Sinaxar 21 Ianuarie

 În această lună, în ziua a douăzeci şi una, pomenirea cuviosului nostru părinte Maxim Mărturisitorul.

Cuviosul părinte Maxim a trăit până în zilele răucredinciosului împărat Constans, care a împărăţit între anii 642-648. Constans a fost tatăl binecredinciosului împărat Constantin Pogonatul şi nepotul viteazului împărat Heraclie, cel care a biruit pe perşi, de unde a adus în spate crucea Domnului, de la Ctesifon până la Ierusalim, în anul 629, la 14 septembrie. Cuviosul Maxim fiind iscusit în treburile politice, învăţând şi meşteşugul bunei cârmuiri, şi cu fire bună şi minte dreaptă fiind împodobit, a ajuns la împăraţii cei dinainte sfătuitor împărătesc şi secretarul cel dintâi. Dar pentru că se răspândea părerea greşită şi vicleană a celor ce ziceau că Mântuitorul a avut numai o voinţă, înlăturând prin aceasta părere credinţa în cele două firi ale lui Hristos şi pentru că cei răucredincioşi răspândeau prin pieţe porunci greşite, care întăreau acest eres şi lipeau aceste porunci chiar înaintea bisericii celei mari, cuviosul Maxim neputând răbda să se pângărească şi el laolaltă cu toţi nelegiuiţii aceştia, părăsind dregătoriile lumeşti, n-a mai voit să locuiască în sălaşurile păcătoşilor, şi a mers la Mănăstirea din Hrisopoli, unde s-a călugărit şi a ajuns mai apoi egumen al mănăstirii. Aprinzându-se de dumnezeiască râvnă s-a dus la Roma cea veche, şi a înduplecat pe fericitul papă Martin, să strângă un sobor al locului aceluia şi să dea anatemei pe începătorii şi pe pricinuitorii acestui eres păgânesc, care susţineau că în Hristos este numai o singură voinţă. El a alcătuit multe scrieri pentru mustrarea şi ruşinarea celor ce credeau în acest eres, şi a scris cărţi doveditoare despre adevărul credinţei noastre, sprijinite pe Sfânta Scriptură, trimiţându-le pretutindeni în lume. Întorcându-se de la Roma, împreună cu cei doi Anastasie, ucenici ai lui, el a fost adus ca vinovat înaintea Senatului care împărtăşea împreună cu împăratul acelaşi eres. Şi în timp ce toţi se supuneau voinţei împăratului, numai el s-a ridicat împotrivă şi a îndemnat şi pe alţii să nu se supună, încredinţându-i prin scrisori să nu-şi schimbe credinţa lor. Din cauza aceasta a fost trimis la închisoare în Tracia şi stăruind în dreapta credinţă i s-a tăiat mâna şi limba. Din Tracia a fost trimis în exil în Lazichia, unde a trăit trei ani. Şi în plinătatea vârstei fiind, după o boala scurtă, a răposat în Domnul, în anul 662 şi a fost îngropat în Mănăstirea sfântului Arsenie, din acea ţară a Lazilor, făcând în toate zilele multe minuni. Din cei doi ucenici ai lui, celui mai vârstnic i s-a tăiat şi lui limba, şi a fost trimis într-o închisoare îndepărtată. Iar cel mai tânăr a fost trimis într-o cetate din Tracia, unde şi-a sfârşit viaţa.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului mucenic Neofit.

Acest sfânt mucenic a fost din Niceea Bitiniei, fiu de părinţi binecredincioşi, pe nume Teodor şi Florentina, în timpul împăratului Diocleţian. De la începutul vieţii sale a fost plin de darul lui Dumnezeu. Astfel pe când era abia de 9 ani şi învăţa carte cu alţi copii, făcea rugăciuni şi sporea minunat la învăţătură. Şi venea o porumbiţă de zbura în jurul patului lui, vorbind un grai omenesc. Întâmplându-se ca maica lui să moară, copilul a înviat-o prin rugăciunea sa.

Pornind apoi către muntele Olimpului, a intrat într-o peşteră, unde a fost călăuzit de porumbiţă. Gonind fiara care se găsea acolo, a locuit în peşteră, fiind hrănit de un înger. Când a fost în vârstă de 11 ani, din arătare dumnezeiască s-a coborât din munte, şi-a sărutat părinţii, a dat la săraci din avutul lor şi s-a întors în munte. La vârsta de 15 ani a stat înaintea guvernatorului Deciu, povăţuit fiind de îngeri. Aici, pentru îndrăzneala lui neaşteptată, întâi a fost supus la felurite chinuri, după care a fost omorât cu sabia de un barbar, care s-a repezit asupra lui.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului nostru părinte Zosim, episcopul Siracuzei din insula Siciliei.

Acest cuvios părinte era din Sicilia, fiu de părinţi credincioşi, cucernici şi bogaţi, care aveau o moşie lângă mănăstirea sfintei Lucia fecioara. După ce Zosim s-a născut şi a fost înţărcat, a fost dăruit sfintei Lucia, împreună cu moşia. Şi vieţuind în mănăstire, a fost rânduit păzitor al raclei sfintei. Odată, ducându-se la părinţi, acasă, aceştia nu i-au îngăduit să stea cu ei, ci l-au trimis înapoi la locaşul sfintei, zicând că trebuie să stea acolo unde a fost dăruit. După treizeci de ani a ajuns egumen al mănăstirii, apoi a fost făcut episcop al cetăţii Siracuza, de Teodor, papa Romei. Şi păstorind bine turma cuvântătoare încredinţată lui şi pe mulţi întorcându-i de la necredinţă la credinţă şi de la răutate la bunătate, a adormit în pace, trăind cincizeci de ani.

Tot în această zi, pomenirea pătimirii sfinţilor mucenici Evghenie, Valerian, Candid şi Achila, care au mărturisit în Trapezunt.

Aceşti sfinţi mucenici au luptat muceniceşte pe vremea împăratului Diocleţian, a lui Maximian şi a lui Lisie Duca. Valerian, Candid şi Achila ascunzându-se în munţii Trapezuntei, Lisie i-a prins. Şi mărturisind ei pe Hristos, Lisie i-a exilat într-o mică cetate din ţinutul Lazichiei, numită Pitius. De acolo fiind aduşi la Trapezunt şi înfăţişaţi lui Lisie au fost supuşi la multe chinuri şi apoi au fost închişi. După câteva zile, prinzând şi pe Evghenie l-au bătut cu cruzime, apoi a fost dus împreună cu dregătorul în templul idolilor, unde sfântul rugându-se, au căzut toţi idolii şi s-au zdrobit ca praful. Pentru aceasta a fost şi el supus la chinuri. Apoi toţi sfinţii fiind băgaţi într-un cuptor aprins şi rămânând nevătămaţi, au fost omorâţi cu sabia.

Tot în această zi, pomenirea sfintei Irina în biserica închinată ei de lângă mare.

Tot în această zi, pomenirea sfintei muceniţe Agni.

Sfânta muceniţă Agni era din cetatea Romei şi se trăgea dintr-un neam strălucit. Viaţa ei se potrivea cu numele, căci era curată la suflet şi la trup. Multe femei mergeau la dânsa şi ea le învăţa cuvântul adevărului şi le îndemna să cunoască pe Hristos Dumnezeu şi Lui unuia să-I slujească. Purtarea ei ajungând la cunoştinţa cârmuitorului, a fost luată şi dusă înaintea lui, unde a fost silită să jertfească idolilor, spunându-i-se că dacă nu va jertfi va fi dusă în casa de desfrânare. Iar ea a zis: "Nici idolilor tăi nu voi jertfi, nici de desfrânare nu-mi pasă, căci cred cu hotărâre în Dumnezeul meu, Care mă va ajuta să scap din toate încercările". Acestea auzindu-le cârmuitorul cel nelegiuit, a chemat pe mai-marele casei de desfrânare şi i-a dat în seamă pe Agni cea curată, ca să o ducă, cu o singură îmbrăcăminte pe ea, în casa de batjocură.

După ce a ajuns în casa aceea a satanei, şi fiecare de acolo căuta să se apropie de ea ca să o batjocorească, nimeni nefiind împiedicat să se apropie de ea, ci, chiar mai mult, fiecăruia fiindu-i îngăduit să se apropie de ea fără teamă şi cu neruşinare. Cei ce se îndreptau spre ea amorţeau cu toţii şi tuturor li se tăia pofta, rămânând ca şi morţi. Atunci unul plin de trufie şi ca un cal turbat, după ce a batjocorit pe cei ce intraseră la sfânta şi rămăseseră amorţiţi, s-a apropiat cu multă obrăznicie de sfânta fecioară Agni, dar îndată a rămas fără suflare şi a căzut la pământ. După mai multă vreme, unul din cei de faţă a strigat, zicând: "Mare este credinţa creştinilor". Intrând şi ceilalţi, cu un glas au strigat cu toţii: "Mare este puterea lui Hristos". Cârmuitorul, auzind acestea, avea sfânta să i se înfăţişeze şi au adus de faţă şi pe cel mort. Apoi cârmuitorul i-a zis: "Spune, vicleană femeie, cum ai omorât pe acest tânăr?" Sfânta a răspuns: "Când ai poruncit să fiu batjocorită, pe cale, spre casa de desfrânare, s-a luat după mine, un tânăr îmbrăcat în alb, care a intrat în casă şi a stat lângă mine. Acesta a amorţit pofta tinerilor iar pe acesta care zace aici mort, care cu trufie şi îndrăzneală căuta să se atingă de mine, l-a adus în starea aceasta pe care o vezi". Cârmuitorul a zis: "Cine este acest tânăr îmbrăcat în alb?" Iar sfânta a răspuns: "Domnul şi Dumnezeul meu a trimis pe îngerul Său, ca să împiedice să fiu batjocorită". Cârmuitorul a zis iarăşi: "De voieşti să ne faci să credem că grăieşti adevărul, roagă-te Dumnezeului tău şi înviază-l". Atunci muceniţa, ridicând mâinile spre cer şi făcând rugăciuni, mortul îndată a înviat. Şi s-au spăimântat toţi de această minune preamărită şi însuşi cârmuitorul împreună cu ei a strigat: "Mare este puterea creştinilor şi cu adevărat mare este Dumnezeul acestei preacinstite femei". Dar unii dintre cei necredincioşi şi necuraţi au strigat către cârmuitor: "Omoar-o, că prin vrăji face lucrurile acestea care par minuni". Atunci cârmuitorul a poruncit ca sfânta să fie arsă în foc. Deci, aprinzând un foc mare, sfânta, s-a pecetluit în semnul sfintei cruci şi a intrat cu îndrăzneală în mijlocul focului şi cu rugăciunea pe buze a zburat către Domnul, lăsându-şi trupul în foc. După ce a contenit văpaia, unii creştini au luat pe ascuns sfintele ei moaşte şi cu cinste le-au îngropat, slăvind pe Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor patru mucenici din Tir, care de sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului Neofit, îngrijitorul Mănăstirii Vatopedului, care a auzit glasul Născătoarei de Dumnezeu, ieşind din gura sfintei ei icoane, şi care în pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Maxim Grecul.

Sfântul Maxim Grecul a fost fiul unui demnitar grec bogat din oraşul Arta (în Epir). El a primit o educaţie foarte bună. În tinereţe a călătorit mult şi a studiat limbile străine şi ştiinţele (i.e. disciplinele intelectuale) în Europa, la Pris, Florenţa şi Veneţia.

Întorcându-se în ţara natală, el a plecat la Muntele Athos, devenind călugăr la Mănăstirea Vatopedu. A studiat cu entuziasm manuscrisele vechi lăsate la Athos de împăraţii bizantini Andronicus Paleologul şi Ioan Cantacuzino (amândoi s-au călugărit).

În această perioadă, Prinţul Vasile al III-lea al Moscovei (1505-1533) a vrut să facă un inventar al manuscriselor greceşti şi al cărţilor mamei sale, Sofia Paleologhina, şi a cerut Protos-ului Sfântului Munte, egumenului Simeon, un translator. Sfântul Maxim a fost ales să meargă la Moscova fiindcă el studia încă din tinereţe cărţile vechi bisericeşti. Ajuns la Moscova, i s-a cerut să traducă în slavonă cărţile patristice şi liturgice, începând cu Psaltirea adnotată.

Sfântul Maxim a încercat să-şi îndeplinească sarcina, dar cum slavona nu era limba lui maternă, există anumite neconcordanţe în traducerile sale.

Mitropolitul Varlaam al Moscovei a apreciat foarte mult munca Sfântului Maxim, dar când Scaunul Moscovei a fost ocupat de Mitropolitul Daniel, situaţia s-a schimbat.

Noul Mitropolit i-a cerut Sfântului Maxim să traducă în slavonă Istoria Bisericii scrisă de Theodorit al Cyrului. Sfântul Maxim a refuzat categoric această însărcinare afirmând că "în această istorie sunt şi scrisori ale ereticului Arie şi acesta poate fi un pericol pentru cei mai puţin învăţaţi". Acest refuz a cauzat o ruptură între Maxim şi Mitropolit. În ciuda diferendelor ivite, Sfântul Maxim şi-a continuat munca de luminare spirituală a ruşilor. El a scris scrisori împotriva musulmanilor, catolicilor şi păgânilor. A tradus Comentariile Sfântului Ioan Hrisostomul la Evangheliile lui Matei şi Ioan. A scris şi câteva lucrări proprii.

Când marele Prinţ Vasile a vrut să divorţeze de soţia lui Solomonia din cauza neputinţei ei de a avea copii, neînfricatul Maxim i-a trimis acestuia lucrarea sa "Capitole instructive privind dreapta credinţă". În această lucrare îi arăta prinţului că nu trebuia să cedeze patimilor cărnii. Prinţul nu l-a iertat niciodată pentru această îndrăzneală şi l-a întemniţat pe Sfântul Maxim. Din acel moment, o etapă nouă, plină de multă suferinţă începe în viaţa monahului.

Greşelile de traducere din lucrările sale au fost privite ca deliberate şi intenţionate denaturări ale textului. A fost greu pentru el în închisoare, dar în suferinţele sale, el a câştigat mila Domnului. Un înger i s-a arătat zicându-i: "Îndură, Avvo! Prin această durere trecătoare vei fi eliberat de chinurile veşnice."

În închisoare, Bătrânul a scris cu cărbune pe perete un canon al Sfântului Duh, care şi în ziua de azi se citeşte în Biserică: "Aşa cum Israel a fost hrănit cu mană în pustie, la fel, Doamne, umple sufletul meu cu harul Tău prin care să slujesc întotdeauna Sfintei Treimi ..."

După şase ani, Sfântul maxim a fost eliberat şi trimis la Tver. Acolo atrăit sub supravegherea binevoitorului episcop Acacius care s-a purtat cu grijă faţă de nevinovatul suferind. Sfântul a scris atunci în autobiografia sa: "Cât am fost suferind în închisoare m-am consolat şi întărit cu răbdare." Şi încă câteva cuvinte din acest text viu: "Nici durerea, nici întristarea, dragă suflete, nu au fost pe nedrept, pentru că acestea a trebuit să le înduri spre binele tău."

Numai după 20 de ani petrecuţi la Tver, s-a hotărât că Sfântul Maxim poate fi eliberat şi-i poate fi ridicată excomunicarea. Sfântul Maxim, deja de 70 de ani, şi-a petrecut ultimii ani din viaţă în Lavra Sf. Treime-Serghiev. Deşi oprimarea şi munca grea şi-au lăsat urmele asupra sănătăţii sale, spiritul i-a rămas viu, iar el şi-a continuat munca. Împreună cu slujitorul şi ucenicul său, Nil, sfântul a tradus Psaltirea din greacă în slavonă.

Sfântul Maxim a trecut la cele veşnice pe 21 ianuarie 1556. A fost îngropat lângă zidul de nord-vest al bisericii Sfântului Duh din Lavra Sf. Treime-Serghiev. Multe minuni au avut loc la mormântul Sfântului Maxim. Un tropar şi un condac au fost compuse în cinstea sa. Sfântul Maxim este pictat într-o icoană din Sinaxarul sfinţilor din Radonezh (6 iulie).

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Luna ianuarie în 21 de zile: pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Maxim Marturisitorul (+662)

Acesta a fost în zilele marelui împarat Eraclie (610-641) si a trait pâna în vremea raucredinciosului împarat Constans II, urmasul sau (641-668)

  Se tragea din neam de rang înalt, nascându-se catre 580 în Constantinopol, iar cu bunastarea si mintea ce avea, primi învatatura temeinica de la cei mai de seama dascali ai vremii. Deci, catre 610, Sfântul a fost chemat de Eraclie la curtea sa, si-l facu mare sfetnic al împaratiei, dar nu ramase în dregatorie decât putina vreme. Ca, ivindu-se o ratacire noua si împaratul crezând si el în aceasta gresita învatatura, Sfântul Maxim a lepadat si dregatoria sa si lumea si, mergând la manastirea Hrisopolis (Scutari), s-a facut calugar, alergând a fi mai bine lepadat în casa lui Dumnezeu, decât sa locuiasca în slujba ratacirii.

  Ca s-a ivit, în adevar, în acele vremi, o ratacire noua, numita a monotelitilor, adica a celor care marturisesc ca este numai o singura vointa întru Hristos, Domnul nostru. Si se ridica ratacirea aceasta împotriva credintei celei drepte, care învata ca Hristos Domnul, desi este o singura persoana, persoana lui Dumnezeu-Fiul, totusi, pentru ca în Domnul Hristos, Dumnezeu Fiul S-a facut om, din aceasta pricina, persoana Domnului Hristos are doua firi, adica firea Lui de Dumnezeu si firea Lui de om, iar, pentru ca sunt în El aceste doua firi, tot astfel, sunt în El si doua vointe si doua lucrari, deosebite pentru fiecare fire a Lui, ca numai punând la lucru în armonie toate aceste vointi si lucrari de om si de Dumnezeu, a putut El savârsi mântuirea noastra, cum arata Scriptura.

  Si ratacirea aceasta, ca în Hristos este numai o singura vointa, o aparau doi episcopi mari, Chir din Alexandria si Serghie din Constantinopol, laudându-se în fata împaratilor ca aceasta noua învatatura va câstiga, de partea împaratiei, popoarele monofizite (o ratacire mai veche, care învata ca Hristos este numai o singura fire) de la granita dinspre persi si arabi, dusmanii Constantinopolului, si va întari, astfel, apararea imperiului. Si, în 633 are loc chiar o învoiala scrisa în acest scop, între ortodocsi si monofiziti. Iar împaratii Eraclie si Constans II sunt sfatuiti sa dea strasnica porunca, oprind sa se mai scrie sau sa se mai vorbeasca despre una sau doua vointe si lucrari în Hristos. Drept aceea, au si dat împaratii doua hrisoave: Eraclie, documentul “Ectezis”, în 638, iar Constans, documentul “Tipos”, în 648, cu aceasta porunca, sub grea pedeapsa. Si astfel, s-a umplut de ratacire tot Rasaritul.

  Cel dintâi care si-a dat seama de pericol a fost Sfântul Sofronie, calugar din Alexandria, a ajuns apoi patriarh în Ierusalim, iar, dupa moartea lui, în 638, lupta a fost condusa de Sfântul Maxim.
  Deci, aflând ca în Apus ratacirea aceasta nu a avut loc, Sfântul Maxim s-a aprins, ca de foc, de râvna dumnezeiasca si, mergând din rasarit în apus (641), mai întâi în Africa, la Cartagina, si apoi la Roma cea veche (646), i-a îndemnat pe cei de acolo, ca, strângând multe sinoade de episcopi, sa marturiseasca dreapta credinta si, dând anatemii dogmele ratacirii monotelite, sa osândeasca si cele doua documente împaratesti, care opreau marturisirea adevarului si sa învete ca primirea ratacirii adevarului însemneaza un ajutor dat la raspândirea ratacirii: “A tainui cuvântul adevarului, însemneaza a te lepada de el.” Si a scris el si cuvinte si carti, care adevereau temeiul dreptei credinte, pline de dascalesti dovediri, trimitându-le pretutindeni în lume.

  Acestea aflându-le, împaratul a trimis oamenii sai, cu putere ostaseasca, în Apus si a prins (653), mai întâi, pe Sfântul Martin, episcopul Romei, pe care judecându-l, l-a surghiunit în Cherson, unde a si murit, iar, peste câteva zile, prinzându-l si pe Sfântul Maxim cu cei doi ucenici l-a dus la Constantinopol si, gasindu-l vinovat, l-a surghiunit în Tracia (655). Dupa o noua judecata, a fost surghiunit la Perberis. Iar, la cea din urma înfatisare, neprimind sa taca despre adevar, a fost osândit sa i se taie limba si mâna dreapta, ca sa nu mai poata marturisi adevarul, nici cu graiul nici prin scris, si a fost surghiunit pe toata viata în tara Lazilor (Caucaz).

  Si a fost acest sfânt Maxim un marturisitor si în razboiul cel nevazut al înnoirii duhovnicesti a omului si a lumii, prin lupta contra patimilor si prin har, cum arata scrierile din Filocalie. Si asa, aruncat în surghiun, la vreme de batrânete, cu limba si cu mâna taiate, ca pret de sânge pentru credinta, si ramânând simplu monah pâna la sfârsitul zilelor sale, Sfântul Maxim s-a mutat la Domnul, la 13 august 662, având 82 de ani.

Mai multe despre Preacuviosul Parintele nostru Maxim Marturisitorul se gasesc în Vietile Sfintilor

Întru aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Neofit (+290)

  Acesta a fost din Niceea Bitiniei, fiu de parinti binecredinciosi si crestini, anume Teodor si Florentina, pe vremea împaratiei lui Diocletian (284-305) si chiar din începutul vietii sale a fost plin de darul lui Dumnezeu. Ca, de noua ani fiind, facea rugaciune cu copiii, învatând carte, si el îi depasea la învatatura. De asemenea si o porumbita venea si zbura împrejurul patului sau, pazindu-l fara prihana.

  Deci, mergând la muntele Olimpului, a intrat într-o pestera, în care intrase mai întâi porumbita, care îl calauzise, si, gonind leul ce era acolo, si-a facut locas pentru sine, fiind hranit de un dumnezeiesc înger. Ajungând el la unsprezece ani, din aratare dumnezeiasca, s-a pogorât din munte si, venind, si-a sarutat parintii, iar, murind ei si dând la saraci din averea lor, iarasi s-a întors în munte.

  Deci, împlinind el cincisprezece ani, a stat înaintea lui Dechie dregatorul, fiind povatuit la aceasta de dumnezeiescul înger. Drept aceea, pentru neînchipuita îndraznire si cutezare ce a aratat, mai întâi, a pus de l-au batut, apoi l-au bagat într-un cuptor aprins si, izbavit fiind, cu darul lui Hristos, l-au dat la fiare. Si, din toate ramânând nevatamat, a fost ucis cu sulita, de un barbar, ce s-a repezit asupra lui.

Mai multe despre Sfântul Mucenic Neofit se gasesc în Vietile Sfintilor

Întru aceasta zi, cuvânt al Sfântului Maxim Marturisitorul, din Filocalie: Talmacirea duhovniceasca pe scurt a jertfelor din Lege

  Întrebare: Ce înseamna cele cinci feluri de jertfe, aduse dupa rânduiala Legii: oaia, boul, capra, turtureaua si porumbelul?

  Raspuns: Dupa unul din întelesuri, berbecul, ca unul care-i capetenie, închipuieste puterea rationala, taurul, iutimea, iar capra, pofta. Turtureaua, la rândul ei, închipuieste neprihanirea, iar porumbelul, sfintenia. Daca însa voim sa tinem seama si de însusirile firesti ale fiecarui animal si sa le cautam întelesul potrivit, cei priceputi în astfel de lucruri spun ca oaia aduce trei lucruri stapânului ei: lâna, laptele, si mielul. Iar pupila ochiului ei se întoarce dupa soare si în fiecare zi da afara 365 de bobite de gunoi. La fel si oaia cugetatoare, care este omul, daca vrea sa se aduca jertfa Stapânului , trebuie sa-i dea, ca lâna, faptuirea poruncilor, ca lapte, întelegerea duhovniceasca a naturii, ca aceasta hraneste mintea, iar ca miel, ucenicul pe care îl naste prin învatatura, silindu-se sa-l faca întru totul ca pe sine si sa-l aduca desavârsit înaintea lui Dumnezeu. Dar si pupila ochilor unuia ca acesta, se întoarce dupa soare, adica mintea lui se îndreapta dupa soarele Dreptatii, Hristos, Care calauzeste toate ale noastre prin Providenta cea cârmuitoare a lucrurilor, ca în necazuri, ca si în zile bune, el Ii multumeste Aceluia pentru Providenta, ca le calauzeste bine pe toate. Unul ca acesta leapada în fiecare zi 365 bobite de gunoi, adica, arunca de fiecare data cele stricacioase si de prisos, supuse timpului si prefacerii.

Întru aceasta zi, învatatura a Sfântului Vasile, despre faptele bune

  Învata-te si te deprinde, omule credincios sa fii lucrator de evlavie. Învata-te a vietui dupa cuvântul Evangheliei; cuvântul acesta sa-ti fie, adica, îndreptarea ochilor, înfrânarea limbii, domolirea trupului, smerenie mintii, gânduri curate având, pierdere si parasire mâniei. Nevoieste-te la faptele cele bune, pentru Domnul; lipsit fiind, nu te razbuna; urât fiind, sa iubesti; fiind prigonit, rabda; hulit fiind, sa mângâi; omoara-ti pacatul, rastigneste-te împreuna cu Hristos. Toata dragostea sa-ti pui spre Domnul, ca sa-L afli unde sunt multimile de îngeri, soboarele celor întâi nascuti, scaunele Apostolilor, toiegele Patriarhilor, cununile Mucenicilor si laudele Dreptilor. Cu acestia, sa doresti, si pe tine însuti sa te numeri. Iar când va veni vreo ispita asupra ta, din îngaduinta lui Dumnezeu, ori goliciune, ori necaz, ori foame, sau altceva, sau vreo boala cercetându-ti trupul tau, sau pierdere de sânge patimind, pentru Dumnezeu, rabda, laudând pe Dumnezeu, si sa nadajduiesti spre Domnul cel milostiv, ca îndraznind, nesfiindu-te, sa zici: “Trecut-am prin foc si prin apa si ne-ai scos pe noi la odihna.”

Întru aceasta zi, cuvânt lui Cosma presviterul, catre episcopii si preotii, cei ce pasc turma lui Hristos

  Sa nu îngropati talantul în mâncari, sa nu ascundeti margaritarul Domnului în betii. Ca sluga aceea, care a luat un argint, macar ca nu l-a pierdut, ci l-a adus pe el la Domnul sau, cu toate acestea, ce raspuns a auzit, si ce fel de plata a luat: “Sluga rea, I-a zis, ai stiut ca secer de unde n-am semanat si adun de unde n-am risipit. Deci, de ce n-ai dat argintul meu la schimbatori si, venind, eu as fi luat al meu cu dobânda?” Si a zis catre cei ce slujeau: “Aruncati-l pe el în gheena focului.”

  Auziti, voi pastorilor, acest înfricosat raspuns? Daca, adica nepierzând argintul Domnului, ci în basma curata pastrându-l si Domnului sau aducându-l, a fost gasit vrednic de atâta osânda, apoi, cu atât mai mult cei ce au primit doi arginti, sau trei, de nu-i vor îngriji pe ei cu paza, ci în lene îi vor îngropa, cum vor fi munciti, daca nu îndoit sau întreit? Ascultati, pe mai-marele Apostolilor, cum va învata pe voi, zicând: “Pastrati, turma lui Dumnezeu cea data în paza voastra, nu în sila, ci cu voie buna, dupa Dumnezeu, nu pentru câstig, ci din dragoste. Nu ca si cum ati fi stapâni peste biserici, ci chip facându-va turmei. Iar când se va arata mai-marele Pastorilor, veti lua cununa slavei cea nevestejita”. Si iarasi: “Fiti treji si privegheati, ca potrivnicul vostru diavolul, ca un leu umbla racnind, cautând pe cine sa înghita; caruia împotriviti-va, stând tari în credinta.” Aceste cuvinte auzind, voi episcopiilor, luati aminte, adica, în ce chip se cuvine voua a purta grija de turma ce vi s-a încredintat, ca vrednici sa va faceti a dobândi bunatatile cele fagaduite, întru Iisus Domnul nostru.