cu ce alte chinuri și pedepsiri s-au lipsit de viață, pe toți aceia i-au întrecut Sfântul Clement împreună cu Sfântul Agatanghel, prin pătimirile lor cele multe. De la unsprezece tirani, în diferite cetăți au pătimit. În Ancira, de la Dometian, antipatul Galatiei; în Roma de la împăratul Dioclețian; în Nicomidia de la ighemonul Agripin, iarăși în Ancira, de la voievodul Curichie; în Amisia de la Dometie, slujitorul împărătesc; în Tars de la împăratul Maximian; apoi, iarăși acolo de la Sacherdon ighemonul și de la boierul Maxim, după aceasta de la Afrodisie senatorul; și iarăși în Ancira, de la boierul Curichie, și în sfârșit de la ighemonul Alexandriei.

Pentru că toți cei ce erau atunci chinuitori, îl trimiteau pe dânsul de la unul la altul, ca pe o minune nemaiauzită și văzută; căci, atât de mulți ani și prin atât de multe și diferite feluri de chinuri cumplite, a fost nebiruit și nemișcat, cu Agatanghel ucenicul său, întărindu-l Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, pentru slava numelui Său celui sfânt, căruia dimpreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, de la toată zidirea se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, în veci. Amin.

Acatistul Sfântului Mucenic Clement, Episcopul Ancirei

De este preot, zice: Binecuvântat este Dumnezeul nostru totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin, iar de este diacon, monah sau mirean, zice: Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi.

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție!

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea ești și pe toate le împlinești; Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi (de trei ori).

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi. Doamne, curățește păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează și vindecă neputințele noastre, pentru numele Tău.

Doamne, miluiește (de trei ori), Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău, vie împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi, și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău.

Preotul: Că a Ta este împărăția, puterea și slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.

Cântărețul: Amin. Doamne, miluiește (de 12 ori). Și troparele:

Miluiește-ne pe noi, Doamne, miluiește-ne pe noi, că nepricepându-ne de nici un răspuns, această rugăciune aducem ție, ca unui Stăpân, noi, păcătoșii robii Tăi, miluiește-ne pe noi.

Slavă...

Doamne, miluiește-ne pe noi, că întru Tine am nădăjduit; nu Te mânia pe noi foarte, nici pomeni fărădelegile noastre, ci caută și acum ca un Milostiv și ne izbăvește pe noi de vrăjmașii noștri; că Tu ești Dumnezeul nostru și noi suntem poporul Tău; toți lucrul mâinilor Tale și numele Tău chemăm.

Și acum..., al Născătoarei de Dumnezeu:

Ușa milostivirii deschide-o nouă, binecuvântată Născătoare de Dumnezeu Fecioară, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că tu ești mântuirea neamului creștinesc.

Apoi:

Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor.

Și întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut;

Care pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om;

Și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a pătimit și S-a îngropat;

Și a înviat a treia zi, după Scripturi.

Și S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui;

Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfârșit.

Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin proroci.

Întru una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică;

Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor;

Aștept învierea morților.

Și viața veacului ce va să fie. Amin.

Doamne, miluiește (de 12 ori).

Apoi:

Psalmul 142

Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioșia Ta, auzi-mă, întru dreptatea Ta. Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta. Vrăjmașul prigonește sufletul meu și viața mea o calcă în picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morții cei din veacuri. Mâhnit e duhul în mine și inima mea încremenită înlăuntrul meu. Adusu-mi-am aminte de zilele cele de demult; cugetat-am la toate lucrurile Tale, la faptele mâinilor Tale m-am gândit. Întins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu ca un pământ însetoșat. Degrab auzi-mă, Doamne, că a slăbit duhul meu. Nu-ți întoarce fața Ta de la mine, ca să nu mă asemăn celor ce se coboară în mormânt. Fă să aud dimineața mila Ta, că la Tine mi-e nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu. Scapă-mă de vrăjmașii mei, că la Tine alerg, Doamne. Învață-mă să fac voia Ta, că Tu ești Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă povățuiască la pământul dreptății. Pentru numele Tău, Doamne, dăruiește-mi viață. Întru dreptatea Ta scoate din necaz sufletul meu. Fă bunătate de stârpește pe vrăjmașii mei și pierde pe toți cei ce necăjesc sufletul meu, că eu sunt robul Tău.

Slavă..., și acum..., Aliluia (de trei ori).

(Troparul)

Doamne, miluiește (de trei ori).

Apoi:

Psalmul 50

Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, și după mulțimea îndurărilor Tale, șterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea și de păcatul meu mă curățește. Că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea. Ție unuia am greșit și rău înaintea Ta am făcut, așa încât drept ești Tu întru cuvintele Tale și biruitor când vei judeca Tu. Că iată, întru fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica mea. Că iată, adevărul ai iubit; cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii Tale mi-ai arătat mie. Stropi-mă-vei cu isop, și mă voi curăți; spăla-mă-vei, și mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie și veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite. Întoarce fața Ta de la păcatele mele și toate fărădelegile mele șterge-le. Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la fața Ta și Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale și cu duh stăpânitor mă întărește. Învăța-voi pe cei fără de lege căile Tale și cei necredincioși la Tine se vor întoarce. Izbăvește-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta. Doamne, buzele mele vei deschide și gura mea va vesti lauda Ta. Că de ai fi voit jertfă, Ți-aș fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit, inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Fă bine, Doamne, întru bună-voirea Ta, Sionului, și să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptății, prinosul și arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viței.

(Apoi, urmează Condacele și Icoasele)

Condacul 1

Apărătorului credinței celei adevărate în Hristos și marelui surpător al înșelăciunii slujitorilor de idoli, îndelung suferitorului de chinuri amare, adunându-ne toți iubitorii de mucenici, cu multă dorire să-i cântăm: Bucură-te, Clement, mult pătimitorule, mare mucenic al lui Hristos!

Icosul 1

Înger în trup cu minte de Hristos iubitoare te-ai arătat, căci cu totul de tine te-ai lepădat și crucea suferințelor ai purtat, pentru care te lăudăm, strigând către tine așa:
Bucură-te, cel ce din pruncie vas ales al Duhului Sfânt te-ai arătat;
Bucură-te, că maica ta cu multă dragoste te-a alăptat;
Bucură-te, fiu al Bisericii cu adevărat;
Bucură-te, că numele de Clement cu taină l-ai purtat;
Bucură-te, că numele de Clement vie înseamnă cu adevărat;
Bucură-te, că via aceasta Hristos o a lucrat;
Bucură-te, căci cu al Său mir te-a adăpat;
Bucură-te, rod al viei lui Hristos;
Bucură-te, al Bisericii mărgăritar prealuminos;
Bucură-te, că roadele viei tale bine au plăcut lui Hristos;
Bucură-te, alesule din scutece spre mare folos;
Bucură-te, tânără mlădiță de vie cu rod preafrumos;
Bucură-te, Clement, mult pătimitorule, mare mucenic al lui Hristos!

Condacul al 2-lea

Văzând noi, nevrednicii, că numele de Clement cu taină ți s-a dat, preamărim pe Milostivul Dumnezeu, Care via sufletului tău desăvârșită întru mărturisire o a arătat, și strigăm: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Înțelegând Sofia, preafericita ta maică, că se apropie fericitul ei sfârșit, cu proorocești cuvinte a început a grăi către tine așa:
Bucură-te, fiul meu cel ce, încă din scutece, de tată ai fost lipsit;
Bucură-te, căci cu dreapta credință pe tine te-am hrănit;
Bucură-te, că tată al tău îți las pe Hristos;
Bucură-te, al credinței stâlp de mare folos;
Bucură-te, crin crescut din via lui Hristos;
Bucură-te, că sufletul tău pentru Hristos îl vei pune;
Bucură-te, mare mărturisitor al slăvitului Său nume;
Bucură-te, trâmbița adevărului cea mult glăsuitoare;
Bucură-te, îndelung răbdătorule de chinuri amare;
Bucură-te, tunetul lui Hristos, de capiști risipitorule;
Bucură-te, înfricoșător fulger al diavolilor arzătorule;
Bucură-te, că în munci te vei arăta voios;
Bucură-te, Clement, mult pătimitorule, mare mucenic al lui Hristos!

Condacul al 3-lea

Puterea Celui Preaînalt în vremea muncilor te-a umbrit pe tine, viteazule ostaș al lui Hristos, pentru care cu multă bucurie, muncile răbdând, ai strigat: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Având în minte de-a pururea cuvintele fericitei tale maici, care din pruncie poruncile lui Hristos te-a învățat, cu mare dorire vremea muceniciei ai așteptat. Iar noi, lăudându-te, îți strigăm așa:
Bucură-te, că din tânără vârstă treapta preoției ai luat;
Bucură-te, vrednicule slujitor al Marelui Împărat;
Bucură-te, al Ancirei luminătorule;
Bucură-te, al dreptei credințe propovăduitorule;
Bucură-te, vrednicule arhiereu al lui Iisus Hristos;
Bucură-te, că vrednic slujitor al arhieriei ai fost;
Bucură-te, păstorule al turmei cu adevărat;
Bucură-te, că pentru turmă sângele ți-ai vărsat;
Bucură-te, căci cu harul Sfântului Duh uns ai fost;
Bucură-te, că sufletul pentru oi ți-ai pus;
Bucură-te, căci cu apa cuvântului multe suflete ai adăpat;
Bucură-te, că prin patima ta multe oi de la înșelăciune ai întors;
Bucură-te, Clement, mult pătimitorule, mare mucenic al lui Hristos!

Condacul al 4-lea

Vifor mare și furtună de prigoană începuse din porunca păgânului Dioclețian, care cu mare urgie îngrozea pe cei credincioși. Tu, Sfinte Mucenice, de furtuna nedumnezeirii ca un stâlp nemișcat ai rămas, strigând: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Auzind tiranul antipat Dometian cuvintele tale cele cu multă îndrăzneală pentru mărturisirea lui Iisus Hristos, a poruncit soldaților cu mare cruzime să te muncească, iar noi te lăudăm strigând așa:
Bucură-te, că ai fost spânzurat pe lemn pentru Iisus Hristos;
Bucură-te, căci cu unghii de fier carnea de pe trup a fost luată jos;
Bucură-te, rușinarea celor ce pe tine te chinuiau;
Bucură-te,pildă de jertfă celor ce pe tine te priveau;
Bucură-te, căci cu unelte ascuțite fâșii de carne de pe tine au luat;
Bucură-te, căci cu adânci brazde trupul tău a fost sfârtecat;
Bucură-te, căci ai fost strujit până la os;
Bucură-te, căci în aceste munci nu ai gemut și nici un glas nu ai scos;
Bucură-te, holdă arată pentru Hristos;
Bucură-te, țarină înfloritoare cu rod preafrumos;
Bucură-te, mult-pătimitorule, creștinilor de mult folos;
Bucură-te, căci oasele tale, goale rămânând, însângerate au fost;
Bucură-te, Clement, mult pătimitorule, mare mucenic al lui Hristos!

Condacul al 5-lea

Stea prealuminoasă pe cerul Bisericii lui Hristos te-ai arătat, și tortura chinurilor cu mare bucurie pentru El ai răbdat, mărturisind și strigând: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Văzând tiranul antipat Dometian că muncitorii au slăbit chinuindu-te, pe alți muncitori a rânduit și mai cumplit a te chinui. Iar tu, viteazule ostaș al lui Hristos, cu mare bărbăție ai suferit, pentru care strigăm către tine așa:
Bucură-te, că iarăși pentru Hristos ai fost chinuit;
Bucură-te, că de chinuri nu ai fugit;
Bucură-te, al Evangheliei stâlp neclintit;
Bucură-te, al tiranilor mustrător neobosit;
Bucură-te, a îngerilor veselie;
Bucură-te, a mucenicilor făclie;
Bucură-te, rana diavolilor cea nevindecată;
Bucură-te, a Ancirei credință nezdruncinată;
Bucură-te, suferire de munci nemaiauzită;
Bucură-te, corabie de stânci nesfărâmată;
Bucură-te, pecetea Bisericii cea adevărată;
Bucură-te, al mucenicilor far luminos;
Bucură-te, Clement, mult pătimitorule, mare mucenic al lui Hristos!

Condacul al 6-lea

Mărturisitor mare al preaslăvitului nume al lui Iisus Hristos, la Roma, înaintea păgânului Dioclețian trimis ai fost și, nesocotind nici muncile, nici îngrozirile lui, pentru Hristos ai strigat: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Strălucind în tine, Sfințite Mucenice, raza Preasfântului Duh, când ai stat în fața păgânului Dioclețian, ai arătat cu cuvinte preaînțelepte deșertăciunea necuraților zei, și apărând dreapta credință, se cuvine a te lăuda așa:
Bucură-te, mustrătorule al păgânului Dioclețian;
Bucură-te, biruirea lupului celui viclean;
Bucură-te, că darurile lui Dioclețian le-ai disprețuit;
Bucură-te, că pe acestea de la Hristos cu slavă le-ai primit;
Bucură-te, doritorule al nemuritoarelor bunătăți;
Bucură-te, defăimătorule al lumeștilor păgânătăți;
Bucură-te, că toate le-ai lepădat pentru Hristos;
Bucură-te, vulturul raiului cel preafrumos;
Bucură-te, minte îngerească în trup trecător;
Bucură-te, al creștinilor întăritor;
Bucură-te, al groaznicelor chinuri mult suferitor;
Bucură-te, căci cu toiege de fier bătut fiind ți-a fost de folos;
Bucură-te, Clement, mult pătimitorule, mare mucenic al lui Hristos!

Condacul al 7-lea

Vrând întunecatul Dioclețian prin cuvinte cu vicleșug a te întoarce de la Hristos și spurcaților zei a te închina, tu pe aceia cu mare glas i-ai batjocorit și lui Hristos ai cântat: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Arătat-ai, Sfințite Mucenice, prin cuvinte preaînțelepte, stricăciunea și neputința idolilor pieritori, pentru care cu mare mânie pe tiranul Dioclețian l-ai pornit și care iarăși a început a te munci cumplit, pentru care îți zicem:
Bucură-te, că gol pe roată ai fost legat;
Bucură-te, căci cuțitul roților trupul ți-a sfâșiat;
Bucură-te, căci carnea care din nou crescuse de pe tine ea se rupea;
Bucură-te, că în aceste munci ajutor de la Hristos ai cerut;
Bucură-te, că ai oprit roțile cu ajutor nevăzut;
Bucură-te, slăbănogirea celor ce roata învârteau;
Bucură-te, spaima celor ce te chinuiau;
Bucură-te, a celor ce priveau mirare;
Bucură-te, a muncitorilor defăimare;
Bucură-te, a lui Dioclețian surpare;
Bucură-te, cerbule al raiului mult setos;
Bucură-te, oaie nerătăcită a lui Hristos;
Bucură-te, Clement, mult pătimitorule, mare mucenic al lui Hristos!

Condacul al 8-lea

Văzând necuratul Dioclețian că nimic nu a sporit cu aceste munci, a poruncit să-ți sfârtece gura și dinții cu un fier, și acestea făcându-se mai luminat ai grăit strigând: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Cu totul neschimbat întru mărturisirea lui Hristos ai rămas, pentru care în temniță întunecoasă ai fost aruncat. Primește dar și de la noi această cântare:
Bucură-te, lumina temniței celei întunecoase;
Bucură-te, arătarea luminii celei nearătate;
Bucură-te, al celor din temniță luminătorule;
Bucură-te, al Stăpânului Hristos următorule;
Bucură-te, că ai prefăcut temnița în biserică prealuminoasă;
Bucură-te, că i-ai învățat credința cea dreaptă;
Bucură-te, botezătorul turmei lui Hristos;
Bucură-te, pom al raiului preafrumos;
Bucură-te, finic, roade frumoase având;
Bucură-te, cel viu, din vlăstari răsărind;
Bucură-te, al celor din temniță veșnic prealuminos;
Bucură-te, că de la întuneric pe toți i-ai scos;
Bucură-te, Clement, mult pătimitorule, mare mucenic al lui Hristos!

Condacul al 9-lea

Toată mulțimea cea luminată cu Sfântul Botez în temniță mergea cu bucurie a se aduce jertfă pentru Hristos și cu mare glas proslăvea pe Dumnezeu, strigând: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Pe ritori de i-am chema cu frumoase cuvinte să laude după vrednicie mulțimea chinurilor tale celor amare, nu ar avea pricepere vrednică acestora, iar noi, păcătoșii, îndrăznim către tine, așa glăsuind:
Bucură-te, spicule cu roade încărcat;
Bucură-te, că iarăși înaintea lui Dioclețian ai stat;
Bucură-te, răbdătorule de alte chinuri grele;
Bucură-te, al privitorilor umilită vedere;
Bucură-te, strujitule, căci iarăși până la oase carnea a fost luată jos;
Bucură-te, căci toate chinurile le-ai suferit pentru Hristos;
Bucură-te, că iarăși oasele goale au rămas însângerate;
Bucură-te, că cele dinăuntru ale tale pe jos au fost vărsate;
Bucură-te, că te-au ars cu făclii în chip jalnic;
Bucură-te, biruință asupra tiranului celui groaznic;
Bucură-te, nebiruit ostaș al lui Hristos Iisus;
Bucură-te, că pe Dioclețian biruindu-l, la Maximian tiranul te-au dus;
Bucură-te, Clement, mult pătimitorule, mare mucenic al lui Hristos!

Condacul al 10-lea

Vrând păgânul împărat Dioclețian mai mari chinuri a aduce asupra ta, în Nicomidia la groaznicul împărat Maximian te-a trimis spre chinuire. Însă și acolo nebiruit de munci ai rămas, strigând lui Dumnezeu cântare: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Zid nesurpat al mărturisirii înaintea ighemonului Agripin ai rămas, care din porunca tiranului Maximian cu mare cruzime te-a muncit, dar și pe acest tiran l-ai lăsat uimit, pentru care te lăudăm:
Bucură-te, a lui Maximian rușinare;
Bucură-te, și a lui Agripin întristare;
Bucură-te, mustrătorule al ighemonului Agripin;
Bucură-te, rana diavolilor cu mult suspin;
Bucură-te, tăiatule cu brice ascuțite;
Bucură-te, suferitorule de munci nemaiauzite;
Bucură-te, că în aceste munci pentru Agatanghel mucenicul te-ai rugat;
Bucură-te, întărirea lui Agatanghel cel pe lemn spânzurat;
Bucură-te, a tânărului mucenic îmbărbătare;
Bucură-te, a celor ce priveau nepovestită mirare;
Bucură-te, spaima tiranilor foarte mare;
Bucură-te, al mucenicilor și al ierarhilor soare mult luminos;
Bucură-te, Clement, mult pătimitorule, mare mucenic al lui Hristos!

Condacul al 11-lea

Împărate Sfinte, Doamne Iisuse Hristoase, Mântuitorul nostru, primește rugăciunea smeritului Tău mucenic, care se roagă pentru neamul creștinesc, și ne miluiește pe noi, cei ce strigăm: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Făclie mult luminoasă a lui Hristos te-ai arătat, și pe mulți păgâni cu Sfântul Botez i-ai luminat, iar via sufletului tău cu multă roadă o ai încărcat, miluiește-ne pe noi, care strigăm:
Bucură-te, a lui Dometian înfruntare;
Bucură-te, a lui Dioclețian împăratul rușinare;
Bucură-te, a lui Agripin ighemonul surpare;
Bucură-te, batjocorirea lui Curichie muncitorul;
Bucură-te, al lui Dometie biruitorule;
Bucură-te, și al lui Maximian surpătorule;
Bucură-te, că și pe Sacherdon l-ai biruit;
Bucură-te, că și pe Maxim l-ai lăsat uimit;
Bucură-te, a lui Afrodisie senatorul sfărâmare;
Bucură-te, a lui Luchie tiranul pierzare;
Bucură-te, a lui Alexandru, ultimul muncitor, cădere;
Bucură-te, rușinarea vrăjmașilor lui Hristos;
Bucură-te, Clement, mult pătimitorule, mare mucenic al lui Hristos!

Condacul al 12-lea

Vrând Stăpânul de obște, Mântuitorul Hristos, multe oi rătăcite a aduce la staulul Său, pe tine, mucenice mult pătimitorule, cu al Său har te-a întărit, și înfricoșătoare chinuri pentru El ai suferit, prin care mulți, cunoscând pe Dumnezeul Cel adevărat, au cântat: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Cântând cu multă umilință groaznicele tale chinuri pe care pentru Hristos le-ai răbdat și întru toate nebiruit te-ai arătat, cu cuviincioasă cântare se cuvine a striga ție așa:
Bucură-te, ramură din buciumul lui Hristos;
Bucură-te, al Bisericii sfeșnic mult luminos;
Bucură-te, turnul Bisericii cel nebiruit;
Bucură-te, că douăzeci și opt de ani pentru Hristos ai pătimit;
Bucură-te, că unsprezece tirani pe tine te-au chinuit;
Bucură-te, că pe toți i-ai biruit;
Bucură-te, a nevăzuților tirani surpare;
Bucură-te, și a îngerilor mirare;
Bucură-te, ostașule al Marelui Împărat;
Bucură-te, că în trup fiind, cu îngerii te-ai asemănat;
Bucură-te, diamantul Bisericii cel luminos;
Bucură-te, mlădiță de vie cu rod preafrumos;
Bucură-te, Clement, mult pătimitorule, mare mucenic al lui Hristos!

Condacul al 13-lea

O, mult pătimitorule de chinuri amare, Sfinte Mare Mucenice al lui Hristos, Clement, primește nevrednicele noastre rugăciuni și fii mijlocitor pentru mântuirea sufletelor celor ce te cheamă în ajutor, ca împreună cu tine în veacul viitor să cântăm lui Hristos Dumnezeu: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zic din nou Icosul 1: Înger în trup cu minte de Hristos iubitoare te-ai arătat…, Condacul 1: Apărătorului credinței celei adevărate…, și această

Icosul 1

Înger în trup cu minte de Hristos iubitoare te-ai arătat, căci cu totul de tine te-ai lepădat și crucea suferințelor ai purtat, pentru care te lăudăm, strigând către tine așa:
Bucură-te, cel ce din pruncie vas ales al Duhului Sfânt te-ai arătat;
Bucură-te, că maica ta cu multă dragoste te-a alăptat;
Bucură-te, fiu al Bisericii cu adevărat;
Bucură-te, că numele de Clement cu taină l-ai purtat;
Bucură-te, că numele de Clement vie înseamnă cu adevărat;
Bucură-te, că via aceasta Hristos o a lucrat;
Bucură-te, căci cu al Său mir te-a adăpat;
Bucură-te, rod al viei lui Hristos;
Bucură-te, al Bisericii mărgăritar prealuminos;
Bucură-te, că roadele viei tale bine au plăcut lui Hristos;
Bucură-te, alesule din scutece spre mare folos;
Bucură-te, tânără mlădiță de vie cu rod preafrumos;
Bucură-te, Clement, mult pătimitorule, mare mucenic al lui Hristos!

Condacul 1

Apărătorului credinței celei adevărate în Hristos și marelui surpător al înșelăciunii slujitorilor de idoli, îndelung suferitorului de chinuri amare, adunându-ne toți iubitorii de mucenici, cu multă dorire să-i cântăm: Bucură-te, Clement, mult pătimitorule, mare mucenic al lui Hristos!

Rugăciune către Sfântul Mucenic Clement

O, Sfinte Sfințite Mare Mucenice Clement, mult pătimitorule de chinuri amare, înfocatule mărturisitor al Preaslăvitului nume al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cel ce cu neînfricoșată inimă și cu minte mult iubitoare de Hristos cu mare dorire ai alergat pe drumul desăvârșirii, prin suferirea groaznicelor și nemaiauzitelor chinuri, primit-ai numele de Clement, care mlădiță de vie se tâlcuiește. Căci precum via se taie și se curăță la vreme și mai multe roade aduce, așa și mult chinuitul tău trup, de mulți tirani tăindu-se și strujindu-se, plin de duhovnicești struguri se arată. Prin îndelunga răbdare a nesuferitelor chinuri pe mulți din întunericul necredinței la adevăratul Dumnezeu i-ai adus și fii ai luminii făcându-i, în buciumul viei lui Hristos i-ai arătat și cu roadele vredniciei în credință pe Stăpânul viei L-ai bucurat. Acestea și noi, păcătoșii înțelegându-le, cu multă umilință și dragoste cădem către tine, mare mucenice și mult pătimitorule, rugându-te să ne fii ajutător către Înduratul Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca și via sufletelor noastre cea sălbatică și neroditoare să o curețe și să o desăvârșească cu al Său har, spre a aduce însutit roadele dreptății și ale sfințeniei întru slava Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh I se cuvine slava, cinstea și închinăciunea în vecii vecilor. Amin.

Apoi se face otpustul.

Canon de rugăciune către Sfântul Sfinţit Mucenic Clement, Episcopul Ancirei

Troparul Sfântului Sfinţit Mucenic Clement, Episcopul Ancirei

Glasul al 4-lea

Viţă de cuvioşie şi stâlpare de luptă grea, floare preasfinţită şi rod de Dumnezeu dăruit, de-a pururi înfloritor ai fost dat credincioşilor, preasfinţite. Ci, ca cel ce eşti cu mucenicii împreună luptător şi cu ierarhii împreună locuitor, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

 

Cântarea 1

Glasul al 6-lea

Irmos: Ca pe uscat umblând Israel...

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Clement, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu Cetele cele dintru înălţime, ca un preot şi ca un mucenic preamărit, stând înaintea lui Hristos, cu dinadinsul roagă-L să dobândim strălucirea ta, noi, cei ce te lăudăm pe tine.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Clement, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Îndelungate lupte pe pământ purtând, cuvioase, te-ai învrednicit a lua cununa Împărăţiei Cerului şi viaţa cea veşnică şi nestricăcioasă.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Clement, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Izbăvit fiind cu pătimirea Celui fără de patimă, prin pătimire te-ai sârguit a alerga către Dânsul, făcându-te următor Patimilor Lui, purtătorule de Dumnezeu, înpreună locuitorule cu îngerii.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Împodobită fiind cu frumuseţea faptelor bune, Maica lui Dumnezeu Preacurată, pe Dumnezeu, Virtutea cea Adevărată, L-ai zămislit nouă, pe Cel Ce izvorăşte izvorul bunătăţilor.

 

Cântarea a 3-a

Irmos: Nu este Sfânt precum Tu...

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Clement, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Făcându-te mlădiţă Viţei Celei purtătoare de viaţă, roade frumoase ai adus şi pe acestea împodobindu-le cu muceniceşti străluciri le-ai hărăzit Mântuitorului tuturor.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Clement, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Apostolului Pavel te-ai arătat următor, mergând, preafericite, în toată lumea, cu botezul cel de Dumnezeu lucrat şi sfinţind-o cu stropirea sângelui mărturisirii tale.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Nu este nimeni fără prihană ca tine, Preacurată Născătoare de Dumnezeu; că numai tu ai născut, mai presus de cuvânt, pe Cel din veac, pe Dumnezeu Cel Adevărat şi Făcătorul tuturor, pe Dumnezeu Cuvântul.

 

Cântarea a 4-a

Irmos: Hristos este Puterea mea...

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Clement, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Înconjurând tot pământul ai întins pretutindeni mlădiţa luptelor muceniceşti, picurând bucurie şi dulceaţă cu bună mireasmă, purtătorule de biruinţă, preafericite.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Clement, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Privind în grădina nevoinţelor tale fericite, culegem florile suferinţelor tale şi ne veselim simţirile cu mulţimea minunilor, preamărite.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Clement, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Fiu al zilei şi al Luminii Celei Neînserate ai ajuns, minunate, fiind luminat neîncetat cu Lu­mina Cea în Trei Luminători şi cu strălucirea propovăduirii.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Marie, Preacurată, Ceea ce ai fost Vas Încăpător al Curăţiei Sălăşluirii Dumnezeieşti, pierde ruşinea şi întinăciunea sufletului meu.

 

Cântarea a 5-a

Irmos: Cu Dumnezeiască Strălucirea Ta, Bunule...

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Clement, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Chinuri îndelungate de tot felul răbdând, preaînţeleptule, cu adevărat biruitor în multe lupte te-ai făcut. Şi acum ai moştenit desfătarea Fericirii Celei Nestricăcioase, care rămâne în veci.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Clement, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Având credinţa, nădejdea şi dragostea ca pe o ancoră tare, te-ai adus pe tine, ca o biserică sfinţită, Cinstitei Treimi, părinte preafericite.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Clement, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Perechea cea strălucitoare, de Dumnezeu împodobită, care a purtat lupte muceniceşti, dobândind acum viaţa cea veşnică, dănţuieşte şi se bucură împreună cu îngerii.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Vrând să mântuiască din stricăciune firea omenească cea stricată, Ziditorul şi Domnul sălăşluindu-se în pântecele cel curăţit de Sfântul Duh, S-a Întrupat.

 

Cântarea a 6-a

Irmos: Marea vieţii văzând-o...

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Clement, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

După Lege luptându-vă aţi primit cununi din mâna Stăpânului, împărţiri de multe feluri de daruri şi har de tămăduiri, spre a vindeca bolile credincioşilor.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Clement, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Viaţa cea îndumnezeită, zbuciumul luptelor şi mulţimea chinurilor s-au făcut vouă încununare a bunei cuviinţe, cunună de bucurie şi de frumuseţe şi haină de nestricăciune.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Preacurată Stăpână, Ceea ce ai născut oamenilor pe Domnul, Ocârmuitorul, potoleşte nestatornicia patimilor mele şi cumplita tulburare şi dă linişte inimii mele.

 

CONDAC

Glasul al 4-lea

Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi...

Mlădiţă cinstită a viţei lui Hristos te-ai făcut, Prealăudate Mucenice Clement, biruitorule în multe lupte. Pentru aceasta cu cel ce împreună ai pătimit, ai strigat: Hristoase, Tu eşti Bucuria mucenicilor.

 

Cântarea a 7-a

Irmos: Tinerii în Babilon...

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Clement, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu raza muceniciei lumea ai luminat, cântând lui Hristos întru curăţia cugetului şi a sufletului: Binecuvântat eştiDoamne, Dumnezeul părinţilor noştri.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Clement, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Preasfinţita prăznuire a faptelor tale, de Cerească Lumină strălucind, luminează pe cei ce strigă: Binecuvântat eşti Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Fecioară, Maică te-ai făcut Înţelepciunii Celei Preaînţelepte, Care pe toate le cârmuieşte cu înţelepciune şi firească bunătate: Binecuvântat este Rodul pântecelui tău, Preacurată.

 

Cântarea a 8-a

Irmos: Pentru Legile Părinteşti...

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Clement, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Arătându-vă Luceferi preastrăluciţi pe pământ, aţi luminat tăria cinstitei Biserici, preafericiţilor; iar în ceruri cu lumina faptelor voastre veseliţi praznicul celor întâi-născuţi, strigând: pe Domnul lucrurile lăudaţi-L şi preaînălţaţi-L întru toţi vecii.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Clement, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu veselie prăznuim acum pomenirea cea plină de bucurie a nevointelor tale; căci fiind ca fără de trup ai îndurat furtuna chinurilor şi în locul lor ai luat după vrednicie bogată răsplătire, veşnica desfătare, strigând: pe Domnul lăudaţi-L şi preaînălţaţi-L întru toţi vecii.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Clement, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Preafericite, în locul duhului cumplitei nepăsări, te-ai îmbrăcat în veşmânt împodobit şi preastrălucit; şi chinurile le-ai schimbat, primind în locul lor petrecerea îngerească a Vieţii Celei de-a pururea, strigând: pe Domnul lucrurile lăudaţi-L şi preaînălţaţi-L întru toţi vecii.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Cuvântul, Cel Ce este şi se înţelege împreună cu Tatăl din veci, la plinirea veacurilor Întrupându-Se din Fecioară, a îndumnezeit toată firea omenească, unind-o cu Sine, fără de amestecare, după ipostas; Aceluia strigăm: pe Domnul lăudaţi-L şi preaînălţaţi-L întru toţi vecii.

 

Cântarea a 9-a

Irmos: Pe Dumnezeu a-L vedea...

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Clement, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu baia Botezului celui în chipul luminii şi cu ungerea preoţiei, făcându-te desăvârşit şi cu mucenicescul sânge spălându-te, întreg, fiind luminat, bucurându-te, ai alergat la Cereştile Oştiri, de Dumnezeu binecuvântatule.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Clement, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cel Ce este Cununa sfinţilor mucenici, Cuvântul lui Dumnezeu, Soarele Cel Neapus al dreptăţii, a împodobit sfântul tău creştet, minunate, cu cununa darurilor. Pentru care lupte îndelungate ai răbdat, bucurându-te.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Cel fără de început, S-a întrupat şi Fiu Fecioarei S-a făcut, cu bunăvoinţa Tatălui şi cu împreună lucrarea Duhului Celui Dumnezeiesc. Pentru aceasta a înnoit chipul meu cel stricat, ca un Atotputernic.

 

SEDELNA

Glasul al 4-lea

Podobie: Cel Ce Te-ai Înălţat...

Cu foarfeca muceniciei fiind tăiat cu adevărat, înţelepte ierarhe, ca o vie roditoare ai făcut să crească strugurii copţi şi plini de mustul Dumnezeieştii cunoaşteri şi al luptei muceniceşti, părinte. Din care împărtăşindu-se fiecare, cu cucernicie îşi îndulceşte simţurile sufletului.

 

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

Glasul al 4-lea

Podobie: Cel Ce Te-ai Înălţat...

Ajutătoarea Nebiruită a celor întristaţi şi Solitoare Nemijlocită a celor fără ajutor întru necazuri, izbăveşte-mă din nevoi; nu mă trece cu vederea, Ajutătoarea tuturor.

 

SEDELNA Sfintei Cruci şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

Glasul al 4-lea

Podobie: Cel Ce Te-ai Înălţat...

Văzând pe Fiul tău Spânzurat pe Lemn, Preacurată Fecioară, sfâşiindu-ţi-se inima ta, ca o Maică strigai: vai mie, cum ai apus, Lumina mea Cea Veşnică!